Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XXII)

Definitivarea creştinismului nostru

(secolele IX-X)

În legătură cu situaţia creştinismului românesc, în secolele VII-X, Pr. Păcurariu, în sinteza sa bisericească, face o serie de consideraţii de interes mai general. Invazia slavă păgână a curmat înfloritoarea organizare bisericească antică la Dunăre şi în Pont. Astfel, la sinodul VI, trulan, de la Constantinopol, din 680-681, la sinodul din 691-692, quinisext, ca şi la sinodul VII de la Niceea, din 787, nu a participat nici un ierarh (episcop) din regiunile dunărene. Absenţa unor informaţii certe despre episcopi sau horepiscopi în teritoriile româneşti, în secolele VII-X, nu înseamnă că erau inexistenţi. Creştinarea treptată a slavilor aşezaţi aici denotă că exista nu doar masa credincioşilor, ci şi o ierarhie alcătuită din episcopi (horepiscopi  şi periodeuţi) şi preoţi, cei ce săvârşeau predica şi botezul. Comunităţile creştine din nordul Dunării puteau rămâne izolate, după secolul al VII-lea, rupte de viaţa bisericească generală? Schimbările ivite pe plan general  impuneau adaptarea comunităţilor locale, iar aceasta n-o putea face decât ierarhia din fruntea lor, oricât de simplă sau sumară af fi fost aceasta. Se pune întrebarea: dacă n-au existat episcopi (horepiscopi), cine săvârşea hirotonia preoţilor? Chiar dacă ar fi supravieţuit numai scaunul de la Tomis, mutat ulterior undeva în nordul provinciei, la Dinogetia sau Noviodunum, candidaţii la hirotonie din ţinuturile îndepărtate unde s-ar fi preoţit?! Întrebarea, de fapt, rămâne fără răspuns.

Ne este greu să admitem astăzi că, pentru două sau trei secole, n-au existat episcopi pe linia Dunării sau în Dobrogea, datorită migraţiei slavo-bulgarilor păgâni, necreştinaţi încă. Ar trebui să acceptăm că un candidat la hirotonie din Transilvania sau Maramureş era nevoit să meargă, în condiţiile de atunci, până la Thesalonic sau Constantinopol? Repetăm, asemenea întrebări sunt retorice sau inutile, atâta vreme cât nu avem date certe despre existenţa unor episcopii în această zonă. Autorul concluzionează astfel: „Toate acestea duc la presupunerea că episcopii aflători în teritoriile dintre Dunăre şi Mare sau cei rămaşi în sudul fluviului după migraţiile avaro-slavo-bulgare (?) hirotoneau un preot de mir văduv (!) sau călugăr din nordul Dunării ca episcop sau horepiscop. Acesta era împuternicit să hirotonească preoţi, să sfinţească biserici ş. a.”. Din păcate, istoria nu se poate clădi pe presupuneri, iar enunţuri ca cele de mai sus sunt în afara spiritului ei. Acelaşi autor afirmă că Bizanţul a trimis misiuni creştine în teritoriile vecine, la moravi, bulgari şi sârbi, dar nu şi la români, întrucât aici exista o „veche organizare bisericească în frunte cu ierarhi de neam român”. El continuă în acelaşi spirit: „Logica istorică nu poate admite ca aceste trei popoare slave vecine …să-şi aibă propria lor ierarhie superioară…, iar românii, creştinaţi cu şase-şapte secole înainte, să nu fi avut proprii lor ierarhi”. Aceste susţineri denotă aceeaşi neînţelegere a faptului că, între 602-864, la Dunăre şi Pont, nu mai existau scaune episcopale, din cauza năvălirii slavo-bulgare păgâne. Nici un fel de argumente şi nici o invocare a logicii istorice nu poate schimba o realitate dată. Cu toate acestea, autorul afirmă că înfiinţarea de episcopii slave în sudul Dunării, mai ales la Vidin (Bononia) şi Dârstor (Durostorum),  „ne face să credem că unii din episcopii care vor activa de acum înainte pe pământ românesc au putut primi hirotonia şi în aceste centre, mai ales între anii 681-971, când Dobrogea a ajuns sub stăpânire bulgară”. Autorul ştie prea bine că acele episcopii slave din sudul Dunării au fost înfiinţate după 864 (creştinarea bulgarilor) şi atunci nu poate fi vorba despre hirotonie în aceste centre, între 681-971! Contradicţia este evidentă.

Şi românii au primit liturghia slavă, introdusă la Preslav, în Bulgaria, la începutul secolului al X-lea, într-un anumit context istoric. Până la sfârşitul secolului al XVII-lea, au răsunat în bisericile noastre româneşti de la oraşe şi sate, cuvintele neînţelese de popor ale liturghiei slave. Apoi, actele cancelariei domneşti pentru stăpânirea moşiilor, zapisele de vânzare, cronicile şi poruncile de judecată se scriau în slavonă. Chiar şi după înlocuirea, în Ţările Române, a limbii slavone cu limba română, limba poporului a păstrat în scris haina străină a slavoniei, însemnându-se sau scriind cu litere (buchii) chirilice încă câteva secole. Este un aspect neobişnuit ca un popor latin să păstreze timp de secole liturghia, limba de cultură şi alfabetul slavone. Care este cauza, în ce împrejurări şi de când datează slavonismul? Întrebarea şi-au pus-o mulţi istorici, cărturari şi cronicari, începând cu Miron Costin, Dimitrie Cantemir, care afirmau eronat că, după nereuşita conciliului de la Florenţa de unire a bisericilor (1439), românii, pentru a se deosebi de legea Apusului (romano-catolică), au primit de bunăvoie limba străină în biserică. Dar sunt acte şi cărţi slavone anterioare conciliului de la Florenţa. Pe de o parte, istoricii străini, adepţi ai teoriei imigrării  românilor din sudul Dunării, consideră că adoptarea de către români a liturghiei slave este încă o dovadă a venirii lor din sudul Dunării, stăpânit de slavi. Dimpotrivă, liturghia slavă prezentă la noi (în nordul Dunării) denotă că românii erau, în momentul primirii ei, un popor aşezat, cu o clasă suprapusă învăţată. Alţi istorici afirmă (presupun) că românii, neavând episcopi, trimiteau preoţii lor pentru hirotonie la vlădicii sud-dunăreni de la Vidin sau Dârstor, şi în acest fel au învăţat slavoneşte. Dar nici această explicaţie nu are temei, erau episcopi de limbă latină la Oradea şi Continue reading „Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XXII)”

Anatol COVALI: Iubirea n-are margini

Iubirea n-are margini

 

Iubirea n-are margini, ea e ca Dumnezeu
croită din acelaşi tulburător mereu.

În splendida-i lumină,
întotdeauna lină

pătrunde câteodată, timid, sufletul meu.

Atunci devin un altul,
căci simt în trup Înaltul

şi-Adâncul ce a toate şi-n toate e nucleu,

iar sufletu-mi vibrează
când rază după rază

se ţes ca să devină în mine curcubeu.

În orişice iubire
e-un strop de nemurire

atunci când dăruirea ajunge-n apogeu.

.
De-aceea simt azi cum e
schimbată a mea lume

când dau doar de iubire pe ultimu-mi traseu.

————————————–

Anatol COVALI

București

2 iulie 2019

Corneliu NEAGU: Apusul

APUSUL

 

La poala codrului aflat în faţă

măceșii care-abia au înflorit

sub adieri fecunde se răsfaţă

cu crengile plutind în asfințit.

 

Surprinsă de plăcuta adiere,

cu frunzele făcute evantai,

pădurea cântă ode de-nviere

apusului ce trece peste plai.

 

Copacii-adună ultimele raze,

cu ramurile-ntinse către cer,

din frunze cad mirifice topaze

pe tufele cuprinse de mister.

 

Sfârşitul zilei parcă te îmbată

cu liniștea adâncă ce coboară

din soarele rămas numai o pată

pe marginile boltei ca de ceară.

 

Te strâng înfrigurată lângă mine,

cu trupul să te apăr de năluci,

iar tu obrajii-n palme mi-i apuci

şi mă săruţi adânc printre suspine.

———————————————–

Corneliu NEAGU

4 iulie 2019

 

Anna-Nora ROTARU: De vorbă cu mine însămi

DE VORBĂ CU MINE ÎNSĂMI …

La fereastra sufletului, pe pervazu-i mă așez,
Punându-mi gânditoare fel de fel de întrebări…
Încerc răspunsurile să le găsesc cu al meu crez,
Oricât să coste adevărul, nu încerc să îl fardez,
În minte căutându-l, chiar pe nestiutele cărări,
Fără denaturări, răscumpărări…

Mă-ntreb: cum de trăiesc simțind ades că nu exist ?
Pășind, cum merg ca racul înapoi sau stau pe loc ?
De ce-n hohote râd, când totu-mi pare tern și trist ?
Când cuțitu-nfipt mă doare, de ce mai mult persist ?
De ce nu-mi retrag mâna ci, mai vârtos o bag în foc ?
Zău, că nu mă înțeleg deloc…

Cum pot să vă vorbesc, dacă nu vreau să m-ascult ?
Dar voi de ce-mi vorbiți, când m-am săturat s-aud ?
Cu fărâme mă hrănesc, de ce să dau vouă mai mult ?
De ce-mi impuneți voia, când mintea-mi are al ei cult,
La care mă încred, de-oi fi nebun, romanticul zălud ?
Adevărul caut numai, chiar de-i crud…

Cum mă fură visul, când am ochi deschis și-s treaz ?
Ce pot oare să visez, când speranțele-au murit ?
De ce-opresc lacrima și râd, la dureri și la necaz ?
De ce pasu-mi domolesc, când vrând ca un cal breaz,
Să-mi crească aripi și să zbor, pe tărâm nețărmurit
Rămân, ca un nătâng, înmărmurit ?

De ce mă tem de umbra-mi, inima bătând în ropot ?
De ce vocea o sugrum, când mă-neacă răzvrătirea
Și auzul vând să sparg, iese geamăt mut și șopot ?
Simțăminte, de ce-alung, când în mine bate-a clopot ?
De ce ura mi-o impuneți, când nu-mi place uneltirea,
Dorind iubirea-n lume și-ocrotirea ?

Întrebări… răspunsurile mi-au secat și-s obosită…
În juru-mi lumea-i curioasă și privește indiscretă…
Visarea mi-am ascuns-o, pe-undeva îmi stă dosită,
Mi-e sete de o altfel viață, dornică-s și hămesită,
Dar, cerând destinului s-arate calea mea, secretă,
A zis că pe frunte-i scrisă și… regretă…

————————————

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

2 iulie 2019

Silvia BODEA SĂLĂJAN: Oglinzi

                                (părinților mei)
…Și niciodată sărbătorile n-au mai fost la fel…
Din nou e-o sărbătoare fără voi
Din nou nu știu cum aș putea să spun
De ce când curge bucuria-n toate
Voi sunteți doar o poză-ntr-un album
Privesc în urma ce păstrează clipa
Într-o oglindă tăinuită-n dor
Și din paharul vostru vinul rece
Înalță arc viclean de vânător
Râdeați că soarta vă privește drept
Și viața clocotea în voi cascadă
Vă simțeați ocrotiți de îngeri poate
Crezând că steaua voastră n-o să cadă
Dar zâmbetul se stinge acum departe
Ecoul moare prin păduri pustii
În nopțile când ninge la fereastră
Vă mai aștept crezând că veți veni

———————————

Silvia BODEA SĂLĂJAN
3 iulie 2019

 

 

Anatol COVALI: Nu-mi aparţin

Nu-mi aparţin

 

Nu-mi aparţin. Creez o poezie
şi-mi pare c-am compus o simfonie.

Fac ceva nou
şi-l văd ca pe-un tablou

din cea mai preţioasă galerie.

Mă risipesc
întruna c-un firesc

ce pare alint tandru când adie,

pentru că vreau
ca din surplus să dau,

să nu-mi rămână totul numai mie.

Pictez pe dor
şi bucium în major

cu o nemărginită dărnicie

ce nu-i al meu,
dar ce-am simţit mereu

c-ar fi putut, de-aş fi dorit, să fie.

Şi-ncet, încet
vă dau un nou poet

care cântând se crede ciocârlie.

————————————–

Anatol COVALI

București

1 iulie 2019

Irina-Cristina ŢENU: Altundeva

Altundeva un chip își dezvăluie frământările

În oglinda ce-și ascunde trăirile.

Altundeva ramuri de vise

Trosnesc în focul pasiunii nestinse.

Altundeva o secundă căzută în uitare

Se oprește-n inimă, iubind fără ezitare.

Altundeva într-o euforie de clipe

Gândul se roagă la iubirea ce-l corupe.

Altundeva prin văzduhul ce-și scutură trupul ,

Timpul, măiastra pasăre a vieții, survolează cerul

În căutarea păcii divine.

Altundeva cerul îmbracă multicolorul veșmânt,

Curcubeul răsare să șteargă lacrima unui cuvânt

Nerostit, dar prezent în divina picătură de ploaie.

Altundeva e o liniște ce-nvăluie misterul albastru,

Stelele se prind în horă în jurul mândrului astru.

Aici, în suflet, ești doar TU,

Amintirea unei șoapte ce așteaptă

Într-o călimară să scrie iară

Povestea de catifea de odinioară.

———————————

Irina-Cristina ŢENU

2 iulie 2019

Dan-Obogeanu Gheorghe: Lectură

Te voi citi adesea printre gânduri
Cu dorul meu făcut privighetori,
În umbra codrului cu ramu-n rânduri
Și-n poenița verde cu viori

Și cântec de albastre inimioare
Legate-n lațul de tăceri furate
Răsună-n veacul care te mai doare
Ca un chimval cu notele mirate.

Te voi citi adesea printre stele
Cu dorul meu făcut un colț de lună,
În umbra cerului cu vechi castele
Aștept privirea ta de zână bună.

Te odihnești la margine de mare
Pe valul timpului pierdut in infinit,
Corăbier cu pânzele de soare
Mă regăsește-n zori sau asfințit…

Venit din nori cu versul in condeie
Rescrise-n ploile cu picuri reci
Grădină-mi esti, Mireasă și Femeie…
Iar eu rămân doar Vantul din poteci!
……………………….
Te voi citi in albe foi veline
Cu ploi de vers în nopțile senine!

——————————–——–

Dan-Obogeanu Gheorghe

1 iulie 2019

Alina CRISTIAN: Uneori…

Uneori sunt zâmbet, alteori sunt lacrimă,
Dar tu, mereu îmi așterni soarele pe faţă…
Îmi ești mereu aproape, și mă ţii de mână,
Mă ghidezi spre curcubeu, mă ridici spre lumină.

Uneori sunt ploaie, ce-mi răscolește-n gânduri,
Iar tu-mi aduni fiecare nor, și-l transformi în zâmbet…
Ești mereu cu mine, simt prezenţa ta,
În fiecare șoaptă, ce vântul o poartă în bătaia sa.

Uneori sunt liniștea cerului, oglindit în ochi de mare,
Alteori sunt furtuna întunecată a ochilor tăi,
Ce-mi aruncă-n inimă văpaie…
Dar orice-aș fi, tu ești echilibrul meu, într-o lume nemiloasă
Și fiecare dimineaţă ce începe cu tine,
Îmi dă energie, cât pentru întreaga viaţă.

Uneori sunt noaptea, ce-ţi ghidează pașii lini,
Când revii în braţele-mi, ce-ţi recunosc parfumul fin…
Alteori sunt o vioară, ce-ţi cântă poezia mea,
Tu o asculţi, și-mi săruţi notele,
Ce-ţi cântă toată iubirea din ea.

Uneori sunt salcie plângătoare la mal,
Alteori sunt un zâmbet, de copil ștrengar…
Dar tu, cu iubirea ta curată, de fiecare dată,
Ma poţi trece de la un mal la alt mal,
Fără să ceri răsplată.

Uneori sunt șoaptă de dor ce te cheamă,
Alteori sunt plâns de copil, când îmi este teamă…
Dar mâna ta, e mereu aproape, și mă liniștește,
Iar dragostea ta, asemeni unui trandafir,
Sufletul îmi înflorește.

——————————–

Alina CRISTIAN

3 iulie 2019

Ala MUNTEAN: Cu un ciob de stea…

CU UN CIOB DE STEA…

 

Revărsând pe fața gliei doru-ncins în călimară
Rupând mrejele mândriei cu un ciob de Stea Polară
Șoapte se strecoară-n vise, gând flămând de mângâiere,
Luna razele-și întinse într-o urmă de tăcere.

Se scufundă fiecare-n ale nopții valuri reci,
Călător ca orișicare alinat de vorbe seci
Ce-și declină neputința în stropi de cafea amară,
Sugrumând în zori voința unui răsărit de vară .

Străbătând din nou imașuri văd lumina noi cazanii,
Rătăcesc în suflet versuri ce-și ascund în plete anii,
Umbra stoarsă din vecie un contur nou își reflectă,
Sufletului bucurie, chiar de pare imperfectă…

Și când visul se destramă în al zilei răsărit
Își expune a sa gamă cerul cel nemărginit
De culori paleta largă are-al nostru Creator
Sclipuind roua din frunze în crâmpeiele de dor,

Revărsate peste glie când e-ncins în călimară
Sfărmând mrejele mândriei cu un ciob de Stea Polară…

——————————————-

Ala MUNTEAN

Republica Moldova

3 iulie 2019