Paul LEIBOVICI: ,,M U Z I CA” autor dr.Sofia Gelman Kiss, editura SAGA

Scrisoare deschisă

A citi o carte pe ecran, fapt neobișnuit pentru mine, nu era prea simplu. Dar a meritat acest efort. Cartea m-a interesat deoarece am putut cunoaște, părerile autorizate a unui cronicar muzical, a unei Doamne care trăiește pe deplin și participă la dezvăluirea secretelor din spatele partiturilor muzicale și uneori ale vieții iluștrilor compozitori.

Compozitorii români de care vă ocupați, își au fiecare secretul personal în crearea partiturilor. Ele se disting prin însăși complexitatea sunetelor pe care uneori am avut prilejul să le audiez. Unul din compozitori, recte Sergiu NATRA l-am cunoscut în Israel, datorită unei vizite realizate la invitația stimatei Doamne-soția sa, ea însăși o artistă în domeniul artei plastice. Este vorba de perioada când eram Custode al Muzeului ,,BEIT Ha,TANAH,” (Casa Bibliei,, din Tel-Aviv. Am vizitat, de altfel și o expoziție de ceramică a doamnei Natra care se deschisese la muzeul din Petach-Tikva. Cât despre compozitorul S.Natra am avut prilejul de a audia unele din compoziții sale și îmi amintesc de un concert în care erau incluse unele partituri, în interpretate ,,Simfonietei” din Beer-Șeva sub bagheta răposatului Mendi Rodan cu care am colaborat și ne-am împrietenit. În România, la Direcția Radio aveau loc cenacluri muzicale, la care uneori participau cronicari a unor gazete, alături de compozitori și interpreți.

În general, lecturând paginile scrise cu sensibilitate artistică, ne putem da seama de modul în care compozitorul își creează opera, căci uneori dezvăluiți ,,secrete profesionale” pe care noi ,,auditorii” am dori să le cunoaștem. Ne mulțumim, totuși cu cele câteva minute de audiție, imaginându-ne-fiecare în felul său, a culturii muzicale -,dragostea pentru expresia pe care ne-o oferă interpretarea de către o orchestră sau alta. Învățasem de la Rodan, chiar posibilitatea de a recunoaște interpretările pe care dirijori le dau acestor partituri.

Desigur, dvs.ați dezvoltat cu precădere modul în care compozitorii și-au creat operele-atunci cînd ați avut prilejul să-i cunoașteți, să–i interpelați. Distinsul, răposatul maestru Leonard Bernstein, mi-a încântat sufletul încă pe vremea acelor audiții de duminică dimineața transmise de T.V.România. Am înțeles, mai profund modul de interpretare al acestui Titan, când l-am reaudiat în Israel, citind comentările unor cronicari, participând la dezbateri publice privind arta dirijorală.

Impresionant este capitolul ,,Pisicile și muzica”. Aici, autoarea este interpreta principală a distinselor simțuri și sentimente. Ași spune că prin această ,,fabulă” ne permiteți să vă cunoaștem, să apreciem vibrațiile sufletești, nobile. Capitolul ,,Portretul” vine în ajutorul ,,lectorului și întregește portretul scriitoarei. Sunt unele afirmații cu caracter aș putea spune,,omenesc”: A îmbătrânii nu este numai un proces. Este o misiune, ,.Dacă sănătatea permite, procesul ,,îmbătrânire” poate fi rodnic, chiar activ.

M-am bucurat să reîntâlnesc în paginile lucrării dvs.pe Radu Lupu, pianistul de faimă mondială, pe care am avut bucuria de a-l cunoaște personal în cadrul familiei la care adesea era oaspete la București (Filderman Dorian). Ca tineri, conversațiile nu erau adesea pe teme muzicale. Dar în acest mod am putut să-i disting –la acea vreme, calitățile spirituale, intelectuale.

În unele capitole precum Requviem, rolul dirijorului, Polifonia reușiți să introduceți lectorul în unele ,,secrete muzicale” pe care auditorii, în general nu le cunosc sau poate nici nu sunt interesați, în timp ce audiază concertul, pe când atenția le este atrasă de dirijor, de solist și în general de audierea atentă a partiturii care nu odată trezește sentimente puternice.

Desigur, ca lector cu oarecare pregătire și în domeniul muzical, apreciez efortul pe care autoarea l-a depus, pentru a ne da o amplă imagine a muzicii în general și a ne introduce în inima vibrațiilor sunetelor musicale.

Cuvintele tipărite pe paginile unei cărți, au darul să trezească în sufletul lectorului sentimente diverse. Aș putea să le compar cu acele diversificate sentimente pe care ni le răscolesc unele partituri prin interpretarea orchestrei.

Ajuns la ultima pagină, printr-o simplă apăsare, am constata că lucrarea citită pe ecran are deasemeni o nouă apariție la editura ,,SAGA” a prietenului Adrian Graumfelds,,

Vă doresc un bine meritat succes.

—————————–

Dr.Paul LEIBOVICI

Rehovat, Israel

3 aprilie 2019

Valentina TECLICI: Books Launch in New Zealand – Poetical Bridges vol.2 (Poduri Lirice vol.2)

Books Launch – Programme

Welcome – A Librarian from Hastings Library

Opening Karakia – Te Aranga Hakiwai

Waiata – He Honore

Note: If there are a number of children at the launch, we’ll launch first the children’s book The Jochey Princess – He Tioki Pirinihi

The book launch of Poetical Bridges – Poduri lirice

Bill Sutton presents Poetical Bridges – Poduri lirice Vol 2 collection

Valentina Teclici – acknowledgements and reads I’m Happy by George Roca

Sonia McKenzie reads two of her poems

Christine Climo reads two of her poems

Bill Sutton reads I love an ideal Romania by Vlad Vasiliu

Carole Stewart reads two of Angus MacDonalds’ poems

Jeremy Roberts reads two of his poems

Questions from audience.

The book launch of The Jockey Princess – He Tioki Pirinihi

Valentina Teclici – presents the book

Te Aranga Hakiwai, the translator – introduces himself

Rogelio Carles Rosas, the illustrator – introduces himself

Tara Browne and Te Aranga Hakiwai read a couple of poems in English and Te Reo

Questions from audience.

Waiata: Tutiro mai nga iwi

Closing Karakia

–––––––––––

The author, collaborators, the translator and illustrator sign copies of books

Nibbles, drinks and chat.

MC Roberta Isaraelu

Daniel IONIŢĂ: Taina scrisului (49) – Un testament literar

Mai de mult, prin noiembrie 2012, Editura Minerva din Bucureşti a publicat lucrarea mea „Testament – Anthology of Modern Romanian Verse” (ediţie bilingvă), realizată cu ajutorul profesorilor Eva Foster şi Daniel Reynaud din Australia. Volumul oferă pentru prima dată în mod coerent, pentru cititorul de limbă engleză, o prezentare a poeziei româneşti în ansamblu – 55 de poeţi români clasici şi contemporani din ultimii 160 de anii de literatura română, reprezentaţi prin 80 de poezii „fanion”. Edițiile următoare au crescut la 100 de poeți și 125 de poezii („Testament – Anthology of Romanian Verse – American Edition” produsă de Editura Academiei Australiano-Române pentru Cultură), iar ediția finală, „Testament – 350 de Ani de Poezie Română/ Testament – 350 Years of Romanian Poetry” (Editura Minerva), va cuprinte toată poezia reprezentativă românească, de la baladele anonime, la Dosoftei, Văcărescu și Budai-Deleanu, și până la Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu și Lucian Vasilescu – ca să numim câțiva din contemporanii în viață. Spre bucuria mea, am constatat că lucrarea a fost (în mare, cu mici excepții de așteptat…) bine primită, după cum au comentat recenziile din reviste de specialitate tipărite sau în format electronic, sau interviurile la televiziune şi radio (în România şi Australia) şi lansările de carte de la ambii antipozi ca și cele din Statele Unite ale Americii. Dar despre asta mai târziu…

Pentru mulţi, din cei ce mă cunosc bine, precum şi oameni pe care nu-i cunosc, dar care sunt de specialitate în domeniul literaturii române, această „desfăşurare” a mea zice-se că venit ca o supriză. „De unde ai apărut?” se intrebau cei din România… Şi pe bună dreptate, eu fiind plecat din Bucureştiul iubit… de peste 39 de ani! „De unde ai tu asemenea talente?” se întrebau pe de altă parte părinţii, rudele, prietenii şi cunoscuţii mei – pentru care nu prezentasem până aici vreo veleitate literară. Mai mult, am publicat la sfârşitul anului 2013 un volum propriu de poezie „Agățat între stele/Hanging Between the Stars”” şi mai apoi, desigur, volumul 2 al „Testament – Anthology of Modern Romanian verse” care, şi-a făcut apariţia în 2015. Ambele volume au văzut lumina tiparului tot la Editura Minerva. Au urmat alte două volume proprii de poezie: „ContraDicție/ContraDiction” (Editura PIM, Iași 2015) și „Insula cuvintelor de acasă” (Editura Limes – Cluj, 2017). Tot în 2016 am publicat „Testament – Anthology of Romanian Verse – American Edition” pe care l-am lansat la New York, Chicago și Atlanta, cu sprijinul Institutului Cultural Român din New York. În anul 2018, împreună cu doamna Maria Tonu, am terminat proiectul volumului de poezie „Basarabia sufletului meu/ The Bessarabie of My Soul”, o colecție antologică bilingvă a poeților de elită din Republica Moldova, publicat la Editura MediaTon, din Toronto, Canada. Câteva din poemele mele în limba engleză au fost incluse in antologiile poeților contemporani australieni „All These Presences” (2016) și „On First Looking” (2018) ambele editate de prestigioasa editură (ce se axează exclusiv pe poezie) Puncher & Wattmann din Sydney.

Iată mai jos o scurtă istorie a acestei călatorii artistice proprii, care a început timid, s-a întrerupt brusc, şi a fost reluată surpinzatoar după patru decenii de hiatus, cu o continuare, sper eu, de lungă durată…

Conştienţa primei experienţe cu aspectul creator al scrisului intervine undeva prin clasa a IV-a, cu ocazia participării la o olimpiadă de Limba şi Literatura Română. Aveam in plan să scriu o poveste de spionaj, cu tentă stiinţifico-fantastică, cu submarine şi extratereştri. M-am lăsat însă influenţat de cineva apropiat mie, şi, în ultima clipă, am scris altceva, ceva ce se vroia o descriere poetică a răsăritului lunii în padure… Bineînţeles că încercarea mea nu a progresat dincolo de zona pe şcoală. Îmi aduc aminte bine dezamăgirea adâncă suferită atunci. Nu eram supărat pe persoana care, de altfel bine intenţionată, m-a influenţat să-mi schimb tema. Eram supărat pe faptul că nu mi-am urmat instinctul, propria-mi scânteie de inspiraţie. Am învăţat o lecţie dură, dar vitală, pentru restul vieţii: în domeniul artistic, partea intuitivă care-şi are rădăcinile în emisfera dreaptă a creierului este crucial. În artă, mai mult de cât în oricare alt domeniu de activitate, este important să-ţi urmezi primele impresii şi instincte. Artistul, fie el poet, dansator sau cineast – are nevoie de puţină (sau mai multă chiar, uneori…) nebunie, de un abandon momentan al raţiunii, al gândirii logice, aceea care ne îndeamnă sa stăm pe calea cea dreaptă, şi ne avertizează să nu ne luăm riscuri prea mari.

Dar să continui povestea mea… Am avut parte de profesori de limba şi literatura română de excepţie. Îmi aduc aminte de anii ’70 ai secolului trecut, în mod special de doamna Puşpurică de la Şcoala Generala nr. 3, de pe bulevardul Nicolae Titulescu din Bucureşti, o musceleancă micuţă şi îndesată, a cărei excepţională erudiţie era echilibrată perfect de entuziasmul pe care reuşea să-l transmită elevilor. Fără să pun mâna vreodată pe carte sau să mă uit măcar în treacăt pe notiţele din clasă, luam note de 8 si 9 la teze, în special la temele de analiză literară poetică. Dar eram supus, din când în când, privirilor şi cuvintelor pline de reproş ale doamnei Puşpurică. Reflectând cu ajutorul maturităţii adunate, cât de cât, în cele patru decenii de atunci, îmi dau seama că acele reproşuri dulci-amârui, erau de fapt încurajări subtile, înpachetate şi etichetate ca perdafuri, dar de fapt pline de dragoste şi speranţă, din partea unui dascăl dedicat, care vedea în mine mult mai mult decât vedeam eu însumi – pe care nu l-am apreciat cum se cuvenea, la acea vârstă imatură.

Continue reading „Daniel IONIŢĂ: Taina scrisului (49) – Un testament literar” →

Vasile FILIP: Iubirea – stare celestă

Din cele 47 de volume – proză, poezie, publicistică, eseuri, jurnal, cugetări – pe care scriitoarea Vavila Popovici le-a publicat până la sfârşitul anului 2018, unele sunt bilingve. Trăind de câţiva ani în America, generozitatea-i deja bine ştiută în ţara de baştină s-a amplificat, cititorul de limbă engleză având astfel şansa de a constata că scriitori demni de apreciat nasc pretutindeni. Chiar şi în limbile care nu se bucură de avantajul circulaţiei internaţionale fără restricţii. Deşi, nu doar în glumă vorbind, cele câteva bune milioane de români răspândiţi pe toate meridianele globului ar putea să impună şi o astfel de deschidere.

„Închin acest pahar iubirii”, carte de versuri în română-engleză, Made in the USA, SC, 21 november 2018 (Translation (english) Teodora Stoica, Vavila Popovici), este închinată, sublim omagiu, acelei stări umane numită simplu, cu un singur cuvânt: iubire. Sau dragoste. O stare pe care nimeni nu a pătruns-o în întreaga ei alcătuire, fiindcă omul – alcătuit din virtuţi şi servituţi – se mulţumeşte adesea, şi se bucură, cu ceea ce i se oferă. El nu mai are nici timp şi nici răbdare – curiozitate măcar – să cerceteze şi să analizeze stările pe care le trăieşte. Superficialitate? Nu! Slăbiciune! Nu sunt original în ceea ce scriu, m-au inspirat chiar versurile poetei Vavila Popovici: „Cine n-a văzut, n-a cunoscut/ fiorul, nebunia clipelor de iubire,/ acela n-a trăit!”

Dincolo de privirea blajină, de calda strângere de mână, de mângâierile cu virtuţile unor adieri de vânt prielnic, de prima îmbrăţişare, de primul sărut, şi de toate cele care pot fi considerate prefeţe la un posibil mare roman de dragoste, starea de profundă iubire dobândeşte, fără voia celui atins de această celestă aripă, dimensiuni şi adâncimi pe care nici chiar îndrăgostiţii celebri din marea literatură a lumii nu le-au pătruns şi, deci, nu le-au tălmăcit spre înţelegerea tuturor. În acele clipe de totală dăruire, protagonistul îşi pierde identitatea; el se dăruie simţământului, iar înălţarea pe care o simte seamănă şi cu o cădere în neant. Toate cele îşi pierd contururile, uitarea de sine ia locul lucidităţii: „Eu m-am născut ca să iubesc, nu ca să urăsc” – se mărturisea anticul Sofocle. Îl completa Cicero: „Dacă se înlătură iubirea şi bunătatea, toată bucuria vieţii dispare”.

Iar Vavila Popovici, cea atinsă – şi în dragoste – de aripa Divinităţii, rosteşte întrebarea: „Am iubit prea mult, prea multe, Doamne?” Pe care o şi tălmăceşte, prin intermediul unor posibile explicaţii, cu iz de regrete: „Am rătăcit prea mult printre străini/ pierzând mereu iubiri,/ De se termină totul atât de pripit,/ atât de stupid? Prea mult în jocurile vieţii m-am risipit?”

Despre iubire s-a scris mult – poate cel mai mult – şi în fel şi chip. Nici un portret, mai amplu şi mai divers, decât acela al Iubirii, nu a fost zugrăvit în cuvinte. Iubirea – personaj principal. Deopotrivă ziditoare şi distrugătoare. Fără de ea, însă, omul nu este complet. Pasăre cu o singură aripă. De aceea: „Luminează-mi, Doamne, gândul iubirii,/ acum,/ în clipa-n care-nţelesul lumii mă stăpâneşte,/ şi tristeţea din suflet – goneşte-o!” Pentru că: „Însămânţat-a Dumnezeu în suflete/ cea mai puternică sămânţă – Iubirea./ A încolţit, a aprins rădăcini adânci;/ a răsărit, a rodit,/ copac puternic a devenit./ Au încercat unii să-i taie crengile,/ copacul a început a plânge…/ Rădăcinile nimeni nu i le-a putut smulge,/ semn că iubirea din nou va răsări,/ căci fără acest puternic copac,/ viaţa,/ viaţă nu se poate numi”.

Prin versurile sale, Vavila Popovici nu idealizează simţământul iubirii. Acesta este în egală măsură terestru şi selenar. „Pasărea albastră vine,/ stă câteva clipe în preajma ta,/ şi zboară. / Tu rămâi c-o pană din aripa ei.” Nici o altă trăire umană nu produce atât de multe şi diverse efecte asupra celui dăruit; între durere şi fericire, paleta este nemăsurabilă. Ca unul care a traversat cam toate aceste ape – mai liniştite şi mai mângâietoare, sau mai tulburi şi mai învâlvorate – le are în vedere pe toate. Concluzia la care se opreşte este, însă, una ce nu poate fi contestată: „Arareori iubim şi uneori uităm să mai iubim./ Uităm să păstrăm iubirii/ acel loc sfânt în inima noastră;/ o alungăm şi rămânem/ precum copacii dezgoliţi de-a lor podoabă…” „Omule,/ (…) Învaţă să iubeşti oamenii,/ aşa cum te iubeşti pe tine!”

Prin această carte de poezie, scriitoarea Vavila Popovici închină iubirii nu doar un pahar plin cu sfânta licoare a vieţii. Se dăruie fără reţinere, în întreaga-i alcătuire, ca şi cum ea însăşi ar fi – şi chiar este – miracolul acelei licori. „Greşesc oare cântând veşnic flori/ cu miros de iubire/ printre firele de iarbă pârjolite/ de focul prea arzător al dragostei pierdute?” În viziunea autoarei, dragostea este cea mai mare producătoare de lumină: „Poate să fie-ntuneric afară/ şi cerul fără de stele şi lună,/ dacă în sufletul meu e lumină,/ eu văd!” Tocmai din acest motiv „Închin acest pahar iubirii şi-o chem/ să vină – „acasă”!” Acasă putând să însemne şi România, şi America. Dar, mai ales, acasă este fiinţa ce poartă numele Vavila Popovici. Cea care nu uită că a fost iubită şi a iubit întotdeauna şi că această inconfundabilă stare i-a marcat existenţa şi scrisul frumos. Să închinăm şi noi câte un pahar al iubirii.

—————————–

Vasile FILIP

Iaşi, România

3 aprilie 2019

Simon JACK: Poeme

Reinterpretare

Sub vrajba pintenului meu
caii armistițiului cu lumina din lavoare de
umbre ischemice, și-au lăsat
zăbala pe aritmii florale,
sufletul ca o trecere de pietoni
legați la ochi, recită odiseea trecerii,

fantasmă-i privirea aceea
din mine,
bucolic sărutul fântânii din lâna orbirii
setea de ceva ce curge prin semafoare
opționale
stai!,
tu cel de colo,din grila de întuneric
a opaițului ce arde în senectutea unei
intrebări, ești un răspuns în sine
ori poate virgulă de după amânări?

intr-un sistem de trei simplă
reinterpretarea dominoului supus căderii
mă pune sub margini de nimic,
offsaidul în care se află brațul meu
e aripă ascunsă-n fermoare
duminicale,

mă lepăd de haina mea
si vreau să rămân claustrofob cu peticul
insăilat în pintenul acela uitat
in burta cailor ce-mi pasc lumina! …

Nu deranjați! …

Nu deranjați și moartea,
ea este-o umbră-a lui Iisus
când se ruga străin pe ape tulburi
și noi nu l-am crezut,

instrăinari în dogme cu capul plin
de lauri, privim orbiți de soare
spre zări ce nu boltesc,
nimicnicii fanare în turle fără stele
pierdut e cel de jos, în eresul grotesc,

si mii de îngeri de-am avea
de-a dreapta sfidătoare,
de n-auzim în posturi ce-s goale
făr’de nimb, cum cântă libelula din
talpa unui pustnic,
tot nu vom ști să tragem de un clopot
in duminici
când toaca-i un alint! …

nu deranjați dar viața cu false
mergătoare pe drumuri lungi cu flori
ce nu-nfloresc în soare,
nu deranjați în liniști nici mierla care
tace, nici vântul strâns în zori,
e-un timp pentru orice ce nu-l aflăm
din vreme,
căci ce s-ar face fluturi, splendori înaripate
de-ar ști când zborul lor ne colorează
visul,
că-n fapt sunt doar vitralii ce dor
in nemurire si vor ajunge toate
efemeride moarte.

***

În ziua semănătorilor de cer
oamenii-s păsări peste ape ecluzate
către nori vorbitori,
unghiul zbaterii de aripi, un azimut
fără punct, așa un fel de plan furibund
in norduri expatriate,

privind din ziduri de somn
totul pare-o nebunie văzută la microscop
petice de-albastru sau gri,
clepsidre înnodate la capete
de joi,
oamenii, duminici în liniști ferecate
prin odihna unui stol,

in noaptea sârmei ghimpate
noi oamenii, suntem ochiuri de plasă
din gardul ce ne-nconjoara propriul cer,
a evada înseamnă palme însângerate
si pântec zdrelit,
of, doar păsări mute de șoapte
indoite voiajor, peste infinituri arendate! …

————————–

Simon JACK

3 aprilie 2019

Foto: internet

Dunia PĂLĂNGEANU: Îngerul inspirației

Îngerul inspirației

Ușoară mi-e slova
când te am în preajmă
mai rămâi , aripă,
nu te depărta,
am să cufund pana
în pocal de raze
ce învinge umbra
cu lumina sa.

Tu m-aștepți în noapte
încinsă e tâmpla,
când m-atingi sub astre
cu-un impuls ardent,
scriu și beau licoarea
plină doar de focul
ce -mprăștie jarul
pe un pergament.

Ave ție, nimb minunat,
în sufletul meu așezat…

—————————————————–

Dunia PĂLĂNGEANU

Giurgiu

1 aprilie 2019

(Din proiectul literar în lucru POEME CU ÎNGERI, 2019, autoare, Dunia Pălăngeanu, ilustrație Dana Sandu)

Adrian GOIA: Insolența zeilor

INSOLENȚA ZEILOR

Rup genunchii poeziei şi trădez esenţa mării,
Vând tristeţe rafinată şi trufie pusă-n ied.
Prelungesc baletul lumii în amantul aşteptării,
Unde spasmele conjugă artele ce se succed…

Sunt tristeţi atât de-nalte şi atât de rafinate,
Încât nu mai am curajul să mă nasc în urma lor;
Te cultivi cu tine-n lipsă, sigilând în laşitate,
Mila unei aparenţe convertită la amor.

Ţinta văilor nocturne din pavajele precare..,
Gura beznelor incerte plăsmuite-n parohii.
Toate se adună-n tine şi din lut, prin fiecare,
Exersezi prin bântuire pleonasmul de „a fi”…

Noi „eram” deja ce suntem, dacă nu, mai mult cumva,
Ghem de sensuri atârnate în balanţe religioase.
Viciu lămurit de veghea suspinată-n lumea ta,
Unde-n lojă fericirea, delirând, exagerase!

Tăinuim în humă vie aşteptarea unei drame,
Siluetă în raport cu marasmele din gropi.
Arcuiţi pe plânsul nostru măsurat în miligrame,
Lacrima-ţi sublimă duhul evadându-te din ochi.

Gustul intim din pretexte pironite-n exilare,
Farmecele şifonate în absurdităţi cereşti,
Murmurul divin şi frica, ne insultă fiecare,
Aruncând cu mirodenii în celulele lumeşti.

Gestul ultim demodează ca un mit de sânge fonic,
Pierderea de minţi e roua răsăritului în „Zei”.
Răstignim printre geneze glas de urlet anacronic,
Măcar moartea sau destinul să ni-l fi luat cu ei…

––––––––––-

Adrian GOIA

1 aprilie 2019

Nicolae STEINHARDT: Acum știu

” Cînd un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbeşte, se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor cînd altul se bălăceşte, încă, în viciul său.

Dacă unul îşi reprimă cu sîrg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul, care se căzneşte să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte! Ceea ce reuşim, ne poate spurca mai ceva decît păcatul însuşi. Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră încît ne umple sufletul de venin.

Banii care vin spre noi ne pot face aroganţi şi zgîrciţi, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti. Drumul către iubire se îngustează cînd ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor. Blîndeţea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori… Tot ce reuşim pentru noi şi ne aduce energie este menit a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în suferinţă şi-n păcat. Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur.

Dacă reprimi foamea în timp ce posteşti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mîncăruri gustoase şi alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar şi în somn, pentru ca, în ziua următoare, înebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreţ sfidător faţă de cel ce nu posteşte. Atunci, postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului şi a izbînzii trufaşe asupra poftelor… Dar, dincolo de orice, trufia rămîne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă. Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămîne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean. Îngîmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor.

Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămîne, poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale.

Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă. O înţelegere. Un secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Şi, în viaţa noastră nu există profesori mai severi decît viciile şi incapacităţle noastre..”

„Acum stiu, stiu ca orice ura, orice aversiune, orice tinere de minte a raului, orice lipsa de mila, orice lipsa de intelegere, bunavointa, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul gratiei si gingasiei unui menuet de mozart… este un pacat si o spurcaciune; nu numai omorul, ranirea, lovirea, jefuirea, injuratura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice cautatura rea, orice dispret, orice rea dispozitie este de la diavol si strica totul.

Acum stiu, am aflat si eu… „

––––––––-

Nicolae STEINHARDT

http://en.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Steinhardt

http://www.youtube.com/watch?v=mFu9erhtBio&NR=1

Eugène IONESCO: Testament

Mesajele nu au nici un efect asupra mea.

În acest moment, mi-e totuşi atât de rău încât îmi este greu să scriu.

Nici ideile nu-mi vin când durerea este atât de violentă.

Este aproape ora 5, va veni noaptea, noaptea pe care o detest dar care îmi aduce totuşi, câteodată, un somn atât de plăcut.

Mi se joacă piesele cam peste tot în lume şi cred că aceia care se duc să le vadă râd sau plâng, fără a simţi dureri prea violente.

Ştiu că se va sfârşi curând, dar, cum am spus-o de curând, fiecare zi este un câştig.

Mi-e greu să continui, din pricina acestui vid existenţial.

Câteodată vin să mă vadă prietenii, câţiva prieteni devotaţi. Îmi face mare plăcere să-i văd, dar după o oră obosesc. Oare ce altceva făceam, mai bine, înainte?

Cred că mi-am pierdut timpul şi că am alergat în van.

Îmi simt mintea goală şi mi-e greu să continui, nu din cauza durerilor ci a acestui vid existenţial de care e plină lumea, dacă pot spune că lumea este plină de vid.

Ca de obicei, mă gândesc că poate voi muri în această seară sau, să nădăjduim, mâine ori poimâine. Sau, chiar, cine ştie cât timp mai târziu.

Când nu mă gândesc la tot ce poate fi mai rău, mă plictisesc.

Câteodată mă gândesc că mă gândesc, mă gândesc că mă rog.

Cine ştie, poate că va fi totuşi ceva, va fi ceva. Poate că „după”, va fi bucuria.

Care este forma lui Dumnezeu? Cred că forma lui Dumnezeu este ovală…

Am fost ajutat de mulţi oameni cărora le datorez recunoştinţă.

Am fost ajutat în carieră – carieră, cum se spune – de un mare număr de oameni cărora le datorez recunoştinţă.

A fost, mai întâi mama, care m-a crescut, care era de-o incredibilă tandreţe şi plină de umor în ciuda faptului că unul dintre copii îi murise la o vârstă fragedă şi că fusese abandonată – după cum am povestit adesea – de soţul ei, ce a lăsat-o singură în marele Paris.

Dar pe parcursul vieţii, mai ales soţia mea, Rodica, şi fiica mea, Marie-France, au constituit pentru mine cel mai mare ajutor.

Fără ele, este limpede că n-aş fi făcut nimic, n-aş fi scris nimic.

Le datorez şi le dedic întreaga mea operă.

Apoi, mai târziu, au fost toţi profesorii mei de la liceul din Bucureşti.

Datorez mult şi unui escroc, Kerz, care s-a declarat falit în ziua ultimei reprezentaţii cu „Rinocerii” la New York, ceea ce lui i-a adus, în 1940, suma de 10.000 de dolari, dar şi mie mi-a adus renumele în Statele Unite. El m-a ajutat fără să vrea.

Au fost, apoi, cronicile literare engleze şi franceze. În plus, aceste cronici au ridicat împotrivă pe criticii de stânga, care crezuseră la început că eu însumi sunt de stânga, aşa după cum ceilalţi mă credeau de dreapta.

Apoi, încă o dată, soţia mea, mereu soţia mea, care m-a obligat să-mi trec examenul de licenţă.

Şi mi-a făcut bine, dorind să mă distrugă, cea de-a doua soţie a tatălui meu, Lola, care m-a dat afară din casă, provocându-mă în acest fel să mă descurc şi să reuşesc.

Mi-au făcut bine profesorii de la Liceul Sf. Sava care m-au gonit din liceu, ceea ce m-a determinat să-mi iau bacalaureatul într-un liceu de provincie, ocrotit de sora soţiei mele, Angela, care ţinea o pensiune pentru liceeni (liceeni care, după câte ştiu eu, n-au reuşit în viaţă). Vagabondând de la unul la altul, de la unii la alţii, eu, cel fără adăpost, am acum unul din frumoasele apartamente din Montparnasse.

Am mai fost, în sfârşit, ajutat câteodată de rude mai mult sau mai puţin îndepărtate, de către mătuşa mea Sabina şi mătuşa mea Angela, de către profesori care îşi imaginau că am geniu.

Am fost ajutat, mai recent, în timpul războiului din 1940, de Anca, mama soţiei mele, care în ciuda durerii proprii, cu inima sfărâmată, i-a lăsat pe ginerele şi fiica ei să plece în Franţa. A murit, sperând să se reîntâlnească cu noi la Paris, unde nu a putut ajunge.

A murit cu această nădejde.

Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toată viaţa şi eu nu mi-am dat seama.

Am fost ajutat de Dumnezeu atunci când, refugiat la Paris pentru că nu voiam să mă alătur comuniştilor de la Bucureşti, am plecat într-o zi la piaţă fără un ban în buzunar şi am găsit pe jos 3000 de franci (din 1940!).

Atâtea întâmplări mi-au venit în ajutor!

Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toată viaţa, care mi-a sprijinit toate eforturile şi eu nu mi-am dat seama.

Am fost ajutat, apoi, de proprietarul meu din strada Claude Terrasse, dl.Colombel, Dumnezeu să-l binecuvânteze, care nu a cutezat să arunce în stradă un biet refugiat care nu-şi plătea chiria dar era poate trimis de Domnul.

În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele Domnului.

Şi astfel, din mână în mână, am ajuns să obţin un soi de enormă celebritate şi să ajung împreună cu soţia mea, la vârsta de 80 de ani, chiar 81 şi jumătate, cu frica morţii, cu nelinişte, fără a-mi da seama că Dumnezeu îmi dăruise atâtea binefaceri.

El n-a abolit, pentru mine, moartea, ceea ce mi se pare inadmisibil. În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele Domnului.

N-am reuşit să cred destul. Eu sunt, din păcate, ca omul acela despre care se spune că făcea în fiecare dimineaţă această rugăciune: “Doamne, fă-mă să cred în Tine”.

Ca toată lumea, nici eu nu ştiu dacă, de cealaltă parte, există ceva sau nu este nimic. Sunt tentat să cred, ca şi Papa Ioan Paul al II-lea, că se desfăşoară o luptă cosmică enormă între forţele tenebrelor şi cele ale binelui. Spre victoria finală a forţelor binelui, cu siguranţă, dar cum se va produce aceasta? Suntem oare fărâme dintr-un tot, sau suntem fiinţe care vor renaşte?

Lucrul care mă întristează poate cel mai mult este despărţirea de soţia şi fiica mea. Şi de mine însumi! Sper în continuitatea identităţii cu mine însumi, temporală şi supratemporală, traversând timpul şi în afara timpului.

Cu toate acestea, este greu să-ţi imaginezi o lume fără Dumnezeu.

Nu apărem pe pământ pentru a trăi. Apărem pentru a pieri şi a muri. Trăieşti copil, creşti şi foarte repede începi să îmbătrâneşti. Cu toate acestea, este greu să-ţi imaginezi o lume fără Dumnezeu. Este totuşi mai simplu să ţi-o imaginezi cu Dumnezeu.

S-ar putea spune că medicina modernă şi gerontologia doresc, prin toate mijloacele, să reconstruiască omul în plenitudinea sa, aşa cum divinitatea n-a putut s-o facă: în pofida bătrâneţii, a stricăciunii, a slăbiciunii etc. Să-i restituie omului integritatea, în imortalitate, aşa cum divinitatea n-a ştiut sau n-a vrut s-o facă. Cum n-a făcut-o divinitatea.

În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu.

Înainte, sculându-mă în fiecare dimineaţă spuneam: slavă lui Dumnezeu care mi-a mai dăruit încă o zi. Acum spun: încă o zi pe care mi-a retras-o. Ce-a făcut Dumnezeu din toţi copiii şi vitele pe care I le-a luat lui Iov?

În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu, pentru că eu cred în rău. Dacă răul există, atunci există şi Dumnezeu…

––––––––––

Eugène IONESCO

Georgeta NEDELCU: Sunt o visătoare!

De când mă ştiu, aşa am fost mereu
Puternică şi-n viaţă-o luptătoare.
Mi-a fost bine, însă mi-a fost şi greu
Dar, am luptat şi-am fost biruitoare.

Mulţi m-ar fi vrut la pământ doborâtă,
Însă, necazurilor piedică le pun.
N-au cum să mă doboare.’S hotărâtă
Să lupt cu ele, să nu mă supun.

În viaţă am iubit şi-am fost iubită
Şi-n căsnicie am avut noroc.
Pot spune că am fost şi fericită
Iubirea nostră a fost reciproc.

Sunt doar un suflet. Nu pot fi perfectă.
De multe ori în viaţă mai greşesc,
Da-ncerc adeseori să fiu corectă
Însă, nu-ntotdeauna reuşesc!

Am fost aşa şi voi rămâne-aşa
Iubesc viaţa! Sunt o visătoare!
În dragoste nicicând nu voi trişa.
Iubiţi cât sunteţi tineri. Viaţa-i trecătoare!

————————–

Georgeta NEDELCU

Craiova

30 martie 2019