Simina PĂUN-MOISE: Să îmi scrii

Să-mi mai scrii din când în când,
Să-mi mai spui cât mă urăşti,
Când vei vrea să mă alinți,
Să îmi scrii! Să mă huleşti!

Să îmi mai trimiți şi flori!
Flori de nu-mă-mai-uita!
Floarea soarelui în zori
Va fugi din calea ta.

Să mă plimbi la tine-n gând,
Să mă mai iubeşti un pic,
Printre lacrimi şi parfumuri,
Să mă mai dezmierzi….eu zic…

Uită-te atent în poştă!
Numele ţi l-am lăsat,
Dar în pat, pe perna goală,
Macul trist ți l-am uitat.

Ai acolo şi-o icoană.
Am crezut că ne-a vegheat!
Din ea, tristă o cucoană,
Ne tot plânge ne ‘ncetat!

Să-mi mai scrii din când în când,
Un rând, două, dacă vrei.
Poate redevin copil
Şi aprind din nou scântei.

Şi-am să-ți scriu şi eu…odată…
Am să-ţi scriu, dar nu scrisori!
Dimineața-n ziua mare
Va veni poştaşu-n dată
Cu-un răvaş, să te ‘nfiori.

Am să-ţi scriu cu puncte-puncte
Dar nu puncte de suspans.
Că am mai trecut o punte!
Morții i-am propus un dans….

———————————–

Simina PĂUN-MOISE

1 iulie 2019

Anatol COVALI: Tolba

TOLBA

 

Ce brusc am despicat într-o secundă

din a mea viaţă nodul gordian

lăsând ca fericirea să pătrundă

în tot ce-n mine se credea uman.

Şi sufletul şi inima deodată

de o lumină clară s-au umplut

ştergând din trupul meu orişice pată

cu un imaculat şi blând sărut.

E-atât de minunat să simţi că-n tine

o altă lume şi-a făcut sălaş

şi că loveşti în ţinte-atât de bine

pentru că eşti cel mai dibaci arcaş.

Zâmbetul meu alungă-orice durere

şi-n treacăt risipeşte neputinţi,

fiindcă speranţa este-o adiere

ce scoate suferinţele din minţi.

Un alt destin, cu glasu-i blând mă cheamă

şi-mi cere să-l primesc sprea-mi dărui

ceva ce n-am cum să nu iau în seamă,

o tolbă-n care-s mii de poezii.

————————————–

Anatol COVALI

București

30 iunie 2019

Simon JACK: De m-ar vedea pământul

De m-ar vedea pământul

 

De m-ar vedea pământul,
că umblu cu liniștea lui în spate si însămânțez
în brazde toți ochii unor vulturi
și zborul lor pictez
pe arbori și amiezi orbecăind ca vântul,

de m-ar vedea pământul,
cum fac din rădăcini tot freamătul din iezi
blândețea unor miei purtând cu ea
veșmântul pădurilor ce vezi
amestecând tot lutul,

de m-ar vedea pământul
erotizând noiane de furii și-acalmii rotindu-si
bastioane pe fluturi în chilii,
de m-ar vedea si clopot talăngilor solare
cum bat vremelnic toaca în astre
fără seamăn,

ar astupa degrabă un umăr de pruncie
l-ar face lapte la sânul
unei aripi,
din tot răzorul câmpului m-ar secera în spice
de-amintire și-ar amuți în mine
întregul rod sadea,

de m-ar vedea pământul
cât sufăr de botezul ce l-am făcut din ape
un suflu de pribeag,
m-ar tot vedea feștila arzând cu ploi pe cap
în țestul de lumină-al unui veac
sfruntat,

de m-ar vedea pământul
cât pot să strig la îngeri din praguri fără porți,
de ar vedea cum îmi recit si moartea
din slova încurcată în roșul prins
de maci,
de m-ar vedea cât îmi doresc să tac! …

————————–

Simon JACK

Israel

30 iunie 2019

Ioan Nicolae MUȘAT: Scurtă prezentare a asociației ASCIOR la 30 iunie 2019

Sunt ing Nicolae Mușat, președintele fondator al Asociației pentru Civilizația Ortodoxă ASCIOR.

Asociația pentru Civilizația Ortodoxă ASCIOR a luat ființă în 2017, la Buzău și este o societate de credință, cultură, atitudine creștină care are ca obiective promovarea înțelegerii dreptei credințe, promovarea identității culturale, implicit a românismului, promovarea istoriei adevărate, promovare activității și responsabilității sociale, promovarea împreună lucrării pentru semenii noștri prin foarte diverse activități, promovarea unui nou tip de civilizație bazată pe Legea lui Dumnezeu.


Astfel, asociația ASCIOR a avut peste 60 de activități regionale și naționale prin conferințe, lansări de carte, simpozioane, expoziții etc, dar și prin editarea revistei Orizonturile Bucuriei, înființarea Conferințelor și Congreselor pentru Civilizația Creștină „Uniți prin Credință”, editarea antologiilor ASCIOR, deschiderea unor Grupuri ASCIOR în vederea înființării lor ca filiale. Astfel, am deschis în 2018 Grupuri în vederea înființării de filiale ASCIOR, numind un președinte de grup care se ocupă cu activități asemenea celor desfășurate de asociație, deschise în țară la Mizil, Tulcea, București, Timișoara, iar în afara actualelor granițe, la Cernăuți, Orhei, Soroca, Chișinău și sunt în derulare programe de deschidere a noi grupuri în țară și-n afara granițelor, cu precădere în zonele locuite compact de etnici români.


Prin programele de susținere a persoanelor aflate în dificultate am reușit, cu sprijinul susținătorilor noștri, care fac sau nu parte din asociație, să oferim ajutoare în diverse moduri dar și în bani, sume de peste 5000 lei, în total.


Prin programele de susținere a tinerilor am acordat tinerilor prezenți la manifestările ASCIOR premii pentru elevi de peste 12 ani și tineri până în 25 ani în bonuri valorice (Carrefour Buzău) și numerar în valoare de peste 5000 lei.


Revista noastră, „Orizonturile Bucuriei” se editează în 700-1000 exemplare pe număr, apare (de regulă) la 2 luni, avem peste 60 de colaboratori, de la cercetători și profesori universitari pe diverse domenii de activitate, din țară sau din străinătate, la debutanți în literatură sau pasionați în artă. În viitorul apropiat, prin site-ul ASCIOR revista va putea fi consultată și descărcată ți în format electronic întrucât avem multe cereri din străinătate, Italia, Grecia, Spania, Austria etc.


Din 19 Mai 2019 am început deschiderea Ariilor ASCIOR, (o Arie cuprinzând 4-10 grupuri care vrem să devină filiale) cu deschiderea Ariei București, președintă de arie este poet Ioana Raluca Trandafir, iar pe 05 Iun am deschis la Constanța, la Palatul Arhiepiscopal, împreună cu IPS Teodosie, (care ne-a făcut o mare bucurie și onoare), Aria Dobrogea, președintă de Arie ASCIOR fiind dna lector univ. dr. Carmen Ciornea. Asemenea, sunt intense pregătiri pentru deschiderea Ariei Banat, la Timișoara, președinte de arie fiind dl prof. univ. dr. Mnerie Dumitru, Aria Basarabia Sud, la Chișinău, președinte cercetător Ștefan Sofronovici, Basarabia Nord, la Orhei, președintă fiind prof. drd. Tatiana Croitor, Bucovina, la Suceava, președinte istoric drd. Vladimir Acatrini șamd.


Din 19 iunie s-a dat startul Concursului ASCIOR pe Religie și Literatură care va avea premierea cu ocazia Conferinței Naționale pentru Civilizația Creștină 2019, Uniți prin Credință, din 5-6 oct 2019.


În 29 iunie 2019 am început procedurile de înființare a revistei ASCIOR, on-line, pentru tineret, „Orizonturile Bucuriei Tinerilor” unde redactor șef este tânărul Alexandru-Eusebiu Ciobanu iar redactor șef adjunct prof. drd. Tatiana Croitor urmând ca în cel mai scurt timp să începem procedurile de înființare a revistei ASCIOR, on-line, pentru copii, „Orizonturile Bucuriei Copiilor” redactor șef fiind eleva Gabriela Croitor și redactor șef adjunct prof. drd. Tatiana Croitor.


Vă vom prezenta periodic activitatea și planurile pe care le avem în vederea cunoașterii și susținerii eforturilor noastre pentru sprijinirea Civilizației Creștine!


ASCIOR pentru bucuriile omului. Uniți prin Credință!

——————————

Ing. Ioan Nicolae MUȘAT
Președintele ASCIOR

Nela TALABĂ: Dialog

DIALOG

 

– Cunosc stãrile de agregare ale tale,

suflete.

Pe nesimțite treci

din una în alta.

Una e starea solidã,

tãioasã,

ascuţitã,

daltã sau sãgeatã

îndreptatã împotriva altor suflete.

E starea închiderii în tine

şi e starea de atac.

Alta e starea lichidã

a iubirii,

când îți croieşti drum

spre alte suflete,

spre-a da din prea-plinul tãu.

Ultima e starea de foc

sau gazoasã,

pe care numai poeţii o trãiesc.

Sufletele lor aprind ruguri,

pe care ard cuvinte

ce se evaporã-n eter,

creând albastre stele

sori imenşi

sau lune noi.

Cunoști aceste stãri,

cãci ai trecut prin toate,

suflete al meu!

– Dar cum e cu stãrile de agregare ale morţii?

Pare cã simt uneori

un deget îngheţat

care-mi atinge fruntea,

o rãsuflare de foc

ce-mi şuierã-n urechi

sau parc-o apã neagrã

vrea sã mă înece.

Sã fie oare moartea

care-şi încearcã compatibilitatea

cu starea mea de agregare?

– O, suflete,

iscoditor mai eşti

şi lacom de trãiri,

şi de înãlţãri,

şi de cãderi,

de viaţã şi de moarte!

Trãieşte doar

şi nu-ntreba,

cãci viaţa e un dar divin!

– Dar moartea fi-va tot aşa?..

——————————–

Nela TALABĂ

Galați

29 iunie 2019

(Imagine sursa internet)

Ioan POPOIU: Imposibilă Arcadie

IMPOSIBILĂ ARCADIE

 

Frumusețea
aceasta
te rănește
pașii tăi
nu duc neapărat
undeva
clipa
în care iubita
îți cere să renunți
cerul albastru
și gândul
agasant
că nu înțelegi
căre-i lumi aparții
construiești
încă o dată
planuri
până la următoarea
prăbușire
păsări
arbori
soare
valuri
imposibilă
Arcadie

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

29 iunie 2019

Vasilica GRIGORAȘ: Cu inocență spre frumusețe

Frumuseţea va salva lumea” (Dostoievski)

O călătorie, de-o zi. La munte. Natura oferă un regal de forme, culori, sunete şi miresme. Lumină diafană. Tânărul astru diurn al dimineţii stă cocoţat pe creasta încă înzăpezită a muntelui. Răsare şi creşte încet, în ritmul ADN-ului înscris de Creator în fiinţa sa, pictând cerul într-un roşu vermillon, amestecat cu galben şi roz.


Suntem parte dintr-un uriaş tablou realizat de cel mai talentat dintre Maeştri. Participăm la un spectacol grandios. Orchestra simfonică dirijată cu artă de bagheta unui Dirijor invizibil. Un cor pe mai multe voci interpretează Arii de Verdi. Anume să ne trezească sublime emoţii. Simţim din plin măreţia Creaţiei. Asemenea copiilor, rămânem uimiţi. Adevărat Miracol.


Plimbare inocentă printre copacii înalţi, îmbrăţişaţi de muşchiul verde care-i susţine în orice împrejurare. Iarba aşternută la picioarele noastre cu smerenie. În fiecare picătură de rouă aflată pe frunzele ei se reflectă un strop de soare, de lumină.


Torente de apă într-o linişte şi curgere continuă. Ce contează că din loc în loc mai bolboroseşte. Aceste note înalte îi dă prestanţă şi măreţie. Asemenea timpului lin curgător, cu sincope şi strâmtorări vremelnice. Apa râului de munte, discret şi fără rezistenţă pătrunde în colţurile şi cotiturile stâncilor, curăţindu-le şi sfinţindu-le. Aşa cum timpul ne curăţă pe noi de gânduri şi simţiri neprielnice. Toate trecătoare. Ca şi copacii, toamna goi de frunze, şi noi uneori complet goi lăuntric şi totuşi plini de speranţă. Asta dacă ne dorim acest lucru, altfel vom fi încovoiaţi de uraganul lumii acesteia.


În susul văi, o cascadă mai zgomotoasă ca oricând. Îşi etalează firea. Nu ostentativ, nu strident, ci cu eleganţă. Amplifică frumuseţea incredibilă a decorului. Un pigment dantelat şi spumos în arealul de vis. Ce frumos coboară! Câtă smerenie! Şi nu-şi pierde din frumuseţe. Dimpotrivă, şi-o sporeşte şi o dăruieşte pădurii, pământului, cerului şi nouă celor care trecem pe-aici. Plantele înalte cu tija dreaptă şi cu o coroană de flori albe cu nuanţe rozalii se leagănă, alintându-se alături de frunzele care freamătă şi dansează într-o adiere de vânt. Un adevărat spectacol imprimat pe pelicula cascadei. De-o parte şi de alta, brazii se iţesc precum nişte copilandri. Şi ce dacă sunt seculari? Nu se ruşinează de vâsta pe care o au, ci mândri îşi poartă inelele depozitate cu grijă în trupul zvelt. Îşi oglindesc coroana plină de bijuteriile dăruite de Domnul în torentul apei. Îşi împletesc visele şi îşi împlinesc destinul. Aşa le-a fost dat. Să meargă împreună ca fraţii şi să se iubească unii pe alţii. Împart bucuria şi necazul de multă vreme. Mereu învingători. E adevărat, până când oamenii şi-au pierdut blândeţea şi bunătatea. Şi s-au transformat în cozi de topor. Nu toţi, încă. Speranţa nu se lasă doborâtă de lama ascuţită, mânuită cu viclenie de trădătorul de ţară şi neam.


Trec minute, trec ore de admiraţie. Treptat lumina este diferită. Pe măsură ce drumul se-avântă spre vârful muntelui, devine mai clară, fără umbre. Pe urcuşul abrupt totul pare mai blând, mai înălţător şi mai adânc. Efortul nostru mai mare, dar merită. Străbătut drumul cu râvnă şi nădejdea că acolo sus este mai bine şi frumos. Aerul mai ozonat, privelişti încântătoare. O grădină a raiului. Totul devine mai viu. Până şi umbrele copacilor se sprijină unele pe altele şi împreună-s mai vizibile şi ne apără de razele soarelul din ce în ce mai aurii şi mai puternice.


În această călătorie, ochii noştri n-au văzut nimic murdar şi urât. Or fi fost şi ciuperci otrăvitoare, şi urzici care pişcă, arbuşti care înţeapă, insecte periculoase şi animale fioroase… Dumnezeu cu ele! Acum şi cu alte ocazii am înţeles pe deplin ceea ce a vrut să spună poetul român-basarabean, Grigore Vieru: „Nu sunt atâţia ochi pe pământ câtă frumuseţe în jur.”


Revin în lume. Alături de semeni. Tentaţi peste măsură, cu ştiinţă şi fără ştiinţă să ne „îngropăm” în griji şi în nimicuri care seamănă doar răul şi urâtul. Şi doar pe acestea le vedem. Ba mai mult, vedem frumosul urât şi urâtul frumos. Se spune că Iisus mergea cu ucenicii pe un drum şi întâlni un câine mort. Ucenicii l-au ocolit şi unul dintre ei spune: „Ce urât miroase!” Mântuitorul adaugă: „Da, dar are ochii atât de frumoşi!”. Câtă curăţie sufletească! Divin!
Oare când vom învăţa să vedem frumosul? Să luăm aminte şi la îndemnul: „Lăsaţi frumuseţea să vă pătrundă… Oriunde vă aflaţi, mai întâi priviţi, bucuraţi-vă de ceea ce vedeţi, apoi priviţi din nou.“ (John Barrett) Şi pentru că nu vedem frumosul, uităm să fim blânzi şi buni. Suntem ca nişte măgari care preferă paiele în locul ierbii crude, mult hrănitoare. Fără să conştientizăm că astfel mergem spre nefericire. Sfârşim prin a fi obosiţi, fără putere şi bolnavi de necurăţire.


Ne străduim să ne curăţim casa, hainele, trupul, însă nu şi sufletul. Interiorul, intimitatea sunt neglijate. Uităm că doar într-o inimă curată încape frumosul, binele, blândeţea, armonia, iubirea… Nu încape nimic murdar şi urât, decăzut şi desfrânat. Pentru că „Ceea ce este bun trebuie să fie, cu siguranţă, şi frumos“, ne spune gânditorul grec Socrate”.


Gândurile, cuvintele şi faptele au formă, culoare şi lumină. Depinde de noi în ce proporţii le combinăm în lentila microscopului sufletului cu care privim. Dumnezeu ne dă libertatea să alegem cum privim lucrurile. Ne priveşte direct şi personal cum alegem unghiul din care ne uităm şi modul în care vedem. Nu există decât două alternative: prin ochii lui Hristos sau prin ochelarii de cal, strâmţi şi deformaţi ai lumii şi trupului trecător. Şi atunci când nu vedem bine, rătăcim calea. Umblăm prin buruieni şi bălării, prin mocirla păcatului. Acolo se nasc şi colcăie gândurile, poftele şi imaginaţia noastră mult prea des grosolană, întunecată. În loc să adunăm mărgăritare, culegem spini, apoi ne plângem că suntem răniţi. Şi din păcate, întotdeauna învinuim pe alţi.


Cosmos, tradus din limba greacă veche înseamnă frumuseţe. Am găsit undeva scris că în unele scrieri mai vechi, Dumnezeu nu este numit pur şi simplu Creator al cerului şi al pământului, ci Poet al cerului şi al pământului. Cel ce a scris această poezie, cel ce a creat acest mirific cosmos al perfecţiunii a iubit omul. Totul a fost creat din iubire spre bucuria omului. Să ne bucurăm de tot ceea ce este frumos şi curat în această lume. Pentru că între creaturile Celui ce a zidit există o interacţiune, fiecare cu rolul său. În aceasta constă bunătatea şi înţelepciunea Creatorului frumuseţii.
Viaţa este o clipă înaintea intrării în veşnicie. O oportunitate generoasă prin care să cunoaştem binele şi frumosul, să avem buna voinţă măcar să încercăm să experimentăm şi să trăim frumuseţea vieţii. Mulţi dintre noi eşuăm, alţii o gustă. Sunt binecuvântaţi.


Din punctul de vedere al Filocaliei, frumosul întruchipează frumuseţea spiritului care răspunde chemării divine. Frumosul are menirea de a preface, de a înnobila. Să ne gândim la Schimbarea la faţă de pe Muntele Tabor. Ucenicii au urcat pe munte şi au privit chipul Mântuitorului în slavă. Duhul frumuseţii luminează şi transfigurează. Este armonie. Să mulţumim Domnului pentru acest dar. Şi să ne rugăm să nu cădem din această minunare. Când nu o mai sesizăm, când nu ne mai uimim de frumuseţe, când nu mai simţim că ne hrăneşte, indiferent de vreme şi vremuri, ne cuprinde urâtul, banalul, plictisul, rutina.
Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Cu inocență spre frumusețe”

Elena TUDOSA: Uneori în neputință

Uneori în neputință,

 

Știi, îmi vine să urlu, să strig uneori,
Când dorul de tine cu foc nestins mă arde,
Dar neputincioasă privirea în neant, către nori
O ridic, și rămâne pironita neîncetand să te cate,

Uneori când sufletul meu, lipsa ta îl răpune,
Mă cufund într – o tristețe nespus de grea,
Mi-l simt cum se stinge asemeni unui cărbune,
Și mă trec prin viață, ca și când n-aș exista,

Uneori gânduri negre, amare se perindă în minte,
Inundandu-mă cu o teamă atât de îngrozitoare,
Încât dorul de tine mi-e ca un cuptor fierbinte,
Și mă topește ușor (încet) precum o lumânare.

Uneori sunt clipe când singurătatea mă doboară,
Fiind izolată asemeni unui condamnat proscris,
Îmi vine să evadez din viața asta tristă, amară,
Ca pasărea Phoenix să renasc, să zbor spre cer sus.

Uneori când deznădăjduita-i a mea ființă,
Uita, fiind răpusă de dorul tău să mai trăiască,
Îmi vine să mor, să dispar, dar mi-e cu neputință,
Nu-mi rămâne decât să privesc stelele-n bolta albastră.

Uneori fără să vreau mă cufund, sperând într-un vis
M-agat de un ultim fir de speranță neștiut, ne aflat,
Ca un călător rătăcit în așteptarea unui tren ce s-a dus,
Să oprească în stația unde singură plângând m-a lăsat.

Uneori în neputință, simt că mă prăbușesc într-un abis,
Știi, îmi vine să urlu, să strig, căci dorul de tot m-a răpus!

——————————-

Elena TUDOSA

29 iunie 2019

Imagine facebook

Elena VOLCINSCHI: Pe-acest pământ de dor, eu m-am născut

Pe-acest pământ de dor, eu m-am născut
Și din acest pământ, mi-a crescut rădăcina,
Întâia slovă, dorul, aici le-am cunoscut,
Acest pământ mi-e graiul și vatra și stupina…
Fiorul românesc e fir de cântec dulce,
Tors pururea cu fusul iubirii și-al durerii,
În lume de-aș umbla și-oriunde mă voi duce,
Îmi va fi dor ca vorbei, de cumpăna tăcerii…
Frumosul meu meleag, pătruns de vechi istorii
Cu bogății ce-ntr-una freamătă a veselie
Poienile înverzite, munții trecuți de glorii
Păduri care se-’nalță în tril de ciocârlie.
Pe malu-ntins de ape, vegehează falnic far
Iar peste țara mea, tronează doar un cer,
Râuri susurând ape păzesc vechiul hotar,
Iar steaua românească-i din cele ce nu pier.
Pe-acest pământ de dor, din dureri m-am născut
Și soarta mi-am purces prin fire de lumină,
Cu-nvolburări sau liniști eu, vreme ce-am trecut,
M-am mulțumit cu locu-mi, n-am căutat pricină
Și nicicând altui neam, eu milă n-am cerut…

—————————————–

Elena VOLCINSCHI

Mihaela BORZEA: Unde mi-e soldatul? Eu… pe cine plâng?

UNDE MI-E SOLDATUL? EU… PE CINE PLÂNG?

 

A plecat în lume, clipă umblătoare,
Zbuciumare strânsă cu șireturi gri,
Trup care învață cum iubind se moare
Și cum plânge viața-n ochii de copii.

Pe hotare oarbe pacea-și vinde plozii,
Arma naște gloanțe și le-aruncă-n om,
Câinii-și latră ura prinsă-n vârful cozii,
Grade-și fac din doliul sticlelor cu rom.

Coasa taie duhul celor fără vină,
Din bocanci se-aude cum scrâșnește-n dinți,
Lama și-o călește-n Iadul cu lumină
Și străpunge cerul scuturat de sfinți.

-Tu, pe cine aperi? Sub ce steag îți zace
Visul de-a fi veșnic cel mai bun ostaș,
În ce toamnă neagră chinul tău își coace
Gândul că-n tranșee ești doar chiriaș?

În ce foc de gheață îți arunci durerea,
Îți topești armura și te stingi tăcut?
Unde-ți dormi nesomnul îndulcit cu fierea
Dorului ce cântă-n ultimul sărut?

Mi-e adânc războiul Clipei suspendate
Între zodii scrise de un zeu nătâng
Și întreb clepsidra scursă jumătate:
,,Unde mi-e soldatul? Eu… pe cine plâng?”

—————————-

Mihaela BORZEA