George POTIRNICHE: Mă mint… că încă mă iubești !

Mă mint… că încă mă iubești !

 

Mă mint iarăși că mi-e bine,
mă mint în poze sepia defuncte,
mă mint în raze de lumini străine,
mă mint în mii de vise abstracte

Mă mint în cioburi de oglindă.
mă mint în zile …și în nopți,
mă mint în propria osânda,
mă mint că încă mă aștepți.

Mă mint mereu în orice clipă
mă mint că toate sunt firești,
mă mint că zbor într-o aripa,
mă mint… că încă mă iubești !

——————————-

George POTIRNICHE (Budescu)

15 septembrie 2019

Alexandru NEMOIANU: Omul sfințește locul

Valea Almăjului a început să fie recunoscută tot mai mult ca o zona specială a Banatului și spațiului românesc.

Valea Almăjului, o depresiune intramuntoasă tipică geografiei românești, este înconjurată de munți, la poalele Semenicului și străbătută de majestuosul Nergan, cunoscut de către „domni”, ca Nera. Pe cuprinsul ei se găsesc câteva sate, toate curat românești cu excepția satului Sumita, sat de „pemi”.

Istoria locuirii în Almăj este străveche, din veci. Aici au fost aflate urme de locuire din vremea Neoliticului, a Bronzului, din epoca dacă și romană și apoi necontenit până în ziua de azi. Au existat și perioade cu adevărat eroice. Așa a fost în Evul Mediu, când Almăjul a fost un district militar privilegiat. Locuitorii lui erau oameni liberi, supuși doar judecății Regelui, aveau dreptul să poarte arme și să le folosească la nevoie. Almăjenii, cu alte șase districte privilegiate din vecinătatea Banatului muntos, aveau datoria să apere vadul Dunării. Dar ei erau asimilați, ca stare socială, nobilimii. Erau țărani săraci, dar erau liberi și stăpâni peste ceea ce aveau. Această stare de libertate, conștiința nobilității, a intrat în personalitatea Almăjenilor și este prezentă și azi. Acest punct, starea de oameni liberi și nobili a almăjenilor, trebuie subliniată. Noblețea nu este o condiție economică, este o stare socială și mai ales o stare de spirit. Almăjenii au fost și au rămas oameni liberi și stăpâni, deci nobili în sensul cel mai exact al cuvântului. Această impresionantă istorie și continuitate istorică s-au făcut cu păstrarea unei identități locale fermecătoare.

Obiceiurile, portul, tradiția Almăjului sunt trup și suflet din întregul românesc, dar ele toate sunt autentice, cu personalitate locală și dovedesc uluitoarea unitate în diversitate a Românilor. Probabil că cel mai impresionant semn al acestei identități este graiul Almăjan. Graiul Almăjan, alături de cel al Maramureșului, sunt graiurile românești cu cea mai puternică personalitate.

Almăjul și oamenii lui au trecut prin vremi mai bune și vremi mai grele.

Cea mai grozavă încercare din istoria milenară a Almăjului a fost vremea comunismului.

Bestiile bolșevice au căutat să distrugă esența Almăjului. Cele mai de frunte dintre gospodării au fost distruse, bucată cu bucată, oameni de nimica au fost instalați în fruntea bucatelor.

Chiar și în aceste condiții Almăjenii s-au aparat cu înverșunare. Pădurile și Munții Almăjului au fost gazdă celor care, cu armă în mâna, înfrățiți cu râul și ramul, au rezistat năvalei bolșevice. Fapte de eroism și nume de eroi sunt Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Omul sfințește locul”

Dan-Obogeanu Gheorghe: Metamorfoză

Mă voi naşte înc-odată,

Toamnei ca să-i fiu loial,

Şi-mi voi lua iubirea toată

Dintr-un nor sentimental

Care plouă, plouă, plouă

Cu scplipiri de păpădii

Îmbrăcând în haină nouă

Frunze galbene prin vii!

Mă voi naşte într-o noapte,

Lunii ca să-i fiu loial,

Pe obraz, sărut în şoapte,

O Lumină de cristal

Care vine vine, vine, vine

Cu scipiri de brume reci,

Tainice iubiri veline

Voi aşterne pe poteci!

Mă voi naşte în Credinţă,

Cerului să-i fiu nuntaş,

Strop de Soare cu dorinţă

Şi pe mări să fiu luntraş

Care pleacă. pleacă, pleacă

Pe oceanul de smarald,

În veşmânt de piatră seacă

Trupul meu rămâne cald….

………………………………

Ma voi naşte pentru-un Tine

Călător cu nopţi senine!

——————————–——–

Dan-Obogeanu Gheorghe

16 septembrie  2019

Ala MUNTEAN: Poate cândva…

Când cerul e brăzdat de-atâția nori,
Tu îmi trimiți un bob micuț de soare,
De viață-un strop venit din depărtare,
Purtat cu drag în suflet… de cu zori.

Când gândurile ploaia-mi necăjește,
Umbrește razele ce-mi dau Lumină,
Tu știi…atunci mă simt ca o străină
Și doar iubirea ta mă încălzește.

Când vântul își îngână-a sa cântare
Prea jalnică, pe strune de viori,
Dorință-arzândă-n ochii visători,
Speranță e s-audă-a ta chemare.

Când frunza se desprinde de pe ram,
Iar toamna își impune-a sa culoare,
Îmbracă-mi sufletu-n veșmânt de floare!
Poate cândva și eu floare eram…

——————————————-

Ala MUNTEAN

Republica Moldova

16 septembrie 2019

Anatol COVALI: Poeme

Trăiesc din plin

 

Din ce în ce mai mult, cred şi-s convins
că am făcut din teamă biruinţă
şi că degeaba de o vreme-s nins,
căci ruguri ard încredere-n fiinţă.

Trăiesc din plin orice superb avânt
purtând pe umeri aripe imense
şi-n cer s-a transformat al meu pământ
având într-însul constelaţii dense.

Vibrez de bucuria de-a fi fost
ales spre-a arăta că se mai poate
să-ncepi să-ţi făureşti altfel de rost
în zările ce par eternitate.

Văd tinereţea dându-mi buzna-n trup
în chip de o lumină minunată
şi-n vreme ce ca un vulcan erup,
se schimbă în prefaţă-a mea erată.

16 septembrie 2019

 

 

Prietenie

 

Eu nu-mi plec fruntea când vorbesc cu Tine
şi nu stau în genunchi umil, smerit.
Mă uit în ochii Tăi şi-mi este bine,
căci ştiu că totdeauna m-ai iubit.

Te-am socotit prieten. În fiinţă
nu Te-am simţit părinte sau stăpân
şi am ştiut că orişice dorinţă
pot s-o rostesc firesc, nu s-o îngân.

În dragoste Tu eşti nemărginire
şi n-am crezut că poţi să pedepseşti,
căci Tu întâi de toate eşti Iubire
şi pe oricine-oricum şi-oricând iubeşti.

M-ai ocrotit, mi-ai fost mereu aproape
spunându-mi să zâmbesc şi să nu plâng
şi simt intens cum mă săruţi pe pleoape
în vreme ce la pieptul meu te strâng !

15 septembrie 2019

 

 

Ajuns aici

 

Ştiam că pot.Toată fiinţa
vibra dorind să nu cedez
şi să-mi îndeplinesc dorinţa
pe care s-o transform în crez.

Şi-aşa a fost. Din împlinire
azi fericit şi vesel cânt,
nu doar romanţe de iubire,
ci şi îndemnuri de avânt.

Ajuns aici nu îmi mai pasă
că anii-s clipe-n zbor trecând,
căci senectutea e frumoasă
şi ştie să surâdă blând.

Zi după zi trăiesc în transă
dând vieţii mele un alt sens,
la fel cum ea îmi dă o şansă,
lăsându-mă să ard intens.

14 septembrie 2019

 

 

Nu-ţi pasã

 

Ţi-ai zidit în timp şi-n sens fortãreaţã
unde eşti convins cã nu-i cu putinţã
sã mai aibã tot ce-i urât în viaţã
vreo biruinţã.

Mai ai mult de mers. Ai saci de cuvinte
ce-aşteaptã sã faci din ele poeme,
iar sufletul tău îşi pune noi ţinte
în crez şi-n vreme.

De ce sã fii trist? N-are importanţã
cã-n acest sfârşit este plâns şi geamãt
câtã vreme-auzi în câte o stanţã
un tandru freamãt.

Pãsãrile mor, fluviile seacã,
aerul din jur e tot mai fierbinte,
dar poţi sã zâmbeşti şi sã spui: Ce dacã,
merg înainte!

Ninge viscolit, însã râzi. Nu-ţi pasã.
Simţi în aer câlţi, dar respiri cu sete.
Încã poţi sã spui cã-i floare frumoasã
orice scaiete.

14 septembrie 2019

Continue reading „Anatol COVALI: Poeme”

Laura OPARIUC: Atâta toamnă…

Atâta toamnă stă să cadă
de prin sălbatice genuni,
cu frunza ei din ram de stea
ușor ca fulgul de zăpadă,
clepsidra toamnei cerne frunze
chiar de azi, iubirea mea…
Se-ntorc și șerpii-n văgăune
insectele se duc înspre zări,
e mersul lumii, nu e minune,
toate se scurg în noi depărtări…
Visele-n gânduri taie cărare,
sabie-ascuțită, argint poleit,
cu grație din ele răsare
un mânz inorog chiar din mit…
Suflete din florile soarelui fug,
delirează agonic sub lună,
visele-i amețite se scurg,
pete de soare cad din cunună…
Al meu, înjunghiat, arde pe rug,
suflet de vară tăiat pe din două,
își cară visul sub luna cea nouă,
va renaște, însă, în toamna de foc,
strop de magie, ca într-un joc…
Întâi voi trece, ca o boare, puțin
prin deșertul liniștii albastru,
prin mările albe de porțelan,
da, voi pleca, voi pleca într-o zi,
nu știu în care, din ce an,
suflet de vară, sihastru,
voi prinde singur o nadă,
dar cred că toamnă va fi,
cu ea, când va sta să cadă,
din albastru în galben, voi reveni…

—————————-

Laura OPARIUC

14 septembrie 2019

Sursă foto: Breathtaking pictures of the world

Mariana GRIGORE: Dimineți crescute înlăuntru (poeme)

Simt cum dimineața asta nu are răbdare cu mine
îmi trece existența dintr-o mână de soare în cealaltă,
cu vânt angoasat de îngheț
aripile zâmbetului stau agățate de o ramură afonă
încercând zadarnic să plagieze un zbor de fluturi
pironit pe lespedea fricii de înălțime

brusc, îmi vorbește despre ziua cu același nume
pronunțat letargic
ca un ieri cu finalitate incertă
(de parcă nu mi-aș fi murdărit deja tocurile pantofilor
în bălțile ei cu prea multe covoare roșii)

și uite,
așa, ajung din nou să vorbesc singură,
cu mine
(despre a câta nedeslușire rămasă în urmă?)
nimeni nu are timp să tragă cu urechea la ușa deschisă,
ferestrele se trântesc de geamuri sparte,
iar cioburile se încăpățânează să se creadă oglinzi

sunt atât de guralive păsările moarte pe vitralii,
încât
mă întreb într-o retorică tardivă,
ce se află dincolo de absurd

 

 

Ce ai pus în aburul cafelei mele?

 

Lingurița stă prea dreaptă
între două gânduri cu insomnie pe pleoape,
iar cubul de zahăr (aparent) inofensiv,
a alterat propoziția care începea cu o filosofie amară.
Toarnă-mi două cuvinte peste
caimacul tăcerii
poate,
în graba de a mă îmbăta cu
Iluzia unei zile perfecte,
o să trec cu vederea că ai stins focul,
cu ușa dată de peretele absenței.

Am zărit tableta de ciocolată amară
așezată pe farfuria ultimului zâmbet!
Pot să mușc din colțul
pe care se mai văd încă,
resturi de suflet?
Cred că și ție ți-a scăzut glicemia trăirilor
și nu aș vrea să te găsească toamna,
cu astenie de viață.
Îți păstrez o felie de vis
mi-a rămas de la aniversarea ultimei dezamăgiri!

 

 

Toamnă insolită

 

M-am gândit să disec toamna
cu bisturiul freamatului de frunze,
să tai verdele cu rugină,
Continue reading „Mariana GRIGORE: Dimineți crescute înlăuntru (poeme)”

Al. Florin ŢENE: Ziariștii trebuie să respecte mai presus de toate sensul cuvântului – Decalogul 6 pentru ziariști

      1. Scrisul lor și al meu să fie seva spirituală a omeniei și al adevărului. Să respecte mai presus de toate sensul cuvântului.

      2. Să știe că sensul cuvântului e, în fond, unic.Că adevărul este unic într-o societate democratică.

      3. De fiecare data, în redacție, când trebuia să fie scris un editorial despre un eveniment încurcat și greu, fiind implicat un politician cu relații, îl delegam să facă acest lucru pe cel mai leneș ziarist din colectivul nostru, pentru că întotdeauna găsea o metodă rapidă de a scrie acest editorial.

      4. Un test de reciprocitate: eu scriu despre cartea ta, tu să scrii despre cartea mea, eu te laud, tu mă lauzi…Adevărata reciprocitate este să scrii despre colegul care nu îți răsunde la …”ajutorul” tău.

       5. Vorbind despre raportul dintre jurnalist ci cititorul de presă, apreciez că scrisul este o problemă de conștiință. Ziaristul să-și aprecieze scrisul și adevărul.Să fie demn de menirea pe care dorește s- îndeplinească.

       6. Scrisul jurnalistului să fie seva spirituală a omeniei sale. Să știe că sensul unui cuvânt e, în fond, unic. Că și în cuvântul său e adevărul și frumusețea.

       Continue reading „Al. Florin ŢENE: Ziariștii trebuie să respecte mai presus de toate sensul cuvântului – Decalogul 6 pentru ziariști”

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală – Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XIX(2019), nr. 404(16 –31 August)

Dragii mei enoriași!

Mânăstirile la români. Pământul țării noastre este presărat de mânăstiri, schituri și metocuri mânăstirești. Alături de biserici, ele formează o adevărată podoabă, o adevărată ghirlandă de odoare sfinte închinate lui Dumnezeu. Așa a fost dintotdeauna în istoria poporului român. Rare au fost localitățile, cât de mici, în care să nu fie construită ,,Casă” lui Dumnezeu. În felul acesta locuitorii s-au simțit mai aproape de Dumnezeu, mai apărați de nenorociri. Mânăstirile și bisericile transmit prin veacuri mesajul spiritualității creștine-ortodoxe.

Foarte multe dintre mânăstiri sunt ctitorii domnești, altele ctitorii ale marilor demnitari și boieri ai țării, iar altele ale unor obști sătești. Au fost ridicate ca rugăciune către Dumnezeu pentru ajutor în luptă și primejdii, ca altare ale permanenței liturgice, ca puncte strategice uneori, dar și ca mulțumire pentru binefacerile primite de la Dumnezeu. Au fost dotate cu proprietăți și scutiri fiscale, dându-li-se posibilitatea prosperității. Unii istorici au considerat că această politică a multor domni români a avut drept scop slăbirea marilor proprietăți feudale. Deși aparțineau mânăstirilor, bunurile materiale respective puteau fi folosite oricând, la nevoie, de domnie, pentru soluționarea unor probleme superioare de stat. Prima mânăstire cunoscută în documente la români a fost Vodița din Mehedinți, ctitorie a Sfântului Nicodim de la Tismana(1374). Mânăstiri au existat însă și până atunci, dar ele au fost distruse de popoarele migratoare. Există descoperiri arheologice, care vorbesc despre existența unor vetre monahale încă din secolele III-IV.

După aproape două mii de ani de viață monahală, încercăm să facem o scurtă sinteză a ceea ce au reprezentat mânăstirile în istoria poporului român. Problema e vastă însă.

  1. Mânăstirile au fost puncte strategice, adevărate cetățui înconjurate de ziduri groase, cu creneluri, în care s-au adăpostit corpuri de armată și de unde au opus rezistență invadatorilor;
  2. Mânăstirile au fost adevărate scări de legătură între cer și pământ. În ele s-au oficiat slujbe permanent, zi și noapte, dar mai ales Sfânta Liturghie zilnic. Călugării nu au fost rupți de lume, ci, chiar retrași în munți și locuri pustii, ei au fost în mijlocul lumii. S-au rugat pentru ei înșiși, dar s-au rugat și pentru lume, pentru nevoile materiale și spirituale ale fraților lor din mirenie, pentru apărarea țării de dușmani, de boli și calamități naturale, pentru bunul mers al vremurilor și al oamenilor. Mânăstirile au fost adevărate spitale duhovnicești;
  3. În mânăstiri s-au înființat primele spitale la români. Se numeau bolnițe. În aceste spitale erau tratați în special bolnavii proveniți din rândul săracilor, care nu-și puteau permite să meargă la medici. Aici erau îngrijiți de călugări și călugărițe cu leacuri tradiționale, naturiste, păstrate cu sfințenie din generație în generație;
  4. În mânăstiri s-au înființat primele orfelinate la români. Erau mame sărace, altele cu mulți copii, altele tinere fete căzute în păcat, care nu voiau sau nu puteau să-și mai crească nou-născutul. Drept urmare, se duceau și-l puneau la poarta mânăstirii. Îl găseau acolo viețuitorii dimineața. Ce erau să facă? Îl luau, îl creșteau, îi dădeau o educație aleasă, iar când ajungea la vârsta majoratului își alegea calea: rămânea în mânăstire sau pleca în lume;
  5. În mânăstiri s-au înființat primele azile de bătrâni. Au fost întotdeauna bătrâni fără urmași, bătrâni goniți de acasă de copii, oameni fără căpătâi, care au căutat un adăpost în mânăstiri. Nu au fost alungați. Au fost primiți la mânăstire și acolo au rămas până la sfârșitul vieții;
  6. În mânăstiri s-au înființat primele tipografii. Au rămas adevărate pietre de hotar în istoria culturii românești mânăstiri precum Govora, Bistrița din Vâlcea, Dealul din Târgoviște, Neamț din Moldova, Antim din București și multe-multe altele. În mânăstiri s-au tipărit sute de cărți în mii de exemplare. Indiferent de provincia în care a funcționat tipografia, cartea s-a răspândit în toate provinciile românești. Ele erau scrise la început în limbile greacă sau slavonă, limbi oficiale, apoi, începând de la Coresi din secolul al XVI-lea, în cea mai curată limbă românească. Aceste tipărituri au contribuit la întărirea credinței ortodoxe, la formarea, cristalizarea și unitatea limbii române în întreg spațiul românesc locuit de români. Dacă în alte țări, precum Franța, spre exemplu, există multe dialecte, așa încât francezii dintr-o provincie nu se înțeleg cu cei din altă provincie decât dacă vorbesc franceza oficială, care nu-i alta decât limba/dialectul capitalei, la noi nu se întâmplă așa ceva. Dobrogeanul se înțelege foarte bine cu bănățeanul, olteanul cu maramureșeanul, bihoreanul cu moldoveanul. La noi este una și aceeași limbă și la aceasta și-a adus din plin contribuția cartea românească tipărită de-a lungul veacurilor în mânăstirile românești. Cărțile acestea au contribuit și la unitatea de credință creștină-ortodoxă, la apărarea de influențele prozelite, catolice, protestante și nu numai. Dar cărțile din mânăstirile noastre au ajutat creștinii din alte țări, aflați sub stăpânire musulmană, să-și păstreze credința și limba. Aici, în mânăstirile noastre au fost tipărite cărți în limbile greacă, arabă, sârbă și bulgară, ba chiar și în georgiană, știindu-se cât de necesare le erau fraților creștini de acolo;
  7. În mânăstiri au funcționat ateliere meșteșugărești, în care s-au dezvoltat artele minore, precum prelucrarea metalelor prețioase, pietrelor scumpe, țesătorii, croitorii etc. Din mânăstiri au ieșit obiecte de cult de mare finețe, veșminte arhierești și preoțești, care azi sunt adevărate puncte de referință în muzee;
  8. În mânăstiri s-au dezvoltat artele, precum pictura, sculptura, arhitectura, muzica, literatura, miniaturile și altele. Altfel spus, religia a ajutat artele să se dezvolte, iar artele au ajutat religia să se exprime, iar la acest dialog translatorul principal a fost mânăstirea. Mulți pictori, sculptori, arhitecți, muzicieni de prestigiu și-au făcut ucenicia și apoi au dat ce au avut mai frumos în lucrarea lor de creație mânăstirilor și bisericilor. Nicolae Grigorescu este un exemplu în acest sens. Mulți scriitori și poeți au fost apropiați ai mânăstirilor și acolo, în liniștea monastică, și-au scris o parte din operele lor. Amintim în acest sens pe Mihai Eminescu, George Coșbuc și alții;
  9. În mânăstiri au funcționat primele școli românești. Ele erau necesare pentru pregătirea preoților, dar apoi și-au diversificat programa și au introdus și discipline laice, devenind adevărate centre de cultură. Școala, devenită ,,academie” de la Mânăstirea ,,Sfântul Sava” din București este edificatoare în acest sens. La aceste școli au predat dascăli luminați, proveniți din rândul călugărilor, unii dintre ei fiind școliți la Constantinopol, Athos, dar și în centre europene. Arhimandritul Eufrosin Poteca de la Gura Motrului, spre exemplu, este primul profesor de filozofie la români, iar cursul lui de istoria filozofiei l-am descoperit la Biblioteca Academiei din București și l-am publicat cu mai mulți ani în urmă;
  10. Mânăstirile au fost prezente în viața cetății, la necazurile și durerile Neamului. Nu a fost război în care mânăstirile să nu-și dea obolul lor de viață și de sânge. Am aminti în acest sens numai Războiul de Independență(1876-1878) și Primul Război Mondial(1916-1917), de la care au fost date publicității numeroase documente. Atunci au fost mobilizați sute de călugări și călugărițe din mânăstirile noastre. Pe front, unii au fost folosiți ca brancardieri pentru culegerea și transportul răniților de pe câmpul de luptă la spitalele de campanie, alții au fost folosiți, după o sumară pregătire, drept cadre medii(asistenți și asistente medicale) în spitalele de pe front. Mulți, foarte mulți au murit străpunși de gloanțe, sfârtecați de obuze sau decimați de boli contagioase. În timpul războaielor, mânăstirile au contribuit la susținerea frontului cu bani și alimente pentru oameni și animale;
  11. Din mânăstiri s-au ridicat oameni de cultură și de artă de mare valoare. Nu se va putea scrie istoria culturii românești fără a se aminti de contribuția lui Macarie, Coresi, Varlaam, Antim Ivireanul, Dosoftei, Simion Ștefan, Petru Movilă, Andrei Șaguna și mulți-mulți alții. Din mânăstiri s-au ridicat călugări și ierarhi luminați, care au slujit pe domni ca diplomați, ca înalți funcționari ai cancelariilor domnești, fiind și fini cunoscători ai unor limbi străine. Din mânăstiri s-au ridicat mari duhovnici și oameni cu vederi înaintate, care au scris cărți, în care au adâncit învățătura teologică, au argumentat-o și au apărat-o.

S-ar mai putea scrie multe despre mânăstirile noastre, fiindcă ele sunt prezențe vii ale istoriei românești, jaloane ale drumului ce leagă veacurile, oamenii între ei, dar și pe oameni cu Dumnezeu. Se cuvine să le vizităm, să ne bucurăm de valorile lor, să ne împărtășim de darurile spirituale ce ni le oferă și mai ales de rugăciunile ce ni le dedică cu generozitate.

*

Sfaturi părintești. Iată câteva gânduri ziditoare de suflet ale Părintelui Savatie Baștavoi:

            ,,Nevoia de a spune ceva lumii este o nevoie profund umană, cea mai profundă și omenească nevoie. Spre deosebire de oameni, animalele se ascund în locurile cele mai tăinuite și fac totul pentru a nu fi găsite. Animalul descoperit este un animal mort, pe când noi simțim că trăim doar în măsura în care ne descoperim altora. Experimentul Facebook a demonstrat asta în chip desăvârșit. Pe de altă parte, avem ocazia să vedem ce avem de spus lumii fiecare dintre noi. Cu cât ne descoperim mai des, cu cât suntem mai expuși lumii și trăim cu gândul la ea, cu atât ne golim mai mult. O poză cu pantofii noi? O poză cu noi? În fiecare zi aceiași. Tot mai pustii. Tot mai singuri. Tot mai neinteresanți. Când noi înșine nu mai găsim mulțumire înlăuntrul nostru, ne facem o poză că poate altcineva, oricine, va găsi că suntem interesanți. Tristețea umanității a atins apogeul. Iar noi suntem martori. Oare, cum de Dumnezeu ne găsește încă interesanți?

               ….După ce lumea s-a luptat să-l despartă pe om de Dumnezeu, acum se luptă să-l despartă de propriul suflet. Nimic nu are omul mai prețios decât sufletul său. Sufletul întreg, cu toate puterile lui, cu energia lui, cu setea lui de cunoaștere, cu setea de adevăr, cu setea de frumos. Când sufletul omului se deschide, cerurile se prăbușesc în el, aceste ceruri trecătoare. Puterea sufletului este mai mare decât iadul, mai mare decât orice suferință, mai mare decât boala și moartea. Cuprindeți în sufletele voastre lumea și o preschimbați în lumină. Lumina adevărată care tămăduiește orice rană. Numai într-un astfel de suflet se arată Dumnezeu. Numai un astfel de suflet este viu cu adevărat și prilejuiește fericirea necontenită.

                …Oamenii au părăsit munții, dealurile umbroase, marea și pajiștile liniștite pentru a se muta la orașe. Aici au apă care curge la o atingere de mână, răcoare prin telecomandă, căldură fără fum și lumină fără soare. O dată pe an ei plătesc din economiile muncite în restul anului pentru a călca nisipul mării, iarba muntelui și pentru a trage în piept aerul liber dinafara orașelor. Ei denumesc această ocupație vacanță. Corpurile lor nu strălucesc de îndemânare, ei își plătesc oameni care să-i ajute să urce pe cal, plătesc instructori care să le țină picioarele pe schiuri, își pun căști și scuturi la genunchi și coate pentru a nu se lovi de pietre. Oamenii nu mai pot merge fără a simți pericolul pe creste, se împiedică în iarbă și ajung la urgență dacă se ating de o floare necunoscută. Corpurile celor de demult erau frumoase și mlădioase, îndemânatice pentru că munceau. Corpurile de azi sunt leneșe și cea mai mare grijă a oamenilor a ajuns propria grăsime, încheieturile slabe și fleșcăiala timpurie a pielii. Sufletele parcă au ieșit și ele din trupuri și bântuie prin păduri, adorm pe flori, ne cheamă înapoi în liniștea de altădată. Omul este cea mai neînțeleasă făptură din câte a făcut Dumnezeu pentru că își face rău singur și nu primește grija și iubirea celui ce vrea să-l ajute.”

*

  Argumentul cosmologic.  O interesantă poezie am găsit pe internet semnată de Domnul Ilie Costinescu, în Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală – Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XIX(2019), nr. 404(16 –31 August)”

Eleonora SCHIPOR: Răsfoind paginile vieții

Le vom răsfoi împreună, dragi cititori. Sunt paginile unei vieți importante, interesante, demne de toată stima și respectul. E vorba de noua carte cu acest titlu a savantului bucovinean, originar din Pătrăuții de Jos, Ilie Popescu.

         Spuneam într-un material precedent că și la 80 de ani, oamenii scriu, compun, publică, sunt în toiul activităților literar-culturale din ținut. Ei bine, unul dintre acești octogenari, plini de energie și talent este copământeanul nostru, doctorul în filologie, domnul Ilie Popescu. Pentru a ne convinge de aceasta, domnia sa a venit în fața cititoriloir în anul său jubiliar cu tocmai două cărți: „Drumul spre Golgota” și „Răsfoind paginile vieții”.

         „Răsfoind paginile vieții” este un sumar (selectiv) al muncii intelectuale, efectuate de-a lungul anilor de neostenitul profesor Ilie Popescu.

         Cartea de față cuprinde 7 capitole, prefața cu titlul „Cuvânt despre octogenar” fiind semnată de cunoscutul ziarist  Vasile Carlașciuc.

         Primul și cel mai volumins capitol se numește „Lista lucrărilor publicate”, având fiecare și referințele despre data, anul, autorul, denumirea ziarului sau revistei, unele extrase din aceste publicații, Aici vom găsi denumirile cărților, broșurilor, monogafiilor, manualelor, tezelor, cât și referate, comunicări, recenzii, relatări, informații, prelegeri, studii, articole, analize etc.

         Cel de-al doilea capitol cuprinde „Lista referatelor și comunicărilor ținute la congrese, conferințe, simpozioane și seminare”.

         Capitolul 3 este dedicat Interviurilor, pe care le-a acordat, numit tot astfel „Interviuri”.

         La capitolul 4 găsim „Extrase din aprecierile critice la cărțile (monografiile), broșuri  și dicționare”.

         Nu puteau desigur, să lipsească și „Felicitările” incluse în capitolul 5.

         „Diplome de excelență și certificate” găsim la capitolul 6. Aceste diplome autorul le-a clasificat în două categorii – cele primite din partea instituțiilor de învățământ, organelor de stat, organizațiilor obștești și individuale, cât și cele înmânate din partea Societății regionale „Golgota”.

         Capitolul 7 ne va face cunoștință cu „Scrisori primite din diferite țări ale lumii”.

         Nu știu de ce autorul n-a inclus de astă dată fotografiile numite aici „File de album” întru-n capitol aparte, dar le-a inclus în carte la finele ei. Sunt fotografii din viața particulară, din cea de la Universitate, căreia i-a dedicat 44 de ani din viața sa, din cadrul activității în Societatea regională „Golgota”, pe care o conduce cu pricepere de mai mulți ani, participări la Congrese, simpozioane, conferințe, dar și întâlniri și prezentări de carte.

         Reamintim încă odată cititorilor că toate cele publicate aici, în această carte, sunt selective, or, ele fiind cu mult mai multe în realitate.

         Cartea de față a văzut lumina tiparului la Cernăuți, cuprinde circa 194 de pagini, copertele și fotografiile find în culori. Autorul aduce sincere mulțumiri  Corpului diplomatic al Consulatului General al României la Cernăuți în frunte cu doamna Consul General Irina Loredana Stănculescu, cât și câtorva personalități din regiune, pentru sprijinul financiar acordat la tipărirea acestei cărți. Aceleași sincere mulțumiri le aduce și doamnei Lilia Govornean pentru redactarea și tipărirea  cărții „Răsfoind paginile vieții…”

         Deși vârsta este înaintată, dorința de a scrie, a publica, a participa la viața activă în societate a domnului profesor Ilie Popescu este destul de mare. Ne-a dovedește și faptul la câte manifestări, comemorări, prezentări de carte, întruniri literare, culturale, sărbători, a participat   și participă în acest an jubiliar domnul Ilie Popescu.

 

Nouă nu ne rămâne decât să-i dorim multă sănătate, activitate intensă și productivă, și îl așteptăm cu noi publicații, noi cărți și noi evenimente la care să-l vedem mereu același cum îl cunoaștem toți.

La mai mult și la mai mare stimate domnule profesor Ilie Popescu!

————————————

Eleonora SCHIPOR,

Pătrăuții de Jos, Ucraina

15 septembrie 2019