Vavila POPOVICI: Despre invidie și răutate

„O persoană rea e ca și o fereastră murdară, nu lasă niciodată soarele să pătrundă prin ea.”

 William Thackeray

   Răutatea este un păcat, un viciu din care derivă alte multe păcate precum invidia, egoismul, ura, răzbunarea, orgoliu, gelozia, uneori chiar frica, suferința, mânia, nebunia. Răul cel mai mare făcut lumii este cel făcut de oamenii invidioși care vor să se simtă importanți, fără a avea merite corespunzătoare. Răul este un drog care-i hrănește în lupta pentru putere, îi face încrâncenați, dornici de răzbunare, de a răni suflete, de a ucide dragostea, de a ucide vieți.

   Dar, ca un paradox, oamenii răi la suflet susțin că iubesc oamenii, le creează satisfacții materiale pentru a-i transforma în sclavii lor, în scopul dobândirii de mari câștiguri nemeritate.

   Invidia sau pizma, conform dicționarului este sentimentul egoist de părere de rău, de necaz, de ciudă, provocat de succesele sau de situația bună a altuia. Invidia ignoră cinstea și dreptatea, folosind minciuna și înșelăciunea în locul adevărului.

   „Vreau să fiu…” și „Vreau să am…” sunt expresiile însușite care declanșează sentimentul invidiei. Dacă cineva are ceva deosebit, prețios, atunci poate stârni acest sentiment de invidie. Invidia se concentrează mai mult pe cantitate decât pe calitate. Atunci când oamenii simt că au mai puțin decât alții se naște în sufletul lor lăcomia. Este senzația pe care o au pofticioșii în fața unei mâncări, când fac ochii mari și încep să saliveze. Sigur că nu este bine a cântări prea mult, a ne compara tot timpul, fiindcă ne facem nouă, în primul rând, rău. Viața nu le oferă oamenilor în mod egal anumite bunătăți sau anumite calități. Variația aceasta este, într-un fel, seducătoare, își are farmecul ei, fiindcă stimulează omul. Stimularea însă trebuie făcută cu măsură, cu bun simț. Așa se naște competiția în societate, acea  luptă între două sau mai multe persoane care urmăresc același avantaj sau același rezultate și care ar trebui să stârnească ambiție, nu invidie. Competiția aduce succesul, bucuria, împlinirea. Dar nu tuturor, fiindcă în ecuație sunt mulți factori care se introduc și rezultatele pot fi diferite, cu plus sau cu minus. Nimeni însă nu ajunge la perfecțiune, și aceasta ar trebui să fie unul dintre motivele care să determine competitorii să fie corecți și să dea dovadă de umanitate în acțiunile lor.

   Banii constituie un criteriu important de luat în considerare pentru invidioși. În ochii lor, banii au o strălucire și un farmec aparte, în fața cărora celelalte criterii pălesc. Nespus de trist se îmbracă aici verbul a avea. Este adevărat, banii întrețin existența noastră, dar adevăratele avuții și valori care ne oferă privilegiul de a ne trăi frumos și util viața, sunt de fapt altele: sănătatea, familia, prietenii, cultura, arta și credința.

   De asemeni, dacă cineva se află într-o poziție înaltă sau are un talent, e posibil să devină destul de ușor ținta unor atacuri. Chiar și calitățile fizice sunt invidiate, uneori mai mult decât cele morale cu toate că numai acestea din urmă dăinuie în timp. Invidia este rugina sufletului, este „ulcerul sufletului”, cum îl numea Socrate.

   Oamenii drepți și puternici nu invidiază, ci se ambiționează să facă câte ceva mai bun și mai folositor pentru ei sau pentru cei pe care au șansa să-i conducă. Reușita unora trebuie să constituie un exemplu, să stârnească și să definească motivația luptei pentru progres/înălțare, cu riscul de a întâmpina unele greutăți. Fiindcă nimic nu se obține fără luptă, fără sacrificii, fără pasiune, fără timp dăruit scopului. În vremurile noastre sunt mulți care și-au atins scopurile sfidând anumite legi morale, neținând seamă de demnitatea pe care trebuie orice om să o aibă.

   Omul invidios este veșnic nesatisfăcut, agitat, negăsindu-și liniștea sufletească. Iar cel care culege succesul trece și el prin momente grele în lupta dusă împotriva oamenilor invidioși, orgolioși, incompetenți, needucați, mincinoși. Lui, câștigătorului, compozitorul romantic francezul Hector Berlioz i-a adresat sfatul: „Trebuie să strângi pietrele care ți se aruncă. Sunt începutul unui piedestal”. Frumos și adevărat!

   Răspunsul cel mai bun al unui invidios pentru o luptă pierdută ar fi este resemnarea cuviincioasă și tragerea de învățăminte. Dar aceasta ar necesita stingerea flăcării orgoliului, dobândirea unui dram de înțelepciune.

   Se întâmplă în viață ca la un moment dat să fii invidiat pentru ceea ce faci. Te întristezi, simți o durere în suflet, fiindcă ai depus un efort, poate peste puterile tale; ai sacrificat ceva din sănătatea ta, poate… și te trezește cineva din Continue reading „Vavila POPOVICI: Despre invidie și răutate”

Eugenia BUCUR: Mărgăritare din crin nevăzut (poeme)

Corin în seară

 

Seară cu drag şi bucurie

Din suflet o mie de culori

Pragul sub pas cu solie

Iar brațul plin de comori

 

Respiri în taina sfințită

Din cuvânt şi chemare

Flori sfinte pământului

Omul câte duce pe cale

 

Se adună-n mână buchet

Mugurii şi chip pe fereastră

Să lumineze cu făclia lor

Clipe-n universul de acasă!

 

 

Dăruind frumos

 

Dăruind o altă bucurie

Din comorile universului

Unde culorile se revarsă

În arta dumnezeiescului

 

O lume văzută din nevăzut

Împarte cu iubire firescul

Lacrimă revărsată ca hrană

Să bucure privirea şi poetul

 

Nu nu cel ce înşiră-n cuvinte

Mărgaritare din crin nevăzut

Ci acela cu fruntea cuminte

Ce taina pătrunde în absolut.

 

 

Pe mal de Main

 

Spune-ne povestea iei

Suflet îmbracăt frumos

Ochi ai minților dăruind

Dorul ce-i stăpânit duios

 

Privesc câmpia verde

Ce ochiul iar găteşte

Parfum de primăvară

Cu vorba-n româneşte

 

Continue reading „Eugenia BUCUR: Mărgăritare din crin nevăzut (poeme)”

Olimpia MUREȘAN: Povestea vulturului

-Bunică, spune-mi te rog povestea cu vulturul!

-Vrei să știi cum trăiesc acele păsări mari?

-Da, vreau să știu totul despre vulturi!

Ascultă atunci povestea mea:

-Era odată un vultur mare care trăia într-o pădure pe o stâncă-unde deocamdată era singur; ca el erau și alți vulturi care-și aveau cuiburile pe stânci, la înălțime. Să știi că vulturii zboară la înălțime plutind fără efort peste dealuri și munți înalți, în așa fel încât îi pierzi din vedere, nu-i mai vezi; dorm și ei noaptea iar dimineața când îi prinde foamea, pleacă la vânat, mănâncă și mortăciuni fiind astfel sanitarii pădurilor-ca și corbii.

Vulturul nostru-despre care vreau să-ți povestesc era bătrân, tare bătrân, de fapt el avea cincizeci de ani, nu mai putea vâna, ghearele i se tociseră, cu ciocul nu putea prinde păsări mici, i se tocise și ciocul; avea două alternative-să moară de foame sau să întinerească pentru a putea mânca din nou.

-Ce crezi că va alege?

-Să trăiască, bineînțeles!

-S-a hotărât să întinerească, dar pentru aceasta trebuia să muncească; mai întâi a început să-și lovească ciocul de stânci-cu putere din ce în ce mai mare –până când acesta a căzut. A așteptat apoi să-i crească alt cioc încovoiat; a pornit apoi la a doua luptă-cu ciocul lui își smulgea câte o gheară,  îl durea rău de tot, dar n-avea încotro dacă voia să trăiască. După o perioadă mai lungă de timp, ghearele au început să se refacă, să fie încovoiate și numai bune de sfâșiat prada. De îndată porni vulturul neînfricat și nemilos să-și caute de mâncare, știind că-n tot acest timp până i-a crescut ciocul și ghearele a ținut „post negru”.

-Ce-i acela post negru, bunică?

-N-a mâncat nimic, nu avea cioc și nici gheare! Dar despre post o să-ți povestesc altă dată.

Prima dată a zburat cu aripile lui mari spre un lac cu apă rece și limpede ca cristalul, a băut foarte multă apă fiindcă se deshidratase, apoi mai târziu a pornit la vânătoare și, în sfârșit, când soarele mergea la culcare- a plecat și vulturul nostru spre stânca cea înaltă. De atunci a mai trăit vreo douăzeci de ani. Și uite așa vulturul a trăit șaptezeci de ani în total.

Dacă nu ți-e somn o să-ți povestesc cum acest vultur s-a întâlnit cu vulturița și cum au avut puișori.

Vulturoaica își alege tatăl pentru puii ei. Ea rupe dintr-un copac o crenguță, zboară la înălțime cu ea și învârtindu-se în cercuri din ce în ce mai mici îi atrage pe masculi spre ea. Atunci, lasă să cadă crenguța și acel vultur care o prinde mai repede și i-o înapoiază, va fi ales ca tată. Vulturița aruncă crenguța de mai multe ori- iar vulturul o prinde și i-o dă în cioc. Femela îl alege și se împerechează cu el. Își aleg o stâncă amândoi unde construiesc un cuib din crengi și pene de pe corpul lor. Acum cuibul e moale și cald, femela vultur depune ouăle, le clocește și le îngrijește până ies puii. Fiind mici și neajutorați-puișorii sunt protejați de părinți fiind ținuți sub aripile lor până se vor întări și vor fi mai puternici. Vulturii îi feresc de ploaie, de vântul puternic, de soarele prea călduros, le aduc apă și mâncare până când observă că aceste lucruri         le-ar putea face singuri; atunci ei vor schimba tactica; tatăl scutură cuibul, din el cad penele, rămân doar ramurile care nu mai țin de cald puilor, cuibul e dur și incomod, puii nu știu ce s-a întâmplat; până acum primeau totul de-a gata, nu mai e nici confortul…Mama se duce după mâncare, prinde un pește-vine la cuib, dar nu-l dă puilor, ci stă la vreo șase metri de cuib mâncând peștele ca să o vadă puii; aceștia nu știu ce se întâmplă. Puișorii încep să strige, să se miște, să facă zgomot pentru a atrage atenția…

-Ce să facă? Ce să facă? Dacă mai stau în cuib vor muri de foame…Într-un târziu înțeleg că trebuie să părăsească cuibul; acum intră în scenă tatăl ales de vulturoaică.

Puii sunt fricoși, n-au mai părăsit cuibul niciodată, sunt nesiguri, se uită împrejur, cuibul e neîncăpător, ei au crescut, părinții nu le mai poartă grija, ce se întâmplă cu ei, primul pui își ia avânt și părăsește cuibul, se leagănă-n vânt….dar tatăl e vigilent, îl prinde din zbor și-l duce la loc în cuib, și tot așa cu fiecare pui în parte-e prins de tată-cum odinioară prinsese crenguța…. Pentru a-i învăța să zboare. Când realizează că părinții nu mai au grijă de ei-vor continua zborul curajoși și susținuți de vulturul tată. De-acum își vor găsi mâncarea singuri.  Pentru a-i învăța  să zboare uneori și mama îi împinge jos din cuib  în speranța că nu se vor prăbuși, ci vor zbura.

Și să mai spună cineva că animalele nu au emoții și suflet?-că au doar instincte și impulsuri?

Continue reading „Olimpia MUREȘAN: Povestea vulturului”

Dorel SCHOR: Vârsta nu contează

Primesc un telefon de la un bun prieten azi dimineaţa. Mă întreabă ce mai fac.

– Mă pregătesc pentru ora de sport, îi răspund, dacă îţi poţi închipui aşa ceva.

– De închipuit pot eu multe, dar nu prea mă ajută… Am îmbătrânit.

Le relatez dialogul amicilor din bloc, adunaţi pe o bancă în părculeţ.

– Totul e în capul lui, e de părere Boris Glaspapier. Vârsta nu contează. Am citit despre un doctor japonez care la o sută de ani dă consultaţii, urcă scările pe jos, bea numai apă, mănâncă numai legume şi peşte şi face zilnic exerciţii fizice… N-ai voie să întrerupi!

– Asta aşa este, spune Menaşe. Eu ştiu cazul unui gospodar din Fălticeni care, când i-a fătat vaca, a început să ridice zilnic viţelul în braţe. Până ce a ajuns ditamai taurul şi nu a mai putut. Dar nu s-a lăsat. A continuat cu un miel până mielul s-a făcut berbec şi când a ajuns şi ăsta la vreo sută de kile, s-a reprofilat pe curcani. Totul e să ai voinţă! Vârsta chiar că nu contează…

– Ca să nu mai spunem că o mulţime din marile descoperiri ale omenirii au fost făcute de oameni vârstnici. De pildă locomotiva cu aburi, intervine Leopold Gurnişt. Simfonia noua a fost compusă după celelalte opt, când Bethoven nu mai era tânăr, şi nici telefonul, ascensorul şi primul computer nu le-au imaginat tinerii. Sunt, dacă mai era nevoie, multe dovezi că vârsta nu contează….

Continue reading „Dorel SCHOR: Vârsta nu contează”

Al. Florin ŢENE: „Eminescu a fost sacrificat la 33 de ani pentru integrarea României în Europa de atunci”(Nae Georgescu )*

Decalogul 32 pentru ziariști

                                   

1. Pe 28 iunie 1883, ziaristul incomod Mihai Eminescu, conducătorul jurnalului conservator „Timpul”, este arestat și apoi internat forțat într-o clinică de boli nervoase. Câțiva eminescologi s-au aplecat cu acribie, mai ales în ultimii ani, asupra misterelor acestei zile. Profesorul Nicolae Balint ne oferă, în exclusivitate, un interviu cu profesorul Nae Georgescu, autorul lucrărilor Boala și moartea lui Eminescu si Eminescu. Ultima zi la Timpul (Dosar de presă). Cartea argumentelor, printre multe altele dedicate poetului și jurnalistului nationalist Mihai Eminescu. În lucrarea din urmă, eminentul eminescolog tratează exact această zi de 28 iunie 1883, când prim-redactorul ziarului „Timpul” își publică ultimul editorial de presă dedicat, parca previzionar, condiției libertății presei și a jurnalistului.

2. Eminescu ca ziarist dezvolta adevarate teorii sociale, economice si politice, toate  incomode si mai ales nepotrivite in contextul in care, prin alianta care se discuta la nivelul cel mai inalt european, tara noastra trebuia sa renunte la apararea romanilor din Transilvania, lasand definitiv soarta lor in mainile Imperiului Austro-Ungar. Pe de alta parte, Eminescu era un puternic agent de influenta a opiniei publice, scrisul sau fiind mereu asteptat, temut si respectat”, se mai arată în această prezentare.

3. O puternică presiune politică, dar și mediatică, a făcut ca Eminescu să-și piardă definitiv credibilitatea ca ziarist și om politic. ASTFEL CĂ MARELE OM DE PRESĂ, CEL CARE A FĂCUT ISTORIE ÎN PRESA TIMPULUI ȘI A BĂGAT PRESA ÎN ISTORIE, A FOST ÎNVINS TOCMAI DE CĂTRE PRESĂ.

4. Eminescu nu era un simplu articlier la ziarul TIMPUL, el dezvolta adevarate teorii sociale, economice si politice, toate  incomode si mai ales nepotrivite in contextul in care, prin alianta care se discuta la nivelul cel mai inalt european, tara noastra trebuia sa renunte la apararea romanilor din Transilvania, lasand definitiv soarta lor in mainile Imperiului Austro-Ungar. Pe de alta parte, Eminescu era un puternic agent de influenta a opiniei publice, scrisul sau fiind mereu asteptat, temut si respectat.

5. Prietenii lui Eminescu, incepand cu junimistii de frunte, ca Titu Maiorescu, Theodor Rosetti ori Iacob Negruzzi, si sfarsind cu ziaristii foarte apropiati, ca Ioan Slavici ori I.L.Caragiale,  parasisera, de fapt, aceasta corabie pentru a se imbarca in  echipele puterii, poetul ramanand singurul ziarist  pe baricadele opozitiei, alaturi de cativa membri marcanti ai acesteia, ca Al. Lahovari ori Mihail Kogalniceanu, care, insa, erau oameni politici, parlamentari angajati, nu ziaristi propriu-zisi. Mai mult, propriul sau ziar, TIMPUL, care a castigat victorii de presa rasunatoare datorita lui Eminescu, ei bine, ziarul isi schimba directia si orientarea si imediat confirma nebunia marelui poet. Concluzionăm cu zicala românească: “Ferește-mă Doamne de prieteni că de dușmani am eu grije.“

Continue reading „Al. Florin ŢENE: „Eminescu a fost sacrificat la 33 de ani pentru integrarea României în Europa de atunci”(Nae Georgescu )*”

Ionuț ȚENE: Istoria adevărată nu poate fi scrisă pe colportarea calomniilor informatorilor şi ofiţerilor securităţi comuniste!

Nu a fost o surpriză pentru mine, ca nepoata lui Arsenie Boca să se revolte faţă de acuzaţiile promovate de Tatiana Niculescu Bran, în biografia dedicată Sfântului Ardealului. Istoria scrisă doar pe informaţii colportate calomnios de fosta securitate nu este istorie, ci propagandă şi ideologie. Dr. psihiatru Zoe Maria Dăian a analizat-o dur şi corect pe Tatiana Niculescu-Bran, fosta purtătoare de cuvânt a lui Klaus Iohannis, și a ajuns la concluzia că trebuie să o reclame la CNSAS pentru falsificarea biografiei Sfântului Ardealului și batjocurile din zona fetidului sexual confecționate de Securitate și răspândite de aceasta public cu privire la Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului. Mai nou istoria se compune de scribi cum dorea conducerea NKVD a securităţii comuniste? „Autoarea a preluat de la CNSAS materiale cu conținut obscen”, reclamă Zoe Dăian în plângerea sa adresată Colegiului, în care mai arată și că Tatiana NiculescuBran „nu a respectat metodologia și etica cercetării științifice și prin urmare a falsificat biografia unchiului meu”. Nepoata Părintelui Arsenie Boca nu exclude ca pseudo-biografia Tatianei Niculescu-Bran, intitulată „Ei mă consideră făcător de minuni. Viața lui Arsenie Boca”, să fi apărut la Humanitas cu intenția de a bloca canonizarea Sfântului Ardealului, care, iată, s-a amânat, nejustificat și fără termen, la ultima întrunire a Sfântului Sinod pentru a se cerceta minciunile securităţii la adresa Bisericii. De ce? Le luăm de bune calomniile securităţii la comanda NKVD? Zoe Maria Dăian solicită Colegiului CNSAS, în baza legii și a regulamentelor care guvernează instituția, retragerea acreditării de cercetător extern a Tatianei Niculescu, după ce aceasta a împroșcat cu noroi memoria Mitropolitului Nicolae Bălan, membru de onoare al Academiei Române, fără ca Patriarhia Română și Academia să se auto-sesizeze până acum, cum ar fi fost normal.

După 30 de ani de la revoluţia din decembrie 1989, istoriografia românească a ajuns într-o fundătură morală şi o criză a spiritului critic. Cercetători şi istorici, ce gravitează în jurul CNSAS, au ajuns să scrie istoria, deformând astfel adevărul, doar pe notele informative tendenţioase şi false ale informatorilor imoriali şi ofiţerilor de securitate, unii dintre ei analfabeţi. Noua generaţie de pseudo-istorici din jurul CNSAS continuă istoriile motivate ideologic şi propaganda comunistă a lui Mihail Roller, bazându-se doar pe o sursă de informare: documentele fostei securităţi, redactate să dezinformeze adevărul istoric în interesul PCR. Orice istoric care aplică metodologia clasică de cercetare ştie că trebuie să existe minim trei surse în abordarea unui subiect. Aşa se învaţă în primul an de facultate la Istorie. Izvoarele istoriei trebuie să fie diversificate şi complexe, nu bazate pe minciunile propagate ideologic de fosta securitate. Documentele de la CNSAS nu sunt mărturii istorice, ci colportări, zvonuri, calomnii scrise de informatori racolaţi arbitrar, imorali şi plătiţi pentru a presta muncă ideologică şi minciuni în interesul partidului comunist, forţa care controla totalitar România sub cizma sovietică. Calitatea imorală a informatorilor pe bani nu poate fi sursă şi izvor istoriografic. Mulţi istorici sunt într-o gravă eroare să considere arhiva CNSAS o sursă credibilă de istorie. De aceea documentele fostei securităţi trebuie citite cu atenţie şi selectate cu grijă pentru că acestea sunt produse ale unei instituţii totalitare cu scopuri propagandistice şi ideologice. E obligatoriu ca, pe lângă documentul CNSAS triat şi citat cu scepticism, trebuie adăugate minim încă două surse de izvoare independente pentru ca subiectul istoric Continue reading „Ionuț ȚENE: Istoria adevărată nu poate fi scrisă pe colportarea calomniilor informatorilor şi ofiţerilor securităţi comuniste!”

Mariana GURZA: LITANIE pentru flacăra Libertăţii

Motto:

 ,,cerne Doamne liniştea uitării
peste nesfârşita suferinţă
seamănă întinderi de credinţă
şi sporeşte roua îndurării

răsădeşte Doamne dragostea şi crinul
în ogorul năpădit de ură
şi aşterne peste munţi de zgură
liniştea iertarea şi seninul”.

                                   (Rugă – Corneliu Coposu)

 

          Iată-ne în fața unui nou volum de versuri    ,,TIMIȘOARA – Acolade peste timp” purtând semnătura jurnalistului, publicistului, romancierului și poetului Marin Beșcucă. Timpul scurs din decembrie 1989 și până acum, și-a pus amprenta pe eul poetic ca o ardere de tot continuă.

            Volumul de față se dorește a fi un omagiu adus Timișoarei, unde flacăra libertății a fost aprinsă de oamenii cetății. ,,…Timișoara se reazemă /cu coatele pe Bega,/ puhoi     de gloanțe și studenți,/ profesori, muncitori/ s-au înviat ATUNCE…/ Phoenix în Decembre!/ fâlfâind între Operă/ și Catedrală… Un timp al morții, timpul din acele vremuri odată cu primul căzut. Dar, ,,Bega nu spală sângele,/ Bega încă ascultă, dar…/ Bega nu iartă/ Tedeum se aude din arhitectura speranței”. (PREAMBULUL)

Strigătul poetului sună ca o litanie pentru cei răpuși, pentru cei rămași cu năzuințe de bine.

Parcă îl aude pe Senior spunându-i: ,,Cine uită trecutul, merită să-l repete”.

Cum ar putea să uite poetul acele zile? Se spune că poeții se bucură de iubirea Lui Dumnezeu. Cu menirea lor profetică, punctează de multe ori momente care rămân mărturie peste ani. Trăirea poetului Marin Beșcucă străbate fiecare poem. O zbatere intensă, parcă ar picta din lacrimi imagini sângerii. Bega încă ascultă, Bega nu iartă, ,,BEGA își tremură năduful…/ ce s-ar mai burzului,/ dar pentru cine? ascultă, spală timpul, tace,/și curge…/ se uită-n venirea zorilor/ și deplânge uitarea,/ …mai suspină,/ dar o face-n sânii apelor,/ să nu tulbure!/ sunt oameni și ei…/ plâng, se bucură, uită,/ BEGA însă, NU IARTĂ!/ …da-da BEGA e natură,/ BEGA e dinspre DUMNEZEU,/ nu minte, nici nu iartă ce nu se poate spăla,/ duce-n efervescentul zbaterilor de ape/ și de ascunsuri în nămolurile tăcute,/ toate câte s-au fost,/ așa cum s-au fost!/ se prea poate de stai de vorbă cu ea,/ se prea poate…/ poate un dram de noroc,/ dar este șoptire care trebuie deslușită,/ poate inima!/ sufletul știe că ar urca,/ iar acolo sunt toate cum se trebuie…/ da, tace BEGA, tace, /dar NU IARTĂ nimic dinspre Adevăr,/ nimic!/ cum care Adevăr?/ se aude din ceruri,/ dar mai am de căutat ca trăitor trecător!”. (BEGA ÎNCĂ ASCULTĂ)

Parafrazându-l pe Emil Cioran, să te gândești spre ce vei fi? ,,Regretele tale n-au viitor. Și nici un viitor nu-i al tău. În timp nu mai e loc, în timp zace groaza”. Imaginile acelor versuri „din lumi nedefinite,/ glasul ţi-ai încins,/ prin ceruri desfundate/ ecoul ţi-s-a-ntins,/ cum luna se trezeşte în zumzetul de zori,/ aşa şi tu,/ ATUNCE!/ ai dat Lumii fiori,/ puhoiul fără stavili/ s-a revărsat în drum…” (TIMIŞOARA)

Din ,,pasul minții” ne trimite semne, ca un biet trecător, trecător prin semne… Faptele de atunci, evenimente de azi prind culoare prin versul revărsător. ,,Aci s-a mințit cu morții,/ s-a ascuns numărătoarea,/ s-au lăsat prea ușor să urce sufletele/ cu trupurile topite-n crematoriu…/ s-au făcut prin tedeumuri și alte cântări/ încercări de primeniri!/ dar lăcrima și Liturghia…/ BEGA îi povestise TEROAREA…/ da, patria cea dragă, TIMIȘOARA,/ a frânt în răspântii și istorie și țara…(BEGA ÎNCĂ ASCULTĂ)

Marin Beșcucă scrie cu sufletul. O poezie contemporană, poate pentru unii atipică, dar plină de nuanțe filozofice și bogată în metafore. Uneori te cutremură prin firescul expresiv prin adevăruri doar de Cer știute. Revine des la curgerea apei, la Bega care nu va spăla niciodată sângele vărsat. Apa ca simbol în literatură reprezintă dintotdeauna însăși viața, simbolul fertilității, înțelepciunii, virtuții și harului dar și generatoare a vieții și morții în tradițiile creștine.         ,,…BEGA NU SPALĂ SÂNGELE/ spuneam,/ și-l aține…/ în cumințenia fiirii ei știe/ ce e sacru și ce nu-i,/ știe și cât Adevăr/ s-a păstrat/ din Adevărul scânteii ce s-a prăvălit/ peste catedrală,/ peste piața balconului,/ peste gloanțe, și peste șenile,/ peste muțenia cu care muncitorii/ înghițiseră     c-au ieșit mai târziu…/ cine știe câte ascunde crematoriul acela,/ al bolii sfârșitului de secol,/ al sfârșitului de mileniu…/ deja atât de puțin s-a strecurat din mileniu,/ dar deja un deget din palma secolului/ și nu prea din Adevărul Scânteii…/ sunt încă murmure,/ piața se adună încă/ scânteia nu mai are Scânteia aceea…/ Scânteia!/ pașii morții încă se văd,/ dar moartea nu știe…/ iartă-i, Tată, nu știu ce fac,/ iartă-i, Tată…”. (BEGA NU SPALĂ SÂNGELE)

Ca o rugăciune se desprind poemele, pentru cei care nu mai sunt. Cu o candoare discretă poetul imploră Cerul pentru iertare și îndurare. Timișorenii lui dragi, prezenți discret în poem, dar neuitat și la loc de cinste stă Seniorul ale cărui îndemnuri i-au fost de folos.

,,Puterea noastră născută din morminte s-a adăugat la puterea de viaţă şi la curajul celor care, înfruntând primejdiile, au zidit o ţară care nu mai poate fi dărâmată. Stăpânirile şi domniile sunt vremelnice, naţiunile vrednice sunt eterne, neamurile înaintează peste oprelişti pe drumul destinului lor, vrednicia marilor înainte-mergători se împleteşte în viaţa celor care sunt şi a celor care vor veni”. (Corneliu CoposuDin cuvântarea rostită la 1 Decembrie 1990)

Așa aș putea explica truda poetului în a zidi în eternitate poeme pe care ni le oferă cu multă generozitate: dorul de Dumnezeu, iubirea pentru Adevăr și dragostea pentru semeni, care se revarsă din belșug în toate creațiile sale.

Marin Beșcucă, deși azi marginalizat, își va găsi locul binemeritat printre scriitorii români care lasă un semn în urma lor ,,…deoarece timpul este nu/ doar impasibil,/ cât și un invidios de primă mână/ și poate intenta temutele „de îndată”…/ …/ vrem o lacrimă!/ și lacrima s-a curs…/ din     iubire pentru Adevăr!/ suspină Poetul ce-mi risipea ființa,/      din toate-am a vă da,/ doar să-mi vedeți Credința…”      (BERE DE 3 SECOLI)

Continue reading „Mariana GURZA: LITANIE pentru flacăra Libertăţii”

Dan-Obogeanu Gheorghe: Flori de măr pe Trup de Cruce (stihuri)

Rugăciune de început

 

Doamne, dă-mi mie Lumină,
Între zorii ce apar,
Sau în roua din grădină
Să-mi spăl chipul iar si iar.

Să fiu vesel dimineața
Când la lucru am plecat,
Și să-mi ia din cale ceața
Și tot gândul necurat!

Doamne, dă-mi o zi cu ploaie
La amiaza când trudesc,
Inima să mi se-nmoaie,
Sufletul să-mi răcoresc…

Să fiu bine și mai vrednic
Iar la munca să am spor,
Să nu fiu acel netrebnic
Care-și vrea un trai usor!

Iar spre seară dă-mi odihnă,
Și la masă când m-așez,
Cina să-mi fie cu tihnă
Și la Tine să veghez

Lângă candela aprinsă
Să Te caut iar și iar,
Ruga mea tot mai aprinsă
Să nu ardă în zadar!
Amin!

 

 

Rugăciunea primei stele

 

Ma iartă, Doamne, fără nori
Să strălucesc, pe Cer, în seară,
Și când mă prinde somnu-n zori
S-apuc să-ți cer iertare iară!

Sunt prima dintre mii de stele
Ce m-am rugat în seara asta,
Să fie dulci vorbele mele,
Și nu-mi închide, Tu, fereastra….

Să intre pân ‘ la tine-n Casă
Lumina ce mi-ai pus-o Vie ,
Să-ţi strălucesc pe a ta Masă
Prescure și Viţa-de-Vie

Din care Tainele Iubirii
Se-mpart, în Cruci, peste morminte,
Și-n toată vremea Devenirii
Să nemurim printre Cuvinte….

Sunt prima Stea. din prima seară,
Primește-mi Jertfa-n Rug de ceară!

Amin!

 

 

Vino!

 

Vino lângă inima mea
Și te așază pe umărul moale
Ca o pasăre pe cuib…
Te voi feri de ploile
Ochilor nemângâiați de sărutul soarelui
Și te voi ascunde
De norii șoaptelor grele…
Vino!

Așază-te pe umărul drept,
În locul îngerului păzitor,
Ca o stea pe vârful muntelui….
Mă vei feri de singutatatea
Zilelor fără început de povești
Și mă vei privi
Cu ochii din Cer…
Vino!

Te chem cu dorul tău
Și îmi răspunzi cu iubirea ta
În legătura dintre două fire de Lumină…
Privire de stea
Pe vârful de munte cu zăpezi
Albite de nopțile târzii
În care inima mea bate
Cu milioane de pulsari
În Cerul, de albastru mozaic,
Rupt din pereții moscheilor albastre
Sau din oceanul bătut de Steaua polară…
Ești luntrea mea
Care îmi duce gândurile
Prea departe de uitare
Și prea aproape de inimă
…………………………………………..
Risipește-mi uitările
Cu uitarea ta…
Dar vino
Pe umărul stâng
Și ascultă muzica
Unei inimi
Care bate în pământul
În care îmi îngrop
Ultima tristețe de mâine!

 

 

Flori de măr pe Trup de Cruce

 

Flori de măr pe Trup de Cruce
Peste umeri arşi de soare.
Roze peste frunte duce,
Pică Sânge şi sudoare.

Coroniţă-n spini croită
Pentru necinstita ură,
Viaţa-n chinuri e trăită
Pentu Cel ce-n veci ne fură.

Toata patima din fire
Şi durerile din noapte,
Dăruind numai Iubire
Cu Vin dulce, Pite coapte…

Unde lucrul pus pe grabă
Nu-şi găseşte rod în veci,
Unde tu nu-ţi cauţi treabă
Cum vrei lucrul să-ţi începi?!

Cum poţi crede că din vorbe
Spui că eşti Fiu de Pământ?!
Eşti doar blidul plin de ciorbe…
Nu eşti Vinul din Cuvânt!

Nu poti cere zori cu Soare,
Nici măcar un Răsărit,
Esti adâncul dintr-o mare
Sau un câine nedormit.

Toate-s puse pentru tine
Intre ani şi ani de viaţă
Şi-l alegi pe cel ce-ţi vine
Doar trăgând un cap de aţă

Care se deşiră-n clipă
Ca un vis ce l-ai dormit,
Pierzi doar zile de risipă
Pe un timp ce-i doar un mit.

O poveste fără Taină,
Tristă slova-n părţi de Cruci,
Grea îţi e durerea haină…
Si mai greu când tu te duci.

Lasi pământului o pâine
Dintr-un trup ce-ngraşă huma,
Însă nu laşi pentru Mâine
Nici macăr să-ţi plângă muma…

Toată Facerea ta bună
Şi tot sânul plin cu fiere,
Ai fost, pentru lume, ciumă
Cand puteai ca să fii miere!
………………………….

Flori de măr pe Trup de Cruce,
Bate vânt pe la răscruce!

 

 

Alături de o Stea

 

Flori cu rouă printre amintiri,
Sub un Cer cu zâmbet în priviri,
Cerne pomul cu petale-n zori
Mii de fluturi cu mii de culori.

Continue reading „Dan-Obogeanu Gheorghe: Flori de măr pe Trup de Cruce (stihuri)”

Eleonora SCHIPOR: Biblioteca pătrăuceană – gazda unei manifestări importante

             Suita dee manifestări festive dedicate jubileului de 80 de ani ai renumitului savant bucovinean Ilie Popescu se pare că se încheie deja.

            În aceste zile a avut loc și o întâlnire cu domnia sa la biblioteca principală a satului său de baștină Pătrăuții de Jos. Până a ajunge în satul natal, domnia sa a fost sărbătorit la Cernăuți, la Storojineț, la Suceava, la Universitatea Națională din Cernăuți, unde a muncit peste 4 decenii.

            La biblioteca pătrăuceană a fost pregătită o expoziție doatată cu o parte din cărțile octogenarului nostru, cu ziare, fotografii. Expoziția a fost pregătită de doamna Maria Ștefureac, bibliotecară șefă a bibliotecii noastre.

            Printre invitați s-au numărat și  sora mai mare a domnului Ilie Popescu, Aurora Opaeț, în vârstă de 89 de ani. Vom menționa că frații Ilie și Aurora Popescu-Grijincu sunt unicii supraviețuitori rămași din satul nostru, care s-au întors din neagra străinătate unde au fost deportați.

             De asemenea a fost prezent primarul satului dl Gheorghe Fedorean, cu soția sa Olga, lucrătoare a primăriei, profesorii școlari, Lidia Șurdac și Ion Pojoga, sora medicală Maria Drozdic, educatoarea de la grădiniță Violeta Popescu, frizerița și bucătăreasa Maria Cnapic, șoferul ambulanței locale Ion Schipor.

            Trei eleve ale școlii medii au citit câteva cugetări din cărțile d-lui Popescu, i-au declamat și câteva poezii despre oamenii de vază ai satului. Fetele au primit diplome din partea Filialei ASCIOR-Cernăuți, deoarece majoritatea celor prezenți la manifestare sunt și membri ai acestei Filiale creștine, reviste și ziare.

            Despre viața și destinul profesorului Ilie Popescu, am vorbit chiar eu personal.

            Domnia sa s-a referit la anumite etape ale vieții, la cărțile și lucrările publicate, la participările la Simpozioane și Conferințe, la crucile comemorative ridicate prin satele noastre bucovinene, în cei 10 ani de când conduce Societatea regională „Golgota”. De asemenea a înmânat câteva dintre cărțile sale recent apărute atât bibliotecii, cât și câtorva prezenți. Ziare și iconițe au primit cei prezenți și din partea mea.

            Domnul primar i-a înmânat și o foaie de laudă, mulțumindu-i pentru întreaga-i activitate științifică și obștească desfășurată de-a lungul anilor.

            Rând pe rând vorbitorii s-au referit la calitățile sale profesionale, acentuând meritele, apreciind munca și eforturile depuse în întreaga sa carieră.

            Toți i-au dorit multă sănătate, succese, împliniri, noi realizări, noi publicații și activitate la fel de intensă ca și până acum.

Doamna Maria Ștefureac, gazda sărbătorii în cauză, a mulțumit frumos tuturor pentru participare, pentru prezență. Domnia sa l-a invitat pe octogenarul nostru să poftească ori de câte ori va dori atât la biblioteca sătească, cât și în satul său de baștină, a cărul Cetățean de Onoare este.

             Sperăm că așa va fi și vom putea avea încă multe asemenea întâlniri de suflet.

 

 

Eleonora SCHIPOR,

profesoară, membră a Uniunii Bibliotecarilor bucovineni

Președinta Filialei ASCIOR-Cernăuți, Cetățeană de Onoare a satului Pătrăuții de Jos

Corneliu NEAGU: În țara lui Păcală

ÎN ȚARA LUI PĂCALĂ

 

Stă cugetul pe prispa unui troc

cu gândurile strânse ca-ntr-o plasă

pe întrebări care revin ad-hoc

din sfera minții încercând să iasă.

Sunt întrebări ce-și caută răspuns

pe nesfârșite clipe de-ndoială

rămase-ntr-un trecut de nepătruns

țesut în umbre negre de cabală.

Privești-napoi, total nedumerit,

ajuns târziu pe margini de tăcere

cu-avântul tău, cândva nestăvilit,

strivit acum pe umbra care piere.

 

Iar truda ta, ce haruri îți aduce? –

te-ntrebi adesea, când privești-napoi…

Te lupți din greu, muncind până te-ndoi,

ducând în suflet nevăzuta-ți cruce.

E crucea grea a existenței tale,

o porți crezând că vei răzbi cumva,

dar cum să crezi că singur ai putea

printre atâţia proşti ce-ţi stau în cale?!

Încerci mai mult și te frămânți din greu,

sperând că poți să îl învingi pe Prost

pe Gură Cască sau pe Derbedeu,

pe toți ce-n viață umblă fără rost.

 

În țara marelui erou Păcală,

învață, mai întâi, să te cunoști!…

Adună-nțelepciune ancestrală

ca să-i învingi definitiv pe proști!

———————————————–

Corneliu NEAGU

București

27 noiembrie 2019