Ionuț DUMITRU: Poeme

în camera mea

 

noaptea:

oglinzile copilului par
să liniștească valurile de vară
& să gâdile greierii de pe coasta de azur.
//privesc bolta împodobită cu stările tale
ce-mi licăresc în ochi & în tot corpul.
inima ta – luceafărul ce naște o iradiație
pentru noi, *liberi ca pasărea cerului*
să radieze (locul nostru) pentru totdeauna.

!!!pentru tine pot fi cel mai puternic încât
aș putea face ca marea să danseze
după placul ochilor tăi senini
să transform văile în turnuri de nisip
pentru animăluțe & luna să ne fie un loc sfânt
pentru două destine ce vor cunoaște
adevărata dragoste.//

 

 

epic emoţional

 

curând cele 19 cute fosforescent_inegale –
precum ale unei meduze plutind în apele molcome ale unui copil pustiit –
se vor răsuci semețe/ fremătătoare

Continue reading „Ionuț DUMITRU: Poeme”

Cornel UDREA: Umbra clepsidrei

Mărturisesc că m-am apropiat de cartea lui Valeru Ciurea cu anume reticență, dar pozitivă totuși, pentru că îl cunoșteam ca artist fotograf, ca un om care transpune sufletul în imagini și imaginile care reflectă sufletul omenesc. Ei bine, aici am întâlnit, în această carte, poezia. Poezia autentică, poezia verde, poezia adevărată, cea care îți dă de gândit și te lasă gânditor. Este o poezie ce izvorăște dintr-o anume amărăciune zâmbitoare, dacă putem spune așa, este o poezie care reflectă suferința oglinzii. Este o poezie a prezentului, este o fugă de prezent pe o insulă imaginară, unde nimic nu este în mișcare, unde nu se întâmplă nimic, dar toate acestea sunt aparențe, pentru că poezia lui vine și revendică acea oglindă a stelelor, acea umbră a stelelor sub care trăim și sub care încercăm să visăm.

Iată, în poezia „Ochi”, tot ceea ce am afirmat cu mâna pe inimă și în cunoștință de cauză, se reflectă nemijlocit: „Pe tremuru-ţi/ de frunză/ aştern năvodul/ nopţii,/ încerc/ să te acopăr/ dar/ nu-ţi găsesc/ făptura,/ Şi noaptea/ e adâncă,/ şi parcă/ tu/ eşti noapte…/ Poate,/ odată,/ am să-ţi descopăr/ trupul/ prin omăturile/ alungate,/ străine,/ închise/ în ochiul meu…//”.

Fiecare poem este un fel de mărturisire artistică, un fel de crez artistic fără de care Valeru Ciurea nu se poate justifica și legitima în fața poeziei. Și nu numai în fața poeziei.

În partea a doua, „Jurnalul de front” așa îl numesc, cuprinde consemnări din timp și alte timpului. Sunt texte în proză extrem de esențializate care au în prim plan omul, așa cum este el, imperfect, împiedicat, trist, vesel, superficial sau profund. Valeru Ciurea ca fotograf, a umblat foarte mult, a surprins lumea însă și dincolo de Continue reading „Cornel UDREA: Umbra clepsidrei”

Violeta Cuțurescu-Urdă: Iacta alea est

Totul părea o scenă de teatru, într-o magazie părăsită, cu grinzi putrede…

            − Bă, dacă te spânzuri, trag!! strigă aproape fioros agentul de pază Cezărică Calbreaz, cu arma din dotare îndreptată amenințător către împricinat.  Scotocise prin memorie după niște expresii latinești potrivite cu care să-și intimideze adversarul, dar în afară de “coitus interruptus” nu-i prea venea nimic pe limbă…

Bietul om, prins în flagrant, într-o mână strângea corpus delicti, adică laţul funiei cam destrămate, iar cealaltă mână o ţinea pe frunte, vrând parcă să-și oprească sprâncenele pornite-n sus,  către o perplexitate de bun-simț.

Trupa de comando, reprezentată momentan de susnumitul Cezărică, de la firma „Kamikaze Sictirity”, fusese antrenată îndelung pentru  asemenea tip de ambuscadă și nu putea să dea greș (deși, la drept vorbind, în felul acesta i se încălca omului libertatea de a-și alege moartea). Însă, culmea probabilităților, amărâtul care tocmai voia să-și curme zilele nu era fitecine, ci însuși oratorul boschetar titrat Demostene Gogoneață, sătul de viața asta făcută din vorbe. Așa că replica veni resemnată:

− Ave Caesar, morituri te salutant!

„Bă, de unde-o ști ăsta cum mă cheamă, dacă-s incognito? Poate era mai eficient totuși un dres 100 den…”, își zise în gând Cezărică, întinzându-și cagula improvizată pe fățău. „Mai bine mă fac că n-am auzit și nu pun botul la diversiune”.  Presupunea el că asta era o condiție sine qua non a reușitei în comando. Așadar, după ce înjură de alma mater, schimbă repede macazul:

− Hai, bă, carpe diem! Că viața trebuie trăită…, adăugă victorios, mândru că-și amintise brusc  sentința latinească însușită la cursurile pentru brigada antitero de amatori, cu frecvență redusă, absolvite magna cum laude. Mintea lui nu era chiar tabula rasa.

O vita, misero longa, felici brevis! oftă oratorul din rărunchi.

− Lasă, bă, că cică mărimea nu contează! Ia zi, mai bine, de ce voiai să-ți întrerupi curriculum vitae?

(Se vede treaba  că Căzărică exersa cu brio tehnicile de negociere și pe cele psihologice învățate la curs). Pentru credibilitate, își ridică ciorapul de pe față. Gogoneață se destăinui:

− Of, la omul sărac numai păduchii trag. Iaca, testimonium pauperitas (zicând  aceasta, se scărpină sugestiv în creștetul capului, punct de regrupare pentru toți acei cavaleri ai ordinului sărăciei). Nu de moarte mi-e teamă, ci de mizeria vieții. Mortem timere crudelius est quam mori.

 −Ai?… Aaa, păi da, memento mori. Dacă ai ținere de minte; dacă nu, trăiești bine mersi…

 − La ce bun să mai trăiești? Mors ultima ratio.

 − Știi ceva? Că tot ai adus vorba de rație, mie mi-e cam foame.

 − Idem, bre.

 − Bănuiam eu. Hai, bă, că habemus papam!… spuse râzând Calbreaz și scoase ad hoc dintr-un buzunar al salopetei de camuflaj o ceapă de apă și un pachețel învelit într-o hârtie de ziar  pătată de grăsime. Ochii lui Demostene străluciră plini respect şi de recunoștință, chiar ca la vederea Sanctității Sale.

 − Divide et impera! declamă sec și sparse ceapa în pumn.

Continue reading „Violeta Cuțurescu-Urdă: Iacta alea est”

Marian Cosmin PAȚALIU: Cât de avantajoasă este neutralitatea în timpul unui Mare Război?

Cazul Olandei

La începutul secolului XX  Europa trecea printr-o puternică criză. În anul 1914 a început un război, inițial local, între Austro-Ungaria și Serbia. Acest conflict a generat o criză europeană generală, devenind un război mondial în scurt timp.

Au existat totuși și state care și-au păstrat neutralitatea. Spre exemplu Olanda și-a păstrat neutralitatea pe tot parcursul războiului. Păstrarea neutralității a fost o misiune dificilă. Războiul a fost unul violent, zilnic mureau mi de oameni, ororile și brutalitățile sunt descrise de contemporani. Statele combatante au investit sume enorme în armament.

       Principalii oameni politici, din spațiul olandez erau conștienți de intențiile anexioniste ale combatanților și se temeau de o posibilă invazie. Din acest motiv  au mobilizat armata şi flota. Dar investiția în armament a Olandei era una mult inferioară statelor combatante. De asemenea cetățenii olandezi nu au fost nevoiți să lupte pentru țara lor, nu au traversat zone pline de cadavre și nu și-au văzut prietenii și rudele omorâte în fața lor.

Deși nu a trecut prin crize la fel de puternice, Olanda  a fost afectată de război, având de înfruntat provocări, crize şi dezastre. „Peste 400 de mii bărbaţi între 20 şi 40 de ani au fost încorporaţi în forţele armate, luaţi de la familiile lor si de la ocupaţiile din care trăiau. Războiul a îngreunat transporturile de bunuri vitale, în timp ce raţiile de combustibil şi mâncare au crescut şi au devenit înăbuşitoare. Mi de străini, atât civili cât şi soldaţi, au căutat adăpost în Olanda, reprezentând o problemă colosală pentru autorităţi. Guvernul a fost nevoit să introducă noi legi şi un birou administrativ , şi a folosit armata pentru a rezolva problemele.” (Maartje M. Abbenhuis, The Art of Staying Neutral The Netherlands In The First World War 1914-1918,  Amsterdam , Amsterdam University Press, 2006. pp.81-82)

Continue reading „Marian Cosmin PAȚALIU: Cât de avantajoasă este neutralitatea în timpul unui Mare Război?”

Marilena ION-CRISTEA: Sunt o geană de lumină (poeme)

Sunt o geană de lumină

lângă un nor plumburiu..

Zâmbetul îmi e arămiu,

rămas așa dintr-o toamnă

înecată toată-n aramă..

Mă încolăcesc inele

în noapte,

mă plimb printre stele,

mă strecor mai departe,

cu visele prinse în păr,

în bucăți de-adevăr,

cu speranțele cusute pe bluză,

și zâmbetul lumii pe buză..

În loc de mâini

am aripi atinse de vers,

și mi-ar plăcea să nu zbor fără sens.

Sunt o rază mică ce se strecoară,

ca trenul minuscul în gară

între pământ și alt univers..

Valiza-mi este atât de ușoară,

și stau pe scară,

părul îmi flutură-n vânt,

fericită că sunt..

Sunt o geană de lumină

printre nori plumburii,

o fereastra senină,

ce deschide o zi..

 

 

Noapte de iarnă 

 

Ninge peste lume, norul, fulgii albi cad râuri, râuri,

Iarna prinde pomii-n chingă, în imaculate brâuri,

Până la genunchi îți intră, grav, piciorul în zăpadă,

Iar ninsoarea, cade, cade, cu mult zel și în cascadă..

 

Mă învăluie căldura unui dor pierdut în noapte,

Printre fulgii de zăpadă, printre ale iernii șoapte,

Tâmplele zvâcnesc în focul, care arde-ncet, mocnit,

Iar ferestrele închise nasc izvoare de argint!

 

Și-i atâta alb in juru-mi și în suflet simt că-mi ninge,

Fiindcă-i noapte și-ntuneric, iar felinarul se stinge..

 

După-o oră de ninsoare, s-a înseninat, și cerul,

Printre stelele albastre parcă iar își cântă lerul!

 

Peste fulgii de mătase se așază blând lumina,

Se oprește langă-o floare ca să-i mângâie tulpina,

Mă patrunde, mă-nfioară, mi se-așază, sus, pe frunte,

Înflorind cu-a sa răceală semne albe și marunte..

 

Este noapte și-n tăcerea-i stelele se-afundă-n ceață,

Stau ascunse într-o pânză până către dimineață,

Iar în zorii reci și umezi care pâlpâie la geamuri,

Se aruncă de pe boltă risipindu-se prin ramuri..

 

 

Ziua aceasta

 

Ziua aceasta

se scaldă în roua dimineții

atât de dulce si clară!

Nu-i primăvară,

dar sufletul meu

înfrigurat de atâtea tăceri

înflorește si azi,

Continue reading „Marilena ION-CRISTEA: Sunt o geană de lumină (poeme)”

Gheorghe Constantin NISTOROIU: NAE IONESCU-Pana şi Spada publicisticii româneşti (partea I-a)

„Toţi îşi trăgeau seva intelectuală şi

   preocupările filosofice, ca şi ancorarea

   în idealul creştin şi românesc de la Nae

   Ionescu.”

(Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa)

 

 

   Viitorul mare filosof creştin al lumii ortodoxe Nicolae Constantin Ionescu s-a născut în Brăila-Cetatea Filosofiei, în 6 Iunie 1890, înrudit cu familia boierilor Băleni. După absolvirea şcolii generale, a încheiat cu brio colegiul naţional „Nicolae Bălcescu”-Brăila, ca și Perpessicius, Carandino, Polihroniade. În cadrul Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii Bucureşti i-a audiat pe iluştri dascăli, Vasile Pârvan, Constantin Rădulescu-Motru, Dumitru Drăghicescu, Nicolae Iorga, P. P. Negulescu. A colaborat cu succes la revista lui C. Rădulescu-Motru, Noua Revistă Română. A susţinut cu excelenţă Licenţa în Filosofie, apoi prin bursa Fundaţiei Universitare Carol I, pleacă alături de soţia sa Elena-Margareta Fotino, la studii postuniversitare în Germania între 1913-1919, perioadă în care i s-au născut cei doi băieţi, Radu, care va deveni erou-martir pe frontul din Octombrie 1941, şi Răzvan. După intrarea României în război contra Puterilor Centrale, Nae Ionescu este internat în lagărul de la Rogling, ocupat de prizonierii de război intelectuali, alături de Monsenirul Vladimir Ghica şi profesori de la Universitatea Catolică Louvain, între care Jacques Riviere. Doctorandul Nae Ionescu participă activ la controversele religioase, despre care prinţul Ghica reliefa strălucirea argumentativă a tânărului. Copiii şi soţia filosofului sunt ajutaţi de un evreu neamţ care se va stabili ulterior în România sub numele de Vişan, ajutat apoi la rândul său de profesorul Nae Ionescu.

 Raul Vişan, fiul binefăcătorului va deveni unul dintre studenţii ilustrului filosof.

   În 3 Aprilie 1919, în cadrul Universităţii din Munchen, Nae Ionescu şi-a susţinut doctoratul cu magna cum laudae, sub îndrumarea profesorului Clemens Baumker, cu teza Die Logistik als Versuch einer neuer Begrundung der Mathematik.

 

   Se povesteşte că la petrecerea organizată de conducerea Universităţii germane în cinstea proaspătului Doctor în Filosofie, amfitrioana, soţia rectorului l-a întrebat pe Nae Ionescu:

   -Spuneţi-mi dle doctor, prin ce se deosebeşte ţara dumneavoatră de Germania sau de alte ţări. Nae Ionescu care era un Don Juan al vremii respective, ca frumuseţe şi cuceriri galante, plin de erudiţie şi un spirit aprins i-a răspuns înflăcărat:

   –Prea distinsă doamnă şi onorabilă gazdă, în fiecare ţară există prin tradiţie, câte un înţelept al satului, al cetăţii, al localităţii respective. La noi în România este invers. În fiecare sat, cetate, localitate există doar câte un prost.

    De aici expresia : Prostul satului !

   Asistenţa l-a felicitat cu urale şi cu un ropot fierbinte de aplauze prelungi.

   Ce departe suntem de acele vremuri minunate…

 

   În acelaşi an s-a întors în ţară, unde va preda la început germana, filosofia şi matematica în Liceul Militar-Mănăstirea Dealu, apoi va urma ca asistent al catredei lui Constantin Rădulescu-Motru, între 1920-1923, debutând în premieră cu lecţia, Funcţia epistemologică a iubirii. Va ţine cursurile de Logică, Filosofia religiei şi Problema filosofică a Dumnezeirii având drept axă epistemologică-Dragostea divină.

   Savantul Constantin Rădulescu-Motru va înfiinţa noile reviste Ideea Europeană, Revista de filosofie, unde profesorul Nae Ionescu va fi printre preferaţii fondatorului.

   În 1928, ajunge proprietarul cotidianului CUVÂNTUL, care va deveni celebru şi va înfiinţa revista LOGOS. Revue internationale de synthese chretienne orthodoxe.

   Între 1929-1930 susţine o furibundă campanie de întoarcere a fugarului prinţ Carol.

   După ce Carol a devenit rege, profesorul ajunge „consilier politic” al monarhului, refuzând postul de şef al Siguranţei. Prin Cuvântul, filosoful „lămurea” opinia publică despre „ce va face” regele, neştiind că suveranul doar va desface

 

      Din anul 1933, Nae Ionescu şi Cuvântul, se despart de rege şi sprijină mişcarea naţionalistă ortodoxă creştină. În afara catedrei, pentru a se menţine permanent în luptă cu convingerile, cu îndatoririle civice, cu luminarea maselor, cu raţiunea intelectualilor, cu societatea în general, profesorul a avut o efervescentă activitate publicistică, făcând din CUVÂNTUL, cea mai teribilă tribună de luptă în slujba ideilor, principiilor, onoarei, demnităţii, mândriei profesiei, chiar a intereselor proprii.

   În arborele genealogic al Jurnalisticii de elită românească, profesorul ocupă un loc de frunte după Mihail Eminescu, Bogdan Petriceicu Haşdeu şi Nicolae Iorga. Ceea ce este dramatic la români, dramă care se extinde apoi ca o filoxeră a raţiunii peste societate, mult timp, dacă nu permanent este că în jurnalism mai ales, nu se păstrează o limită a demnităţii peste care să nu se poată trece şi la fel de important este verticalitatea de a nu-ţi călca în picioare flamura de luptă ridicată întru slujirea adevărului, dreptăţii, unităţii, religiozităţii naţiunii din care te-ai născut şi pentru care ai o datorie nobilă de a o purta în suflet, de a o lumina, de a te jertfi pentru ea.

   Duelul politic exprimat prin publicistică nu trebuie să se răsfrângă negativ niciodată asupra CULTURII şi SPIRITUALITĂŢII NAŢIUNII. El trebuie doar să aţâţe minţile, să înfierbinte inimile, să ardă în suflet cultura, să înfrunte, să confrunte ideile, lipsurile, cerinţele, îndreptările, să corecteze permanent  politicul, educându-l, îndrumându-l, călăuzindu-l, pentru ca naţiunea să-şi păstreze nobleţea spirituală şi monarhică.

   Culoarea politică în publicistică trebuie să arate doar rangul sabiei spiritului, dar mânuirea ei cu măiestrie cavalerească trebuie pusă numai în slujirea CUVÂNTULUI, pentru a deveni stâlp şi temelie la înfăptuirea demnă a NAŢIUNII, a BISERICII.

   Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: NAE IONESCU-Pana şi Spada publicisticii româneşti (partea I-a)”

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (87)

Unirea Transilvaniei cu România

Discursul festiv şi solemn a fost rostit de V. Goldiş, care a schiţat istoria dramatică şi eroică a românilor de-a lungul veacurilor: ,,…neamul românesc  de la început până astăzi a îndurat soarta aspră, rezervată oricărei sentinele credincioase….Veacuri de-a rândul poporul românesc, adevăratul şi legitimul proprietar al pământului ce fusese odată Dacia romană, a fost socotit străin şi rob pe pământul său strămoşesc”. El arăta apoi: ,,Omenirea…a ajuns la recunoaşterea necesităţii de a sintetiza libertatea individuală şi libertatea naţională într-o unire superioară…”. Vorbitorul continua: ,,Negreşit,  naţiunile trebuiesc eliberate, iar între acestea se află şi naţiunea română din Ungaria, Banat şi Transilvania. Dreptul naţiunii române de a fi liberată îl recunoaşte lumea întreagă, dar, odată scăpată din robie, ea aleargă în braţele dulcei sale mame. Nimic mai firesc în lumea aceasta. Libertatea acestei naţiuni înseamnă: Unirea ei cu Ţara Românească”. Goldiş a încheiat : ,,Unirea tuturor românilor într-un singur stat numai atunci va fi statornicită şi garantată prin istoria viitoare a lumii, dacă va răspunde tuturor îndatoririlor impuse…prin duhul vremurilor noi. (…) Ca urmare va trebui să asigurăm tuturor neamurilor şi tuturor indivizilor conlocuitori pe pământul românesc aceleaşi drepturi şi îndatoriri…Să jurăm credinţă de aici înainte numai naţiunii române, dar tot atunci să jurăm credinţă şi civilizaţiunii umane…”.                                                                                                                                                                                                                                                                                                              

În continuarea discursului, V. Goldiş a dat citire Rezoluţiei de unire a Adunării Naţionale de la Alba Iulia: ,,I. Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia, în ziua de 18 noiembrie-1 decembrie 1918, decretează unirea acestor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între Mureş, Tisa şi Dunăre; II. Adunarea naţională rezervă teritoriilor indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei; III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului stat român, Adunarea proclamă: 1. Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare…; 2. Egală îndreptăţire şi deplină libertate confesională…; 3. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieţii publice…; 4. Desăvârşita libertate de presă, asociere şi întrunire…; 5. Reforma agrară radicală, se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a celor mari…: 6. Muncitorimei industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantaje, ca în cele mai avansate state din Apus; IV. Adunarea naţională îşi exprimă dorinţa ca congresul de pace să înfăptuiască comuniunea naţiunilor libere, ca dreptatea şi libertatea să fie asigurate pentru toate naţiunile…; V. Românii din această Adunare salută pe fraţii lor din Bucovina…, uniţi cu ţara mamă România; VI. Adunarea naţională salută liberarea naţiunilor subjugate din  Monarhie, cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă;:VII. Adunarea naţională se închină cu smerenie înaintea memoriei acelor bravi români, care şi-au vărsat sângele în acest război pentru înfăptuirea idealului nostru…; VIII. Adunarea naţională mulţumeşte tuturor Puterilor Aliate, care prin strălucitele lupte purtate…au scăpat civilizaţia de barbarie; IX. Pentru conducerea treburilor naţiunii române, Adunarea naţională hotărăște instituirea unui Mare Sfat Naţional Român” (,,Românul”, din 20 nov./3 dec. 1918).

După citirea Rezoluţiei, a luat cuvântul Iuliu Maniu, care, într-un discurs magistral, esenţializat, a analizat ideea de unitate etnică, lingvistică şi spirituală. Fiecare popor, susţinea el, pe baza dreptului de autodeterminare, are datoria de a înfăptui unitatea sa naţională, trebuie să se constituie într-un singur stat naţional. Românii din Transilvania au dreptul să ceară unirea, fiindcă aici e leagănul românismului, ei alcătuiesc o parte din corpul naţiunii: ,,Decretând unitatea naţională, vom continua să fim ceea ce am fost noi, neamul românesc, totdeauna şi ceea ce trebuie să fie pentru vecie: sentinelă trează şi conştientă a civilizaţiei…”. El sublinia: ,,Istoria ne-a învăţat că nu trebuie să aşteptăm nimic de la împăraţii străini şi de la fiii altor neamuri, ci de la propriile noastre puteri. Adevărul ce ne călăuzeşte acum e că singura noastră forţă, care ne poate ţine în viitor e aceea provenită prin unitatea românilor…Pentru înlăturarea oricărei îndoieli asupra ce voim să facem prin unirea noastră şi libertatea naţională, marele sfat naţional român declară că nu voieşte un stat de asuprire…Voim să asigurăm libertatea pentru toţi şi dezvoltarea pentru toate popoarele conlocuitoare”. El a cerut Adunării să primească proiectul de rezoluţie, ,,pentru a întemeia pentru vecie România unită şi mare şi a înstăpâni pentru totdeauna o adevărată democraţie şi deplină dreptate socială”. Iosif Jumanca, cel din urmă vorbitor, a exprimat adeziunea social-democraţilor români la unire, ,,pentru că noi, muncitorii, ne simţim una cu întreg neamul”.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (87)”

Al. Florin ŢENE: Rolul clerului în realizarea Micii Unirii al Țărilor Române de la 1859 și al elaborării Legii presei din timpul domniei lui Grigore Alexandru Ghica

Clerul Biserici ortodoxe a avut un rol important în istoria poporului român., păstrându-şi influenţa în mediul politic, inclusiv şi imensul capital social. Cu secole în urmă  exista o organizare mitropolitană: mitropolia Moldovei cu episcopiile sufragane de la Huşi şi Roman şi mitropolia Ungrovlahiei cu episcopiile sufragane de la Argeş, Buzăuşi Râmnic. Pe lângă organizarea diecezană se adăuga o mare varietate de mănăstiri şi schituri, multe dintre ele închinate locurilor sfinte (Muntele Athos, Muntele Sinai) sau patriarhiilor orientale (Ierusalim,Alexandriaşi Antiohia). Mănăstirile închinate erau conduse în cele mai multe cazuri de egumeni greci, reminiscenţă a perioadei fanariote. Însă ezistau și clerici de origine română cu o bogată cultură.Mitropolia Ungrovlahiei a câştigat un mare prestigiu la nivelul lumii ortodoxe începând cu anul 1776, când prin decizia patriarhului ecumenic Sofronie al II-lea, titularul ei a primit titlul de locţiitor al tronului Caesareei Capadociei. Astfel că evoluţia bisericii din Moldova şi Ţara Românească a fost influenţată de factorul politic.Deoarece clerul răspundea la unele comandamente de interes politic.

Urmare înnăbuşii revoluţiei de la 1848-1849, reprezentanţii Rusiei şi ai Imperiului Otoman au semnat în 1849 Convenţia de la Balta Liman, prin care se  reintroducea regimul regulamentar în cele două principate dunărene, acestea fiind Moldova şi Ţara Românească, cu unele modificări dintre care cea mai importantă era cea potrivit căreia mandatul domnilor de la Iaşi şi Bucureşti era limitat la 7 ani. În aceste condiții, răspunzând la cerințele Convenției au fost numiţi Barbu Ştirbei în Ţara Românească şi Grigore Alexandru Ghica în Moldova.

 În Ţara Românească, în prejma unirii în rândul clericilor ortodocși a existat o relative armonie s-a bucurat de o perioadă de relative armonie pe când în  Moldova a existat o contradicție între  mitropolia unionistă şi guvernul antiunionist.

În perioada marelui eveniment din 1859 păstorea la Bucureşti în anii 1849-1875 mitropolitul Nifon Rusăilă  iar la Iaşi mitropolitul Sofronie Miclescu  în perioada 1851-1861. Dacă domnul Ţării Româneşti a impus o politică mai conservatoare, domnul Moldovei s-a pliat unei orientări mai liberale, fapt ce a catalizat formarea unui puternic curent de opinie prounionist. În 1856 Grigore Alexandru Ghica a elaborat o lege presei ce a permis apariţia unor publicaţii precum Steaua Dunării, condusă de Mihail Kogălniceanu. Mai târziu Kogălniceanu va spune: “„Unirea naţiunea a făcut-o” avea să declare Mihail  Kogălniceanu în anul 1862. Ziua de 24 ianuarie se înscria pentru totdeauna în istoria patriei ca „Ziua renaşterii naţionale”, iar Kogălniceanu  avea să afirme peste 18 ani, odată cu proclamarea independentei statale la 9 mai 1877: ”Suntem independenţi, suntem o naţiune de sine stătătoare”. “Un puternic focar prounionist în Moldova l-a constituit larva  mănăstirii Socola din Iaşi, unde exista şi un seminar, unde a luat  naştere un comitet al unirii, un rol capital avându-l fraţii Scriban: arhimandritul Neofit Scriban, profesor la seminarul de la Socola şi Filaret Scriban, egumenul mănăstirii omonime şi directorul seminarului. Mişcarea unionistă din Moldova era încurajată şi sprijinită de autorităţi. Neofit Scriban publică o serie de articole consacrate problematicii unirii: Unirea şi neunirea principatelorFoloasele uniriiUnirea românilor. Fraţii Scriban au organizat la Socola o serie de adunări unioniste la care au participat printre alţii Costache Negri, Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri. Alecsandri este autorul vestitei „Hore a Unirii”, ale cărei versuri sunt un îndemn, dar și o profeție, având în vedere că au fost scrise cu ani de zile înainte de dubla alegere a lui Cuza, în Moldova și Țara Românească. În 1858, Vasile Alecsandri a fost propus, drept candidat, pentru ocuparea tronului principatului Moldovei. Totuși, a renunțat la candidatură în toamna lui 1858, în ciuda faptului că era unul dintre candidații care ar fi putut câștiga cu lejeritate, dat fiind prestigiul său.

Dacă ar fi continuat să candideze și ar fi fost ales, Alexandri s-ar fi plasat, inclusiv în istorie, pe locul ocupat de către Alexandru Ioan Cuza. Marele poet, patriot și om politic l-a propus, însă, pe Costache Negri. După îndelungi dezbateri, cel ales ca domn al Moldovei, în adunarea electivă, a fost Alexandru Ioan Cuza. O alegere în unanimitate!

Se poate afirma că programul luptei pentru unire din Moldova s-a conturat la Socola.

Atitudinea mitropolitului Sofronie faţă de unire a fost la început una şovăielnică. Acest fapt s-a datorat credinţei că în cazul unei virtuale uniri cu Ţara Romnânească, mitropolia Moldovei va fi retrogradată la rangul unei simple episcopii. După o discuţie cu Victor Place, consulul Franţei la Iaşi, care l-a asigurat pe Sofronie că acest lucru nu se va întâmpla, mitropolitul Moldovei a devenit unul dintre cei mai fermi şi decişi susţinători ai unirii. Acesta avea o îndelungată experienţă pastorală, între 1826-1851 fiind episcop de Huşi.

În anul 1856, când a avut loc şi sfârşitul războiului Crimeii, mandatul domnilor instalaţi în urma Convenţia de la Balta Liman a expirat, astfel că în cele două principate au fost puşi caimacami (locţiitori de domni): Alexandru Ghica în Ţara Românească şi Teodor Balş în Moldova. Ambii s-au dovedit a fi potrivnici unirii, instaurând regimuri conservatoare, dar mişcarea unionistă a fost persecutată într-un grad mai mare în Modova.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Rolul clerului în realizarea Micii Unirii al Țărilor Române de la 1859 și al elaborării Legii presei din timpul domniei lui Grigore Alexandru Ghica”

Árpád TÓTH: Cei ce fac rele vor fi pedepsiți

Cei ce fac rele vor fi pedepsiți

 

Să nu credeți că-n astă viață

Nu se respectă vreo povață,

Că Divinul vobește în plus,

Nerespectând ceea ce v-a spus!

 

Ca un bumerang, răul făcut…

Se va întoarce de la început

Spre a suferi cel vinovat.

Divinul toate le-a rezolvat!

 

Știind că n-ai intenții bune,

La încercare te va pune.

Nu face prea mare tărăboi,

Doar la judecata de apoi!

—————————–

Tóth Árpád ( Artangel)

Covasna

7 ianuarie 2020

 

Alexandru NEMOIANU: Despre frică, spaimă, panică

Frica, şi sub acest titlu generic înţeleg toate manifestările ei: frică, anxietate, spaima, panică, este produsă de perceperea unui pericol, real sau închipuit. Sentimentul produce schimbări majore în organism; palpitaţii, respiraţie rapidă şi gâfâit, transpiraţie, mâini “umede”, senzaţie succesive de frig şi cald, tremur. Frica poate fi produsă de o seama de factori: înălţime, spaţiu închis, apă, foc, insecte, duhuri rele, moarte sau pur și simplu de “necunoscut”. Această din urmă, frica de necunoscut, de ce s-ar putea întâmpla, dincolo de orice închipuire a noastră, creează ‘panică”. Panica este între “frici” cea mai copleșitoare. Întreaga fiinţă este copleşită. Bătăile de inima se înteţesc până la a intra în arest cardiac. Raţiunea nu mai funcţionează, se pot comite acte extreme, de la crimă la sinucidere. (Este interesant că numele fenomenului, ”panică”, este asociat cu Pan, zeul păşunilor. Se spune că trezit brusc din somnul lui de după amiază, Pan scotea un ţipat teribil, care aruncă turmele și păstorii în amoc.)

Personal cea mai completa şi mai exactă descriere a stării de panică şi auxiliarele ei, frică, spaima, anxietate, am găsit-o în “Cartea Înţelepciunea lui Solomon” în capitolul 17.

Este descrisă acolo starea de panică în care se aflau locuitorii Egiptului atunci când au fost bântuiți de “plăgi”. Plăgi lăsate de Dumnezeu deoarece nu au dat ascultare poruncii, ”lăsaţi Poporul meu să meargă”. Citez: “Nelegiuiţii, având încredinţarea că pot să asuprească neamul cel sfânt, zăceau închişi sub acoperişurile lor-înlănţuiţi de întuneric şi robi unei nopţi fără ziua-şi fugari erau de la veşnica Ta purtare de grijă…Adăposturile unde se închideau nu i-au scutit de spaime,căci în jurul lor răsunau zgomote care îi înspăimântau şi arătări posomorâte care îi umpleau de groază…Fiindcă răutatea inimii este plină de temere,ca una care se ştie vinovata şi mustrată ea de sine însuşi; ea îşi vede mărită nenorocirea. Căci spaima nu este altceva fără numai lepădarea oricărui ajutor care-ţi vine de la dreptul judecător. Şi când scade nădejdea în adâncul inimii, te sperii şi mai mult,dacă nu ştii care este pricina de unde îţi vine chinul…peste aceia se întindea o noapte grea, care era chipul întunericului ce avea să-I înghită, şi ei pentru ei înşişi erau mai grea povara decât acel întuneric”.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Despre frică, spaimă, panică”