Lavinia Elena NICULICEA: Geometrie sacră (poeme)

 

Toamnă amnezică

 

toamna amnezică
și-a uitat culorile în venele mele
ipotecând verdele zilei de mâine

 

șuvoaie de melancolie au țâșnit
dintr-un robinet lăsat intenționat deschis
invadându-mi spațiul inimii

 

frunzele brumate au început să-mi cutreiere ființa
lăsându-mi urmele unui zbor neînțeles

 

ca o pasăre mă înalț și cobor scările anotimpurilor
într-un montagne russe
împins de doruri dependente de adrenalină

 

încă un gând se desprinde de mine
renunțare dulce-amară
precum un cer rostogolit de sus în jos
frângându-și albastrul în reflexii ruginii

 

 

Cerul importă îngeri

 

cerul importă îngeri cu aripi strivite
părinţii cer extinctoare să-şi stingă durerea
prin nopțile făcute scrum

 

lacrimi incandescente biciuie
umbrele orașului
spălându-le obrazul plin de cicatrici

 

atomii binelui se dezintegrează
o gravitație artificială îi ține laolaltă
moartea nu dă preaviz
ci doar un anunț la mica publicitate
pentru o garsonieră în care să odihnească
trupurile jertfite pe altarul ei

 

știrile de ultimă oră anunță că primăverile
încă sunt în saloanele de aşteptare
noi devenim consumatori înrăiți
de fake (breaking) news
să putem supraviețui

 

un cântec rock gravitează în jurul pământului
ar fi putut deveni hit
dacă am fi învățat cum să nu murim

 

 

Între viață și moarte

 

Dă, Doamne, să mai ningă-n gând,
Să-mbrac în alb emoții brumării,
Florile cerului din vise curgând,
Să mă poarte pe aripa întâmplării.

 

Să fiu un sculptor ce lovește într-un nor,
Ninsoarea s-o zidesc în sfinte poeme,
Iar când va înflori ultimul ger…
Stelele să hiberneze-n mine o vreme.

 

Clipele cu gust de colind și zăpadă,
Să-mi pună un dor pe buzele sloi,
Buclele luminii șuvoi să cadă
pe umerii-mi obosiți de umbre și ploi.

 

Să chem c-un vis minunile-n floare,
Să emigrez în anotimpul făr’ de nevoi.
Ce dacă lumea îmi va impozita soarele?
Într-o ninsoare abstractă l-am ferit de noroi.

 

Să fiu iar copil ce se roagă și colindă
Calea Lactee înzăpezită de vrajbă.
Timpul filantrop să-mi împartă o secundă
Privirea mamei ce-mi mai spune o vorbă

 

Și să-nchidă tăceri în clepsidra celestă.
Între viață și moarte, copilăria există!

 

 

Emoții la superofertă

 

știe cineva de unde pot cumpăra raze

din material de calitate,

să nu se decolorize în zilele ploioase?

astept Black Friday
să cumpăr emoții la superofertă în toate limbile
să înțeleg poveștile cu zâne și feți frumoși
încă neașternute pe hârtie
mă uit la data de expirare
să știu ce vis consum mai întâi

 

am înțeles că noi singuri
trebuie să ne confecționăm fericirea
ciopărțind clipele de singurătate
după mărimea inimii noastre

 

 

Ai plecat

 

Ai plecat, lăsându-mi clipa fără soare,
te mai aştept pe prispa vieţii cu o floare.
Primesc în gând scrisorile aşteptate,
şi lacrimi resemnate-s cuvintele timbrate.

 

Ai plecat şi eu în şoapte de vânt te chem,
să-mi dezlegi dorurile făcute ghem,
să reciţi îngerilor poemele-mi scrise,
să-mi ţeşi liniştea din fuiorul de vise.

 

Ai plecat pe o cărare de toamnă,
ne-ai lăsat durerea, ce înseamnă
clipe îngenuncheate-n rugăciune
şi inimile transformate-n tăciune.

 

Ai plecat, lăsându-mi pe frunze
anotimpul cu nuanţe confuze.
Stea din marea depărtare,
alungă-mi a vieţii oftare…

 

 

Liber la toamnă

 

Fac inventarul unui amurg,
Ce-mi calcă pe umeri apăsat,
Prin vene, clipe ruginii curg,
În ochii mei s-a înnoptat.

 

Frunzele îmi cântă sonate,
Felinarele sunt palide și nude.
Stelele chicotesc rușinate
Dorurile îmi umblă zălude.

 

E vineri, e liber la toamnă.
Serviți un pahar de poezie?
Încă o ploaie mai toarnă,
În mine e foșnet de melancolie!…

 

Chiar dacă speranțele ies lipsă,
Voi compensa cu fior de poezie.
Să nu mai fie nicio tristă eclipsă,
Cu lumină să ni se facă transfuzie.

 

E vineri, e liber la toamne.
La vise, nopțile să ne condamne!

 

 

Zăpezi fecunde

 

Merg pe urmele soarelui,
mângâind rănile ninsorilor.
Umbrele înghețate rămân
în spate.
Iau câteva raze să-mi șterg
tristețile,
pe care nu m-am îndurat
să le duc la anticariat.
Între două clipe curgânde,
savurez zăpezile fecunde,
cu gustul unor timpuri uitate.

 

 

Poet cu normă întreagă

 

îmi pun gândul inocent
pe ghilotina timpului
cu miros de mușcate sălbatice

 

ispășesc clipa cu pleoapele
deschise către mâine
visul înghețat să sărute

coapsa primăverii la orizont

 

cerul îmi lustruiește aripile ponosite
să pot zbura la altitudinea dorului
ciugulit de păsări dezmoștenite
pe tărâmul iubirii

 

să pot fi poet cu normă întreagă
în slujba lumii.

 

Respirând poezie

 

în leagănul fericirii
m-am dat de multe ori
mă împingeau îngeri năzdrăvani
stelele mă ţineau de mână
să pot trece hotarele nopții

 

cu tălpile atingeam Luna
urmele devenind lumini şi umbre
eram primul om ce supraviețuia
beznei copleșitoare
scriind versuri albe pe coapsele cerului

uitam să mor respirând poezie
nicio lege nu mă împiedica
să fac încă un pas spre tine

am dat ceasul înapoi
să aud încă o dată Big-Bangul
universului flămând de noi

 

 

Geometrie sacră

 

Viața-i o ecuație complicată,

cu plusuri și minusuri,

iar moartea-i, marea (ne)cunoscută,

ce ne dă cheia spre un

misterios portal.

 

timpul – răspunsul constant

la întrebările adevărului,

extrage rădăcina cubică

a clipelor de neuitat,

oamenii de lângă noi

lăsându-ne rest amintirile cu ei.

le putem multiplica, iubind și dincolo de

algoritmii neînțeleși.

 

trag o linie de compas spre un alt univers

și înțeleg geometria sacră

 

oamenii își schimbă veșmântul uzat

c-un dor de a fi în țendințele

singularității…

 

———————————————–

Lavinia Elena NICULICEA

Băbeni, Vâlcea

28 noiembrie, 2019

 

Lasă un răspuns