Simon JACK: Rezonanțe lirice

Am surprins nemarginirea
odihnindu-se pe ape,
rădăcini de aer verde înfloreau miresme
surde îngroșate-n orhidee
ce purtau un nimb haihui,
nărăvașii cai din fuga tălpilor neadunate
arămesc potcoave-n umbre
semănate de femei, stoluri pudice
de îngeri ofilesc eternul zării
ce îmi șade ca sub lupă coborând neterminate
pleoape umede din plânsul
insomniilor astrale sub un semn
cam,,derbedeu”

din clopotniță de gângur
sub un giulgiu curcubeu, un proroc ce-l văd
din pulsul unui melc cu aripi strâmbe
leagă schele aurite peste cerul
unui,,eu”
o minune ca un scripet mi se leagă de
sudoare,
văd un bolovan din sare ridicând statui
la greu, peste nepăsarea minții
fac cavouri de volane, mimica îngropăciunii
perforează în altare
clipe albe măritate cu retina lui Orfeu…

tot începe să ne plouă cu ninsori
nedrămuite
am surprins nemărginirea unui mâine
de-altădată, ce frumos îi stă corola stropilor
inzăpeziți,
lângă gura unui hâtru orologii bat de pace
armistiții de lumină se ridică prin cocori,
bestii se-nvelesc cu molii, timpul merge
pe măgar, orbii dau la argăsit acatiste
de zidire ce se-ascund în piei de oi,
ca un miel îmi bocesc rana
ce-a lăsat-o-n brațul greu un edil din
noaptea lunii,
ce crezând că-și are aripi s-a schimbat
in zborul zilei între soarele amiezii
și un echinocțiu geniu parfumat cu gândul meu!…

Facerea ,,lumii”

în prima zi
atunci, la facerea,,lumii”
s-au ascuțit toate creioanele zidite-n
bazilici de aer mai greu
ca plumbul căderilor din alpacașul
foamei din stratosferă,

soarele a fost statuar
și se vedea
doar după Colț(alb),
au fost mâini de tot felul în jurul enigmelor
scrise cu abur și doar duhurile
se căsătoreau între ele,
totul a fost un plânset cântat pe trei voci
Raiul era sfârtecat
de…gropari
cu aripi!

Continue reading „Simon JACK: Rezonanțe lirice” →

George ANCA: Inaugurarea Școlii de Indianistică

Marţi 27 aprilie 2010, la Centrul pentru Activităţi Recreative şi Inovare Ocupaţională

Str. J.L. Calderon nr.39, Bucureşti, în cadrul Salonului cultural „Colocviie de marţi”, cu tema „Indianişti români de ieri şi de azi”, a fost inaugurată Şcoala de Indianistică din România. Sintagma circulă de mai mulţi ani, în legătură cu existenţa Asociaţiei Culturale Româno-Indiene (RICA). Amfitionul întâlnirii a fost George Anca, preşedinte RICA, oaspeţi din partea Ambasadei Indiei: Nandkishore Pamwar, secretar II şi Manohar Lal, ataşat cultural.

Au prezentat intervenţii membrii fondatori: George Anca: Recunoaşterea Sakuntalei în Carpaţi; Laurenţiu Theban, Sabina Popârlan: Secţia Hindi a Universităţii Bucureşti, la 40 de ani; Elena Liliana Popescu: Sri Ramana în România; Vasile Andru: Ashram; Mihai Stan: Jainismul în România; Mihaela Gligor: Tradiţia argumentativă în India; Dan Ţop: Receptarea dreptului indian în România; Florina Dobre-Brat: Bharthrihari în România; Florinel Agafiţei: Pionieri, clasici, urmaşi; Doina Boriceanu: Tărâmul Dintre Lumi; Maria Daniela-Pomohaci: Sistemul de caste Au fost lansate cărţi de indianistică publicate de editurile Biblitheca, Oscar Print, Limes, Independent Film. Muzicianul Victor Beliciu, conducătorul formaţiei Turya classical s-a alăturat menbrilor fondatori şi în numele altor artişti. Sperăm să avem un volum de proceedings, măcar pe net.

În pregătirea deschiderii Şcolii de Indianistică, am adresat întrebarea: ce reprezintă pentru Dumneavoastră indianistica/indologia românească? Iată câteva răspunsuri.

Veronica Anghelescu :

Singura modalitate de a mă apropia şi de a înţelege textele sacre ale unei mari culturi.

Crina Bocşan :

Raspuns laconic : necesitatea recunoasterii apropierii, similitudinii intre culturi (in stadii diferite).

Florinel Agafiţei:

În primul rând, efortul, mai mult individual, al multor personalităţi aparţinând arealului spiritual românesc, de apropiere, percepere, înţelegere a culturii şi civilizaţiei caracteristice subcontinentului indian, efort derulat de-a lungul întregii perioade moderne şi contemporane, mai ales; apoi, în acelaşi plan de coordonare, confluenţa manifestată între culturile română şi indiană, în general, şi influenţa prezentă în planul creaţiilor individuale aparţinând tuturor acelor artişti, prozatori, poeţi, sculptori etc., care au sorbit din izvoarele, adeseori nealterate, ale culturii indiene, aşa încât să rezulte, la un moment dat, opere despre care să vorbească întreaga umanitate – vezi, cu deosebire, anumite creaţii ale lui Brâncuşi, de pildă, Eminescu sau ale savantului Mircea Eliade, doar pentru a da câteva exemple.

Travaliul personal, de cele mai multe ori, a însemnat, încă de la începuturile cunoaşterii reale şi profunde, sistematizate, a culturii indiene – începuturi plasate de noi, în veacul al XIX-lea – şi încercarea de creare a unei şcoli de indianistică, dacă stăm să ne gândim la influenţele avute de Haşdeu asupra lui C. Georgian, L.Şăineanu şi, mai ales, T.Iordănescu, de nu cumva şi Simenschy, mai târziu, în acest sens. Modelul se va perpetua în timp, iar numele mari apărute în acest areal în anii interbelici, dar şi postbelici, confirmă ipoteza…

Neîndoios, interesul constant pentru filosofia şi literatura indiană a influenţat cultura noastră, încă de la apariţia în spaţiul românesc a variantei creştine a vieţii lui Buddha.

Mai presus de toate, însă, consider că se află, de fiecare dată, în această ecuaţie a confluenţei şi influenţei, deopotrivă, exemplele înaintaşilor care au favorizat apariţia discipolilor, discipoli care au întrecut, adeseori, pe magiştrii lor, ajungând să fie apreciaţi la nivel mondial, nu de puţine ori chiar în India, la ea acasă, pentru creaţiile personale izvorâte din raportarea la lumea hindusă, cu tot ce incumbă aceasta; şi mă gândesc, aici, deocamdată, doar la medicul Sergiu Al-George – autodidact, când vine vorba de India, sanskrită şi filosofie indiană – cât şi la alţi doi medici indianişti, la fel de renumiţi, poate, A.Roşu şi Sergiu Emil Demetrian.

Deşi accidentele istoriei nu ne-au permis să avem o şcoală de indianistică, precum cea germană sau franceză, deşi contextul nostru diferit de dezvoltare a impus, adeseori, piedici serioase activităţii indianiştilor români – mă gândesc, de pildă, la Vlad Bănăţeanu, Aram Frenkian ori mai sus amintitul Sergiu Al-George, dar şi la alţii, care au fost nevoiţi să plece din România, alungaţi fiind de regimul comunist, vezi, cazul soţilor Anton şi L.Zigmund Cerbu ! – totuşi, pasiunea pentru India a continuat să supravieţuiască, fie şi în condiţiile regimului concentraţionar de extremă stânga, aşa cum a fost cel comunist, de la noi, fie dincolo de graniţele ţării.

Faptul acesta, adăugat celorlalte, spune foarte multe despre legăturile noastre directe, spirituale, cu spaţiul hindus; şi dacă ne mai gândim la Eliade, care afirma, odată ajuns pe tărâmul bătrânei Indii, în anii interbelici, că acolo a simţit profunda legătură cu neamul din care se trăgea, cu protoistoria caracteristică spaţiului carpato-danubiano-pontic (mai precis, în inima verde a Bengalului) pricepem şi mai bine care este importanţa raporturilor româno-indiene în timp, pe de o parte, cât şi a apariţiei indianiştilor, în ultimele secole – la noi – pe de altă parte.

Prezentul postdecembrist consemnează, nu reluarea, ci continuarea mai nuanţată a legăturilor cu spiritualitatea indiană, căci destui savanţi tineri au apărut şi s-au manifestat în arealul spiritual ce leagă România de India şi invers, semnele arătând că eforturile contemporane sunt în direcţia firească, bună, născătoare de noi valori menite a întregi pantheonul spiritual al omenirii.

Indologia românească, fie că s-a manifestat individual, fie că încearcă să se constituie într-o posibilă şcoală – o şcoală despre care Occidentul ar putea vorbi cândva, aşa cum la noi se vorbeşte de multă vreme despre cele apusene şi cum se încearcă a se întocmi la Bucureşti, mai cu seamă, în deceniile scurse de la revoluţie încoace – înseamnă, în fapt, un alt spaţiu al manifestării noastre spirituale, ce incumbă interesul manifest al românilor pentru Orient, în general, India, în mod special, interes pornit, poate, şi dintr-un trecut străvechi, comun cândva, indo-european.

După cum s-a văzut, cel puţin până acum, acest interes n-a avut niciodată ca efect spiritual nefastul, ci dimpotrivă, îmbogăţirea ambelor civilizaţii şi culturi cu tot ce înseamnă şi presupune cunoaşterea reciprocă, respectiv creionarea imaginii unuia faţă de celălalt.

Cu cât cunoaşterea se aprofundează, cu atât mai mult ne vom înţelege mai corect propriile repere spirituale, cât şi pe ale celor cu care, fără îndoială, ne înrudim

Nicolae Georgescu:

Indianistica/indologia românească reprezintă pentru mine, pe scurt, regăsirea latinităţii noastre în indoeuropeană, alături de marile popoare care au adus pe lume instituţia istoriei.
Istorie a fost şi înainte de indo-europeni, egiptenii au trăit, de păildă, câteva mii de ani înaintea indoeuropenilor, dar nu s-a gândit nimeni s-o povesească în timp, ca Herodot, de la cauze la efecte, şi mai ales s-o cânte, ca Homer.

Indianistica la noi a mai însemnat regăsirea atâtor şi atâtor cuvinte, mituri, stări de spirit, chiar obiceiuri, mentalităţi. Şi noi, valahii, jurăm pe Olt – aşa cum indienii jură pe Bengali, de pildă.

Petru Costinescu:

Indianistica, indologia ?

Ce inseamna pentru mine ?

Ceea ce am citit din Lucian Blaga (Trilogia Valorii), Mircea Eliade, George Anca.

Si ce am invatat despre inventiile indiene, marcile indiene si design-ul indian.

Si filmele indiene pe care le-am vazut.

Si prajiturile indiene din Romania.INDIÁNĂ1, indiene, s.f. Prăjitură umplută cu frișcă și acoperită cu glazură de ciocolată. [Pr.: –di-a-] – Cf. germ. Indianer [krapfen]. Sursa: DEX ’98

Si tesaturile de bumbac indiene.

INDIÁN1 s.n. Țesătură de bumbac subțire și fină, albită, vopsită sau imprimată, din care se confecționează obiecte de lenjerie. [Pr.: -di-an. – Var.: indiánă s.f.] – Din fr. indienne.
Sursa: DEX ’98

SARÍ s.n. Îmbrăcăminte femeiască indiană, lungă și amplă, care acoperă un umăr și lasă dezgolit pe celălalt. [< fr., it., engl. sari < cuv. Indian].

Florina Dobre-Brat:

Nu cred ca Bhartrihari intereseaza prea multa lume, si nici Panini si nici filosofia limbajului. Poate ca e mai bine sa abordati un subiect general si fiecare sa poata aduce propria contributie, dupa preocupari si studii.

Cine mai este invitat dintre indianisti? Suntem atat de putini…si atat de imprastiati….care pe unde am apucat si apucam!

/…./Bhartrhari va fi cu siguranta…10-15 minute…nu mai mult.

E ceea ce stiu mai bine. Ma voi gandi la cum sa-l abordez.

/…/Incerc sa vin martea viitoare cu un text despre Sergiu Al-George si Panini.

Mircea Handoca:
Preocuparile mele eliadesti m-au apropiat de indianistica la inceputul deceniului al 8 lea, cand am publicat un articol valorificand afinitatile elective dintre India si Mircea Eliade, desigur, o incercare de amator, nefamiliarizat cu semnificatia si profunzimea notiunilor si cunostintelor de indianistica.
Cartea lui Sergiu Al George <<Arhaic si universal>> aparuta in toamna anului 1981 mi-a dezvaluit noi taine ale prezentei „continentului” indian in constiints culturala romaneasca (Brancusi, Eminescu, Blaga Eliade)
O alta etapa in intelegerea indianismului romanesc l-a constituit pentru mine lectura monumentalei editii din Operele lui Eminescu. La cel de-al paisprezecelea tom am zabovit indelung. Aici se afla reprodus facsimilul a trei manuscrise eminesciene continand traducerea autografa a Gramaticii limbii sanscrite de Franz Bopp. Cele 220 de pagini talmacite in romaneste de poet sunt urmate de alte 70 ale glosarului comparativ, unde traducerilor germane ale autorului le sunt adaugate echivalentul in romana, note si adnotari ale lui Eminescu. CXomentariile Amithei Bhose, la obiect ne ofera cele mai competente si utile informatii si interpretari.
Indianistica romaneasca inseamna pentru mine si cele trei carti ale lui Mircea Itu, si volumele lui Vasile Andru si eseurile de indoeminescologie ale lui George Anca,eruditele studii ale lui Liviu Bordas, si recentul jurnal din India al Mihaelei Gligor, alaturat altor jurnale de calatorie, ce ne aduc aproape nu doar parfumul exotic al Indiei ,ci si cate ceva din sufletul „Indiei eterne”
Mircea Handoca

Julieta Rotaru:

Cred ca titlul comunicarii mele ar trebui sa fie altul „Un proiect international al noului Centru de Studii Eurasiatice si Afroasiatice”. Fiindca intr-un mesaj anterior ma intrebati pe cine am putea invita, eu cred ca cel mai portrivit ar fi dl. Gelu Voican Voiculescu. Este unul dintre cei mai profunzi guenonisti din Romania.

Abhijit-da va fi in Europa abia dupa 1 mai.

Delia Grigore :

Va multumesc mult ca ati participat la festivalul nostru prilejuit de celebrarea Zilei Internationale a Rromilor. Va multumesc si pentru aceasta invitatie la Colocviile de marti. Despre limba rromani si originea ei indiana ar putea vorbi mult mai bine decat mine dl. prof. univ. dr. Gheorghe Sarau (sarau_2006@yahoo.com, 0744.364.689), asadar va recomand sa-l invitati pe dumnealui, iar eu as putea vorbi despre mostenirea culturala a Indiei in cultura traditionala rromani.

Mihaela Gligor:

Gandhi a vorbit tare frumos azi… au venit si indienii convocati… au fost emotionati, saracii…

Continue reading „George ANCA: Inaugurarea Școlii de Indianistică” →

Mihai EMINESCU: Deviza asasinilor

Existã, se vede, între radicalii din România un fel de dictionar secret de locutiuni, de parole ce au valoarea unor ordine de zi, cari ne rãmîn necunoscute nouã profanilor precum: „Vegheati! Ora a sosit” si altele de acestea.

O foaie din Focsani, „Luptãtorul”, dînd seamã despre atentatul încercat asupra d-lui Brãtianu, încheie cu cuvintele : „Ale tale dintru ale tale, frate Brãtiene!” Fost-or-fi potrivite cu ceea ce se petrecuse, avut-or-fi aceste cuvinte alt farmec asuprã-ne nu stim, destul cã, la încheiarea unui articol în care condamnam fapta, cercam însã a explica cum instinctele rele, înclinãrile criminale ale oamenilor gãsesc în precedentele create de principiile si apucãturile rosiilor o atmosferã ce le prieste, pusesem si noi cuvintele, rãmase în mintene la citirea ziarului din provincie, „Ale tale dintru ale tale”.

Nici prin vis nu ne trecea cã, din întîmplare, puseserãm mîna pe una din acele locutiuni mistice, din acele devize ale partidului rosu de cari ascultã orbeste toatã suflarea patrioticã, cã noi, neconsacratii în misterele organizatiei internationale ale societãtii de exploatare, atinsesem cu vîrful condeiului un triangul cabalistic din marea carte secretã a partidului.

Odatã atinsã, aceastã formulã a început sã geamã sub pana d-lui C.A. Rosetti, d-sa s-a tinut obligat a ne da o explicare pe larg a acestor vorbe si a fãcut-o în cinci articole consecutive ale „Românului”, în acel stil onctios si apocaliptic care-i-e propriu.

Iatã ce însemneazã aceastã nefericitã cabalã dupã esplicarea „Românului”.

Cuvintele „Ale tale dintru ale tale”, zise asupra unui asasinat si aruncate victimei asasinatului, cuprind însãsi legitimarea crimei.

A zice unui om asupra cãruia s-a fãcut o încercare de asasinat „ale tale dintru ale tale” este a-i zice „ai meritat a fi asasinat”.

Toti asasinii zic victimelor lor „ale tale dintru ale tale”; mai cu seamã în asasinatele politice aceasta este o regulã fãrã esceptiune.

E foarte trist cã organul de cãpetenie al partidei conservatoare a adoptat aceastã devizã a asasinilor. . .

Depinde de partida conservatoare de a proba tãrii, printr-o dezaprobare categoricã, cã nu în numele ei „Timpul” a adoptat aceastã devizã. Nouã ni se pare cã principiele conservatoare ar reclama aceastã regulare, cãci altfel ar putea sã intre în societatea noastrã un virus dizolvãtor care sã nu crute pe membrii partidei conservatoare mai mult decît pe membrii partidei liberale; si la fiece loviturã de cutit sau de pistol ar rãsuna deviza adoptatã de organul partidului conservator: „Ale tale dintru ale tale”.

A zice „ale tale dintru ale tale” unui bãrbat politic în urma unei încercãri de asasinat. . . este în adevãr culmea neomeniei.

Iatã dar ce însemneazã acest fatal cuvînt, asupra adîncimii întelesului cãruia d. C.A. Rosetti a trebuit sã ne lãmureascã.

„Ale tale dintru ale tale” însemneazã:

Legitimarea crimei;

Judecata: „Ai meritat sã fii asasinat”,

În regulã fãrã esceptie aceasta e deviza asasinilor;

Un virus dizolvãtor;

Culmea neomeniei.

Poate fi sigur d. C.A. Rosetti cã nu-i sîntem decît multumitori pentru aceastã explicatie. Am suportat cinci articole de insinuatiuni nemeritate pînã acum, pînã sã ni se esplice marele cuvînt cabalistic al religiei revolutionarilor. Deodatã ni s-a luminat dinaintea ochilor, deodatã am simtit cã atinsesem triangulul mistic al conspiratorilor, deodatã ne-am adus aminte cã acest fatal „ale tale dintru ale tale” a mai fost întrebuintat într-o ocazie analogã de cãtrã chiar esplicatorul ei actual.

În adevãr, în ianuarie 1876, un om, anume Paraschivescu, care nu putuse justifica întrebuintarea unei sume, îndealtmintrelea de tot neînsemnate, din fondurile politenesti si care n-o putuse restitui, a fost depãrtat din functie. Ministrul prezident de pe atunci, d. Lascar Catargiu, refuzînd în mod constant a-l mai numi în vro functie, dar stiindu-l în mare mizerie, îl ajuta din cînd în cînd cu cîte-o micã sumã. Din cauza refuzului de-a-l pune în functie, acest om a comis un atentat asupra ministrului prezident.

Iatã însã ce scria „Românul” de la 15 ianuarie 1876 asupra acestui atentat:

Oricît de reprobabil este faptul, dacã vreodatã cuvintele ale tale dintru ale tale si-au gãsit o exact aplicare este acum, la adresa primului-ministru.

Cum cuteazã „Monitorul” a spune cã acest functionar a delapidat cînd delapidatorul n-a fost dat judecãtii, astfel ca sã nu mai aibã cuvînt de-a cere slujba, nici îndrãznealã de-a mai cãlca pragul primului-ministru? Deci ale tale dintru ale tale.

D.Catargiu a înlãturat juratii; a dat pe delapidatori la tribunale; pentru ce dar îi ocroteste? Ale tale dintru ale tale…

… ªi dacã l-a primit si s-a servit de dînsul, pentru ce în urmã l-a dat afarã? Ale tale dintru ale tale…

….Însusi primul-ministru este bãtut de propriul sãu agent politenesc: ale tale dintru ale tale.

… Iatã-te acum bãtut de tocmai acei pe care-i plãteai: ale tale dintru ale tale. . .

Va sã zicã aceastã vorbã misticã, pe care noi am împrumutat-o unui ziar din provincie, „Românul” a aruncat-o într-un singur articol de sapte ori la adresa d-lui Lascar Catargiu. Cînd si cui? Dupã un atentat, victimei atentatului.

Va sã zicã de sapte ori, cu deplinã cunostintã a întelesului grav ce-l au aceste vorbe, „Românul” a pronuntat legitimarea crimei, de sapte ori a fost în culmea neomeniei, de sapte ori într-un singur articol a rostit deviza asasinilor si a aruncat un virus dizolvator în societate.

Hotãrît, e ceva din soarta tragicã a regelui Oedipus în purtarea rosiilor. În Teba, în cetatea cea cu o sutã de porti, trãia acest nefericit rege care, fãrã s-o stie, ucisese pe pãrintele sãu si se cununase cu mumã-sa. Aflînd de la oracolul din Delfi cã tara e bîntuitã de ciumã din cauza acestei crime nemaipomenite, pe al cãrei autor nu-l stia, a pronuntat cu mare furie o osîndã energicã asupra autorului … asupra sa însusi. Astfel îi vezi pe rosii cãzînd într-o adîncã furie cînd îsi condamnã vorbele si faptele lor proprii. Sînt momente de tainã în viata oamenilor, cînd ei se sperie de ei însii, cînd descopãr pe demonul relelor în ei si-l blestemã orbeste, nestiind cã lovesc cu aceastã estremã cruzime în pieptul lor propriu.

Nu, linisteascã-se „Românul”; nu primim deviza asasinilor, nu legitimãm, nu justificãm nicicînd crimele. E o lege constantã a spiritului omenesc, legea cauzalitãtii, care sileste pe orice inteligentã de-a explica ceea ce se întîmplã. Dar de la o explicare curat cauzalã pînã la scuzã, pînã la legitimare, pînã la justificare, care implicã un act de aprobare din partea simtului nostru de dreptate si a constiintei noastre, e o deosebire cît cerul de pãmînt.

E în adevãr vrednicã de mirare analogia cazului.

Continue reading „Mihai EMINESCU: Deviza asasinilor” →

Flora Mărgărit STĂNESCU: Când pe uliți crește iarba

La intrarea unui cătun… măcar de ar fi fost numai unul, m-a uimit iarba verde și deasă precum o perie de pe ulița principală. Dintr-un gard în celălalt un covor de iarbă verde și crudă. Inițial nu am înțeles cum era posibil, să nu fie nici o urmă de pași. Case erau pe ambele părți ale uliței dar, nici țipenie de om, de animal, nimeni.

Privind mai atentă casele am realizat că erau nelocuite de mult timp. Unele ajunseseră într-o așa stare de degradare că abia se mai țineau să nu cadă.

O jalnică imagine a ceea ce fusese sătucul cândva. Fațada unei case care fusese văruită în alb și ferestrele cu albastru, semăna teribil cu ploapa unui ochi gata să se închidă pentru veșnicie și cu fațada brăzdată de riduri adânci ca ale fostei stăpâne care se mutase de mult la ceruri. Nu mai erau stoguri de nutreț pentru animale nici lemne pentru iarnă. N-am vrut să stric armonia statornicită de natură, nu am vrut să calc iarba verde și deasă, de aceea când am auzit un clopot care bătea în dungă, m-am îndreptat către bisericuța de la marginea satului care se afla pe o mică ridicătură de pământ. Acolo era tot satul dar mă întrebam pe unde au mers că urme nu lăsaseră pe nicăieri.

O bătrânică plecase la Domnul și altele cinci o vegheau și o fericeau că a scăpat de chinuri. Fusese veterana satului și plecase la aproape nouăzeci de ani. Ani de zile nu s-a mai putut ridica din pat și se chinuise în dureri mari de oase. Am privit în jurul bisericii să văd totuși pe unde mergeau oamenii, trebuia să existe măcar o cărare ceva…

În apropierea bisericii fusese școala primară, iar în singura încăpere mai mare am aflat apoi de la preot, le amenajase cu ajutorul lor desigur un dormitor comun, așa ca un mic azil de bătrâni. Bătrân fiind și preotul satului, nu mai putea trece zilnic pe la casele celor câțiva bătrâni rămași în viață și singuri fiind, trebuia să le poarte cineva de grijă. Le-a propus să-și ia fiecare strictul necesar și să se mute în fosta școală să fie lângă biserică, iar când le va veni rândul să poată fi înmormântați creștinește în cimitirul din spatele bisericii.

Nici cimitirul nu făcea exceptie, multe cruci nu mai stăteau ridicate, iar cele de lemn putreziseră. În întreg satul nu se auzea un nechezat sau măcar un lătrat de câine. De fapt erau numai doi câini care se țineau pe lângă cei doi bărbați cu bastoane și care le mai aruncau câte o coajă de pâine. Cu mersul greoi cei șapte și cu preotul opt persoane, conduceau pe ultimul și cel mai scurt drum pe veterana satului. La întoarcerea de la cimitir s-au așezat cu toții la o masă sărăcăcioasă, fiind și zi de post. Au început să depene amintiri desprea cea plecată. Preotul spunea:

-Îmi aduc aminte ce-i povestea lelea Ana, mamei mele de pe vremea când încă mai era regele în țară. Despre ruși, despre nemți, despre spaimele lor ca fete ce se ascundeau tocmai în podurile caselor să nu le gasească soldații. Apoi despre legionari, despre comuniști. Iată că despre cei de azi nu mai poate povesti. Ce ar putea spune? Că ne-au lăsat tineretul fără viitor aici în țara lor și s-au pustiit satele? Aproape că mă bucur că mama mea nu a apucat aceste vremuri. Ar fi murit de supărare să afle că tinerii noștrii au fugit încotro au văzut cu ochii pentru a-și face un rost în viață. Era o femeie cu picioarele bine înfipte în pământul acesta. Își procura ziarele și era la curent cu tot ce se petrecea în lume, ba mi le mai spunea și mie încheiase preotul cu amărăciune.

Continue reading „Flora Mărgărit STĂNESCU: Când pe uliți crește iarba” →

Vavila POPOVICI: Filozofia, religia, știința și politica (11) – Nicolaus Copernic

„Numai matematica permite spiritului uman să atingă certitudinea.”

Nicolaus Copernic

Am afirmat în eseul anterior, în care am vorbit despre Renaștere, că Triada Nicolaus Copernic – Giordano Bruno – Galileo Galilei a reprezentat simbolul gânditorilor persecutați de Biserica Catolică pentru teoriile pe care au îndrăznit să le promoveze. Încerc acum să redau sumarul vieții și activității acestor remarcabili filozofi și oameni de știință ai acelei perioade, începând cu Copernic.

Ca orice mișcare socio-culturală, Renașterea, după o perioadă de apogeu, a cunoscut un declin care a fost favorizat de decăderea politică și economică a Italiei, începând în prima jumătate a secolului al XVI-lea, bântuită de războaie nesfârșite ce au culminat cu jefuirea Romei în anul 1527 de către trupele de mercenari ale lui Carol Quintul, fapt ce a slăbit puterea și prestigiul papalității și a contribuit la decăderea orașelor-state, ca Florența și Milano. De asemenea, descoperirea unui nou drum spre India prin înconjurul Capului Bunei Speranțe a slăbit substanțial situația economică a Veneției și a Genovei. Ca reacție la Reforma religioasă inițiată în Germania de Martin Luter, Biserica Catolică a instituit Contrareforma și tribunalele inchizitoriale, o adevărată lovitură de grație împotriva libertății de gândire. S-a alcătuit o listă a cărților interzise, considerate eretice, și filozofii, oamenii de știință au fost constrânși să renunțe la convingerile lor. Ideile Renașterii nu au putut fi însă înăbușite, ele fiind apărate, mai târziu, de oameni curajoși care își propuneau ca obiectiv fundamental transmiterea unui mesaj eliberator și purtător de bucurie pe care o dă cunoașterea, iar în secolul al XVIII-lea se va fi reluat spiritul Renașterii sub forma iluminismului francez.

Fiecare perioadă din istoria culturii a avut propria ei viziune asupra Renașterii, dar preponderentă a rămas aceea că Renașterea a fost epoca de aur a acestui mileniu, ea determinând apariția omului liber, deschis tuturor experiențelor vieții. Inovațiile și evoluțiile din perioada Renașterii au constituit fundamentul pentru întreaga artă modernă, dar și pentru știința și politica care au cunoscut un progres remarcabil.

După ce turcii au cucerit Constantinopolul, o migrație masivă a foștilor savanți bizantini au fugit în Italia și au reintrodus textele lor de origine greacă și romană în acel spațiu. Aceasta, împreună cu dezvoltarea tiparului de către Johannes Gutenberg, care a permis circulația ideilor și a informațiilor, au creat condițiile maturizării Renașterii. Filozofia dominantă a Renașterii a fost aceea a Umanismului greco-roman, umanism axat pe valoarea intrinsecă a omului și importanța sa în lume.

Omul a fost cel care încă de la începuturile istoriei și-a ridicat privirea spre cer, bolta cerească reprezentând o sursă inepuizabilă de întrebări, mituri și legende, dorind să-și explice lumea pe care o observa și datorită interesului și mirării sale, omul a început să filozofeze, adică să-i lucreze gândul înainte de a trece la acțiune. Punerea în practică a gândirii sale a fost începutul științei.

În această perioadă a Renașterii, italianul Pietro Pomponazzi (1462-1525) și-a terminat studiile la Padova, unde a devenit medic. Ulterior a fost ales profesor extraordinar de filosofie la Padova, s-a transferat ca profesor la Ferara, unde a ținut cursuri despre tratatul „De anima” și despre conceptul entelehia ale lui Aristotel. Invitat la Bologna, a rămas acolo până la moarte, elaborând cele mai importante lucrări ale sale. Principala lucrare „De immortalitate animae!” ( Despre nemurirea sufletului) a stârnit o controversă între două culte, tomiștii ortodocși din Biserica Catolică – averroiștii – și cei din așa-numita Școală Alexandrină. Tratatul a fost ars pe rug la Veneția, iar Pomponazzi s-a aflat în pericolul de a fi linșat de catolici. În următoarele două lucrări, Apologia și Defensorium, el și-a explicat poziția paradoxală de filozof catolic și materialist.

Continue reading „Vavila POPOVICI: Filozofia, religia, știința și politica (11) – Nicolaus Copernic” →

Corneliu NEAGU: Zvon hibernal

ZVON HIBERNAL

Privesc din fotoliu, e iarnă afară,

iar focul din sobă îmi spune poveşti,

dorinţa din mine începe să doară,

te caut cu gândul, nu ştiu unde eşti.

Pe strada pustie se lasă-nserarea

şi gândul acasă se-ntoarce mai greu,

sub ţărmul stâncos se zbucimă marea,

cu stropii ajunge în sufletul meu.

Şi jarul din sobă mai tare trosneşte,

se-aude şi vântul cum bate în horn,

aştept la fereastră, în târg se zvoneşte

că vii din trecut călărind un licorn.

———————————————–

Corneliu NEAGU

București

20 ianuarie 2020

Árpád TÓTH: Mi-e frică

Mi-e frică

Mi-e frică să-ţi ating pleopa cu un sărut,

Să nu-ţi strivesc visele clădite cu atâta trudă,

Mi-e frică să te privesc în ochi,

Să nu-ţi tulbur limpezimea ce inundă,

Oceanul cristalinului, şi să te-ajut,

Ca nu cumva să mă deochi.

Mi-e frică să-ţi zâmbesc,

Pentru a nu sparge sărutul furat nu de mult,

Mi-e frică să-ţi vorbesc…

Tăcerea-i cea mai dulce, când inima ţi-ascult.

Dar nu mi-e frică să zidesc castele din vise

Şi ca pe o prinţesă să te duc la altar,

Să-ţi spulber gânduri negre de coşmar,

Să-ţi pun la picioare zilele mele ca dar.

Dar te ajut să-ţi ţeşi visele cu mine,

Cu flori brodate în iia vieţii albă,

Deliciul clipelor trăite cu mine să-ţi fie o salbă,

Puse la picioarele divinului ascuns în tine.

Şi nimeni n-o să-l calce în picioare,

Voi evapora orice clipă ce doare,

Clădind un viitor din prezentul prosper,

Să te am mereu lângă mine, doar sper.

Că mi-e frică de sărutul căsniciei care tulbură iubirea,

De melancolia zilelor care cimentează orbirea

Visând spre o viaţă mai bună, ca o himeră trecătoare,

Dar nu-i mai dulce nicio clipă prezentă sub soare!

—————————–

Tóth Árpád ( Artangel)

București

20 ianuarie 2020

Eleonora SCHIPOR: Colindele ne rămân în suflete…

Ca o doină, ca o poveste, ca o amintire frumoasă, căci zilele trec cu o grabă uimitoare. Cu fiece zi trecută ne îndepărtăm de ele, aceste minunate tradiții ale sărbătorilor de iarnă, dar ne rămân în amintire.

Colindele, urăturile, felicitările, urările de bine pe care le auzim întotdeauna, dar mai ales la început de an, în preajma și în toiul sărbătorilor de iarnă, ne aduc bucurie, ne dau speranță, ne fac viața mai frumoasă, iar principalul ne fac să uităm, măcar pentru câteva zile de grijile interminabile ale acestei vieți zbuciumate.

Am avut un început de an bun, trecând cu bine și cu noi speranțe în acest an jubiliar.

Mai întâi am împodobit și ornamentat toate cabinetele, dar mai ales sala de sărbătoare a școlii, unde timp de trei zile elevii tuturor claselor au pregătit concerte ale sărbătorilor de iarnă, având costumația necesară, și fiind pregătiți cu multă răbdare și pricepere de bunii lor dascăli. Apogeul acestor sărbători a fost bineînțeles carnavalul de Revelion, care aici la CIE Cupca, are o semnificație și un farmec aparte. Despre desfășurarea lor în fiecare an, am vorbit mai detailat întru-n material precedent.

În timpul vacanței de iarnă elevii noștri sunt încadrați în felurite activități legate de frumoasele și irepetabilele sărbători de iarnă.

În afară de faptul că satul Cupca este printre unicele sate din Bucovina noastră unde se colindă de Crăciun trei zile la rând cu vechi colinde tradiționale pe care le știu și cei mici și cei vârstnici, elevii claselor mijlocii colindă în ziua de Crăciun și în biserica satului. Astfel, anul acesta, grupul de colindători ai claselor mijlocii, îndrumați de profesoara de limbă maternă, d-na Marilena Zâgrea, au prezentat câteva colinde cu specific cupcean pentru toți enoriașii bisericii locale în numele Arhanghelilor Mihail și Gavriil. Preoții bisericii locale protoiereul Vasile Cuciurean și fiul său , tânărull preot Ilie Cuciurean le-au mulțumit din tot sufletul, iar Moș Crăciun atât lor, cât și tuturor copiilor din biserică le-a împărțit daruri.

Grupul de colindători, din care fac parte, copii, părinți, bunici, condus de subsemnata, ca și în anii precedenți, au colindat la un șir de mănăstiri și alte locuri importante din dulcea Bucovină. Mai întâi l-am colindat pe consăteanul nostru, directorul întreprinderii de construcții „Nadia”, d-l Vasile Bicer, care așa ca întotdeauna ne-a primit cu multă plăcere și amabilitate, făcându-ne și un frumos cadou, ne-a asigurat transportul pe întreg traseul zilei respective. Cu aceeiași plăcere, amabilitate și frumoase cadouri și surprize am fost primiți la Consulatul General al României la Cernăuți, în frunte cu d-na Consul General Irina Loredana Stănculescu, la Mitropolia Cernăuților și Bucovinei, unde ne-a întâmpinat Vicarul, secretarul ÎPSS Mitropolitul Meletie, Preasfinția Sa, protoiereul Nichita.

Cu multă dragoste și bucurie am fost întâmpinați de călugării și măicuțele de la mănăstirile din Molodia, Bănceni, Boian, Horecea, mănăstirea de maici din Cernăuți, Crasna.

Peste câteva zile elevii clasei a 5-ea de la CIE Cupca, la îndemnul subsemnatei, susținuți de profesoara de limbă maternă Olimpia Bojescu și diriginta de clasă Lilia Sucevan, însoțiți de părinți, am colindat câteva colinde, s-au recitat versuri și proză închinate minunatelor sărbători de iarnă, am colindat mănăstirile din zona noastră. Mănăstirile de la Leorda, Pătrăuții de Sus și Slatina, Crasna. Sincere mulțumiri le aducem maicelor și obștei acestor mănăstiri. În mod deosebit îi mulțumim maicii starețe Ioana de la Crasna, pentru bunătatea, înțelegerea, atenția și dragostea pe care aidoma unei flori parfumate o împrăștie în jurul său.

Îi mulțimim pe această cale și patroanei restaurantului „Sokol” din Pătrăuții de Sus, d-nei Angela Socholovschi pentru primirea acordată.

Tradițiile, obiceiurile, datinile irepetabelelor sărbători de iarnă, pe care copiii și adulții le aduc celor dragi prin colinde, versuri, cântece, urări și felicitări, sunt venite din inimă, din adâncul sufletului, simplu, sincer și frumos. Ele vestesc bucuria și speranța, fericirea, pacea, sănătatea, voia bună, belșugul și succesul pentru un an întreg.

Fie ca aceste minunate sărbători cu fermecul lor aparte să ne aducă binele și frumosul, împlinirea dorințelor, iar obiceiurile legate de venirea Noului An, Crăciunului, Sfântului Vasile, Iordanul, Ioanului, să le păstrăm ca pe o comoară sfântă.

——————————-

Eleonora SCHIPOR,

CIE Cupca, Ucraina

Ianuarie 2020

Gheorghe Constantin NISTOROIU: MIORIŢA – ALEASĂ PENTRU SACRIFICARE

„Nimeni n-a dat o expresie mai frumoasă,

mai armonioasă şi mai adâncă sentimentului

de nemurire cosmică, <<panteistă>>, decât

românii: Mioriţa.”

(VASILE BĂNCILĂ)

Poate că niciodată Dacoromânia de-a lungul istoriei sale eroico-martirico-legendare – Vatră milenară de spiritualitate universală nu a avut un stat mai antinaţional, mai anticreştin, mai acultural, mai proeminent în incultură ca cel de astăzi. Aşezat pe ruinele unei false democraţii, prins între aluviunile intereselor Internaţionalei oculte, mocnind pe tăciunii testamentari ai proletcultismului, pâlpâirile fumegânde ale mârşavilor calomniatori, profanează cu ură demonică şi venin de cobră, Cultura ortodoxă – simbolul sacru – sensul etnicităţii şi eternităţii noastre. Neoproletcultiştii denigratori, aculturali, sprijiniţi de neoliberalii-hiene, căci Mihail Eminescu îi numea pe părinţii lor liberali, „lupii roşii”, progeniturile lor doctrinare de astăzi nu pot fi numiţi altfel, decât hiene – om ticălos, nemernic. (cf. Dicţionarului Enciclopedic)

Moştenirea liberală cu cinismului ei machiavelic nu s-a prescris încă. De la birul pe scris promulgat în 1935, sub guvernarea lui Guţă Tătărăscu, s-a trecut astăzi sub un alt Guţă, mai ortopan, la prigonirea lui Mihail Eminescu din Ziua lui naţională, prin ziua culturii lor – aculturale. Sărmanii de ei, n-au auzit ce spuneau despre Eminul nostru Luceafăr, marile genii universale, B. P. Haşdeu, Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, Nae Ionescu, Petre Ţuţea, Nichifor Crainic, Pantelimon Vizirescu, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Ioan Petru Culianu, Vasile Băncilă, Ernest Bernea, Radu Gyr, Andrei Ciurunga, Virgil Maxim, Ioan Ianolide, Ioan Alexandru, Mihail Sebastian, Constantin Noica, mitropolitul Antonie Plămădeală, arhiepiscopul Calinic-Argeşeanu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, marii duhovnici părinţi Dumitru Stăniloae, Constantin Galeriu, Arsenie Boca, Arsenie Papacioc, Iustin Pârvu, Nicolae Steinhardt, marii apologeţi ai românismului Mihail Diaconescu, Theodor Codreanu, Mugur Vasiliu, sau măcar de Emil Cioran care, prin analiza sa spectrală asupra culturii a enunţat: „Afară de Eminescu, totul e aproximativ în cultura românească.”

Mihail Eminescu este o Fiinţă simbolică, un Geniu al creaţiei harice, un Luceafăr al poeziei sublime, o Paradigmă aleasă universală, o Regulă de Aur a autorităţii Literare, un Profet al religiozităţii ortodoxe, o Afirmare al legitimităţii culturale, o Asimilare a spiritualităţii universale!

– Cum poate atinge umbra lor târâtoare de pe pământ aura lui serafică de pe cer?!

De fapt ce pretenţii poţi să ai de la aceşti profanatori al căror nume pus în rama anagramei hebraice le încifrează caracterul schimonosit al fiinţei lor:

pata-pie-vici – cel ce urlă aspru, – behăitul foarte al jderului;

boia – boiada – ţapul ruinii, slugă, servitor al ruşinii;

ţene-ţenah – loc aspru, spinos, loc cu spini, loc cu ciulini;

ţepene – valenţe superficiale de rinoceri. (Vasile Băncilă, Opere – X; Nicolae Moldoveanu, Dicţionar biblic de nume proprii şi cuvinte rare. Ed. Casa Şcoalelor, Bucureşti-1995)

Atentatul spiritual comis asupra culturii ortodoxe, sacrificând prin sinistra propunere de a fi scoasă din programa şcolară capodopera naţional-universală MIORIŢA, le divulgă caracterul roşu-sângeros al liberalilor.

De fapt caracteristica liberalilor ca doctrină politică nu este civismul etic, ci cinismul lor machiavelic.

Niciodată un guvern semidoct condus de un premier molcuţ la minte, n-a îndrăznit bravura de catran, de a se amestea în spiritualitatea noastră naţional-universală, impunându-şi părerea fudulă, înceţoşată, prelinsă din bezna minţii sale de a scoate din programa şcolară opera clasică, naţional-universală, nemuritoare– Mioriţa.

MIORIŢA este o metafizică a aflării străvechimii noastre ca act martiric, a căutării profunzimii noastre în noi înşine ca act eroic, a găsirii scânteierilor noastre ca act liturgic al nemuririi, a înfierii noastre mistice ca dat sacru creştin al înnoirii.

Poporul Neamului profetic, acest Poet anonim, acest creator tainic al MIORIŢEI a săvârşit o vibrantă jertfă-slujire în faţa Naturii create şi a Creatorului ei.

Vasile Alecsandri, acel „rege al poeziei”, cum îl venera Mihail Eminescu a dat o nouă efigie creaţiei populare Mioriţa, conturând-o într-o valoare nemuritoare. „Cântecul acesta bătrânesc rămâne singur între mii de cântece, ca un pisc pleşuv. În el e tristeţea de a trăi şi chemarea fericiţilor morţi. În el se înscrie sufletul de resemnare al rasei. În el e şi vechimea şi stăruinţa şi sufletul ei blând. Toate îi sunt argumente de esenţă divină; prin glasul poetului anonim a vorbit Domnul Dumnezeu.” (Opere, vol. 16, ESPLA, Buc., 1959, pp. 610)

Balada creaţiei populare Mioriţa, botezată de geniul lui Vasile Alecsandri, surprinde prin chipul sacru ce se răsfrânge între transcedental şi transcendent. „Nu e numai potrivire de rimă aici, nu e numai „poezie”, ci e intuiţia structurală a lumii. Bravo lui Alecsandri! El a trăit adânc viziunea românească. Altfel nici n-ar fi putut „corecta” Mioriţa.” (Vasile Băncilă, Opere, vol. X, Sistem de filosofie. 5. Comunităţile existenţei: A. Comunitatea ontologică: Existenţa ca fiinţă. B. Existenţa românească. Ediţie îngrijită de Dora Mezdra. Muzeul Brăilei „Carol I”, Ed. Istros-2015, p. 408)

Geneza baladei Mioriţa este Moldova de Sus, creaţie populară care a încununat Pantheonul spiritualităţii româneşti – universale, înrâurind covârşitor dezvoltarea literară, metafizică, esoterică, cosmologică, artistică. „Mioriţa” – poate sta alături cu orice manifestare artistică de oriunde.” (Ion Diaconu, „Psihologie în creaţia populară”, în Opere, vol. 20, EPL, Buc., 1967, p. 45)

Esenţa dacismului, flacără sacră a mitologiei vechii noastre Dacii o găsim reflectată într-o comoară nepreţuită, „depozitată în Mioriţa.” (Radu Dragnea, în Dreptul la memorie în lectura lui Iordan Chimet, vol. 4, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1993, p. 70)

MIORIŢA este un act de creaţie spirituală care valorifică în actul de trăire particulară atât aspectele clare, sacre dar şi cele obscure, profane ale sufletului omenesc. Mitul naţional exemplifică lupta existenţială, care prin tragismul vieţii, prin mistica suferinţei creatoare se instaurează libertatea iubirii creştine care dă alt sens existenţial, care dă altă semnificaţie şi grandoare stărilor obscure, creaţia împlinind valenţe universale. „Toată istoria lumii nu este decît istoria miturilor naţionale şi a luptei dintre feluritele valorificări ale vieţii.” (Mircea Eliade, Profetism Românesc – România în eternitate, Vol. 2, Ed. „Roza Vînturilor”, Bucureşti-1990, p. 197)

Viaţa prin moartea eroic-martirică devine o nouă zidire a vieţii, ca chip al nemuririi.

Puritatea naturală a baladei Mioriţa se înveşmântă în conturul ei serafic, astral.

MIORIŢA este în universul creaţiei, în egală măsură o Metafizică şi o Cosmologie.

Folclorul este unul dintre cele mai renumite instrumente ale cunoaşterii, care aduce mitul străvechi peste timp unde se analizează altfel problema morţii în misterul supravieţuirii sufletului, lăsând perspectivei taina nemuririi. Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: MIORIŢA – ALEASĂ PENTRU SACRIFICARE” →

Gheorghe PÂRLEA: Din tinerețea lui Ion Ionașcu (III)

(Amintiri moștenite)

Cum șotiile tinereții pot face din broască unealta morții

Budacea era hâtru şi cam nestăpânit. Avea el şi-un of. Îi căzuse dragă Casandra lu’ Blăniţă, dar fata nici măcar nu-i răspundea la bineţe. Şi cum flăcăul îşi luase gândul de la vreo-mplinire prin codana cea fudulă, hotărî să-i plătească indiferenţa cu vârf şi îndesat. Prinsese cu greu, după o zi de răscoliri pe malul Ghilahoiului, o broască din acelea râioase, mari şi jilave. O prinse cu năduf şi o ţinu dosită până ce se ivi momentul.

Într-o seară, fata ce trebuia răsplătită după inima ei nesimţitoare ieşi la poartă ca să schimbe vorbe dulci cu Ion a’ lui Nică Ionaşcu şi Gheorghe a’ lui Crăciun, băieţi dăruiţi cu firi mai bine rânduite. Poate că şi mintea le era mai răsărită decât a celui nebăgat în seamă. Îmbujorată deodată, semn ca era gata sa scape de ceva ascuns vederii, se repede cu vorba la Ion:

– Măi Ioane, ia spuni tu drept, care dintre mine şi Ruxandra lu’ Ghiţă Pâslă ţi-i mai dragă? Că eu nu-s prea lămurită. Cum să fiu, Ioane, di vremi ci tu mă scoţi mereu la poartă, da’ la horă ti guduri numai pi lângă a lu’ Pâslă?

Ion păru cam încurcat, dar ticlui repede un răspuns:

– Lasă, Casandră, nu pune la inimă ceea ci crezi tu, până nu ţi-oi spune ci simt eu.

– Şî, mă rog, ci sâmţi tu?

– Că-mi sunteţ’ dragi amândouă.

– Da’ ci, Ioane, tu ai două inimi?

– Nu am două inimi, Casandră, da’ am una mare-mare!

Dar, ca mai mereu, tocmai atunci când nu te aştepţi, nepoftitul răsare şi el prin preajmă şi se amestecă în vorba celorlalţi. Şi, aşa, tam-nesam, după două-trei ghionturi brodite în cuvinte, i se făcu poftă de pere sântileşti, poame care tocmai erau pe terminate în părul din ograda gazdei. Pomul îşi făcea veacul chiar lângă peretele casei, unde ferăstruica odăii fetei era deschisă. Cu broscoiul zbătându-se în buzunar, Budacea găsi prilej bun să arunce fiinţa aceea nesuferită în casă. Unde-a nimerit broasca, rămânea de aflat. Dar răzbunătorul se amăgea că făptura bălţii nimerise chiar acolo unde s-ar fi vrut el pe când îşi făcea speranţe deşarte.

La două-trei zile, satul huia că biata Casandra a căzut într-o suferinţă grea, care i s-a tras de la o spurcată de broască, nimerită, cine ştie cum, chiar în așternutul fetei. Şi întâmplarea aceea n-a fost de şagă, căci după vreo câteva luni fata s-a stins cu zile.

Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Din tinerețea lui Ion Ionașcu (III)” →