Alexandru NEMOIANU: Raportul Tismăneanu – un manifest vicios

La jumătatea lunii Decembrie 2006 a fost dat publicității raportul întocmit de către o comisie condusă de către Vladimir Tismăneanu. Scopul raportului trebuia să fie analiza crimelor comise în vremea regimului comunist în România.

Vladimir Tismăneanu este fiul unuia dintre ideologii marxismului de tip Stalinist venit cu armatele sovietice în România. Numele real al tatălui sau, la venirea în România cu trupele de ocupație sovietice, era Tismetsky și sub acest nume el a prosperat în Uniunea Sovietică. La venirea în România el și-a adaptat numele și l-a preschimbat în Tismăneanu, dovedind consecvență și fidelitate cu îndoielnica deviză, ’ubi bene, ibi patria”. Feciorul sau, alintat “Volodea”, a profitat din plin de avantajele de nomenklaturist și acuma, el consideră că poate da lecții Românilor, victime ale regimului căruia tatăl sau i-a fost parte și ideolog, despre cum să înlăture urmările comunismului.

Acest raport, cum ziceam, ar fi trebuit să prezinte crimele comise de către regimul comunist în România și să le documenteze.

Raportul a cuprins o sumară istorie a regimului comunist și el numește, selectiv, câțiva dintre conducătorii și ideologii comuniști. În nici un chip nu caută raportul să condamne ideologia marxist-leninistă și tot în nici un chip nu analizează crimele comuniste și mai vârtos universul concentraționist comunist (care ar fi însemnat să numească numărul celor ce au trecut și pierit în acel infern, structura victimelor: etnică, socială, ideological, să numească pe torționari, de la comandant la executant, apartenența lor politică, socială, etnică). Cu durere se poate vedea că raportul “uită” să menționeze că între comuniști și între victimele lor a fost o deosebire de credință atâta de mare încât în chip necesar una dintre părți a avut dreptate și alta nu a avut. În fapt ,din toate punctele de vedere, acest raport este un eșec și un pretext.

Raportul este un eșec deoarece este făcut incredibil de superficial și ignorând orice normă de conduită științifică imparțială. Vladimir Tismăneanu nu a ascultat mărturii ale supraviețuitorilor temnițelor bolșevice. El nu a aflat de bine să dea numele principalilor călăi și “teoreticieni ai crimelor comuniste, între care era și tatăl său. Citind acest ‘raport” ai sentimental dureros că Vladimir Tismăneanu a urmărit un plan și a plecat de la intenția de a minimaliza crimele comuniste, cărora tatăl sau, Tismetsky, le-a fost coautor și direct participant.

Mai ales “raportul Tismăneanu” nu scoate în evidență principala intenție, principalul scop, al universului concentraționist, care a fost “reeducarea”. Ideologii ocultei (și deci și ai comunismului) au avut și au de scop, ”reeducarea” omului, distrugerea persoanei umane, transformarea ei în robot la voia călăilor. În ultima analiză “lupta” ocultei” și deci a comunismului și azi a “globalismului”, este cu Dumnezeu și împotriva planului divin.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Raportul Tismăneanu – un manifest vicios” →

Ierodiacon IUSTIN T.: Întâi vine mângâierea, apoi durerea…

(Gânduri de Rusalii)

Există întrebări care pot deschide uşi incredibile către înţelegerea lui Dumnezeu. Către a şti dacă Fiinţa care ne conduce e fundamental bună sau rea. Sau indiferentă. Dacă se mulţumeşte să ne consoleze durerile şi suferinţele după ce deja s-au întâmplat, promiţându-ne că „dincolo va fi bine”. Sau dacă are un medicament pregătit înainte ca suferinţele să se producă. Dacă nu cumva are pansamente pentru durerile care nu s-au întâmplat…

Întrebarea care se ridică din noi pentru Fiinţă, pentru a-i cerceta căile Ei, este: „Ce vine mai întâi, mângâierea sau durerea?”.

În logica vieţii de toate zilele, bineînţeles că am spune – durerea. Întâi ne lovim la picior. Şi apoi ne pansează cineva. Întâi cădem la pat bolnavi. Întâi ne supără o veste rea. Întâi ne doare rătăcirea celor dragi. Întâi ne moare cineva… Şi apoi, încet, lumea ne consolează, timpul mai şterge rănile, Dumnezeu ne mângâie. Părem că înţelegem ceva şi ne liniştim după ce durerea a avut loc.

Dar dacă Fiinţa cea Atotbună şi înţeleaptă nu-i aşa?… Dacă nu seamănă deloc cu un Părinte care aşteaptă ca răul să vină peste copilul Lui – neputincios şi, oarecum, neştiutor – pentru ca apoi să-l oblojească? Dacă timpul la Ea e cu totul altfel? Şi dacă, în acest timp, toate durerile, toate suferinţele, toate Crucile existenţei noastre au fost deja cântărite mai dinainte, de când Duhul a suflat suflare de viaţă în nările fiecăruia dintre noi?… Ar însemna un gând teribil, nebun faţă de înţelepciunea lumii, o revoltă faţă de structurile bunului simţ omenesc şi ale raţiunii!…

Ar însemna – ce gând! – că întâi vine mângâierea şi apoi durerea.

La auzul acestei posibilităţi, am putea să fim revoltaţi faţă de Fiinţă, să se stârnească energii contrare în fiinţa noastră. Să fim împărţiţi între fericire şi un soi de nebunie nelumească, neştiind cum să cântărim amestecul acesta ciudat de suferinţă şi har aprioric care defineşte viaţa noastră. Dacă lucrurile stau aşa, Fiinţa e ori revoltător de crudă ori… mai presus de mintea noastră în Bunătatea Ei.

Şi nu ne rămâne decât uimirea ca să punem mintea noastră să gândească aşa!

Uimire. Căci iată primul fapt al existenţei. Iată un copil care se naşte, şi părăseşte căldura pântecului matern, şi este dus într-o lume în care-i e frig, în care-şi forţează plămânii să respire pentru prima dată, şi ochii să vadă în lumina orbitoare a Vieţii. Nu numai mama naşte în durere, ci şi copilul însuşi se naşte în durerea proprie. Dar această durere a Vieţii – într-un chip de neînţeles şi desăvârşit – a fost deja mângâiată timp de 9 luni prin locuirea în căminul cald şi familiar al mamei lui. Fiinţa întâi l-a mângâiat, nu a vrut să-l sperie, l-a adus pe lume încet, într-o casă prietenoasă şi protectoare. Pentru ca, după ce a fost hrănit îndestul cu Dragoste, să aibă puterea s-o părăsească. Pentru ca durerile naşterii să aibă sens pentru ceva. Mai dinainte.

Căci, dacă ne ducem cu mintea la Cer, înţelegem că fiecare copil care se naşte trăieşte, în felul propriu, acea suferinţă universală a Fiinţei care părăseşte sânul părintesc. Acea suferinţă a lui Iisus însuşi, omul universal, care a părăsit sânurile Tatălui ca să se întrupeze, să locuiască în trup, să moară şi să învieze. Cu fiecare copil născut se petrece o iniţiere a Umanităţii în suferinţă. Dar suferinţă după ce Viaţa a fost deja mângâiată. Căci Iisus a petrecut din veci în căldura sânului Tatălui, mai înainte să se facă om. Şi fiecare copil a petrecut 9 luni în căldura casei mamei, mai înainte de lume. Aşa, deşertarea, naşterea, venirea pe lume, durerea – au sens. Au fost înţelese dinainte. Au fost mângâiate. De Însuşi cel numit Mângâietorul a Toate. Duhul Sfânt.

Sau hai să ne gândim la una din cele mai mari dureri de pe lume. Maica Domnului care şi-a văzut Fiul răstignit. Oare credem că Maica Domnului s-a consolat postum, mângâiată de ucenici, de femeile mironosiţe, şi apoi de însăşi Învierea Fiului Ei? Nicidecum. Fiinţa îi mângâiase în taină inima Maicii Domnului mai dinainte, ca să poată purta această suferinţă. S-o poată desluşi. Şi când adică? Maica Domnului a fost mângâiată încontinuu timp de 33 ani prin existenţa Fiului Ei. Prin Bunăvestirea lui Gavriil, înainte de zămislire. Prin salutul Elisabetei – Continue reading „Ierodiacon IUSTIN T.: Întâi vine mângâierea, apoi durerea…” →

George ANCA: Eminescu aluziv

(ilustrație de Mihai Cătrună)

Mihai Sadoveanu cu lumina vine de la răsărit tocmai când India se eliberează de englezi… România e ocupată de ruşi! Mihai Eminescu este interzis mutilat – ceea ce s-a reprodus în anii 90 pe canale de aceeaşi teapă…

Inorogul şi oceanul lui Lucian Blaga – “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” – Lumină lină de Tudor Arghezi – la Eminescu, nonviolentă e Rugăciunea unui dac, sau ahimsa finalului din Călin (Kali/dasa) – “Mai e-n tot universul o stea plină de pace,/ Netulburată vecinic de ură, de război”?

Zricha Vaswani, înapoi pe pământ indian, a deschis, parcă altfel, ochii asupra scripturilor supreme ale vechii-noii Indii, aşternând un du-te-vino între Odă – Katha Upanishad, Glossa – Sutta Nipata, Rugăciunea unui dac – Rig-Veda, Scrisoarea I – Rig-Veda, Luceafărul – Srimad Bhagavad Gita, Kamadeva – Sakuntala, Mortua est – Budha-Karita. Ciudat, sau asemănător, doctoranzii români, petrecuţi hindus, se vădesc mai adânc submerşi indianităţii, poate încă un argument al afinităţilor româno-indiene. N-am curaj să stilizez aparenta regăsire, la ei, a românismului prin indianism (universitar).

Yatindra Tiwari a rămas fascinat, de Heliade (tradcător al Legilor lui Manu sau Tirukural), anume de eufonia stelară a laptelui, în “Zburătorul”.

Între Roma şi Tomis, între cer şi pământ, între Trachina şi Tracia, glasul alcionilor, fii ai luceafărului ubicuu şi etern, îngână pe Ovidiu.

mâine de mai vieţuia

doina-şi eminescia

ca românii ce târziu

doina zor eminesciu

am mai stat în Washington

pe bănci de lemn din Eminescu

din sângele asasinaţilor şi tu

Tahar Djaut la 39 d’ani

dă crima omoară-mă

astfel să-ţi mulţumesc

îmi prenumăr răchita

pluralului eminescian

văduva lui Eminescu

în gura lui Călinescu

am fi putut vorbi mai

mult despre Kalidasa

două egaluri viduşaka

lui Creangă punând Eminescu tilaka

Eminescu în Mexico în inimă

la mijloc New-York-ul încrimină

Creangă Hanuman

la Eminescu în Coran

iar la bojdeucă Al Rahimi

Rama Crist Eminescu

Continue reading „George ANCA: Eminescu aluziv” →

Ligya DIACONESCU: Poezii dedicate lui Eminescu

EMINESCU

Printre luceferi te-am văzut

În noaptea prea frumoasă

Cobori încet, la mine-n gând

Și calea-mi luminează

Pe lângă plopii fără soț,

Adesea trec și eu

Îți simt vecinii pe la porți

Răsari în gândul meu

Și-n dorul tău neîmplinit

De stă în glasul mării

Aud poeme-ncet șoptit

În noaptea Învierii

Când sună buciumul pe deal

În vremurile-ți pure

Cântă aleanul de cleștar

În lacul de pădure

Mai urcă turme ascultând

Cum vântul îți mângâie

Urmele pașilor pierduți

În amintirea vie

Răsai ușor, Emin iubit,

Poet fără pereche

În gândul meu, șoptindu-mi lin

Poeme la ureche!

EMINESCIANĂ

Iubitei, îi scriu pe gând

Tu să mă ierți, mi‐e dor de tine

Te caut, te iubesc, te chem,

Ce bine‐mi este când mă mângai

Când pleci, mi‐e viaţa un infern!

Trăiesc adesea‐n disperare

Şi nu‐nţeleg ce e in mine

Dar tot mă tem și iar mă doare

Iubito…dorul pentru tine

EMINESCIANĂ … DORINȚA

Eminescu cheamă marea

Printr-un ultim tainic dor

În dorința-i de-nsoțire

Printre aștri călător…

Continue reading „Ligya DIACONESCU: Poezii dedicate lui Eminescu” →

Constantin MOȘINCAT: Contribuția armatei la fortificarea morală a ostașilor și a locuitorilor din zona de vest a României Mari – Monument viu pentru Eminescu

Dragostea de neam este o moştenire testamentară învăţată îngenunchiat pe mormintele strămoşilor. Ca elemente de noutate, lucrarea noastră, reconstituie un tablou complex, prin verigile diverse care se înlănţuie în concepţia cuprinzătoare a politicii de apărare, în dinamica resurselor – trecute de la dorinţe la posibilităţi –, în mentalitatea politică, oscilantă. Întărit cu efortul asumat, fortificat şi „blindat” cu speranţă şi încredere, frontul de vest a fost ruinat printr-o decizie politică eronată. Deschidem, aşadar, dosarul chestiunii de apărare, cu dorinţa de a completa şi a da o altă judecată de valoare informaţiei care prezenta şi justifica, până acuma, decizia de cedare fără luptă, cu formula: „România risca să fie desfiinţată dacă (…)” Făcând o analiză de ansamblu asupra problematicii, marcată de domnia regelui Carol al II-lea, am examinat, cu atenţie, eroarea politica, din 1940, de cedări teritoriale fără luptă. Am ajuns la concluzii contrare punctelor de vedere care susţin şi justifică poziţia oficială adoptată, potrivit căreia nu exista o altă cale. Argumentele noastre se întemeiază pe tăria de foc a cazematelor, pe moralul şi voinţa armatei şi a poporului de a lupta. Potenţialul economic şi militar, resursele umane şi financiare mobilizabile erau capabile să ducă războiul, pe care, cu posibilităţi mai mici, România l-a început şi dus un an mai târziu (începând din iunie 1941).

Col. r. Dr. Constantin Moșincat – Politica de apărare a vestului României (1930-1940)

***

De-a lungul frontierei de vest au început lucrările de fortificare (1936-1940), menite să apere hotarele trase de dreptatea istorică a neamului nostru în decembrie 1918. La adăpostul acestor fortificaţii, ţara putea să-şi trăiască, în linişte şi în siguranţă, viaţa ei de muncă paşnică.

Prin adresa nr. 5457/3.10.1937, Direcţia Fortificaţiilor era anunţată despre vizita primului ministru, programată pentru 9 octombrie 1937, prilej pentru sfinţirea unei cazemate. La obiectivul nr. 22 bis ( Marghita) din Episcopia Bihor s-a oficiat solemnitatea „punerii pietrei fundamentale la lucrările de apărare ce se fac la frontiera de vest”^[1] de către prim-ministrul Gheorghe Tătărescu. Comandantul Sectorului de lucru nr. 1, maiorul Ioan Bădiceanu, comunica unităţilor din subordine^[2] componenţii delegaţiei militare, formate din: general Dănilă Popp, general Ştefan Căţoiu, colonel Dumitru Vasiliu, colonel Gheorghe Zaharescu, maior Teodor Ionescu şi alţi 30 de ofiţeri din cadrul Sectorului.

Pentru inspectarea acestor lucrări a venit la Oradea, pe 9 octombrie 1937, primul ministru Gheorghe Tătărescu, însoţit de generalul Constantin Ilasievici, (ministrul apărării naţionale) şi inginerul Radu Irimescu, (ministrul aviaţiei). După sosire, primul-ministru, împreună cu şefii autorităţilor bisericeşti, militare şi civile, (în frunte cu mitropolitul Nicolae al Ardealului şi episcopii Nicolae al Clujului şi Nicolae al Orăzii), au mers în comuna Episcopia Bihor, în hotarul căreia s-a făcut sfinţirea temeliilor unei cazemate şi s-a aşezat hrisovul de temelie. Slujba sfinţirii a îndeplinit-o mitropolitul Nicolae al Ardealului – venit anume în acest scop –, asistat de episcopii Nicolae al Orăzii şi Nicolae al Clujului, precum şi de un sobor de preoţi.

După actul binecuvântării lucrărilor de fortificaţii a avut loc o mare recepţie în sala cinematografului Dorian din Oradea. Seria cuvântărilor de la recepţie a deschis-o episcopul Nicolae al Oradiei. Adresându-se primului ministru, vorbitorul remarca puternica trezire a conştiinţei româneşti la graniţa de vest a ţării. Opinia locuitorilor din zonă legitima realizarea operei pentru întărirea stâlpilor de la hotare. Aceasta nu însemna, pentru neamul românesc, altceva decât constituirea într-o formă nouă, cerută de acele vremuri, a atitudinii străvechi şi specifice ale unei culturi româneşti şi creştineşti de apărare^[3].

Biserica ortodoxă – care, prin strădanie şi jertfe nenumărate, a creat conştiinţe, la hotarele ţării şi a organizat rezistenţa neamului – se bucura de înalta vizită a primului ministru şi a preţioşilor săi colaboratori militari. Vizita îmbrăca, cu strălucire, o nouă întâlnire a bisericilor strămoşeşti cu autoritatea de stat, pe tărâmurile Bihariei, iar prin întrunirea înalţilor ierarhi ai bisericii ortodoxe şi greco-catolice, cu prezenţa generalilor armatei, de la cel mai înalt nivel, reprezenta un moment unic. Se dovedea, încă odată faptul că brâul de piatră şi fier se cimenta prin comuna lucrare cu al doilea brâu, al eparhiilor şi bisericilor din vestul ţării (anexa nr. 19). În discursurile lor ceilalţi vorbitori au adus omagii de loialitate faţă de tron şi ţară^[4].

Gheorghe Tătărescu a mulţumit celor prezenţi pentru sentimentele de credinţă ce s-au exprimat cu atâta căldură. Manifestarea era îndeosebi scumpă, fiindcă avea loc la o margine a ţării, unde, simţul de răspundere trebuia să fie în permanenţă treaz şi patriotismul în permanenţă viu şi creator. Colaboratorii militari ai guvernului, veniţi cu scopul de a inspecta primele lucrări de fortificare a graniţelor, care se încadrau în programul de înzestrare elaborat sub îndrumarea regelui, au fost înconjuraţi cu atenţie de autorităţile civile şi religioase din zonă. Pe baza constatărilor de la faţa locului reprezentanţii guvernului au putut să păşească şi la executarea ultimului capitol din demersurile făcute în vederea sporirii puterii militare a oastei şi continuării operei de organizare şi de propăşire în siguranţă şi pace. Începerea acestei mari opere de fortificare, în concepţia primului ministru, avea scopul slujirii intereselor apărării ţării şi deopotrivă a păcii. Tari şi armaţi, „vom dezarma toate tentaţiile – slabi şi neapăraţi, vom încuraja toate apetiturile. Prin tăria noastră alungăm războiul – prin slăbiciunea noastră îl chemăm şi îl provocăm. În împrejurările de azi, tăria înseamnă pace şi slăbiciunea înseamnă război”^[5]. Iată de ce cazematele din vestul ţării aveau menirea să asigure securitatea fruntariilor, fiind considerate totodată şi cazemate ale păcii.

Cu prilejul acelei solemnităţi, care reprezentase şi un act de afirmare a puterii crescânde a statului, s-a proclamat dorinţa de a trăi în raporturi de prietenie cu aceia pe care vicisitudinile istoriei i-au aşezat, în trecut, pe drumul marilor neînţelegeri. Tătărescu îşi declarase disponibilitatea pentru colaborare cu vecinii, pentru considerarea şi apărarea păcii şi organizarea unei regiuni de convieţuire a Europei sprijinită pe respectarea dreptului şi pe armonizarea intereselor.

Continue reading „Constantin MOȘINCAT: Contribuția armatei la fortificarea morală a ostașilor și a locuitorilor din zona de vest a României Mari – Monument viu pentru Eminescu” →

Ionel NOVAC: Revista „Cele Trei Crișuri” – Supliment dedicat comemorării lui Mihai Eminescu (1926)

La 15 aprilie 1920, la Oradea apărea primul număr al revistei „Cele Trei Crișuri”, publicație care, alături de deja binecunoscuta „Familie” a lui Iosif Vulcan, avea să fie și a rămas și până astăzi una dintre cele mai importante reviste din viața culturală bihoreană. Sub conducerea unor personalități ale momentului (Roman Ciorogaru, vicar episcopal, George Bacaloglu, colonel și dr. Alexandru Pteancu, director general al învățământului), revista a avut inițial o apariție bilunară, apoi lunară, pentru ca, începând cu numărul 3-4 din martie-aprilie 1928 și până la ultimul număr (3-4 din martie-aprilie 1944), aceasta avea să apară o dată la două luni.

Un moment de răscruce din viața revistei „Cele Trei Crișuri” l-a constituit, ca urmare a ocupării Ardealului în urma odiosului Dictat de la Viena, mutarea forțată a sediului la București (septembrie 1940). Deși atunci s-a crezut că este doar o mutare provizorie, aceasta va dura până când revista își va înceta apariția.

Referindu-se la acest trist episod, col. George Bacaloglu, întemeietorul și directorul revistei, avea să consemneze cu durere: „Reuniunea și revista Cele Trei Crișuri, după douăzeci și unul de ani de activitate pe granița de vest, pe terenul culturii naționale, la 4 septembrie 1940 a trebuit să evacueze cu biblioteca centrală și întreg patrimoniul de esență românească, agonisire a celor două decenii de muncă. Două dintre cele trei Crișuri au rămas pe pământ românesc. Al treilea – Crișul Repede – a rămas pe pământ maghiar, constituind pentru întregul neam un nou ideal național. Revista noastră rămâne aceeași, cu aceeași structură și același crez reprezentând trecutul, cu toate jertfele și biruințele lui, iar prin acest nou ideal, făcând un sacru legământ cu aspirațiile și trăinicia viitorului”.

Pe parcursul apariției primei serii a revistei „Cele Trei Crișuri” (după 1990, la Oradea vor mai apărea alte două serii, într-un format nou), paginile acesteia vor găzdui numeroase articole dedicate Poetului Național Mihai Eminescu, fotografii și reproduceri din opera acestuia. Mai mult, în numărul 6-7 din iunie-iulie 1926, îi va fi dedicat un Supliment special, la cea de-a 37-a comemorare a trecerii sale în eternitate.

Astfel, chiar pe coperta revistei este inserat portretul Poetului, realizat după cea de-a treia fotografie a sa și tipărit, sub formă de carte poștală, de Editura „Ardealul” din Cluj. Din păcate, fără a fi menționat și autorul acestuia.

Pagina a noua a revistei include două articole dedicate lui Mihai Eminescu; primul, intitulat „Cultul oamenilor mari ai neamului. O atitudine”, scris de istoricul literar și publicistul Paul I. Papadopol, aduce un binemeritat elogiu Poetului Nepereche: „Un model nepieritor de modestie și de completă recunoaștere a măreției sufletești eroice, este o bună parte din poezia celui mai desăvârșit dintre sfinții neamului nostru – Mihail Eminescu. Nu pot să nu mă gândesc cu evlavie la el. Subscripțiunea ziarului Cuvântul atât de puțin însuflețită (mai ales față de alta, aceea a unui cunoscut om politic), eroii pe care în floarea vieței – ni-i abate vântul morții și al lipsei de atențiune publică, ceilalți cari trăesc, dau aparența unei vieți la care ar renunța cu plăcere, – toate acestea îmi aduc în minte pe Eminescu, vieața, epoca, poezia acestui artist pe care tocmai în ciuda indiferenței publice îl confirmă din zi în zi în sufletele contimporanilor aceiaș Providență care l-a înzestrat atât de uimitor”.

Al doilea articol, „Eminescu în fața legei”, este semnat de profesorul universitar Bogdan Ionescu, care, pornind de la teoria psihozei speciale, amintește cazul bibliotecarului Mihai Eminescu, acuzat pe nedrept de a fi sustras câteva din cărțile bibliotecii unde fusese angajat. „Câtă invidie sau câtă ignoranță la oamenii mici, care au ajuns în atingere cu acest titan al cugetărei omenești”, avea să constate autorul, care continuă: „Câți au putut cunoaște înfrigurarea cu care Eminescu strângea cărțile împrejurul lui și, cu o sete de neînvins întregei lui ființi, sorbea întregul lor conținut? Câți au putut să pătrundă înălțimea de spirit a acestui geniu, care plutea deasupra nimicurilor omenești, pentru ca să se mai intereseze de hârtiile tipărite ale unei fascicole, după ce sorbise din ele toate ideile ce conținea?… Și, pe un asemenea om, să-l aduci înaintea justiției pentru că neglijase a purta de grijă câtorva cărți, a căror citire era o necesitate imperioasă a existenței lui!… Și câte mizerii omenești de acest fel nu i se vor mai fi întâmplat sărmanului Eminescu?!”, încheia cu durere autorul.

Prima pagină a Suplimentului (pagina 91 a revistei) reproduce facsimilul poeziei „La steaua”, poezie, așa cum arăta istoricul literar Gheorghe Bogdan-Duică, „scrisă de Eminescu pe un album, sub o podoabă de flori uscate pregătită de mai înainte”. De altfel, cunoscutul eminescolog, căruia i se solicitase un material despre Mihai Eminescu pentru acest număr comemorativ, mai preciza următoarele: „Neavând liniște și răgaz – în epoca esamenelor, licențelor etc. -, să vă scriu un articol sau un studiu despre Eminescu, vă pun la dispoziție două inedite și un articol uitat în Timpul” (Cluj, 21 iunie 1926).

Primul material inedit îl constituie o variantă a poeziei „Copii eram noi amândoi”, reprodus pe aceeași pagină și despre care Bogdan-Duică afirmă că este o creație „despre copilăria sa, din manuscriptul academic 2259, p. 279. Deși poezia nu este terminată, ea explică un fond copilăresc și sentimental ușor de interpretat”.

Al doilea material inedit îl reprezintă o traducere după poetul german Christian Wernicke (1661-1725), o poezie scrisă la 1697 și publicată ulterior sub titlul „Un om de stat”. „În același manuscript (2559, p. 325), găsesc o traducere din Wernicke. Nu găsesc (până acum) și alte urme; poate l-a cunoscut întreg; mai curând cred că l-a tradus din vreo antologie”, mărturisea același Bogdan-Duică.

Redăm, pentru frumusețea sa, traducerea poeziei:

„Un om de stat, ce multe ști promite,

Să nu-i areţi că tu nu-i dai credinţă

Ci-i mulţămeşte cu΄nchinări smerite.

Ca să nu-şi dea prea mult silinţă,

Te fă că crezi orice el o să-ţi zică.

Ajută-l însuţi tu, ca să te minţă.

Destul folos, dacă măcar nu-ţi strică”.

Pagina a doua a Suplimentului conține articolul „C.A. Rosetti și Poliandra”, publicat de Eminescu în ziarul „Timpul” din 9 ianuarie 1983. Este vorba despre analiza critică a unei scrisori a lui C.A. Rosetti, datând de la 1848, prin care acesta, membru al guvernului provizoriu din acea vreme, pregătea un Decret referitor la familie. „Nu vom încerca să arătăm monstruozitatea întreagă a acestui proiect de poliandrie, căci, la urma urmelor, Prea Sfinția sa mitropolitul și ministrul dreptății de pe atunci par a nu-i fi dat nicio urmare, și a fost poate numai o toană a întâmplării că această Continue reading „Ionel NOVAC: Revista „Cele Trei Crișuri” – Supliment dedicat comemorării lui Mihai Eminescu (1926)” →

Lia RUSE: Mirajele verii

Mi te aștept, din clipă în clipă, cu dorul aprins

Miraculos de tandră în peisajul verde,

La ora de taină, cu tine,-am cel mai frumos vis!

Fermecătoare vară, din ochi, timpul te pierde…

Mă tot îmbăt, cu tine, din cupe de iubire

În repetate clipe spre amintirea vieții,

Candoare e în mine și printr-o presimțire

Te-am prins venind ușor, în zorii dimineții.

Și ai venit! Te simt un joc de umbre și lumini,

Câte-odat-un fel de jar pe liniștea târzie

Și,.. ținându-mă captivă în ochii tăi blajini

Ai rămas ostatică în mâna care scrie.

Am viața înflorită când tu ești lângă mine

Și inima mi-e, parcă, o briză prin petale,

Zboară fiori prin sânge când povestești agale,

Din iunie în august, basme de vrajă pline.

Scurg, clipe, clepsidrele uitate în răscruce

Te retragi pe nesimțite după-atâta umblet!

Înfiorare blândă doar vremea ta aduce!

Iar versul stă de pază la porțile de suflet

————————————-

Lia RUSE

Laval-Montreal, Canada

15 iunie 2019

Mircea Dorin ISTRATE: Iubindu-te-ndrăgindu-te (poeme)

Tu steaua mărilor,

Luceafăru-nserărilor,

Lumina veacurilor

Care-au trecut,

Făne-nceput

Citindu-ți gândurile,

Iubindu-ți cânturile,

Simțindu-ți dorurile

Ce le-ai avut

Și ți-au trecut,

Înfiorându-te,

Smerindu-te,

Căindu-te,

Că n-ai putut

Să fi avut,

Toate pământurile,

Cu toate cerurile,

Și toate mările

Să le păzești,

Să le-mblânzești,

Să le-ndulcești,

Cu dragostea ta.

Seca-vor mările,

S-or stinge zorile,

Veni-vor uitările

Peste pământ.

Da-n al nost’ gând,

Mereu tu stând

Ne fi-vei sfânt,

De închinat,

De lăudat,

De neuitat

Vecii la rând.

EMINESCU E CU NOI

După sfințirea bustului Eminescului

de la Mănăstirea din orașul Sărmaș.

Acum, că suntem singuri, veniți puțin aproape

Ca să vă spun că-n voie am petrecut în noapte

La sfânta mănăstire cu toții împreună

Și cântece cânta-am ținându-ne de mână.

Și îmbiat de gazde, așa cum e firesc

La masa noastră-ntinsă chiar domnul Eminesc

A cobort din soclu de ziua dumnealui

Lăsându-și cea scurteică-n chilie, într-un cui.

Și cu-n pahar în față din vinul bun, popesc

Am povestit de toate ce încă-s în lumesc.

Apoi, când cel luceafăr a scânteiat în noapte,

Când vinul ne făcut-a ca să vorbim în șoapte,

El dusu-s-a-n rotire spre lumile de vis,

Luceafăr să se-aprindă, pe cer de necuprins

ÎN LUNGA ZI DE VARĂ

E început de vară și-n an în an la rând

În sfinte anoptimpuri mi te rotesc în gând,

Pe tine, care fost-ai icoana tinereții

Și mi-ai rămas aceeași pe-altarul sfânt al vieții.

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Iubindu-te-ndrăgindu-te (poeme)” →

Anatol COVALI: Ştiu doar atât…

Ştiu doar atât…

Ce dacă ninge-n inimă ? În minte
şi-n suflet e un soare luminos
care cu toate că nu e fierbinte
pătrunde-n orice loc întunecos.

Şi nu-mi mai este frig. O primăvară
superbă-n locul iernii a venit
cu cântece, cu flori ce mă-nfioară
când şoptesc tandru : Bine te-am găsit.

Şi bucuria mea este deplină
în clipa când dau buzna în superb,
simţind că am o nouă rădăcină,
iar gândul meu aleargă ca un cerb.

Ce pot să îmi doresc mai mult în viaţa
ce-mi stă în faţă şi-mi surâde blând,
rugându-mă să-ncerc să scriu prefaţa
acestui timp ce-mi freamătă în gând ?

Că e puţin, că este mult nu-mi pasă.
Ştiu doar atît, că ce mi-a mai rămas
va fi o existenţă luminoasă
trăită cu ardoare ceas de ceas.

————————————–

Anatol COVALI

București

14 iunie 2019

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Profetismul lui Mihail Eminescu (partea a XI-a)

„Deasupra tuturor gloriilor efemere şi deşertăciunilor legate de patimile noastre omeneşti, un singur punct rămâne fix, neclătinat de nici o catastrofă istorică: geniul.”

(MIRCEA ELIADE)

Profetismul protodac şi geto-dac a păstrat şi conservat Patrimoniul spiritual-religios al Strămoşilor Nemuritori, din aria celestă a Creaţiei divine, prin Geniul popular, Înţelepciunea Străbunilor, Poezia pură, Codul Legilor Belangine, Civilizaţia Matriarhatului Reginei Hestia, Cultul Zamolxian, Cultul monoteist, Proorociile Sibilelor Vestale thrace, devenind de-a pururi temelia profetismului mesianic creştin.

Asumarea profetică, presupune o vocaţie deasupra celor fireşti, presupune o misiune naţională mesianică ce se concretizează ca o apologie creştină, ca o mărturisire ortodoxă, ca o chemare a celor aleşi, ca o alegere a celor chemaţi, ca o ardere mistică în care focul Tradiţiei întreţine flacăra spiritului naţionalist hristic, ca un izvor viu de creaţie, participând la Destinul Neamului circumscris Crucii lui Hristos, care înseamnă Suferinţă, Iubire, Adevăr, Credinţă, Demnitate, Jertfă şi Înviere.

Trăirea cultural religioasă, respectiv Profetismul mesianic curge în Delta creaţiei creştin-ortodoxe prin trei braţe ale Fluviului spiritual: Poezia-Filosofia-Teologia.

Poezia este forma pură a Filosofiei creştine, iar Filosofia este trăirea Poeziei în sfera ei cea mai înaltă, ce se întrupează în Teologia azurului serafic.

Ca toţi marii noştri Profeţi creştini, Mihail Eminescu, a ucenicit, s-a format, s-a definit şi a devenit misionar ortodox prin Cultul religios cu care şi-a venerat Cultura Înaintaşilor Dascăli Regali Dacoromâni, începând cu înţelepciunea profetului-rege Zamolxis, amintit de istoricul-poet Agathias Scholasticus de Myrina prin „Regulile lui Zamolxis”, cu proorociile Profeteselor-Vestale-Sibile, cu filosofia marelui preot-rege Deceneu, cu muzica serafică a lui Orfeu, cu poezia regelui Scythiei Minor – Dobrogea, Cotys I, protectorul amic al poetului exilat P. Ovidius Naso (43 î.d. Hr.-), Niceta de Remesiana, Ioan Casian, Dionisie Areopagitul.

Totul l-a entuziasmat pe poetul Ovidius, îndulcindu-i exilul, ba chiar comunitatea geto-dacă, l-a înfiiat ca pe o rudă apropiată lor, deopotrivă cu: regele-poet, bărbăţia daco-geţilor, curajul scythilor, anotimpul pur, sălbatic, cu vitregia sa ancestrală, omenia suverană aşternută peste tot, astfel încât în semn de recunoştiinţă a învăţat cu uşurinţă limba fraţilor geţi în care a scris poemele sale de succes.

Colaborarea literară dintre poetul Ovidiu şi regele poet Cotys I, încadrat într-o figură senină, frumoasă, blândă ce reflecta înalta sa vocaţie lirică este menţionată, de latinul mândru că a devenit asemenea geţilor, afirmând astfel despre geto-dacul monarh, devenit şi al său, fascinat de arta şi puterea seducţiei încrustată în veşmântul regal estetic: „Poeziile tale dovedesc că, dacă ai îndepărta de pe ele numele tău, aş spune că nu le-a compus un tânăr trac. În acest ţinut, Orfeu nu mai este singurul poet.” (Epistulae ex Ponto (II, 9)

În „Ţara copleşitoare ca natura însăşi”, adică: „Aici-n această ţară, în care ceru-i sumbru/ Şi apele sunt grele, ba până şi ţărâna/ De ce? nu poți pricepe, dar simţi că-mi dă fiori”, în „Ovidiu către soţia sa”, poetul înduioşat de omenia, demnitatea, dârzenia, sacralitatea fluviului misticii milenare, izvorul primordial abundent al creaţiei, din care se revarsă ca nişte mari afluenţi, marile virtuţi lirice, filosofice, teologice ale Dacilor nemuritori, nu se plânge de asperităţile vremii de pe acele meleaguri ce-şi păstrau încă aura ancestrală, unde ceru-i sobru, nu sumbru, cu ţărâna sacră, cu apele mari şi adânci de legende, cu eroismul şi martiriul lor, cu natura alb-albastră virgină, înveşmântată în hlamida albă a liniştei necuprinse.

Într-o altă ipostază, natura de Acasă a lui Eminescu este vie, însufleţită, gătită ca o mare sărbătoare, îmbrăţişată profetic, azuric, serafic de Luceafăr, dându-i prilejul lui George Anca, Vâlcenul de Aur, drag mie, să consemneze în teza sa de Doctorat, cromatica lirică a anotimpurilor, a poeţilor şi a vremurilor lor: „Tautologia templului naturii, cu accente astrale asupra spaţiului echivalent, prin peisaj, spiritualului, se exprimă în termenii istoriei sau naturii religioase. I-ajunge poeziei pădurea vastă de unde sfâşie glas înzăpezitor de privighetoare, de doină prohodindă.” (George Anca, Baudelaire şi Poeţii Români – Corespondenţe ale Spiritului Poetic – Teză de Doctorat, Conducător ştiinţific Prof. dr. doc. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti-1974, Ed. Bibliotecii Pedagogice Naţionale „I. C. Petrescu”, Academia Internaţională „Mihai Eminescu”, Bucureşti-2001, p. 155)

„În pădurea argintoasă, iarba pare de omăt,/ Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet,/ Pare că şi trunchii mândri poartă suflete sub coajă,/ Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă.// Crengile sunt ca vioare printre care vântul trece,/ Frunze sunt ca clopoţeii, trezind ceasul doisprezece,/ Şi prin albul întuneric al pădurii de argint/ Vezi izvoare zdrumicate peste prund întunecând/ Şi sărind în bulgări fluizi pe pietrişul din răstoace/ În cuibar rotit de ape peste care luna zace.// El aude un cântec dulce, plin de lacrimi şi de noduri,/ Doină de simţire ruptă ca jelania-n prohoduri,/ Împlând codrul de zăpadă, sufletu-i de-o jale mare,/ Pare-i că din piept de fată cântă o privighetoare.” (Călin Nebunul)

Profetismul lui Mihail Eminescu cuprinde nu un spaţiu necuprins, ci un cer veşnic daco-românesc.

Poetul creştin, Filosoful ortodox, Teologul mărturisitor îşi trage seva din Tradiţia noastră sfântă, pelasgă, prelinsă în Potirul Şcolii Literare de la Tomis, iar curgerea angelică se revarsă neîncetat de la Orfeu, Clotys I, Ovidiu înspre primul mare poet al Daciei, Sfântul Niceta de Remesiana, „cel mai mare autor liric al epocii literare dacoromâne.” (Mihail Diaconescu, Istoria Literaturii Dacoromâne, Ed. Alcor Edimpex, Bucureşti-1999, p. 94).

„Apollo, Hyperion, Orfeu, reia scriitorul, eseistul, traducătorul George Anca, filosof al Religiilor, demnul urmaş al lui Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu, Daniel Constantin ş.a., vin prin opera ovidiană să-l inspire pe Eminescu, viziunea lui, înainte de a se regăsi în sine, trecând prin arcanele preovidiene ale antichităţii originare, simbioză pe care o regăseşte şi biograful italian Rosa del Conte: <<vedere în Eminescu una felice sintesi, il culmine di un processo d’assimilazione della grande poesia europea, iniziatosi in Rumenia Con l’eta moderna, noi rivendichiamo l’arcaicita e quindi la „rumenita”>>. „Vechiul cântec mai străbate, cum în nopţi izvorul sare” – <<Giunge a noi l’antico canto, come zampillar di fonte a notte.>> (Rosa del Conte, Mihai Eminescu o dell’Assoluto, Moderna, 1962, p. 4)

De la regele poet Cotys I şi favoritul său exilat Ovidiu, Eminescu urcă aşadar, spre marea personalitate a Sfântului Niceta de Remesiana care şi-a răspândit lucrarea misionară, elaborată prin scrierile de rezonanţă: Libelli instructionis, De diversis appellationibus, De vigillis servorum Dei, De psalmodie bono, în ţinuturile thrace: Dacia Mediterranea, Moesia Superior, Moesia Inferior, Scythia Minor şi malul stâng al Dunării de Jos, având între favoriţi comunitatea bessilor.

„Culmea cea mai înaltă a creaţiei literare a Sfântului Niceta de Remesiana este imnul Te Deum laudamus, o capodoperă lirică. Unii istorici literari îl compară pe Sfântul Niceta de Remesiana cu Eminescu şi numesc Te Deum laudamus <<Luceafărul>> literaturii dacoromâne.” (Mihail Diaconescu, op. cit., p. 83; A. E. Burn, Niceta of Remesiana. His Life and Works, Cambridge-1905)

Profetul creştin ortodox parcurge astfel calea spiritului religios într-o triplă dimensiune: istorică, filosofică şi teologică, ancorând logica interioară a realului în dinamica profundă a existenţei sale, care pleacă de la necesitate, depăşeşte continuitatea, urcă în legitate, rămâne stabilă, dar se înalţă totuşi spre culmile revelatoare, fenomenalizând astfel esenţa. Aşa s-a cimentat temelia spiritualităţii dacoromâne dintru începuturile divine, din Zorii Creaţiei prin întrepătrunderea de sensuri fundamentale existenţiale: mama-familia, pedagogul-şcoala, preotul-duhovnicul, poetul-artistul eroul-sacrificiul, profetul-geniul, martirul-mucenicul, mărturisitorul-sfântul.

Harul, duhul, biruieşte în om prin credinţă, prin fapte evanghelice electrizate de suferinţă şi iubire, întrupate într-o pedagogie naţionalist-hristică, într-un Cult al Ortodoxiei, într-o Filosofie a Duhului, ce se înalţă ca un Stejar al veşniciei Dacoromânului, ca prezenţă a conştiinţei hristice ce pulsează între cei chemaţi şi cei aleşi privind destinul spiritual religios al Neamului întru mântuirea lui.

Mihail Eminescu a întrupat fenomenologia esenţei româneşti asumând esenţa spiritualităţi dacice, într-o fenomenologie valahă, fapt ce i-a conferit de-apururi aura expresiei integrale-revelatoare a naţiunii dacoromâne.

Prin urmare ne aducem o mare cinstire numindu-l Mihail Eminescu Valachus. Cognomenul Valachus semnifică cel mai fidel calitatea de Român întrupat într-o conştiinţă ortodoxă creştină, adică naţionalistă, jertfitoare, înălţătoare, promoatoare de mari idealuri, de înalte înfăptuiri.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Profetismul lui Mihail Eminescu (partea a XI-a)” →