Puși Dinulescu – George Anca – Liliana Popa – Alex Tocilescu – Daniel Ioniță – Mircea Paul-Daniel – Doina Boriceanu – Viorel Florescu – Nicole As – Maria Timuc
Puși Dinulescu
Prefața autorului
Mi-e teamă să-ncep această prefață, fiindcă mă gândesc la Alexandru Odobescu, minunatul autor al lui Pseudokyneghetikos, care vrând să scrie o prefață a ajuns la ditamai carte. Și ce carte!
Subiectul acestei prefețe nu este însă vânătoarea, ca la îndepărtatul meu confrate, ci ratarea.
Așa că m-apropiu astfel mai mult de Cehov, al cărui subiect predilect, mai ales în piese, este ratarea.
Cum? Să mă fac eu însumi ratat?
De ce nu? Oricum, viața mea de familist s-a ratat, fiindcă n-am fost însurat niciodată și acum, ajuns la 71 de ani, făr-un picior și mai ales și plin de hachițe, cine-o să mă mai ia?
Mă-mpac și cu ideea asta, treacă de la mine!
Mai grav e poate că n-am rodit. Nu las în urma mea nici un ADN.
Doar virusurile minții mele, asta las. Personaje, situații, întâmplări, ficțiuni sau pur și simplu pâre, fantezii, adunături cu început și sfârșit, ce mai, proze… Mai scurte sau mai lungi…
Aici sunt cele scurte, întinse pe-aproape o mie de pagini, într-o carieră de aproape 50 de ani…
Dar o carieră fără carieră! Vezi, de-aia sunt un ratat!
În loc, la vârsta mea, să ocup și eu un fotoliu la Academie sau să iau măcar un Premiu Nobel, eu mă fălesc doar cu un premiu al uniunii scriitorilor autohtoni, luat și ăla acum 28 de ani și cu un premiu al asociației din București, luat acum 35 de ani. Și nici măcar nu figurez în monstruasa, prin dimensiunile ei, istorie a literaturii a lui acad. N.Manolescu și nu mă aflu nici chiar în istoria tot așa de groasă, dar parcă mai puțin ambițioasă a dragului nostru de Alex.Ștefănescu, furnizor de tichii de mărgăritar, pobate-ntâi pe propriul său cap, atât de frumos încă și ferit de necazurile calviției conștiente de sine.
Și-atunci ce mai vreau? Ce-mi mai trebuie? Cum îmi permit eu să scot o carte monumentală, de aproape 1000 de pagini, ce-s eu? Sunt eu Breban, sunt eu Buzura sau sunt măcar un D.R.Popescu? Nici măcar! Eu sunt un vierme , atât!
Pe lângă Dinu Săraru, care cum de n-a intrat și el în Academie?- eu nu sunt decât un vierme, dar ce zic eu vierme? Nu! Sunt pur și simpu un sub-vierme!
Și toți ăștia și chiar și alții, nu chiar așa sus proțăpiți, sunt dintre oamenii serioși, pe la casele lor, mulți sunt și bunici, sunt fala națiunii și a familiei lor, ba chiar se bagă bani în ei, ca să fie făcuți cunoscuți lumii întregi, că malurile jegoase ale Dâmboviței sunt prea strâmte pentru ei și mergem așa cu toții înainte, până unde s-o mai putea, până unde s-o mai cine știe ce…
E drept c-am făcut și greșeli în viață. Probabil că cea mai mare este că nu mi-a ajuns scrisul și m-am făcut și regizor.
Era prin 1966, lucram la Ploiești. Sau să fi fost deja 1967? P-acolo…
Făceam naveta cu trenul. Era unul pe la opt jumate sau nouă jumate și ne lăsa în gara Ploiești Vest.
Printre tovarășii de navetă erau mai mulți actori și era vesel, drumul nu dura decât o oră, poate și mai puțin, stam deobicei la vagonul-restaurant și ne beam acolo cafeaua sau berea. În aceste condiții, cum era și normal, m-am combinat cu o actriță. Și unde mai pui că la revista literarră, care se-nființa atunci și acolo, șeful meu, Ștefan Bănulescu, mi-a încredințat și cronica dramatică. Aș fi putut să tai și să spânzur de pe-acest post, dar revista n-a mai apărut, logodna mea cu actrița s-a spart, n-am recuperat nici inelul, fiindcă ea mi-a spus că l-a aruncat în lac, în lacul Herăstrău.
Dar am rămas cu dorul de-a fi regizor, mă obișnuisem cu mirosul de actriță, pe care cine l-a-ncercat nu-l mai uită niciodată.
În 1968 mă angajez la Televiziune, acolo încep să fac filme, împreună cu Boris Ciobanu și peste doi ani intru la IATC, fac Regia de Film, terminănd-o în ciuda unor înfruntări pătimașe cu profesorii mei, ieșind la liman totuși numai în urma unei întâmplări, după cât se pare.
E o întâmplare pe care trebuie s-o povestesc, ceva mă mănâncă și trebuie s-o spun.
Eram distrus. A doua zi aveam programată restanța la Arta regizorului de film și televiziune. Vitanidis, cu care dam examenul, mă ura. Și eram repetent și a doua oară nu mai puteam rămâne, așa era regula.
Examenul se dădea cu un film, pe care nu-l putusem face, n-avusesem bani ca să-l pot termina și trebuia astfel să mă prezint în fața dușmanului. Mă gândeam chiar să nu mă prezint deloc. Mai ales că în aceeași zi cu examenul meu era concurs pentru un post de redactor la Arhiva Națională de Filme și mă gândeam mai bine să mă prezint acolo.
Și-n seara aceea de dinainte de examen eram invitat la un ceai, la Mișu Diaconescu. Pe-atunci era poet și mai cânta și la ghitară. Mai târziu, cu pseudonimul Anghel Mora, avea să devină întâi scenarist al lui Veroiu și apoi un apreciat regizor de film de lung metraj. A murit tânăr, din păcate, nu foarte mult după Marea Revoluție Română din Decembrie, urmată de contrarevoluția din aceeași zi.
Dar eram în seara aceea de dinainte de examen și eram distrus și văzându-m-așa Mișu mă-ntreabă ce-i cu mine. Și-i spun toată tărășenia.
– Lasă, că poate se rezolvă, îmi zice el.
– Cum, mă?
Și-atunci îmi spune că trebuie să vină la ceai și o tipă, o doimaistă, după care ar fi înnebunit Ciulei.
– Ciulei? mă mir eu
– Da, mă! Îți dai seama că dacă-i dă un telefon grecului, ăla se cacă pe el!
Nu prea am ținut eu cont de ce mi-a spus Mișu, am băut ceva de necaz și chiar am adormit, într-o cameră, pe undeva. Dar am fost la un moment dat, parcă, trezit din somn, parcă, zic, fiindcă nu sunt foarte sigur și parc-aș fi stat de vorbă cu o tipă mișto, destul de înaltă și i-aș fi spus povestea mea. Nu mai știu… ceva în genul ăsta!
Cert e însă că a doua zi m-am prezentat la examen și n-aveam nimic ce să prezint. Totuși, spre surprinderea mea, mi s-au pus doar câteva întrebări de formă și de sanchi și am luat cinci-ul de care aveam atâta nevoie.
Pe Liviu Ciulei nu l-am cunoscut niciodată și nici pe tipa respectivă n-am mai întâlnit-o vreodată și am mai stat un an printre ăia și am devenit regizor.
Dar victoria mea în meciul ăsta cu Bestia a fost ca o prăjitură otrăvită. Bestia asta, precum Șiva parcă, avea brațe multe și lungi.
Și mai era o chestie în povestea asta cu regia la care eu nu m-am prins. Banii! Da, da! Banii!
Fiindcă un regizor depinde de o producție. Și producția înseamnă bani și doar cu bani se pot angaja actori, scenografi, operatori, până departe în jos, pănă la șoferi, costumiere, tapițeri, mașiniști, că de-aia când se termină un film și vezi o listă, care nu se mai sfârșește, te tot întrebi ce-or fi făcând toți ăștia, e cert însă că fără ei nu se poate…
Și uite în ce mă băgasem!
În loc să stau eu liniștit, o pisică să se frece de picioarele mele și eu să visez cu pixul în mână, doar cu el… săracul!
N-am reușit să fac până la urmă decât două filme de lung metraj și să montez două piese de teatru.
A fost poate un mare noroc pentru literatua din mine sau care-a ieșit din mine, fiindcă am fost parcă forțat să mă-ntorc la ea, la draga de literatură, pe care totuși mă gândisem s-o abandonez.
Întâi pentru că nu credeam că sunt în stare de prea mari performanțe în scris și că-n film e drumul meu. Iar după vârsta de 60 de am făcut altă mișcare, surprinzătoare poate chiar și pentru mine și am laut-o-n serios de tot cu teatrul. Cu dramaturgia..
Cine să mai înțeleagă ceva?
Oamenii mici oricum nu pot înțelege. Ei se cantonează în câte-o carieră, o fac cel mult pe aia cu râvnă și-n general asta e cheia unui succes sigur în viață.
Un Eminescu știm însă cum a respins cu superbie ideea de a-și lua un doctorat în Germania, care l-ar fi putut chivernisi.
Dar el ardea! Priviți-i fotgrafiile succesive, vedeți cât de repede-a-mbătrânit! El n-avea timp de doctorate!
Nu că m-aș compara eu cu Eminescu, ar fi o prostie! Dar trebuie înțeles că anumiți oameni nu pot fi înțeleși sau îndrumați conform unui simplu și sănătos bun simț.
Poate de-aia nu m-am făcut inginer ca tata, care tare-ar fi vrut să urmez și eu tradiția familiei, mai ales că mai mulți unchi și veri din partea lui și chiar frate-meu au pășit pe această cale.
Dar eu, dacă aveam la matematică 5, când sistemul de notare era cel sovetic, adică de la 1 la 5, când s-a revenit la cele zece note tradiționale, eu am rămas tot cu nota 5!
Iar profesorul de matematică, un găgăuz, unul, Gaidarji, spunea:
– Să știe ăla că o să meargă la cărat cartofi!
Eu eram Ăla, n-aveam nume. Și la oral nu mă scotea din 3, dar în scris, fiindcă nu eram bou, scoteam un 7 și așa treceam…
– Mai ai mult?
– Nu. Stai că termin acuma… Dar de unde pornisem și unde vroiam s-ajung?
A! Da! Era vorba de rătăcirea mea prin regia artistiică. Păi, regizorii mă socoteau un intrus, fiindcă eram scriitor, dar scriitorii, acum și ei, bucuroși că scăpaseră de mine, așa credeau, nu mă mai socoteau, practic, de-al lor.
Eram între linii…
Așa m-am trezit la vârsta asta fără carieră, fără sprijin și-ntr-o lume literară, unde criticii aproape că nu mai există și care sunt se-nchină doar la bisericuțele puternicilor zilei, ca să nu mai vorbim și de alte șmecherii… iar eu rătăcesc și se trage din toate părțile și-ncerc să supraviețuiesc, mai mult târându-mă, înconjurat de sârme ghimpate și pe deaasupra se trage, se trage al dracului…
Puși Dinulescu
4 ianuarie 2014
***
George Anca
SUB TALPA ARHANGHELULUI PUŞI
“Manolescu poate fi gelos că nu a avut un Kadare român, ca să-şi consolideze ‘teoria’: îi faci temenele Tiranului, dar rezişti eroic prin literatură. Nu a fost de mirare că Niki a avut un ‘mare prieten’ ca Ivasiuc, un mare ‘maestru’ ca Ivaşcu, iar în ultimul deceniu de dictatură a căutat ocrotire la… Gogu Rădulescu!, sfătuit de Zigu Ornea, cel care îl introdusese, la sfârşitul lunii iunie1990, după Marea Mineriadă, la Iliescu, cel cu sânge pe mâini, altfel ‘Om cu o mare” (Paul Goma, Jurnal, 27 aprilie 2009). Un Kadare, dar un Dinulescu!?
În aparenţă, Puşi face, ca totdeauna, comedie, tot cu ţoape, tot în salonul refuzaţilor, sporind însă cu o carte bibliografia despre N.M. – Gaşca şi diavolul. Istoria bolnavă a domnului Manolescu, Minerva, 2009 (ultimă opţiune după variante de titluri de pe parcursul caravanei polemice: “Manolescu şi ai săi” – cf. “Oaie şi ai săi” de Eugen Barbu -, “Manolescu sub aripa diavolului”,”Demascarea lui Manolescu”). Ceva diferit de Criticul literar Nicolae Manolescu de Laszlo Alexandru, Dacia 2003 (cf. Polemici pro şi contra Paul Goma) sau Scutul lui Perseu. Nicolae Manolescu între oglinzi paralele de Mircea Mihăieş, Curtea Veche, 2003 (cf. două cărţi cu şi despre Vladimir Tismăneanu sau una despre Leonard Cohen). De fapt, subiectul, declanşarea lui ar fi “Istoria” din care prozatorul, dramaturgul, poetul, teleastul Puşi lipseşte mişeleşte, împreună “cu ai lui”, nedemascaţi, ne sub aripă, îngeri prin el binevestitori, extraşi de sub talpa arhanghelului- cum este reprezentat pe uşa altarului un om-vierme pe post de satană. Şi lui NM, crede, s-ar cuveni să-i placă fiind “înjurat”, în fine, cu talent.
Dar cititorilor să-le placă (e scandal, regie, burlă).
”Stimaţi cititori, iertaţi-mi măgăriile, dar sunt şi eu om, ca şi N. M., şi am şi eu răutăţile mele, dar deosebirea este că unul ca mine n-a făcut niciodată caz de imparţialitatea, seriozitatea şi alte-alea, în care m-aş bălăci şi eu” (p.24). “Pentru că pe Manolescu nu-l interesează operele, nu-l interesează textele, nu-l interesează decât amicii şi interesele mai mult sau mai puţin vizibile pentru toată lumea, achitarea unor poliţe” (p.30). “pe domnul N.M. nu prea-l interesează textele, important e cine le semnează” (32). “Dacă nu ai religia textului, n-ai niciun Dumnezeu, domnule Manolescu” (33). “Şi cum îţi permiţi tu, Manolescule, să-i pui la index pe Bassarabescu, pe Brătescu-Voineşti, pe Nichifor Crainic şi Radu Gyr, pe Magda Isanos, pe Panait Istrati şi pe Ion Druţă?” (33). “Să trecem însă la lucruri mai vesele.!” (39). “De altfel, Mazilu nu prinde şi el din istoria lui N.M. decât o pagină şi în aceea, de la început, este pus sub observaţie cu severitate, fiind taxat ca un călător prins în tramvai fără bilet.” (40). “Documentându-se despre Ion Ghica, Dana îl descoperă în trecere pe C.A. Rosetti şi-i închină o monografie mai scurtă, în 1984: Introducere în opera lui C. A. Rosetti, care, considerat mai mult un textier de Şerban Cioculescu, dar şi de mine, remarc eu cu obrăznicie, atrage şi atenţia încruntată a lui Manolescu, probabil din solidaritate cu fosta iubită, ridicându-l pe politician până la înălţimea de 6 pagini literare, adică mai mult decât Octavian Goga şi cât Nicolae Bălcescu, mai tare decât Hogaş (2 pagini), Tudor Vianu (3 pagini), Ion Agârbiceanu (2 pagini) sau Şt. O. Iosif sau Gala Galaction sau Fănuş Neagu, la acelaşi nivel cu Mihail Sebastian şi Nichita Stănescu, peste V. Voiculescu, Teodor Mazilu, George Topârceanu, Constantin Stere şi Zaharia Stancu sau Nicolae Labiş.” (52). “Nicolae Breban e tratat foarte bine, are 12 pagini, mai mult decât Mihail Sebastian, Vasile Voiculescu, Gib I. Mihăescu şi Cezar Petrescu la un loc. Eugen Simion, cu care în tinereţe nu se avea bine deloc, acum are aici 7 pagini, cât Noica şi Negoiţescu la un loc, mai mult decât Ibrăileanu. Nici Buzura nu stă prea slab, cu tot atâta spaţiu ca Ion Marin Sadoveanu, George Topârceanu şi Eugen Jebeleanu la un loc. D.R. Popescu are 6 pagini, cât Mihai Sebastian sau cât Tudor Vianu, Pompiliu Constantinescu şi Nicolae Labiş la un loc. Numai Fănuş Neagu, rămas cam de căruţă, nu a Continue reading „George ANCA: PUȘI POSTUM” →
Citind „Necunoscuta”, editată la Buzău, Editgraph, 2019, am retrăit o călătorie de acum câţiva ani, aproximativ pe acelaşi itinerariu cu cel din roman. De data aceasta, însoţită de eroii cărţii scriitorului buzoian, Tudor Cicu. Probabil, autorul s-a călăuzit în scrierea volumului după spusele lui Leonardo da Vinci: „Cine se poate duce la izvor nu-şi va lua apă de băut din ulcioare”. Aşadar, în mod firesc şi în total acord cu lumea zilelor noastre, pleacă într-o călătorie în Grecia, cu o istorie, cultură şi civilizaţie respectabile şi vrednice de toată lauda. Porneşte la drum cu dorinţa de a cunoaşte cât mai multe despre poporul grec, despre acest pământ scăldat de apele a trei mări, Egee, Ionică şi Mediterană, bucurându-se de lumina şi căldura razelor soarelei şi de reîntâlnirea cu fostul coleg de facultate, prietenul său grec, Ahileas, arheolog. La venirea lui în micul oraş Platamonas, Ahileas este plecat „cu o delegaţie de arheologi în Turcia”.
Timp
Să cauți istoria Românilor și încă mai vârtos să cauți să înțelegi sufletul românesc și să te rezumi în a reconstitui din ceea ce arată izvoarele istorice convenționale și oficiale, înseamnă să te condamni singur la neînțelegere, insuficiență și finalmente plictiseală.
Dragii mei enoriași!
Dacă o să-mi spuneţi că nu l-aţi văzut de foarte multă vreme pe Irmiahu arhivarul, o să vă cred. Nici eu nu l-am văzut de o sută de ani… S-a întâmplat cu el o poveste întreagă, dar mai bine să vă relatez faptele una câte una.