Timpul evocării
erai ca singurătatea
ucideai clipele
atât de încet
erai atât de rară
încât n-aş fi lăsat niciodată
zorii să mai apară
erai ca liniştea
auzeam doar norii
prin gând
erai atât de neasemuită
încât nu te-aş fi lăsat vreodată
să taci pe pământ
erai mai frumoasă ca o evocare
timpul te oprea
între ţărm şi mare
Fără trup
am încercat în creșterea mea
să te străbat
dar te-am simțit atât de singură
în exilul tău pe pământ
și n-am putut a-ți spune strigând
că eu prin tine sunt ca firul de iarbă
înaltă
și tu nu știi ce sunt eu
și că de fapt eu te înfior
când visezi fără trup
am vrut în trecerea mea prin geamătul tău
de dragoste
să te înconjur cu brațele tale
fiindcă eu eram tu
ghemuit în sângele tău
și atunci când erai plecată cu duhul tău
să afli taina secată a pietrei
ardeam și eu pe rug
și iubirea ta plăpândă
parcă ar fi o rugăciune plânsă
o teamă de sfârșit de zare
și spune-mi tu din vârful
schimniciei tale
cum să-ți fie teamă de străfundul cerului tău
când sufletul meu e infinit
mai adânc?
Țipăt în tăcerea iernii
ştiam că sunt vinovat
de singurătatea ta pe pământ
mi-era dor de tine
ca de un ţipăt în tăcerea iernii
un lac îngheţat era împărţit în două
o jumătate arzând,
o jumătate de fier,
orgoliile noastre
nu mai încăpeau în acelaşi
haos clocotind
iar dragostea noastră
aluneca vertiginos pe gheaţa
unui lac
care fierbea
în adâncuri.
Ochii în ceață
cu cât mă despart de tine mai adânc
cu atât te sorb mai mult în pupile
închide-mi tu ochii să nu mai văd
ciorchinii ce mor vineții pe coline
și sângele meu rece
sub pielea ta îl simți?
unde te duci străină
fără o umbră de mână?
îți citesc în ochi frigul ce te cuprinde
într-o haină prea strâmtă pe trupul de nor
sunt vânturi nebune ce vin după tine
și-un murmur de frunze se-aude în gol
unde te duci desperecheată
ascunde-ți degetele sub un șal de întuneric
să te pot vedea
mânecile ți-s prea lungi
ți le târăști prin ceață
eu nu mai înțeleg nimic
tu înțelegi ceva?
Noiembrie
așa ești tu femeie în luna lui noiembrie
ești palidă ca ceața, cuvintele ți-s reci
și te întreci cu norii și te îmbraci în umbre
și te prefaci în frunze de sălcii pe poteci
așa ești tu mâhnită în luna lui noiembrie
când vântul ne destramă în cea din urmă zi
ai aripile-ntoarse și zbori doar către tine
și mie-mi lași abisul de-a nu te mai iubi
așa ești tu femeie în prag de despărțire
ai ochii arși de brumă și buze de strigoi
când îți întorci obrazul eu te sărut pe frunze
și te-nvelesc cu mine când umerii ți-s goi
Frig de nedreptate
eu sunt acel căruia îi e foarte foame de-adevăr
eu sunt acel ce fură când i-e frig de nedreptate
eu sunt umilul obligat la traiul auster
când omul e neliber de prea multă libertate
voi mi-ați dat lecții de democrație importată
de niște imbecili cu aere de-aristocrați
și pleacă conștiințele din nou la facultate
să-nvețe echitatea celor care nu-s bogați
și dacă nu mai știm cum se învârte iar pământul
și ne împarte crunt între avuți și-ntre săraci
când va fi să-și refacă omenirea testamentul
noi umilimea, vom trăi în trupuri de copaci
Hohote de tăcere
simt nevoia atroce să mă ascunzi
în palmele tale
cu dinții strânși
iar când îți suflu de frig
tu să-ți ridici genunchii la buze
să nu-mi pierzi toată răsuflarea
într-un sărut
și să nu-mi mai dai niciodată drumul
la gânduri
printre degete
simt nevoia acerbă
să mă sufoci strigându-mă
cu pumnii la gură
și eu să tac
în hohote
stropi de vară
în loc să-mi spui adio, ia-ți la revedere
în ochii tăi mai văd un strop de vară
chiar dacă toamna drepturile-și cere
în trupul tău încă tresare o vioară
și dacă părul tău de grâu mai scânteiază
și plopii în amurg se înfășoară
o frunză vrea să-ți cânte de pe buze
și-un anotimp mai pleacă-n pași de vals spre gară
Rai
raiul era peste tot
de sus până jos
oriunde m-aş fi uitat
erai doar
tu
fără mine pe buze
purtai o brățară de nisip
pe o gleznă
pe cealaltă un sărut
rătăcit
la gât purtai legământul nostru
încuiat într-o pasăre
uneori voiai să te contopești cu frunzele
alteori cu lupii
eu îți urmăream dansul
prin ceața neînțeleasă
și cum te îndreptai spre frig
fără a-mi mai putea recunoaște
umbra privindu-mă în ochi
peste umăr
și atunci când îți mai deschideai
pleoapele albastre să vezi
cum se apropie nordul
de marginea patului
eu îmi ridicam genunchii la gură
tremurând de spaimă
să nu-ți fie frig la toamnă
goală în așternuturi
fără mine
pe buze
Copaci azilanți
Am rămas doi copaci lângă drum,
Ne mai cad niște crengi compromise
Se pornesc toporari de pe-acum
Să doboare păduri fără vise
Am rămas fără muguri pe ram
Dinainte să moară copacii
Și-am ajuns mai uscați cum eram
Iar acum ne fac vreascuri săracii.
Suntem niște copaci azilanți
Din pădurile lumii rămase
Și am ars printre munți emigranți
Și-n tăcutele focuri din case
despărțire după amiază
mă întrebai dacă păsările
vorbesc,
nu, doar cântă de dragoste
îți răspundeam,
așa cum fredonai tu răzleț
într-o după amiază
mă întrebai dacă florile
plâng,
nu, îți răspundeam
doar le mai cad petalele puțin
după o ploaie răzleață
ca aceea care stătea ascunsă în ochii tăi
într-o după amiază
mă întrebai dacă oamenii
înnebunesc la despărțiri,
nu, ți-am răspuns,
doar sufletul li se ascunde puțin
într-un pustiu
atunci când sunt părăsiți
într-o după amiază
răzleață
*****
umbre de cai
-ia-ți umbra de căpăstru și pleacă
ești un armăsar prea bleg pentru mine
îmi spuneai tu
dându-mi să mănânc din șalele tale
cabrate,
-în afară de asta
ți-am pus coarne de lopătar
încă de când visai iepe verzi pe pereți
-ia-ți umbra de cabalin și pleacă
îmi spuneai,
îți tremură zăbala în gură
când mă săruți pe crupe
și ești deșelat de vicisitudini
nu cunoști profunzimea eternului
în concepția femeilor sirepe
și nu știi să tragi în ham
pentru doi
-ia-ți hainele de cal și pleacă odată
în buiestru
nechezai tu în două picioare
în timp ce puneai șeaua
pe un june prim,
-ai coama și copitele cărunte
și rănile tale încep să mă doară
și pe mine uitându-mă în urmă pe cer
când încercai să mă paști
în galop
miei pe câmp
erai atât de tânără
cântai laolaltă cu mieii pe câmp
nu ştiam ce susură în juru-mi
apele, iarba
sau tu
izvorând din pământ
Te-aştept când vine toamna
Te-aştept când vine toamna şi plouă-a potopire
În anotimpul veşted, barbar, diluvian,
Când plouă-a nefiinţă, când plouă-a prorocire
Când plouă ca să rupă pământul de ocean
Te-aştept când vine toamna şi plouă-a nimicire
Când nu se mai distinge prezentul de-amintiri,
Când digurile lumii se surpă cu furie,
Când nu mai poate lumea de-atâtea despărţiri
Te-aştept când vine toamna şi plouă-a despărţire,
Când nuferii se-neacă în secol plumburiu
Când nu se mai distinge nici ura de iubire,
Te-aştept pe-un munte toamna,-n noiembrie, târziu
margini de toamnă
marginile tale erau din ceață
spre toamnă
umbra ceva mai udă
și fluturii verzi se prefăceau în brumă
pe la colțuri
te cuprindeai singură de frig
sau de singurătate
aleea se termina întotdeauna
la capătul gândurilor tale
unde te mai aștepta câteodată
amurgul
să te aștearnă
strigăt de nisip
îmi spuneai că ai nevoie
de depărtare
ca să mă doreşti mai acut
spuneai că dacă îţi va fi dor
mă vei găsi oricând
în celălalt capăt al meu
şi îmi strigai din nisip
– închide ochii, închide ochii
când plec !
ştiai că
valurile se aud mai frumos
atunci când nu le mai vezi
niciodată ?
Lanuri de porumb
Știi lanurile de porumb,
Sfârșitul acela de vară?
Ți-ai rupt rochia
Fugind desculță după o sperietoare de ciori
Știi lanul de porumb
În care te-am pierdut înainte de a te cunoaște?
Ți-ai peticit rochia cu un porumbel trist
În timp ce eu ascultam
Inima pământului cu urechea dreaptă
Spuneai că auzi un pian în vânt,
Era doar cerul apăsător pe creștetele oamenilor
Care mai voiau să se rotească
Încă odată cu Pământul acesta
Știi lanul acela de porumb în lapte
Numai bun de pieptănat în vânt?
Mulțumesc,
Îmi spuneai,
Trebuia să mă cunoști
Înainte de a privi vara cum cântă
Neîncercănată
Spre sfârșitul prea galben
Auzi viorile de mătase,
Auzi pianul care se rotește în vânt?
Îl auzi?…
vulpea pe dealuri
și totuși a fost vară fierbinte
a fost vară cândva
nu știu dacă ieri s-a sfârșit
sau acum două veacuri
țin minte doar
că amurgul se despletea
nu știu dacă am murit atunci
sau în flăcări
a fost o iubire cândva
toamna se învârtea ca o vulpe
pe dealuri
și-o pădure se înroșea
mătase suavă
azi m-am trezit ieri
erai de mătase suavă
dormeai în colţul perfect
al ideii de pat
genele-ţi lăsau un vis dezvelit,
o noapte prelungă
şi o coapsă
vale cu lespezi
te-aș fi dus într-o vale cu lună
să împărtășim același spectru
dar erai plecată în picioarele goale
prin tainele ierbii
te-aș fi lăsat acoperită de frumusețe
dar te duceai să aluneci pe ape
să nu te mai vezi
te-aș fi părăsit într-un meandru
dar tu voiai să fugim împreună
într-o vale cu lespezi
să ne devoreze
sfârșitul
adio, vine toamna
adio, vine toamna,
am încuiat de dimineață
toate lacătele inimilor frânte de cu vară
îmi adun cuvintele din bruma
de pe marginea drumului
și mă mut la tine să-ți povestesc
despre destin
adio, vine toamna,
ajută-mă să mai car niște vreascuri
din celălalt capăt al pământului !
nu mă întreba despre vreme
eu știu despre destin.
ascultă buletinele de știri
ascultă țiglele de pe case cum se învechesc
eu pot doar să-ți povestesc
despre azilurile de noapte
despre gări fără trenuri
despre iubire
despre casele de nebuni
despre singurătățile lumii
despre destin.
adio, vine toamna,
scrii aiurea cuvinte de dragoste
pe frunze de bronz
mai bine
ajută-mă să dobor plopii uscați
care au crescut bizar între mine și tine
spinii otrăviți dintre mine și tine
sârma ghimpată dintre mine și tine
eu am să te ajut să înțelegi
că totuși vine toamna
că inimile se frâng în pieptul copacilor
vreau doar să-ți spun povestea
despre destin
cerul vânăt
ieri mai creșteau doi copaci pe pământ
culegând roua ierbii cu mâna
dimineața se roteau dinspre vânt
răscolind cu genunchii țărâna
azi au trupuri sfărmate de piatră
și păsări au scorbura arsă
duc în palme cenușa din vatră
în pădurea fără de casă
mâine vor crește în alt anotimp
la un capăt de nor purpuriu
noaptea e umbra pădurii pe câmp
cerul vânăt de toamnă târziu
rămas bun
rămas bun foşti copaci, pe curând,
vă mutaţi emigranţii spre sud
când prezentul acesta sordid
se conjugă la timpul trecut
rămas bun frunza mea, te-am iubit,
dar te las să răsari într-un an
un poem incognito foşnind
şi-anotimpuri de păsări pe ram
între azi și demult
te ascult cel mai mult când tu taci și exiști
când mai crezi c-am rămas doi copaci pesimiști
tu trăiești cel mai mult în prezentul ocult
și mă cauți mereu între azi și demult
pe aceleași alei sunt un biet menestrel
sunt o salvă de tun într-o piele de miel
nu mai sunt ca un om nici copac nu mai sunt
sunt un tropot de cal cu potcoave de vânt
te iubesc mai acut când prin ploi te dezbraci
și te-mbraci cu finalul câmpiei de maci
nu mai știu nici ce ești, nu mai pot nici să mint
cât de mult te-am urât, cât de mult te-am iubit
sărut de cireșe amare
mai credeam că zorii cresc din pământ
nu ştiam pe atunci ce-aduce furtuna
un apus roşiatic tresare în vânt
un stigmat de argint este luna
era vara târziu fără să ştim
că nisipul ne arde ochii în zare
îţi luai rămas bun c-un adio sublim
și-un sărut de cireşe amare
frunzele îmi par azi mai înalte
iarba parcă-mi creşte mai aproape de cer
buzele îți erau cireşele coapte
ce au rodit prin copaci efemer
frunzele aiurea
abia mă recunosc în vremea precară
nu-ți mai pot desena profilul
de vestală
cu degetul prin aer
nu mai pot să-mi adun de pe-afară
țărâna udă înapoi în trup
cu mâinile goale
când gândurile mi le citești de pe fruntea
arborilor desculți
pașii mei îmi sună străin
pe urmele tale
doar ploaia o simt personală
pe creștet
frunzele mă strigă aiurea
pe numele mic
când propria-mi umbră
m-așteaptă în gară
strânge-mă azi
strânge-mă în brațe azi,
cu buzele răvășite
mâine ar putea începe delirul păsărilor
dinaintea potopului
nu poți ști niciodată după-amiaza
cu soarele călău deasupra
capului
strânge-mă în brațe azi
ridicată în vârful picioarelor
de mâine ar putea începe anarhia
frunzelor mute
și umbletul tău va fi puțin mai înalt
când vei vrea în zbor
să mă ajungi cu sărutul
strânge-mă în brațe cu putere
azi,
ca pe un copac gata să fie corabie
ca pe un catarg până la nori
mâine s-ar putea să nu mai ai
atâta nețărmurire
cu care să-l cuprinzi
———————————-
Marian Florentin URSU
30 noiembrie 2019