Ben TODICĂ: Jucăria 2

Andra, o piesă din lumea șahului tradițiilor românești susținea la Digi 24 fm într-un interviu omenesc cu Cătălin Striblea spunea (după un concert în duet cu Enrique Iglesias) că se regăsește în stilul „Latino” și că a trăit într-o altă lume în el. Lucru care m-a dus cu gandul la „Teoria câmpurilor cu coarde” (String field teory) a lui Michio Kaku, care matematic propune că trăim într-un infinit de lumi paralele în același timp, executând destine diferite. Într-un interviu, Kaku susține că universul este o simfonie de chimii și că o chimie este o mulțime de armonii în care o armonie se scaldă în vibrația subparticolelor dintr-un atom. Adică, strivind protonii dintr-un atom observăm electronii, nutrinii și quaki care vibrează în armonie creând universul. Acest fenomen, Albert Einstein l-a numit „Mintea lui Dumnezeu” cea care crează această muzică simfonică, rezonând prin tot universul.

Muzica, continuă Kaku este cea mai complexă și sofisticată forță  cu o diversitate bogată de atomi, protoni, neutroni, quarks și neutrinos creând muzica, iar melodia universului o compară cu Fizica. Calculatoarele Quantum ale viitorului vor opera cu informații din multiuniverse. Electronii pot fi în mai multe locuri deodată, adică într-un infinit de lumi paralele. Noi nu putem exist în toate aceste lumi, însă într-un imens număr existăm. În unele universuri nu s-a născut soarele, iar în altele s-a stins, însă într-un număr mare locuim, dar trăim vieți și experiențe diferite. În unele avem mai multe păcate, în altele mai puține, în unele mai mult talent, în altele deloc. Fenomenul care conectează toate aceste lumi între ele, Kaku l-a numit (Entaglment) încâlcire. Deci, calculatoare există în mai multe universuri. Atunci, oamenii de știință au concluzionat, bazați pe fenomenul electronului prezent în același timp peste tot, că el poate transporta informații dintr-o lume în alta, prin domeniul digital.

Acum văd mai bine că am fost reduși să fim stimulați doar de bani, pierzând astfel celelalte puteri spirituale și senzori fizici.

Mutilarea firescului, naturalului pentru a obține „omul nou”, robotizatul lipsit de senzații și emoții prin antrenare și educare continuă de gândire pozitivă în direcția mulțumirii de sine și împăcarea cu sine pentru neputința de a reuși. Această adevărată industrie a credinței în sine, în puterile noastre numai pentru găsirea succesului și fericirii are o investiție anuală de patru miliarde de dolari, industria modelarii omului viitorului. Ți se oferă continuu libertăți personale, libertatea conștiinței și eliberarea ei de obligații și vinovății. Asta îmi aduce aminte că în Egiptul antic când preotul Amin i-a executat pe Nefertiti și fratele ei, Faraonii de atunci și au modificat religia dând legi păcătoșilor, prin care aceștia își puteau răscumpara greșelile/crimele cu bani, nemaifiind obligați să și le care cu ei după moarte. Deci, azi prin aceste legi/filozofii ți se dezvoltă simțul nevinovăției sau devenirea imună la greșală sau crimă, deci se aplică amorțirea, autovindecarea. ĂLA DIN FAȚA MEA NU E SUFLET, E INAMIC/ȚINTĂ – TRAGE!

Neluând în considerare sau nebăgând în seamă pierderile libertăților economice și politice, antrenarea pe ascuns a societății în direcția înrobirii de bunăvoie și acceptarea împăcat și cu blândețe a sclaviei. Aceste legi sunt orchestrate/ confecționate/ proiectate să ne condiționeze fără milă ca să dăm vina pe noi înșine pentru neputința noastră de a reuși sau nu, de a nu fi capabili să ne adaptăm sau să ținem pasul cu filozofia corporației sau a sistemului care ne exploatează.

Cel mai efectiv motor de control al maselor de azi, dezvoltat de guverne este Auto-Satisfacția personală, adică nu trebuie să-l mai calmezi pe nemulțumit că se calmează singur, găsind în pușculița lui personală din creier ( noua religie) formule noi de împăcare. Chiar eu, acum mă împac singur la gândul că voi muri curând de bătrânețe și că nu se merită să mai lupt pentru drepturile care mi se iau unul câte unul pentru că nu mai sunt bani în pușculița pensionarului ( adică tineretul nu mai vrea să muncească și dacă nimeni nu mai plătește taxe nu mai sunt bani în visterie. Unde și când naiba s-a stricat Jucăria? Dau drumul la drepturi și mă consolez la gândul că nu voi mai fi obligat să trec prin suferința/asuprirea care acoperă viitorul.

Budismul controlează cele mai mari  ținuturi cu suflete sărace care trăiesc mulțumite cu puținul pe care îl primesc de la viață. Ei trăiesc în pace cu această viziune/ideologie morală și etică de sute sau chiar mii de ani. Ei sunt ca niște copaci tineri tăiați la un moment dat din viață și lăsați așa să existe până mor. Ei nu mai doresc alte experiențe. Ei intră într-o buclă, în care se învârtesc până mor și ce e mai dureros este că și civilizația pământului intră într-o astfel de repetiție. Această filozofie a fost culeasă și exploatată, adaptată de corporații pentru a controla angajații și apoi de guverne pentru controlul întregii lumi.

La origine suntem destinați să aflăm cine suntem ca să ajungem acasă, nu prin moarte ci prin ADEVĂR.

Calculatorul a facilitat noua ideologie folosită de capitalism pentru exploatarea eficientă a omului, domesticindu-l și transformându-l din suflet liber în robot. Totul are loc, se desfășoară la noi în cap, noi nu mai trăim în univers. Suntem convinși de aceste noi filozofii „desenate” ale economico-materialismului că nu suntem altceva decât materie de consum, niște oi incapabile, slabe și proaste. Că e vina noastră că suntem așa și că dacă mai dorim să existăm, atunci trebuie să învățăm să ne împăcăm singuri cu gândul că ni se da ceva de făcut în acest mod. Altfel (ne-au antrenat și orgoliul) ne facem de râs și o să murim de foame naturală. Taci și înghite gălușca!

Continue reading „Ben TODICĂ: Jucăria 2”

Vasile MIRCESCU: Lasă-mă să te iubesc

Lasă-mă  să  te  iubesc

 

Lasă-mă  să  te  iubesc,

cum norul  alb  iubește  cerul,

Lasă-mă  să  te  iubesc,

cum  iubește  vântul  zborul !

 

Lasă-mă  să  te  iubesc,

cum  iubește  marinarul  marea,

Lasă-mă  să  te  iubesc,

cum  iubește pescărușul  zarea  !

 

Lasă-mă  să  te  iubesc,

spunându-ți  vorbe dulci  în  șoapte,

Lasă-mă  să  te  iubesc,

în  drumul  meu  spre  tine-n  noapte !

 

Lasă-mă  să  te  iubesc,

așa  cum  soarele  iubește  luna,

Lasă-mă  să  te  iubesc,

azi  și  mâine  și  întotdeauna…

 

Lasă-mă  să  te iubesc,

așa  cum  ști  că  pot  iubi  doar  eu,

Lasă-mă  să  te  iubesc,

atunci  când  totu-ți  pare   greu,

 

Lasă-mă  să te  iubesc…

și  lângă tine, eu   voi  fi  de-ndată,

Lasă-mă  să  te  iubesc,

cum  n-am  iubit  în  viața  mea  vreodată !

 

Lasă-ma  să  te  iubesc,

minune  de  fecioară,

Lasă-mă  să  te  iubesc,

acum,  aici,  în  astă-seară !

——————————–

Vasile MIRCESCU

Ploiești

 

Alexandru NEMOIANU: Despre patimi

Este un truism, dar trebuie repetat că toți și fiecare putem vedea stări rele, stări negative, în jurul nostru. Problema “răului” în lume a fost dezbătută în felurite chipuri. Dar cel mai adesea aceste filozofari și speculații în jurul”problemei răului”, nu au făcut decât să complice lucrurile și să producă o stare de neputință. Pentru Biserică (și înțeleg prin asta Biserica Ortodoxă, singura adevărată) nu speculația în jurul răului este de interes,esențială este combaterea răului. Iar acest lucru trebuie să îl facă toți, adică fiecare. Să nu ne avântam în generalizări și recomandări, mai degrabă să ne străduim să combatem propriul rău, răul care ne stăpânește și care, cel mai adesea, înseamnă patimile noastre.

În lipsa lui Dumnezeu, ”omul” devine un obsedat de sine însuși,un auto-idol și jalnicele lui utopii îl distrug antropologic. În esență, prin pierderea Duhului Sfânt, nici măcar nu mai este o ființă omenească. Devine o entitate stăpânită de porniri anarhice,dezordonate, dorințe distrugătoare și care în final devin patimi. Orice pasiune, devenită patimă, poartă în sine sămânța morții trupești și sufletești, căci duhul discernământului, capacității de a deosebi binele de rău, dispare. Stările pasionale sunt instigate și îmboldite de ispitele celui rău. Iar aceste ispite, care devin tot mai brutale, mai crude, în final distrug.

În adâncul oricărei stări pasionale, de patimă: ambiție, erotism, jocuri, narcotice, se află un mecanism simplist al posesiunii care, odată analizat, uluiește prin conținutul sau repetitiv și finalmente plictisitor. Pentru a menține tensiunea patimii, a pasiunii, ”doza” trebuie mereu mărită și în final aceasta generează moarte sufletească, trupească sau, în cazurile extreme, sinucidere.

Dar atunci când suntem confruntați cu patimi trebuie să fim conștienți de un lucru. Nu necuratul se lupta cu noi, să nu ne trufim!, el doar încurajează dorințele noastre aberante.

Într-o apoftegmă din Pateric limpede ni se spune despre acest lucru: “A întrebat Avraam al lui Agafton pe avva Pimen, zicând: cum mă luptă dracii? Și i-a zis avva Pimen: pe tine te lupta dracii? Nu se lupta cu noi, câtă vreme facem voile noastre. Căci voile noastre s-au făcut draci, și ne silesc pe noi, ca să le împlinim. Iar dacă voiești să știi cu cine se lupta dracii, apoi află că se lupta cu Moise și cu cei asemenea lui.” Din acest text limpede trebuie să înțelegem că pentru a combate patimile este în primul rând necesar să ne autocontrolăm, să alungăm dorințele pătimașe, negative și apoi trebuie să înțelegem care sunt ispitele sugerate de către necuratul.

În lumea pe care o străbatem, între alte aberaţii mult vehiculate, o putem auzi şi pe cea tăgăduind existenţa și lucrarea necuratului. Pentru necuratul asta este o mare biruinţă, căci mai mare bucurie decât de a fi tăgăduit el nu are. Fiind duh şi esenţă a răului, negativitate pură, el doreşte starea de secreţie şi chiar tăgăduire. Dar asta nu schimbă realitatea că necuratul există, lucrează în voie şi răneşte în masă.

Demonii sunt duhuri căzute,îngeri căzuţi. ”Prinţul” lor, Lucifer, prin duh de mândrie s-a dorit pe sine asemenea lui Dumnezeu şi, cum îngerii comunică prin gânduri, acest gând al lui Lucifer a fost instantaneu cunoscut. Parte din îngeri s-au împărtăşit cu Lucifer şi au fost zvârliţi în Iad. Atunci Mai Marele Voievod al Îngerilor a rostit, “Michael”, ”nimeni nu este ca El” şi a adăugat “să stăm bine,să stăm cu frică”. Această sabie de foc stă şi azi în mâinile Marelui Voievod al cetelor îngereşti Michael, cel care ne va duce la Rai de vom fi vrednici.

Căzut, Lucifer, cel ce fusese prinţul dimineţii, a devenit “satana”, în ebraică,”cel care dezbină”, iar asociaţii lui “diabolos”, în greacă, ”cei care calomniază”, ”cei care mint” În interiorul lor există o ierarhie şi cete specializate: în desfrâu, beţie, ucidere, furt şi aşa mai departe. Tot acolo sunt şi “demonii teologi” (arhiconi), cei care ştiu Scripturile mai bine că oricine şi care ştiu să însele pe cei mândrii. Aşa au apărut religiile aberante, sectele şi cultele, aşa au apărut ereziile şi ateismul. Toate, un adevărat cancer pe trupul omenirii. Demonii schimonosesc lucrurile şi de aceea sunt numiţi “cel viclean”. Căci viclenia este încă mai nocivă decât răul vădit.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Despre patimi”

Al. Florin ŢENE: Rolul familiei, școlii și al presei în procesul de formare a personalității umane

Educarea tineretului constituie una dintre preocupările de cea mai mare însemnătate ale întregii societăți umane, concentrând atenția tuturor factorilor de răspundere în pregătirea viitorului omenirii în toate domeniile de activitate.

Pregătirea tineretului este un domeniu complex, deoarece vizează toate laturile și procesele educaționale, constituind baza trainică a edificării conștiințelor, caracterelor și personalității umane.Fără această bază intelectuală, de educație și civilizație în înțelegerea fenomenelor din natură, din societate și din gândire- este de neconceput realizarea condiției umane a celor ce-și făuresc propriul lor destin.În acest domeniu un rol important îl are familia, școala, cartea, presa scrisă și audiovizuală.

Procesul de formare a personalității umane începe din cea mai fragedă vârstă, o data cu cele dintâi deprinderi și cunoștiințe ale copilului, și se cere a fi încheita încă înainte ca tânărul să-și înceapă activitatea social utilă, munca sa, care îl învestește cu drepturi și răspunderi față de întreaga societate.

Familia constituie cadrul social în care copilul și apoi tânărul se află într-un riguros raport de dependență material și spiritual până în momentul în care, o data pregătit pentru profesiune și pentru muncă, își poate dobândi singur mijloacele de existență, își propune problema întemeierii unei familii și își poate manifesta active independența spiritual.De aici provine și proverbul românesc: cu cei șapte ani de-acasă.

Importanța pe care familia o are în educarea copiilor decurge din faptul că până la vârsta școlară, copilul se află aprope în exclusivitate în grija și sub influența educativă a părinților.

Familia, din toate timpurile, a reprezentat, între altele, o principală sursă de informații în care fiecare component a adus știri din mediile exterioare grupului său familial pe care le-a frecventat: părinții, de regulă, de la locurile de muncă și de viață social-cetățenească, din presa scrisă, televiziune, iar copiii din cercurile lor de prieteni și din instituțiile școlare și extrașcolare.

Școala este principalul factor formativ.Scriind această frază mi-am adus aminte de ce spunea Matei Vișniec că:”Literatura ne poate apăra de spălarea totală pe creier, chiar dacă nu poate devia glonțul și barbaria. “Principiul clasic “școala pregătește pentru viață “ a căpătat întreaga bogăție a semnificațiilor sale. În perioada în care ne aflăm, pe lângă condițiile concrete social-istorice care definesc un climat favorabil libertății de cunoaștere mai este un rol al școlii de a implementa elevilor, în condițiile fenomenului de globalizare,  dragostea de istoria neamului, de religia acestuia, de tradițiile poporului în care ne-am născut.

Importanta mass-mediei, ca factor care contribuie la educarea atat a tinerilor, cat si a adultilor, este unanim recunoscuta. Mass-media formeaza al patrulea mediu constant de viata al copilului, alaturi de cel familial, de cel scolar si de anturajul obisnuit de relatii. Mass-media nu se substituie scolii, iar influenta sa este complexa, reprezentand un element fundamental in relatia dintre om si mediul inconjurator.

Aportul educativ al mass-media se realizeaza prin transmiterea de informatii, impunerea de valori, atitudini, modele comportamentale, avand, astfel, un rol deosebit in constituirea codului socio-cultural al subiectului. Insa, spre deosebire de instruirea care se realizeaza riguros si planificat in sistemul clasic de invatamant pe baza unor programe scolare si sub indrumarea unui personal calificat, mijloacele de comunicare in masa ofera informatii in mod spontan si difuz, transformandu-se intr-o forma de educatie de completare realizata in mod neinstitutionalizat, in timpul liber de care dispune subiectul.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Rolul familiei, școlii și al presei în procesul de formare a personalității umane”

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (89)

România la Conferința de Pace de la Paris (1919-1920)

În această atmosferă incertă, după ce ministrul britanic în România, G. Barclay, îşi exprima speranţa că România ,,va fi reprezentată la Congresul de pace ca o aliată”, la 30 decembrie 1918, o telegramă semnată de S. Pichon informa guvernul român că ,,guvernul Republicii consideră…că guvernul român…trebuie să fie din nou considerat ca aliat, pe motivele participării sale reînnoite la războiul împotriva Puterilor centrale”. Se arată apoi că această  decizie este justificată, ,,datorită suveranilor şi poporului român, care îndată ce au putut să scape de presiunea germană, s-au orientat ferm către Aliaţi, cu care au acţionat de comun acord în vederea alungării trupelor germane de pe teritoriul lor”. Pe de altă parte, în aceeaşi telegramă, guvernul francez considera că tratatul de alianţă din 1916 era abrogat de drept prin pacea separată din 1918, urmând ca Aliaţii ,,să formuleze o nouă declaraţie pentru examinarea revendicărilor româneşti, luând ca bază vechiul tratat”. Această atitudine a guvernului francez a provocat o vie îngrijorare la Bucureşti, Brătianu ameninţând chiar că, dacă Aliaţii nu-şi schimbă punctul de vedere asupra tratatului din 1916, el ,,va fi constrâns să se retragă” (cf. tel lui Saint-Aulaire din 5 ianuarie 1919). La 6 ianuarie 1919, Brătianu a înmânat un nou memoriu miniştrilor aliaţi în care arăta că ,,România şi-a făcut pe deplin datoria şi şi-a îndeplinit până la capăt obligaţiile faţă de aliaţii ei”, pacea cu Puterile Centrale fiind numai o ,,suspendare” a luptelor. Saint-Aulaire şi generalul Berthelot au intervenit în sprijinul cererilor româneşti, dar Clemenceau a reacţionat dur, ameninţându-l pe general cu ,,rechemarea”.

Guvernul englez s-a arătat mai înţelegător chiar decât cel francez, iar la 25 ianuarie 1919, într-o convorbire avută la Paris cu Brătianu, un membru al delegaţiei britanice asigura că ,,simpatia Marii Britanii faţă de România era la fel de mare cum fusese totdeauna”, iar ţara sa ,,n-a denunţat niciodată tratatul (din 1916), în niciun fel…”. În ianuarie 1919, guvernul american a recunoscut, de asemenea, statutul de aliat al României, şi ,,dreptul delegaţiei române de a participa în această calitate la Conferinţa de Pace”. La 16 ianuarie 1919, R. Lansing trimitea din Paris o telegramă Departamentului de Stat, în care arăta că, la 9 noiembrie 1918, România a dat un ultimatum Germaniei şi a mobilizat, fiind ,,din nou în stare de război” cu aceasta. înainte de semnarea armistiţiului. Astfel, ,,România nu a încetat să fie în război cu Puterile Centrale” şi faptul că ,,guvernele aliate nu au recunoscut niciodată tratatul de la Bucureşti (mai 1918)”, validitatea acestuia fiind ,,îndoielnică”, ,,noi (SUA) am decis să acordăm României doi delegaţi la Conferinţa de pace şi s-o situăm pe aceeaşi bază cu Serbia, Belgia şi alte dar puteri beligerante mici…”. Astfel, în ianuarie 1919, toate marile puteri (Franţa, Anglia, SUA, Italia) recunoşteau formal dreptul României de a participa ca aliată la Conferinţa de Pace, ceea ce nu a însemnat însă tratarea ei ca aliat de către ,,Cei patru mari”. Clemenceau ţinea să precizeze, înaintea deschiderii oficiale a Conferinţei de pace, că ,,Aliaţii sunt gata să considere Tratatul din 1916 drept bază a revendicărilor româneşti pentru reglementarea teritorială”, dar că ,,numai Congresul este suveran în a hotărî fixarea definitivă a graniţelor între statele interesate” Andre Tardieu declara: ,,Am dus lupte dure pentru a face să i se recunoască lui Brătianu şi României calitatea de aliat. Aveam împotriva mea pe Clemenceau şi pe Wilson…”.

După numeroase demersuri, la 6/19 ianuarie 1919, României i se recunoştea oficial statutul de aliat. A doua zi după ce Consiliul Suprem interaliat a hotărât asupra reprezentării statelor la Conferinţa de Pace, sosea la Paris delegaţia României, formată din primul ministru I. I. C. Brătianu şi N. Mişu (România avea doar doi delegaţi, dar Serbia avea trei). Ei erau însoţiţi de reprezentanţi ai provinciilor româneşti şi de numeroşi consilieri, militari şi civili. Îndată după sosirea la Paris, delegaţia română a avut prima confruntare cu Consiliul celor Patru, pe tema reprezentării în comisii, delegaţia constatând cu regret că România nu era reprezentată în multe comisii ce urmau să dezbată probleme ce o interesau direct. Atitudinea discriminatorie a marilor puteri faţă de statele mici s-a manifestat şi la elaborarea tratatelor de pace cu puterile învinse, într-o telegramă din 2 mai 1919, Brătianu scria: ,,Situaţia creată statelor mici la Conferinţă este din ce în ce mai monstruoasă”. După câteva zile, la 7 mai, el comunica guvernului: ,,Chestiunea reparaţiilor este insuficient rezolvată şi în privinţa lor egoismul celor mari este feroce. Din această cauză, belgienii şi italienii erau pe punctul de a părăsi Conferinţa” (tel. lui Brătianu din 7 mai 1919).

În cursul negocierilor, delegaţia României a putut să constate că chestiunile care o interesau în cel mai înalt grad erau discutate şi soluţionate fără participarea sa. Astfel, delegaţilor români li s-a înmânat textul tratatului cu Germania ,,chiar în ora când îl primeau şi delegaţii germani”, iar clauzele privitoare la reparaţii ale tratatului puneau România în inferioritate faţă de alţi aliaţi. Cum se prezenta România în faţa Conferinţei de Pace, după luptele şi sacrificiile făcute ? Conferinţa urma să fixeze frontierele statului român, după întregirea naţională, şi cotele cuvenite din plata reparaţiilor de război. Dezideratele României au fost expuse pe larg în şedinţa plenară a Conferinţei, din 1 februarie 1919, unde primul ministru Brătianu a prezentat situaţia României în timpul războiului. El s-a referit la actele (convenţii şi tratate), prin care puterile Antantei recunoşteau drepturile legitime ale României asupra teritoriilor sale stăpânite de monarhia austro-ungară. Neutralitatea forţată în care se găsea România, după impunerea păcii separate de la Bucureşti, nu putea dura mult timp, deoarece, moralmente, poporul şi armata n-au încetat să se pregătească pentru ,,momentul reintrării în acţiune”. În concluzia prezentării sale, Brătianu arăta că România aşteaptă de la Conferinţa de pace recunoaşterea hotărârilor de unire pronunţate de români în 1918, a participării nemijlocite la războiul împotriva Puterilor Centrale şi a dreptului legitim al României de a elibera teritoriile locuite de români  aparţinând monarhiei austro-ungare.

La 28 iunie 1919, la Versailles, a fost semnat tratatul de pace cu Germania, dar România, ca şi alte state mici, nu participase la elaborarea lui, nici măcar nu fusese informată. În ceea ce priveşte tratatul cu Germania, interesele României erau legate în primul rând de reparaţiile de război, Brătianu reuşind să obţină din partea lui Clemenceau promisiunea că va sprijini includerea ţării sale în rândul statelor care vor beneficia de reparaţii. Dar decepţiile au continuat, la 7 mai 1919, în telegrama către Pherekyde, Brătianu scria: ,,Nouă (românilor) ni s-a remis (textul tatatului) cu cinci minute înainte de intrarea germanilor (…) Mi s-a făgăduit să se ţină seama de noi la distribuţie (a reparaţiilor), dar în orice caz decepţia va fi formidabilă”. Într-adevăr, în momentul în care delegaţia română a putut lua cunoştinţă de textul tratatului, a aflat ,,noi şi monstruoase nesocotinţe ale intereselor noastre, introduse fără ştiinţa noastră, în special în chestiunea reparaţiunilor”. La 28 iunie 1919, la Versailles, delegaţia română, alcătuită din I. I. C. Brătianu şi generalul Const. Coandă, a semnat tratatul de pace cu Germania. Despre conţinutul său, delegaţia română aflase cu o zi înainte, în privinţa reparaţiilor, tratatul conţinea două referiri la România. Prima, în art. 244 şi anexa nr. VII la acest articol, prevedea încetarea tuturor drepturilor, titlurilor şi privilegiilor de orice natură ale Germaniei asupra cablului Constanţa-Constantinopol, care urma să intre în posesia României; a doua, în art. 259, alin. 6, care obliga Germania să renunţe la tratatul de la Bucureşti, din 7 mai 1918.

În articol se spunea: ,,Germania confirmă că renunţă, conform articolului   XV din armistiţiul de la 11 noiembrie 1918, la beneficiul tuturor stipulaţiilor cuprinse în tratatele de la București şi Brest-Litovsk şi în tratatele complementare (…). Germania se obligă să transfere, respectiv fie României, fie principalelor Puteri Aliate şi Asociate, orice instrumente monetare, numerar, valori şi instrumente negociabile sau orice produse ce a primit în virtutea sus-ziselor tratate”. Un interes major referitor la reparaţii îl reprezenta art. 232, care cuprindea angajamentul Germaniei de a repara ,,toate pagubele cauzate populaţiei  civile a fiecăreia dintre Puterile Aliate şi Asociate cum şi bunurile ei, în timpul în care…s-a aflat în stare de război cu Germania…” Tratatul prevedea înfiinţarea unei Comisii care avea să fixeze suma pe care ţările învinse trebuiau să o plătească, modalităţile de plată şi cotele ce trebuiau să revină fiecărei ţări învingătoare. România n-a făcut parte din această comisie, de aceea interesele ei nu au putut fi apărate în mod eficient. Despăgubirile şi restituirile pe care România le cerea de la Germania şi aliaţii săi erau formate din: 1. sumele rezultate din emisiunea de bilete de bancă făcută de administraţia militară germană, prin Banca Generală Română, în valoare de  2.173.000.000 lei aur; 2. despăgubiri pentru punerea în vigoare anticipată a tratatului de la Bucureşti a căror valoare era fixată aprox. la 750.000.000-1000.000.000 lei aur; 3. despăgubiri pentru distrugerea industriei petroliere, care însumau numai pentru industria particulară circa 10.000.000 lire sterline. 4. despăgubiri pentru pagubele suferite din partea aliaţilor (valoarea Casei de depuneri şi stocul aur al Băncii Naţionale a României), în valoare de 1000.000.000 lei aur; 5. despăgubiri pentru pagubele suferite de civili şi de stat, în sumă de 31.099.853.761 lei (Em. Bold, De la Versailles la Lausanne.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (89)”

Árpád TÓTH: Am ales să nu revin

Am ales să nu revin

 

Apa încet se prelingea

În lacrimi pure pe obraz,

Un Univers nu-mi ajungea,

Să iubesc, cât mi-a rămas!

 

Dar anii mei se scurg ușor,

Prin natură și Divin,

Mi-am făurit un cuibușor,

Să mă nasc și să revin!

 

Și nu voi plânge niciodată,

De ceea ce Divinul mi-a dat:

Multe vieți de altă dată;

Dar eu nu m-am conformat!

 

Clipele ce o să vină,

Trebuie să le stimez,

Orice om mai și suspină,

Dar eu nu mai lăcrimez!

 

Zilele-mi vor trece ușor,

Fără de niciun suspin,

Eu voi pluti încetișor,

Alegând să nu revin!

—————————–

Tóth Árpád ( Artangel)

București

15 ianuarie 2020

 

Mircea Dorin ISTRATE: Vă-îndemn pe voi

VĂ-ÎNDEMN PE  VOI

 

Pe orișiunde-n astă țară, pășiți cu grijă, că sub tălpi,

Sunt veacuri toate adunate cu moșii noștri laolaltă,

Ei sunt din lunga srăvechime, a neamului puternici stâlpi,

Ce ne țin trează conștiința, de-acol’, din lumea cealaltă.

 

Ei datoria și-au făcut-o, muncind ogoru-n timp de pace,

Și viața datu-și-au ca vamă de fost-a vreme de război,

C-au socotit că pentru țară și neam așa mereu se face

De vrei ca-n scurta ta trăire, un pas să nu dai înapoi.

 

Astăzi când țara e-n nevoie fugim  ca stolul cel de grauri

Spre alte zări să fim robiții, la alți săpâni ce să ne-njuge,

Acolo suntem o nimica, cu vise doar și idealuri,

Cu dor înăbușit în suflet și-un ochi înlăcrimat ce plânge.

*

Săracă țară, slabi bărbați îmi naști de-o bună vreme-ncoace,

Fără curaj și bărbăție, bătuți prea mult de vântul sorții,

Ce-așteaptă zile însorite și pline toate de noroace,

Nu bravi oșteni ca altădată, care să-mi râdă-n fața morții.

 

Cum suntem noi așa-i și țara! o biată frunză dusă-n vânt,

Spășită slugă-ncovoiată în fața sorții schimbătoare,

Fără putere, fără vlagă, fără tărie în cuvânt,

O umbră a ce-a fost odată, în mare fală și-n onoare.

 

Noi suntem țara fiecare! și-așa cum suntem noi e ea,

Când suntem slabi e slabă dânsa, când suntem tari ea e în fală,

Luați istoria trecută și mai citiți ceva din ea,

Să știți cum țara se-ntărește de dinlăuntru, nu de-afară.

 

De-avem în noi sfânta credință, iubire, adevăr,  virtute,

De drag ne e de neam și țară și de strămoșii de-altădată,

Nimic n-o fi în astă lume să ne învingă, să ne-nfrunte,

Și-atunci ne-om ridica din tină, și-om fi ce-am fost cândva, odată.

———————————–

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș,

19 Ianuarie, 2020

Maria FILIPOIU: Omagiere Eminesciană – Sonete dedicate Luceafărului

 

Motto: 

„Stejarul crește numai unde-i pământul bun, buruienile cresc pretutindeni”

(Mihai Eminescu)

 

 

 

LUCEAFĂRUL OMAGIAT 

(sonet aniversar – 170 de ani) 

 

Pe bolta României a răsărit

Luceafărul cu taina poeziei,

Să lumineze-n ceața istoriei,

Cât veșnicia străbate infinit.

 

Din cer se aude cor de corifei,

Ce-n versuri răsună cu harul menit,

Să știe omenirea că n-a murit,

Ci-i veșnic în lacrima memoriei.

 

În miezul iernii pe tărâm românesc,

Revine cu spiritul revigorat

În versuri, alături de cei ce-l iubesc.

 

De Ziua Culturii e omagiat

Spirit luminând ca far dumnezeiesc,

În țara sa, de neam binecuvântat.

 

 

EMINESCU ȘI POEZIA 

(sonet creativității) 

 

Eminescu e a slovei fântână,

Ce cu izvor de tuș a udat glia.

S-a logodit, atunci, cu Poezia,

Și s-a născut pe veci, Limba Română.

 

Pentru ea și-a dus crucea ca Mesia,

Iubind-o ca pe-o muză și stăpână.

A venerat-o-n versuri, ca pe zână,

Și în Paradis i-a dus veșnicia.

 

Din raze i-a împletit cununiță,

Să fie corolă identitară

Neamului ce i-a plăsmuit ființă.

 

Pe nori așterne dorul pentru țară,

Să-nroureze versuri cu credință,

Dintr-o predestinare milenară.

 

 

LUCEAFĂR CĂLĂTOR PRIN DESTIN

(sonet în destin de Luceafăr) 

 

Luceafăr cu destin pământesc sortit

În chip de astru și cu ochi de stele,

A coborât pe dealuri, în vâlcele,

Lângă izvoare, pe care le-a-îndrăgit.

 

A poposit în gândurile mele,

Pe drum ce duce spre codrul desfrunzit,

Să-mi lumineze visul neîmplinit

Și în el să-mi veșnicească numele.

 

Părea un înger sosit din Paradis,

Cu aripi de lumină argintie,

În care și Pământul s-ar fi aprins.

 

Dar s-a topit cu duhu-n poezie

Și s-a întunecat orizont din vis,

Iar drumul către el nimeni nu-l știe.

 

 

LUCEAFĂRUL OGLINDIT ÎN APE

(sonet aniversar) 

 

Poetul e râu ce curge prin vreme

Să ude ogorul culturii din neam

De condeieri, ce-și duc roadele-n ram

Cu aura slovei în diademe.

 

Continue reading „Maria FILIPOIU: Omagiere Eminesciană – Sonete dedicate Luceafărului”

Emad FOUAD: Pământ

Tablou de Tineke Storteboom
*

Pământ

 

Mamă fecioară
cu fața cernită
crestată de ale mormintelor răni
pentru ai noștri, cei dragi, plămădiți din țărână.
Șase stânjeni de glie
sunt deajuns pentru a-i da înapoi
cele pe care propriei familii le dăduse în grijă
strat peste strat
din același pământ.

Emad Fouad, Egipt (1974)

Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

Florin-Cezar CĂLIN: Tu ești Nordul meu stelar…

Tu ești Nordul meu stelar…

 

– Clipa nebăgată-n seamă, îmi indică-ntotdeauna!,

… mimica din gestul tău … așezat la naftalină.

”- Dar și Nordul înstelat, spre iubirea ta divină!,

… controlat de un timp … ce n-a necunoscut minciuna.

 

Molima dragostei tale … mi-a ucis curând trecutul,

… apoi chiar l-a blestemat, să se-nnece în nesomn.

– Supraviețuindu-i gena … din solstițiul fusiform!,

… sau mulaj din al său rânjet, ce i-a inundat zenitul.

 

– Gesul tău de ”Noapte bună”, pare-un dialog de vise!,

… deocamdată auzit … doar de tine … între șoapte.

”- Cunoscând tradiții mute, că iubirile de-o noapte!”,

– Nu-s nicicând prolifice! – De aceea-s interzise!.

 

Umbra ta din avanposuri … pare-un asterix de seamă,

„- Ca un pod, arc peste timp, pentr-o clipă de plăcere!”.

– Impresionantă gazdă … a iubirii … care-ți cere!,

… să-i legiferezi simțirea … când va trece a ta vamă.

 

– Te privesc îngândurat, cam de-un secol și mai bine!,

… investind în anotimpuri … cota mea de indulență.

… pentru zilele în care … n-am simțit a ta prezență,

– Ce mi-a devenit brățară, pentru sufletul din mine!.

 

Tălmăcirile de-o iarnă … nu toți brazii îi alungă,

… în troienele-ți de vise … prematur încondeiate.

– Lăsând urmele durerii, în deplină libertate!,

… să-și asmută cerberii, înspre patima nătângă.

 

–  Tu ești Nordul meu stelar, sau chiar patima divină!,

… controlată de un timp … până jos … la rădăcină.

—————————————

Florin-Cezar CĂLIN

17 ianuarie 2020