Alexandru NEMOIANU: Despre ,,drumul mătăsii”

În trecerea vremii există semne statornice, care nu dispar. Ele pot fi trecute în umbră, pot fi aproape uitate, dar nu dispar. Așa sunt Neamurile, Tradițiile, Credința, ele rămân semnele care marchează trecerea generațiilor prin lume și tot ele sunt cele care leagă generațiile între ele. Dar există semne și manifestări materiale care și ele rămân statornice. Este foarte posibil ca aceste semene materiale statornice să aibă rostul de a sprijini manifestările duhului, rostul de a sprijini “gândul”. În această lumină putem vedea cum, sub ochii noștri semne și așezări vechi reapar și cum aceste semne “vechi” reînnoiesc lumea în care trăim.

Vulgaritatea și utilitarismul degradant al “globalismului” se năruie și în loc reînvie respectul pentru identitate națională și tradiție națională. Iar expresia acestei fericite schimbări o vedem în apariția unor noi așezări economice. Poate cea mai spectaculoasă și simbolică în același timp, revenire în actualitate este dezvoltarea “drumului mătăsii”.

Ceea ce avea să devină cunoscut ca “drumul mătăsii” a fost o axa de circulație umană din timpuri imemoriale,după unii cercetători din vremea paleoliticului. Era axa pe care au circulat oamenii,de la Răsărit la Apus, în spațiul gigantic, euro-asiatic.

Ca ruta de comerț, care lega Imperiu Romei de China el a intrat în funcție în vremea dinastiei chineze Han, și pe acest drum comercial era adusă mătasea în Europa. Se numea astfel deoarece mătasea era produsul esențial ce venea pe aici. Mătasea venea în Europa și de acolo plecau spre China aur și produse de lux,chiar și ceramică de lux, vestita “terra sigillata”. Mătasea era folosită de clasa celor bogați în Imperiul Roman și principalul motiv era că în veștmintele de mătase nu se puteau prăsi ,nu puteau trăi paraziți,păduchi sau purici.

Anticul “drum al mătăsii”,cum spuneam,a fost așezat în vremea dinsatiei chineze Han, între China și lumea Romană în aproximativ 130 i.d.Chr.Drumul pornea din China și străbătea zona Asiei mijlocii , la vremea respectivă parte din imperiul Sogdian. Imperiul Sogdian, care majoritatea vremii a avut centrul în Samarkand, era parte, în esență autonomă, a Imperiului Persan .Ulterior acel imperiu s-a prăbușit fiind înlocuit cu imperiul Khazar iar, mai apoi, acel teritoriu a fost luat în stăpânire de către cneazul Rus Sviatoslav, la circa 965 d.Chr.

Imperiul Monogol, primul imperiu realmente mondial, a avut mare grijă ca “drumul mătăsii” să rămână funcțional. Dar imperiul mongol nu a durat multă vreme. De fapt “drumul mătăsii” a ieșit din uz ca urmare a ceea ce se va dovedi a fi fost un accident tehnologic și istoric.

De la sfârșitul veacului al XV-lea a început dezvoltarea Europei de Apus. Această dezvoltare a fost,în cea mai bună măsură, rezultatul dezvoltării unor tehnologii avansate și a voinței de a le folosi nelimitat.În primul rând este vorba de dezvoltarea sistemului de navigație și, încă mai exact, al dezvoltării sistemului de navigație “în volte”. Veleatura corăbiilor a fost dezvoltată într-o tehnică făcând posibilă înaintarea chiar și atunci când vântul era dimpotrivă. La fel folosirea aparatelor de bord,busola,loch(maritime log),telescop, au făcut cu putință navigarea în mare deschisă și ocean. În acest chip au fost cu putință “marile descoperiri” geografice, călătoriile lui Vasco da Gama, Magellan, Columb, Cook, etc. Dar în paralel, în Europa de Apus, s-a dezvoltat cu enormă repeziciune tehnică de război și încă mai mult, voința de a folosi această tehnică și acidentală superioritate militară, cu o brutalitate și violență fără precedent în istorie. Cel mai ilustrativ exemplu privind înclinația spre violent a “țărilor apusene”, este oferit de praful de pușcă.

Praful de pușcă a fost descoperit de Chinezi in veacul al IX-lea si ei l-au folosit pentru jocurile de artificii. Când “apusenii” l-au dobândit, mult mai târziu, imediat l-au întrebuințat pentru armele de foc pe care, apoi, le-au întrebuințat cu o brutalitate, repet, ne mai întâlnită în istorie. În acest chip, foarte repede, s-au alcătuit “imperiile” coloniale și monopolul țărilor vest europene, cărora din veacul XIX li s-au alăturat USA, asupra punctelor de navigație și de trecere obligatorii, Gibraltar, Suez, strâmtoarea Malacca, canalul Panama, etc. Întregul comerț maritim mondial era controlat de alianțe Americano-vest europene, iar de la sfârșitul celui de al doilea război mondial, de către “imperiul” American. Cum spuneam această a fost o aberație și un accident istoric.

Până la începutul veacului al XIX-lea China și cu India reprezentau mai mult de 60% din economia mondială. Colonialismul,războaiele distrugătoare duse contra acestor țări au redus ponderea lor economică. Dar, considerând lungimea proceselor istorice,aceasta a fost un accident. În momentul de față,în termeni reali, economia chineză este cea mai mare din lume și India îi urmează din aproape. Imperiul USA, zis și “globalist” pâraie din toate încheieturile și centrele de greutate economică se mută spre zona euro-asiatică.În realitate sistemul de comunicație comericial, bazat pe transportul pe mare care, cum spuneam, este controlat de către USA, a devenit depășit. În aceste condiții reapare, ca realitate și soluție de viitor,”drumul mătăsii”.

Acest mare eveniment are câteva cauze profunde.

În primul rând distribuirea ponderii economice mondiale s-a schimbat.Apariția Chinei ca mare economie a lumii,după unele calcule cea mai mare, a Indiei foarte din aproape ,alături de gigantica economie japoneză,și dezvoltarea spectaculoasă a unor economii asiatice,Thailanda,Vietnam,Indonezia,în mod necesar au mutat centru de Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Despre ,,drumul mătăsii””

Mihaela BANU: Icoană-i țara mea și-o țin la piept (poeme)

Țara-n rostul ei reîntregit

 

E-un veac de când la Alba, în Ardeal,
Străbunii-au împlinit un ideal
Și-au ostoit un dor de toți râvnit,
Cu țara-n rostul ei reîntregit.

Pe roata vremurilor umilit,
Piept lângă piept, ca stânca neclintit,
Un neam ce n-a uitat călăii lui,
Dar bun la suflet cum un altul nu-i,

Înfăptuita-n miez de munți Carpați,
Unirea sfântă-a fratelui cu frați.
Sub steagul mândrei noastre Românii,
Pe sub un cer cu glas de ciocârlii,

Cât ochi cuprind și dincolo de zare,
E țara mea unită-ntre hotare.
Scăpată de al zeilor blestem,
Găsindu-și ca pe-al Ariadnei ghem

Drum drept, prin labirintul încâlcit
Al unui neam ce greu și-a regăsit,
Lovindu-se de țărm în marea slavă,
Puterea de-a se ridica din pleavă.

E glia de-azi, o pită-aproape-ntreagă,
O nație ce ne-o fi pururi dragă,
O țară care strigă și își cheamă,
Copiii rătăciți, la piept de mamă.

 

 

Avem ascuns în inimi un veac de la Unire

 

Avem ascuns în inimi un veac de la Unire;
Decenii de-mpilare și ceasuri de speranță.
Cătând un echilibru pe-a timpului balanță,
Cu ani de nedreptate și-alți ani de lecuire.

Doar împietrite lacrimi ascund muta durere
Și-ngenunchind pe trepte de românești altare,
Vrând țara stând în tihnă în vechile-i hotare,
Împreunate palme se roagă în tăcere.

Se zbat încă ținuturi în greaua pribegie.
Zburat-au anii fără ca nimeni să socoată,
Câți dintre frații noștri sunt trași pe-a vieții roată,
De clicile spurcate, duhnind a lăcomie.

Continue reading „Mihaela BANU: Icoană-i țara mea și-o țin la piept (poeme)”

Lucian IONIȚĂ: Există o disciplină a amintirii

CÂINELE DIN VIS

 

Poezia aceasta ar fi trebuit să fie

Despre câinele meu din vis

Dar mi-am zis: ce pot să face eu cu

Un câine care latră idei

Și mănâncă oasele nopții

Un câine aduce alți câini

Ideile se  amestecă

La fel ca sufletele

Încât nu știi care- i sufletul tău

Care- i câinele meu

Prin buzunare ținem ascunse tristețile,

Gânduri și vise

Nu m- a întrebat nimeni

Dacă am vrut să mă nasc

Și viața aceasta străină

Care nu se mai  sfârșește

De parcă ar vrea să mă învețe c-e-v-a.

 

 

MINIPOEME

 

Am sărutat cuvintele

Uitate pe buzele tale

Cicatricile  iubirii pierdute.

 

Pe frunzele pădurii

Aripi de îngeri

Toate cu numele tău.

 

Vântul mută frunzele uscate

Din nucii bătrâni

Pe liniștea ta:

 

Dimineața

Un fluture începe călătoria

În jurul inimii.

 

 

AMINTIRI

 

Din când în când răscolesc amintirile  vechi

În locul chipului ostenit

Apare propria sa imagine răsturnată

Așa cum luna își fotografiază anotimpurile

Și fiecare persoană trece prin ea însăși

Uitându- și propria existență

Din sacoșa cu cumpărături

Lumea pare perfectă

Roșiile și vinetele au alungat toate iluziile

Victorioasa întoarcere a  omizilor

Maschează invazia fluturilor fericiți

Continue reading „Lucian IONIȚĂ: Există o disciplină a amintirii”

Anatol COVALI: Rugă pe tăişul sabiei (versuri)

Rugăciune către
Sfântul apostol Andrei

 

Sfinte Andrei, tu cel dintâi chemat
să afli ce e dragostea deplină,
tu ce pe-ai mei strămoşi i-ai creştinat
dându-le-n dar a Domnului lumină,
*
Apostol plin de râvnă, ce-ai adus
pe-aceste plaiuri marea ta credinţă
şi unde, ocrotită de Iisus,
a dobândit deplină biruinţă,
*
Roagă-te-n cer, Prea Sfinte, pentru noi
să nu-şi întoarcă Domnul sfânta faţă
când vin cotropitoarele nevoi
peste a noastră zbuciumată viaţă.
*
Vino şi calcă iar pe-acest pământ,
ca să tresară inima-i rănită,
să mângâi blând cu harul tău prea sfânt
credinţa noastră încă neclintită.
*
Iar mie, robul tău umil, smerit,
zâmbeşte-mi din a dragostei căldură
spre-a mă simţi deodată izbăvit
de dèmonii ce-mi colcăie-n făptură.

30 noiembrie 2019

 

 

Rinocerii

 

Ce caut eu printre atâtea iude
şi caini care mişunã puzderii
cu glasul meu ce-abia se mai aude
când urlã din trufie rinocerii?
*

La ce folos să-mi veştejesc plămânii
şi glasul obosit să-l sting în şoaptă
când chiuie şi dănţuiesc păgânii
pe nerozia noastră înţeleaptă?
*

Printre atâţi normali nu-s eu nebunul
ce în pustie predică degeaba
când ticăloşii, unul câte unul,
îşi instalează în destin taraba?
*

Aş vrea să fiu Hristosul ce cu biciul
să îi alunge pentru totdeauna
din templul sfânt ce-a devenit ospiciul
unde-n orgii se lăfăie minciuna.
*

Dar prea puţini s-ar bucura de-aceasta
şi mult prea mulţi m-ar huidui cu ură
sfârmându-mi mădularele şi ţeasta
cu bâte de delir şi impostură.
*

Am mai rămas câţiva lângă speranţă
luptând cu nesfârşitele mizerii
ca să-i salvăm drapelul, sfânta zdreanţă
la care urlă sumbru rinocerii.

30 noiembrie 2019

 

 

Deşertăciune

 

Renunţăm pe rând la toate
coborând fără voinţă
treptele însângerate
care duc spre umilinţă.

*

Când din vuietul de trape
sună trist, cu iz de moarte,
glasul urii mai aproape
şi-al speranţei mai departe.

*

Pedepsiţi fără de vină
să răbdăm nelegiuirea
hohotim sub ghilotină,
dar scuipaţi ne pierdem firea.

*

Tot ce ne-a rămas în viaţă
e să plângem în tăcere
sufocându-ne de greaţă
în sicrie de durere.

*

Căci la ce pe lumea asta
să sperăm măcar o clipă
când domneşte-n jur năpasta
şi în noi tristeţea ţipă.

*

Printre-atâtea griji funeste
şi atâta urâciune
viaţa noastră sumbră este
veşnică deşertăciune!

29 noiembrie 2019

 

 

Ce se întâmplă?

 

Ce se întâmplă cu noi de o vreme ?
Ne-am resemnat să murim în infern ?
Nu ne mai pasă că patria geme
sub frigul urii ce pare etern ?

*

De ce ne rod numai pofte meschine ?
Sânge ne curge în vene sau mâl ?
Nu ne-nspăimântă deloc că-n destine
zilnic se năruie un cernobâl ?

*

Unde ne sunt bărbăţia, curajul ?
Laşi ne-am născut şi tot laşi să murim ?
De ce mereu ne-nspăimântă tangajul
tristei corăbii pe care plutim ?

*

Cum de speranţele umblă în zdrenţe
şi noi alături de ele năuci
printre obstacole şi violenţe
ce lasă-n urmă pădure de cruci ?

28 noiembrie 2019

 

 

Rugă pe tăişul sabiei

 

Unde-ai ascuns dreptatea, Doamne,
că nu o mai găsim deloc?
De ce pe cei ce îşi bat joc
de noi, îi laşi să ne condamne
numai la plâns şi nenoroc?

Nu mai putem sluji minciuna
ce-n chip de ciumã s-a întins.
Ei sunt convinşi cã au învins
şi nu zăresc deloc furtuna
ce sufletele ne-a cuprins.

Ne vom scula din agonie
şi nu vom fi îndurãtori
cu cei care ne-au tras pe sfori
şi-au vrut ca ţara sã ne fie
lipsitã de-ai speranţei zori.

Rãbdarea a ajuns la capãt
iar ura fierbe pe tãciuni.
Oricât am fi noi oameni buni
ne-am sãturat de mersul şchioapãt
numai prin gropi şi vãgãuni.

Rãsunã din vecie ora
când de tirani eliberat
pãmântu-acesta minunat
va fi-nsfârşit al tuturora
şi iarãşi binecuvântat.

Dar pân’ atunci fii bun, Stãpâne,
şi scoate-ne din umilinţi.
Apleacã-Te spre rugãminţi,
cãci altfel nu ne mai rãmâne
decât sã ne ieşim din minţi.

27 noiembrie 2019

 

 

Ce se întâmplă?

 

Ce se întâmplă cu noi de o vreme?
Ne-am resemnat să murim în infern?
Nu ne mai pasă că patria geme
sub frigul urii ce pare etern?

*

De ce ne rod numai pofte meschine?
Sânge ne curge în vene sau mâl?
Nu ne-nspăimântă deloc că-n destine
zilnic se năruie un cernobâl?

*

Unde ne sunt bărbăţia, curajul?
Laşi ne-am născut şi tot laşi să murim?
De ce mereu ne-nspăimântă tangajul
sumbrei corăbii pe care plutim?

*

Cum de speranţele umblă în zdrenţe
şi noi alături de ele stupizi
printre obstacole şi violenţe
ce ne transformă în bieţi indivizi ?

26 noiembrie 2019

Continue reading „Anatol COVALI: Rugă pe tăişul sabiei (versuri)”

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (81)

Unirea Transilvaniei cu România

La numai câteva zile după stabilirea sediului în Transilvania, la 6 noiembrie (st. n.) 1918, Consiliul Naţional Român a adresat un Manifest, ,,Către Naţiunea Română”, semnat în numele acestuia de către dr. Şt. Cicio Pop. În cuprinsul lui, se arăta mai întâi că la sfârşitul războiului, lung şi dureros, a învins ,,ideea ca fiecare naţiune să dispună liber asupra sorţii sale, să fie egal îndreptăţită…, iar cele mai mari naţiuni ne garantează realizarea idealurilor noastre”. În aceste condiţii, este un fapt dureros că ,,din satele româneşti s-au ivit veşti triste, care ne vorbesc despre jafuri, fărădelegi şi volnicii, săvârşite nu din partea poporului conştient şi cinstit şi a românilor de bine”, ci de răufăcători. Manifestul arăta apoi: ,,Fraţi şi soldaţi români…, ascultaţi de sfatul conducătorilor voştri de un sânge şi de o lege, fiţi cu răbdare, cu atragere şi iubire către neamul vostru, care în aceste zile a intrat în rândul naţiunilor libere, fiţi mari la suflet în ceasurile acestea grele ale anarhiei şi vă arătaţi demni de încrederea şi sprijinul naţiunilor mari…Consiliul…reprezintă astăzi întreg neamul românesc din Ungaria şi Ardeal…”. Consiliul anunţa apariţia iminentă a gardei naţionale române, formată din ofiţeri şi soldaţi, îndemnând pe români să se alăture acestora, ,,daţi-vă braţele şi inimile voastre române întru ajutorul şi sprijinul lor”.. Cerinţele momentului erau precizate în aceste puncte: 1. acţiunea comună a celor buni şi cinstiţi , fără deosebire de neam şi lege, pentru a apăra ordinea, viaţa şi avutul oamenilor; 2. primirea cu încredere a trimişilor Consiliului; 3. constituirea de îndată a gărzilor locale; 4. abţinerea de la jafuri şi omoruri, care ,,compromit cauza sfântă a democraţiei nouă”; 5. militarii români, neîncadraţi, să se prezinte ,,fără întârziere” la sediul Consiliului din Arad”.

Manifestul a fost urmat de alte două chemări, precum cele din Arad şi Timişoara, prin care tinerii românii erau îndemnaţi să se înroleze în ,,legiunea naţională română” sau în ,,sfaturile militare”, pentru ,,îndeplinirea scopurilor sfinte româneşti”, ceea ce echivala cu înfiinţarea armatei române în Transilvania. Începutul lui noiembrie 1918 marchează preluarea guvernării de către reprezentanţii autentici ai naţiunii române. În prima parte a lunii  noiembrie, au fost organizate consilii naţionale în comitate, oraşe şi comune, iar Transilvania .s-a organizat ca ţara românească! Prin constituirea consiliilor naţionale locale, în Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, o nouă etapă istorică începe în aceste teritorii. Pe baza dreptului la autodeterminare, naţiunea română îşi constituie propriile organe de conducere.

În adunările de constituire a consiliilor naţionale s-a subliniat destrămarea vechilor structuri politico-administrative imperiale, care erau înlocuite de noile organisme democratice. Vorbind la Oradea, la 3 noiembrie 1918, în contextul formării Consiliului Naţional Român din Bihor, dr. Aurel Lazăr arăta: ,,ideea naţiunii politice maghiare, ideologia supremaţiei maghiare, într-un moment neprevăzut, au dispărut şi credem că vor zăcea îngropate, fără speranţa reînvierii în cripta de la Geszt” (cripta unde era înmormântată familia Tisza). 59

Consiliile naţionale, numite şi ,,sfaturi” sau secţii ale Consiliului Naţional Român, şi gărzile naţionale române, comitatense, cercuale şi comunale, au fost înfiinţate peste tot, în prima jumătate a lunii noiembrie 1918. Acestea au fost constituite prin alegeri democratice, fiind alcătuite din reprezentanţi (delegaţi) ai tuturor păturilor sociale, au preluat puterea locală, înlocuind vechile instituţii administrative. Începutul formării consiliilor naţionale locale l-a făcut Aradul, la 1 noiembrie, unde, în primele zile din noiembrie, era o mare dezordine, iar populaţia era ,,sub stăpânirea groazei”. Şt. Cicio Pop s-a dus în cetatea Aradului (garnizoana), unde l-a găsit pe generalul Resch, comandantul diviziei şi statului major, autorităţile din Arad şi fruntaşii maghiari. La întrebarea fruntaşului naţional, în ce calitate a dispus de naţiunea română şi soldaţii ei, adăugând că nu are ,,dreptul moral şi nici material” de a dispune asupra ,,naţiei române”, generalul a izbucnit în plâns şi a răspuns: ,,Apoi fă cu românii d-tale ceea ce vrei”. Cicio Pop a adunat ofiţerii şi soldaţii români din Arad şi le-a luat jurământul faţă de Consiliul Naţional Român. De aici, din Arad, în 2 noiembrie, începe organizarea Transilvaniei româneşti, după cum nota chiar el: ,,Pot spune cu mândrie că, în istoria popoarelor, niciun neam nu a dovedit maturitate atât de perfectă şi iubirea de neam pe care a dovedit-o, la 1918, poporul nostru. Numai la vestea că ne-am desfăcut pentru totdeauna de Ungaria, că popoarele lumii apreciază jertfele dureroase făcute de neamul românesc şi că ne vom uni pentru totdeauna cu patria mamă, s-au transformat cu toţii”.

Aradul a fost urmat îndată de Alba Iulia, la 2 noiembrie 1918, când s-a format consiliul local şi garda naţională. O delegaţie de ofiţeri români conduşi de căpitanul Emil Negruţiu, a mers la comandantul cetăţii, un colonel austriac, căruia i-a adus la cunoştinţă, ,,în numele neamului românesc”, înfiinţarea gărzii, cerând (pretinzând) arme şi adăpost în cazărmi. Comandantul a acceptat înfiinţarea gărzii româneşti, cu condiţia de a-i fi subordonată, însă delegaţia alcătuită din 7 ofiţeri români i-a răspuns că demnitatea neamului românesc ,,nu îngăduie ca garda noastră să fie supusă altor neamuri şi l-au somat să le predea cetatea în două ore, altfel o vor ocupa cu forţa! După numai un sfert de oră, cetatea a fost predată gărzii româneşti, cerând doar să fie asigurată securitatea militarilor austrieci la părăsirea oraşului. În acest mod, în câteva ore, garda naţională era formată, având ca preşedinte pe cpt. Negruţiu, iar comandant pe cpt. Fl. Medrea. În paralel, se constituia  şi consiliul (sfatul) naţional, fiind alcătuit din protopopii Teculescu şi V. Urzică, avocat I. Pop, cpt. Fl. Medrea, delegat al gărzii naţionale, ing. Stoica, dr. Fodor medic, farmacistul V. Vlad, avocat C. Velican, avocat A. Şerban, avocat R. Patiţa.

De mare însemnătate, având o semnificaţie deosebită, a fost înfiinţarea Sfatului (Senatului) naţional român din Cluj. Impulsionaţi de Amos Frâncu, intelectuali şi ofiţeri români din Cluj, dar şi preoţi din satele învecinate, s-au întrunit de mai multe ori şi, după discuţii vii, au hotărât instituirea administraţiei româneşti în Cluj. Au fost trimişi delegaţi pentru a aduce la cunoştinţa conducerii Partidului Naţional Român această decizie. Ofiţerii români ameninţau că, dacă nu se va înfiinţa Senatul român, ei vor dezerta, pentru a nu fi siliţi să depună jurământ faţă de Consiliul naţional maghiar. Pentru evitarea unui conflict, o delegaţie a românilor a luat legătura cu maghiarii şi, după 3-4 ore de discuţii ,,vii şi demne de istorie” (cf. ,,Tel. rom.”), Consiliul naţional maghiar a recunoscut dreptul românilor de a avea (organiza) garda naţională. Consiliul maghiar se obliga să-i pună la dispoziţie armament, alimente şi bani.

Constituirea Sfatului a prilejuit o manifestare populară impresionantă, românii au păşit pe străzile Clujului cu drapele tricolore, în cântece naţionale, ,,Deşteaptă-te române” şi ,,Pe-al nostru steag”, fiind cea dintâi ,,manifestare românească revoluţionară în Cluj”. Adunarea de constituire a avut loc la banca ,,Economul”, din piaţa Clujului, cu participarea a 500 de persoane, ,,ofiţeri, soldaţi, cărturari şi popor”. Momentul ,,cel mai înălţător” a fost depunerea jurământului, după care a urmat ,,un delir de însufleţire şi fericire”, iar alt moment a fost sosirea, sub drapelul naţional românesc, în cântecul marşului ,,La arme”, a militarilor români de toate gradele şi armele din garnizoana Clujului, când ,,au izvorât lacrimi şi s-au aprins inimile de nădejdi nevisate”. Amos Frâncu, ales preşedinte al Sfatului, a rostit o cuvântare ,,de înaltă inspiraţie”, salutând drapelul şi zorile pline de speranţe care se anunţau pentru neam: ,,Nu au rămas ochi în sală care să nu se fi umezit şi uralele au zguduit zidurile, când, împreună cu vorbitorul, asistenţa jura să nu mai tolereze umilirea şi prigonirea acestui drapel”. N-au lipsit incidentele: într-una din zile, în timpul unei şedinţe a Senatului şi (Consiliului), o rafală de mitralieră a distrus toate geamurile clădirii. Apoi, într-o fereastră a Poştei centrale, de unde se trăgea, a apărut un afiş în limba maghiară, ,,Daţi jos drapelul valah”. S-a ridicat avocatul Amos Frâncu, care a strigat cu o voce răsunătoare: ,,Niciodată! Sub acest simbol al tricolorului românesc, vom trăi sau vom muri”.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (81)”

Ala MUNTEAN: Eu, cea care culeg mărgăritare (poezii)

AUREȘTE-MI MÂNA…

 

Aurește-mi mâna, tu , Toamnă – fecioară,
Astăzi îți voi spune purul adevăr.
Îl vei părăsi, știi a câtă oară?
Pe-al tău Septembrie pentr-alt cavaler…

Eu acum , frumoaso, ție-ți voi ghici
Nu în cărți ca unii, ci-n ale tale frunze,
Pe unele, poate, zâmbind le-oi strivi,
Simțind fierbințeală pe-ale ierbii buze…

Știi, că aduna-voi, poate, din scorușe,
O podoabă fină scrisă pe veșminte,
În gingașă salbă mii de margeluse,
Dar, cu ce Octombrie ar vrea să te alinte.

Tu flirtează, Toamnă, cu-n crampei din vară,
Doar azi ai aceeași soartă de femeie,
Nu crede, iubito, nimănui, căci iară
Te vor împărți în mii de curcubeie…

Tu cântă, dansează, bucură-te, Toamnă,
Uită de-a ta vârstă în valsarea-ți lină!
Astăzi cu Noiembrie vei fi blândă, doamnă,
Calea ta fiindu-ți soartă feminină.

Îți croiești destinu-n cântec de vioară,
Pune-l voi pe note ca-ntr-o rugăciune.
Aurește-mi mâna, tu , Toamnă – fecioară,
Numai adevărul ție îți voi spune!

 

 

LUMINEAZĂ-MI NOAPTEA…

 

Hai, mă-mbrățișează, Toamna mea cuminte,
Nu jertfi, iubito, în tăceri de sfinți
(Știi că te voi crede și fără cuvinte!)
Dorințele mele atât de fierbinți…

Luminează-mi, Toamnă, noaptea care vine,
Ca în tinerețe, cu vise din stele,
Nu mai scotoci atât prin destine
Proorociri fatale versurilor mele!

Să nu-mi smulgi din suflet, fără milă, poate,
Voalul de tandrețe, haina-mi fără vină,
Nu mai contempla visele-mi uitate
Dintr-o slăbiciune scoase la lumină.

Nu-mi închide pleoapa doar prin oboseală,
Leagăn vrând să-mi fie somnul salvator,
Tu, mă-mbrățișează, minte-mă iar, Toamnă,
Cu a ta căldură, stoarsă dintr-un dor.

**************************
Luminează-mi toamna asta cu un zâmbet,
Ningă-ne platanii sub al nopții scâncet…

 

 

ZÂMBETUL ÎMI DA PUTERE

 

Eu, cea care culeg mărgăritare
Atunci când lumea se-nspăimântă în tăcere,
Zâmbesc din umbra razelor de soare
Și zâmbetul acesta-mi dă putere!

Când îndelung privesc seninul zării
Și dor îmi e de-o simplă mângâiere,
Mi-e sufletul plin de zefirii primăverii.
Zâmbesc căci zâmbetul îmi dă putere!

Atunci când grea tristețe mă apasă
Și locul nu- mi găsesc printre-emisfere
Știu pentru tine sunt cea mai frumoasă!..
Zâmbesc și zâmbetul îmi dă putere!

Visez în umbra razelor de soare
Chiar de pustiu-nainteaza în tăcere,
Zâmbind culeg mereu mărgăritare,
Căci numai zâmbetul îmi dă putere!

 

 

STRĂINĂ

 

Străină de lume, străină de casă, străină de mine,
Lumini-felinare mi-s visele-n noaptea zilei de mâine,
Se-avântă scânteie în liniștea sumbră și bobul de grâu…
Sunt doar o femeie cu chipul în umbra la ceasul târziu.

Cănd râuri de munte își duc existența-ntr-un hohot de plâns
Șirag de cuvinte îmi e rezistență sub soarele nins.
Pe-a dorului plete se plimbă orfană o boare de vânt,
Iar dintre planete își scutură geana un nor spre pământ.

Mulțime de aștri se zbuciumă-n noapte clipind ne-ncetat,
Când îngeri sihaștri în număr de șapte pe ceru-nstelat
Cununa de vise-o mențin felinare ca bobul de grâu
Să crească de-s stinse stelele toate și chiar de-i pustiu…

Atât de femeie și-atât de străină-n al nopții frământ,
Aprind curcuibeie-ntr-o lume haină…caci astfel eu sînt!..

 

 

ZIUA-NTÂMPIN C-UN SURÂS…

 

Un răsărit în lumea ce dispare,
Un strop de vis pe creasta unui gând,
O salcie ce speriat tresare
Când doru-n cântece-și îngână-un pui de vânt.

Când ceru-n azuriu se-mbracă-n zare,
Colo-ntr-un colț abia-abia zărită
Luna, pripit,se-ndreaptă la culcare,
Se pare că deja e de puteri sleită.

Se leagănă îngândurați copacii goi,
Numai castanii mai au strai de sărbătoare
Și luminează parcă anume pentru noi,
Cei însetați de razele de soare…

Continue reading „Ala MUNTEAN: Eu, cea care culeg mărgăritare (poezii)”

Marian Florentin URSU: Timpul evocării (poeme)

Timpul evocării

 

erai ca singurătatea

ucideai clipele

atât de încet

erai atât de rară

încât n-aş fi lăsat niciodată

zorii să mai apară

 

erai ca liniştea

auzeam doar norii

prin gând

erai atât de neasemuită

încât nu te-aş fi lăsat vreodată

să taci pe pământ

 

erai mai frumoasă ca o evocare

timpul te oprea

între ţărm şi mare

 

 

Fără trup

 

am încercat în creșterea mea

să te străbat

dar te-am simțit atât de singură

în exilul tău pe pământ

și n-am putut a-ți spune strigând

că eu prin tine sunt ca firul de iarbă

înaltă

și tu nu știi ce sunt eu

și că de fapt eu te înfior

când visezi fără trup

 

am vrut în trecerea mea prin geamătul tău

de dragoste

să te înconjur cu brațele tale

fiindcă eu eram tu

ghemuit în sângele tău

și atunci când erai plecată cu duhul tău

să afli taina secată a pietrei

ardeam și eu pe rug

 

și iubirea ta plăpândă

parcă ar fi o rugăciune plânsă

o teamă de sfârșit de zare

 

și spune-mi tu din vârful

schimniciei tale

cum să-ți fie teamă de străfundul cerului tău

când sufletul meu e infinit

mai adânc?

 

 

Țipăt în tăcerea iernii

 

ştiam că sunt vinovat

de singurătatea ta pe pământ

mi-era dor de tine

ca de un ţipăt în tăcerea iernii

 

un lac îngheţat era împărţit în două

o jumătate arzând,

o jumătate de fier,

 

orgoliile noastre

nu mai încăpeau în acelaşi

haos clocotind

iar dragostea noastră

aluneca vertiginos pe gheaţa

unui lac

care fierbea

în adâncuri.

 

 

Ochii în ceață     

 

cu cât mă despart de tine mai adânc

cu atât te sorb mai mult în pupile

închide-mi tu ochii să nu mai văd

ciorchinii ce mor vineții pe coline

 

și sângele meu rece

sub pielea ta îl simți?

unde te duci străină

fără o umbră de mână?

 

îți citesc în ochi frigul ce te cuprinde

într-o haină prea strâmtă pe trupul de nor

sunt vânturi nebune ce vin după tine

și-un murmur de frunze se-aude în gol

unde te duci desperecheată

ascunde-ți degetele sub un șal de întuneric

să te pot vedea

mânecile ți-s prea lungi

ți le târăști prin ceață

eu nu mai înțeleg nimic

tu înțelegi ceva?

 

 

Noiembrie          

 

așa ești tu femeie în luna lui noiembrie

ești palidă ca ceața, cuvintele ți-s reci

și te întreci cu norii și te îmbraci în umbre

și te prefaci în frunze de sălcii pe poteci

 

așa ești tu mâhnită în luna lui noiembrie

când vântul ne destramă în cea din urmă zi

ai aripile-ntoarse și zbori doar către tine

și mie-mi lași abisul de-a nu te mai iubi

 

așa ești tu femeie în prag de despărțire

ai ochii arși de brumă și buze de strigoi

când îți întorci obrazul eu te sărut pe frunze

și te-nvelesc cu mine când umerii ți-s goi

 

 

Frig de nedreptate

 

eu sunt acel căruia îi e foarte foame de-adevăr

eu sunt acel ce fură când i-e frig de nedreptate

eu sunt umilul obligat la traiul auster

când omul e neliber de prea multă libertate

 

voi mi-ați dat lecții de democrație importată

de niște imbecili cu aere de-aristocrați

și pleacă conștiințele din nou la facultate

să-nvețe echitatea celor care nu-s bogați

 

și dacă nu mai știm cum se învârte iar pământul

și ne împarte crunt între avuți și-ntre săraci

când va fi să-și refacă omenirea testamentul

noi umilimea, vom trăi în trupuri de copaci

 

 

Hohote de tăcere

 

simt nevoia atroce să mă ascunzi

în palmele tale

cu dinții strânși

iar când îți suflu de frig

tu să-ți ridici genunchii la buze

să nu-mi pierzi toată răsuflarea

într-un sărut

și să nu-mi mai dai niciodată drumul

la gânduri

printre degete

 

simt nevoia acerbă

să mă sufoci strigându-mă

cu pumnii la gură

și eu să tac

în hohote

 

 

stropi de vară

 

în loc să-mi spui adio, ia-ți la revedere

în ochii tăi mai văd un strop de vară

chiar dacă toamna drepturile-și cere

în trupul tău încă tresare o vioară

 

și dacă părul tău de grâu mai scânteiază

și plopii în amurg se înfășoară

o frunză vrea să-ți cânte de pe buze

și-un anotimp mai pleacă-n pași de vals spre gară

 

 

Rai

 

raiul era peste tot

de sus până jos

 

oriunde m-aş fi uitat

erai doar

tu

 

 

fără mine pe buze

 

purtai o brățară de nisip

pe o gleznă

pe cealaltă un sărut

rătăcit

la gât purtai legământul nostru

încuiat într-o pasăre

 

uneori voiai să te contopești cu frunzele

alteori cu lupii

eu îți urmăream dansul

prin ceața neînțeleasă

Continue reading „Marian Florentin URSU: Timpul evocării (poeme)”

Lavinia Elena NICULICEA: Geometrie sacră (poeme)

 

Toamnă amnezică

 

toamna amnezică
și-a uitat culorile în venele mele
ipotecând verdele zilei de mâine

 

șuvoaie de melancolie au țâșnit
dintr-un robinet lăsat intenționat deschis
invadându-mi spațiul inimii

 

frunzele brumate au început să-mi cutreiere ființa
lăsându-mi urmele unui zbor neînțeles

 

ca o pasăre mă înalț și cobor scările anotimpurilor
într-un montagne russe
împins de doruri dependente de adrenalină

 

încă un gând se desprinde de mine
renunțare dulce-amară
precum un cer rostogolit de sus în jos
frângându-și albastrul în reflexii ruginii

 

 

Cerul importă îngeri

 

cerul importă îngeri cu aripi strivite
părinţii cer extinctoare să-şi stingă durerea
prin nopțile făcute scrum

 

lacrimi incandescente biciuie
umbrele orașului
spălându-le obrazul plin de cicatrici

 

atomii binelui se dezintegrează
o gravitație artificială îi ține laolaltă
moartea nu dă preaviz
ci doar un anunț la mica publicitate
pentru o garsonieră în care să odihnească
trupurile jertfite pe altarul ei

 

știrile de ultimă oră anunță că primăverile
încă sunt în saloanele de aşteptare
noi devenim consumatori înrăiți
de fake (breaking) news
să putem supraviețui

 

un cântec rock gravitează în jurul pământului
ar fi putut deveni hit
dacă am fi învățat cum să nu murim

 

 

Între viață și moarte

 

Dă, Doamne, să mai ningă-n gând,
Să-mbrac în alb emoții brumării,
Florile cerului din vise curgând,
Să mă poarte pe aripa întâmplării.

 

Să fiu un sculptor ce lovește într-un nor,
Ninsoarea s-o zidesc în sfinte poeme,
Iar când va înflori ultimul ger…
Stelele să hiberneze-n mine o vreme.

 

Clipele cu gust de colind și zăpadă,
Să-mi pună un dor pe buzele sloi,
Buclele luminii șuvoi să cadă
pe umerii-mi obosiți de umbre și ploi.

 

Să chem c-un vis minunile-n floare,
Să emigrez în anotimpul făr’ de nevoi.
Ce dacă lumea îmi va impozita soarele?
Într-o ninsoare abstractă l-am ferit de noroi.

 

Să fiu iar copil ce se roagă și colindă
Calea Lactee înzăpezită de vrajbă.
Timpul filantrop să-mi împartă o secundă
Privirea mamei ce-mi mai spune o vorbă

 

Și să-nchidă tăceri în clepsidra celestă.
Între viață și moarte, copilăria există!

 

 

Emoții la superofertă

 

știe cineva de unde pot cumpăra raze

din material de calitate,

să nu se decolorize în zilele ploioase?

Continue reading „Lavinia Elena NICULICEA: Geometrie sacră (poeme)”

Ileana VLĂDUȘEL: Câinele meu

Câinele meu

 

Câinele meu m-a întrebat:

”de ce mă iubești?” Și eu am lătrat!

M-am scărpinat de purici, aruncându-i pe el,

ca să văd dacă suntem de o seamă sau mă înșel.

 

Eu câine, el câine, mi-am spus,

în curând îl vom întâlni pe Isus,

eutanasiați, otrăviți sau altfel

de o formă de om, pe nume ”Mișel”.

 

Câinele meu, m-a privit supărat,

I-am înțeles necazul și am oftat.

Mă vrea al lui într-un anume fel,

Puternic și în viață, jelindu-l pe el.

 

Dar eu, scormonind în țărână,

l-am asigurat că lângă el, viața mea e mai bună!

Așa că am ales dintre mulțimi un hingher

Care părea mai uman și i-am dat un hanger

 

Și i-am spus: ia aici jumătate

din sângele meu și dacă se poate,

apasă numai odată, cu tărie

peste câinele meu, să nu știe

 

și să nu mai vadă că eu

am întârziat moartea, să-l pot îngropa pe el.

Și să moară împăcat și fericit

Că eu am rămas și doar el a murit!

02.10.2018

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

Valeriu DULGHERU: Cine va stăvăli tavălugul dodonist?

„Stați liniștiți români! Totul e perfect. Nu se întâmplă nimic. A murit democrația, atât… Nimic grav…. Am pierdut tot ce am câștigat în 30 de ani… Nu-i grav… S-a ales doar praful de statul de drept. Atât! Pe mine mă doare Pasivitatea poporului meu. Deșteaptă-te romane…nu funcționează…din păcate”.

(Actrița Oana Pellea)

 

            Într-adevăr, nu s-a întâmplat nimic grav! Doar am pierdut tot ce am câștigat în 30 de ani. S-a ales doar praful din statul de drept. Atât. I-am dat jos pe hoții oligarhi Plahotniuc și Șor. Altul a venit în locul lor – kremlinezul Dodon. Iar noi stăm și ne ciondănim cine e mai adevărat și mai mare unionist, cine e mai proeuropean. Iar Dodonul în această pasivitate absolută își face treaba, își lustruiește imaginea, își curăță calea și se pregătește de următorul mandat de președinte. În acest scop a dat lovitura de moarte din spate „partenerului” său de coaliție, a acaparat puterea executivă, el devenind și prim ministru, pe lângă „președinte de țară”, de parlament și de partid (PSRM). I-a plăcut. I-au plăcut călătoriile pe spinarea noastră. Fiind un nimeni și nimic i-a plăcut să fie alături de granzii lumii, de monarhii lumii, să se simtă și el mare. De la un timp chiar crede că și el este mare, important. Se vede mediator între est și vest. Iar noi ce facem?

            Dodon iese în fața lui moș Ion la toate televiziunile și anunță seria de măsuri sociale, de altfel furate, în stilul care-l caracterizează, din proiectul de buget pregătit de guvernul Maiei Sandu. Stimate moș Ion! Când te uiți în ochii tulburi ai acestui mare mincinos Dodon, ce vezi în ei? Nimic omenesc, nicio compasiune pentru mata. Ar trebui să-l întrebi: cum e să-ți duci zilele care ți-au mai rămas cu pensie în jur de o mie de lei atunci când kremlinezul Dodon doar pentru un moft al său de a fi prezent la ceremonia de investire a împăratului Japoniei (alături de monarhi ai lumii!), a cheltuit 256000 de lei în doar două zile, ce echivalează cu 256 de pensii lunare ale dumitale moș Ion! De ce cheltuie banii publici (și ai matale moș Ioane!) pe călătorii interminabile, pe întreținerea unui personal umflat. Pe parcursul celor trei ani de președinție Dodon a efectuat 37 de deplasări, dintre care 17 în Rusia, fiind cheltuiți din buget peste 3 mln lei: în 2017 – 1 135 479 lei, în 2018 – 1 325 958 lei, iar în anul curent peste 500000 lei. Costul mediu al unei deplasări – 73000 lei. Acest președinte călător doar pentru călătorii „in interes de serviciu” (ca și vizita în Iran (unde a profanat stema Republicii Moldova, ascunzând crucea din ciocul vulturului), a participat la Campionatul mondial de șah al femeilor!). Comparativ cu perioada președinției Timofte cheltuielile pentru călătorii s-au majorat de 2,8 ori. În 2017, bugetul Președinției a fost de 16,108 milioane de lei (10 646 de milioane cheltuieli de personal, adică salarii pentru armata de consilieri, cei vreo 35 de șefi direcții, consilieri, consultanți, fiecare din ei având 2-3 subalterni, o armată întreagă), iar în 2018 acesta s-a ridicat deja la 18,758 de milioane de lei (11,255 de milioane de lei cheltuieli de personal). Mai mult, în primele cinci luni din anul curent, Președinția a cheltuit deja 11,745 de milioane de lei, peste jumătate dintre care, 7,631 de milioane, pentru plata salariilor, arată buget.mf.gov. Față de anul 2016, cheltuielile Președinției vor fi aproape duble la finele anului 2019. După cum vezi moș Ioane „luxul” de a-l avea președinte pe kremlinezul Dodon ne costă tot mai scump de la an la an. Dar avem noi nevoie, în general de un așa președinte cheltuitor?

Mata moș Ioane când î-l auzi vorbind la televizor cât e de grijuliu față de cei nevoiași să nu-l crezi. Eu personal l-aș mai crede dacă ar proceda precum procedează alți lideri de state, mult mai bogate. De exemplu, președintele Croației excelența sa Kolinda Grabar-Kitarovic: a vândut avionul prezidenţial și 35 automobile Mercedes Benz care erau atribuite miniştrilor şi altor oficiali; și-a redus propriul salariu şi cele ale miniştrilor la jumătate; costurile şi salariile ambasadorilor şi consulilor au fost coborâte la 60%; a eliminat pensiile speciale pentru senatori şi deputaţi. Al nostru Dodon a umflat statele președinției până la refuz, dublând cheltuielile. Președintele Austriei merge la serviciu cu transportul public, al nostru Dodon – cu un alai de mașini speciale cu bodyguarzi, care costă bani. Cancelarul Germaniei, celei mai bogate țări europene, A. Merkel locuiește într-un apartament obișnuit, are o reședință extravilană modestă. Al nostru kremlinez locuiește într-un palat în trei nivele, are o reședință la Condrița fastuoasă cu zeci de camere, terenuri de joacă pentru copii (are tocmai trei copii!), întreținerea și reparațiile căreia costă peste 30 mln lei (plus la aceasta 500 ha de păduri!), pe care o folosește după bunul său plac în scopuri de familie.

Acest așa numit socialist „cu mare durere de popor și nevoile lui” se comportă ca un ins care nu duce contul banilor (într-o „țară” atât de săracă!). Cât î-l vom răbda moș Ioane? De fapt el va face ce îi tună prin cap atâta timp cât noi îi vom permite. Iar noi îi permitem prin neunirea noastră, prin ciorovăielile între eurounioniști. Pentru a-l pune cu botul pe labe pe acest kremlinez este nevoie ca toate forțele eurounioniste să se unească într-un front comun antidodonist, să colaboreze cu forțe sănătoase proeuropene chiar din PDM (fiind slabi și dezuniți nu avem alte variante). Așa cum a fost dat jos Plahotniuc cu ajutorul PSRM, tot așa poate fi dat jos Dodon  cu ajutorul PDM. Democrații au multe de neiertat lui Dodon și acest moment trebuie exploatat. Necolaborând cu democrații, unde există o aripă cu care se poate de colaborat, de fapt îi împingi în brațele lui Dodon. Următorul pas ar putea fi trecerea unui grup de „democrați” în armata lui Dodon cum se făcea pe timpul lui Plahotniuc.

În realitate ce avem astăzi? Avem o dreaptă extrem de divizată. În perioada alegerilor parlamentare, dar, în special, după formarea coaliției atipice ACUM+PSRM, unioniștii s-au împărțit în trei părți. Un grup unionist, care a sprijinit Blocul ACUM, neavând altă opțiune (puzderia de partiduțe unioniste extrem de dispersate au dus la pulverizarea electoratului unionist) și au susținut, scrâșnind din dinți, această coaliție atipică.

Continue reading „Valeriu DULGHERU: Cine va stăvăli tavălugul dodonist?”