Unirea Basarabiei cu România
Declaraţia de independenţă a Basarabiei a fost salutată cu deosebită satisfacţie, arătându-se însemnătatea actului, în acţiunea generală de unire, subliniindu-se viitorul naţiunilor şi rolul conştiinţei naţionale. La scurt timp după proclamarea independenţei, la 31 ianuarie 1918, un grup de oameni de cultură, scriitori, ,,din România, Ardeal şi Bucovina”, printre ei personalităţi prestigioase, au adresat o ,,Chemare” basarabenilor, în care se aducea ,,prinosul cuvenit de admiraţie pentru viteaza noastră armată ce a trecut Prutul” şi era salutată ,,reînnoirea conştiinţei naţionale a fraţilor basarabeni”. În ,,Chemare” era subliniată, apoi, necesitatea unei cooperări cât mai strânse în privinţa cultivării limbii române şi a vieţii spirituale: ,,Începând acum o viaţă nouă …, să ne strângem rândurile şi să avem în cugetul nostru, ca pe un odor preţios, gândul că de azi înainte limba şi cultura noastră una sunt şi nedespărţite”. Printre semnatari, se aflau M. Sadoveanu, I. Agârbiceanu, Gh. Ranetti, Ion Minulescu, Radu Rosetti, Ion Petrovici, Mihail Codreanu, Alex. Stamatiad, Ion Pilat, C. Giurescu, Mihail Sorbul, Nichifor Crainic. ş.a. (,,România Nouă”, nr. 11, din 1 februarie 1918; ,,Cuvânt Moldovenesc”, nr. 11, din 31 ianuarie 1918).
Asupra tinerei republici neatârnate de la Chişinău se exercitau presiuni, un pericol iminent şi grav îl constituiau pretenţiile Ucrainei asupra Basarabiei sau a unor părţi din aceasta. Astfel, la 15 februarie (st.v.) 1918, Sovietul din Kiev adresa un ultimatum guvernului român, în care se cerea retragerea în termen de 48 ore a trupelor române, ,,care au ocupat teritoriul Republicei Federative ruse” (de fapt, Basarabia), în caz contrar aceasta va atrage ,,deschiderea imediată a unei acţiuni militare viguroase din partea armatei revoluţionare ruse (Ucraina). La 21 februarie 1918, guvernul român (primul ministru Averescu) răspundea ultimatumului ucrainean (semnat de colonelul Muraviev), din 15 februarie, că ,,trupele române au intrat în Basarabia la cererea formală a guvernului Republicii Moldoveneşti”, scopul exclusiv fiind ,,garantarea securităţii depozitelor militare ce le avem în Basarabia…şi de a asigura circulaţia normală pe căile ferate” ale acesteia. Aşa stând lucrurile, ,,atitudinea agresivă a autorităţilor superioare de la Kiev cu privire la România n-ar putea fi justificată”, dar guvernul român îşi arăta disponibilitatea ,,de a înlătura neînțelegerile ivite”.
Problema Basarabiei s-a complicat foarte mult ca urmare a pretenţiilor Ucrainei, acestea reprezentau un pericol real pentru românii dintre Prut şi Nistru. La începutul tratativelor de pace de la Buftea-Bucureşti, guvernul ucrainean, care încheiase deja pace separată cu Puterile Centrale (27 ianuarie 1918), trimitea acestora o notă în care se afirma că ,,Basarabia, din punct de vedere etnografic, economic şi politic, formează o unitate indivizibilă cu teritoriul Ucrainei”. Deoarece ,,chestiunea cui va aparţine în viitor Basarabia poate fi obiectul discuţiei la conferinţa de pace de la Bucureşti, guvernul Ucrainei cere să i se admită să ia parte şi el” la această conferinţă. În această împrejurare, locuitorii Basarabiei s-au convins, încă o dată, de intenţiile ucrainene, ,,fapt care atrage şi mai mult spiritele pentru unire”, după cum observa istoricul Şt. Ciobanu. Autorităţile de la Kiev îşi arogau dreptul de a include şi reprezentanţi basarabeni în delegaţia ucraineană, dar refuzau să accepte o delegaţie separată a Basarabiei independente. Pe de altă parte, ministrul de externe german, Kuhlmann, pe care primul ministru Averescu îl asigura că România dorea să vadă în Republica Moldovenească un stat independent, considera neîntemeiate pretenţiile ucrainene. Anterior, în cursul discuţiilor din Consiliul de Coroană, Averescu preciza că acceptarea condiţiilor de pace impuse înlesnea unirea Basarabiei, iar Czernin nu ezita să promită ajutor diplomatic în acest sens. Dar România a refuzat să discute problema Basarabiei în cuprinsul tratativelor de pace cu Puterile Centrale, încât chestiunea participării ucrainene la negocieri a fost eliminată.
La întâlnirile cu oamenii politici români de la Iaşi, delegaţii basarabeni, preşedintele I. Inculeţ şi primul-ministru D. Ciugureanu, au fost informaţi din nou despre pretenţiile Ucrainei de a ,,reprezenta” interesele Basarabiei la tratativele de la Bucureşti, dar şi asupra poziţiei guvernului român. În convorbirile cu primul-ministru Averescu, delegaţiei Basarabiei au propus, încă în această fază, unirea, însă generalul, după cum consemna mai târziu Inculeţ, ,,de teamă să nu piardă Dobrogea, în tratativele purtate la Buftea, ne sfătuise să rămânem mai departe ca republică independentă, ca nu cumva nemţii să socotească Basarabia, unită cu România, ca o ,,compensaţie” pentru Dobrogea, ce o reclamau bulgarii”. În acest context, Averescu i-a informat pe liderii (oamenii politici) basarabeni despre pretenţiile teritoriale ucrainene, înaintate lui Kuhlmann şi Czernin. Se cunoştea faptul că (aceasta explică şi poziţia Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (65)” →