Nastasica POPA: Fața vanității

Fața vanității

 

Un compromis…steril, ne hotărâse soarta,
Searbădă iubire,surâs în colțul gurii.
Un candid anotimp stropea în ochii urii,
Inocente patimi,dar tu ai închis poarta!

Am fost o iederă pe trupul tău… speranță
-Pe ramuri de lian,aripile prind viață.
Ai râs… și ai plecat pe drumul de paiață,
Lăsând un gust amar,cuprins de ignoranță.

Zori înrourate…trăiri nevinovate
Îmi trimiți, străine, prin agitări nocturne
Și-mi lași apoi in vis doar gânduri taciturne,
Suspin în adieri prin frunzele ovate.

Se sting culori fierbinți, m-alungi singurătății,
Nici Zeii nu percep… îngheț în neființă…
Nestatornicia să-ți fie cu priință!
De vei iubi curat… Vezi fața vanității.

 

*ignoranță-lipsa de cunoaștere
*paiață-lipsit de personalitate, ridicol
*candid-curat, nevinovat, pur
*taciturn-tăcut, posac, închis in tine
*ovate-frunze, petale in formă de ou(ovale)
*priință-(cu) priință-folositor
*vanitate-atitudine sfidătoare

——————————-

Nastasica POPA

26 martie 2019

Dunia PĂLĂNGEANU: Îngerul Bucuriei

ÎNGERUL BUCURIEI

 

Zorile alergau lacome
călcând pe licurici prin iarba amară
soarele se rotunjea în ciuturi
cu coada ochiului prelinsă afară
umbra mea se cocoța pe garduri
libelulă,cintezoi,buburuză,
primăvara ,timid mărțișor,
aninat la reverul de bluză
căprioară speriată inima
cântece semăna în reavănul pământ
răspândind arome de zare
din ulciorul albastru și sfânt.
De undeva îngerul bucuriei
mă privea cu chipul senin
va fi o zi binecuvântată
de frumos mi-e sufletul plin.

Hai,Doamne, întârzie clipa,
adastă pe muguri, pe zarzării reci,
și-atinge grădina din mine
când cu pași de lumină-ai să treci…

—————————————————–

Dunia PĂLĂNGEANU

Giurgiu

26 martie 2019

 

(Din proiectul literar în lucru POEME CU ÎNGERI, 2019, autoare, Dunia Pălăngeanu, ilustrație  Dana Sandu)

Simon JACK: Sindrom

Sindrom

 

Pe urcușul unui zbor
alte păsări plâng de veghe
împietrite-n cerul frunții,
stau în cruci nemângâiate umbre veștede
deodată, se transformă gândul minții
într-un forfot de obor,

se mai vând și azi Nichite
dintr-un plop ce n-are vară, șchioapată
de frigul morții neumblată glezna
lăncii, aruncată-n unghi de-aripe
să mai plouă-n mine-odata,

în strigoii de pe geamuri
ce-au uitat de epigoni,
stă un Eminescu-n rame ce vuiesc de-atâta
dor,
doar la mal de amintire valuri sparg
de îndârjire, amfore netranspirate
tâmplelor ce nasc efigii reci,
unison de levitatare într-un tropical
sindrom! …

————————–

Simon JACK

27 martie 2019

Foto: internet

Elena NEAGU: Toarnă-mi Rai, pe unde treci…

Toarnă-mi dor din cupă plină,
dans în fiece atom:
Etna fii, vulcan și…om
și îmbată- mă cu vină !
Toarnă-mi maci aprinși pe umăr ,
să nu știu nici să-i mai număr ;
candelă, văpăi, mister ,
arzi un soare nud pe cer
și-mi fii ploaie, eu Pământ ,
arșiți, secetă și vânt
și fântâni cu ciuturi pline ,
când ți-e dor, le bei cu mine…
Toarnă-mi cer din cupa rasă
și vestește-ma Luceafăr ,
ploi și foc, lacrimă arsă ,
nimeni nu rămâne … teafăr …
să ne îmbolnăvim să dori,
să mă strigi, până mă … mori,
să mă scrii fiece noapte
coli arzând, silabe, șoapte,
buze arse, iad sub pleoape …
Toarnă-mi Rai pe unde treci
și-ai să uiți să mai și pleci…

————————-

Elena NEAGU

Viorel Birtu PÎRĂIANU: Te caut

iubire,
te caut în noapte
în clipe ce dor
tu n’ai să vii sau poate o să vii
în toamne reci, târzii
tu n’ai să fii doar un sărut
mereu neînceput, ca la început
eu iți aduc un strop de vis
nu, nu-ți cer nimic
din șoapte line,cristaline
țes o scăriță către cer
să duc, să duc spre stele
iubirea, visurile mele
mă vor privi întrebător
unde e ea
ea dorul tău
șoaptă fierbinte de amor
am smuls un ciob din lună
să scriu pe trupul tău povești de dor
din lacrimi de iubire pictez un râu într-o privire
nu ai băgat de seamă, atunci
priveai un zbor de cuci, prin lanurile vieții și prin lunci
în seri târzii cobor pe malul unui râu
să caut chipul tău
în clipocitul stropilor de dor

———————————–

Viorel Birtu PÎRĂIANU

Constanța

27 martie 2019

Irina-Cristina ŢENU: Scrisoare de dragoste

Nu vreau s-aștept o pâlpâire a iubirii,
Nu vreau s-asist cum moare încet dorința
Din ochii în care cândva mă oglindeam.
Nu vreau s-aud cum urlă în depărtare vântul
Strigându-și iubirea înapoi.
Nu vreau să simt cum soarta
Îmi rupe inima în două
Și ne oferă nemiloasă,
Jumătate mie, jumătate ție.
Nu vreau s-alerg după idei,
După cuvinte ce fug de condei.
Nu vreau iubirea să ți-o așez într-o carte,
Să devină umbră, să se ascundă printre tăceri abisale,
Să se așeze pe frunze de dor, să-mi mângâie buzele
Ce vor despre ea să vorbească.
Vreau să devină lumină,
Să-mi curgă în valuri prin suflet,
Să îmbrățișeze visul,
Iar visul să o sărute pe creștet
În timp ce cheamă stelele să-i fie ele
Primăvară ce învie atât de frumos.
Vreau să simt dulceața iubirii
Pe buzele-mi tremurânde de dor.
Vreau să ascult glasul mării
La apus de soare,
Într-o primăvară târzie.
E liniște în jur și în mine,
Vreau depărtarea să mi-o apropii,
S-o transform în iubire, nu în amăgire,
Să scriu despre tine nu din amintire.
Dar ai ales să pleci,
M-ai lăsat să aștept
O iubire care
A ales să colinde un alt pom în floare.
Nu vreau să aștept
O altă iubire.
Am ales să plec…
Îmi vei găsi scrisoarea pe malul mării,
Adusă de valul trist și rece.
O vei vedea așteptându-te într-o liniște nefirească.
De vei privi în depărtare, vei zări o ușă deschisă
Și o inimă care caută ceva…în altă parte…
Speranța că viața-i frumoasă,
Că merită trăită chiar de-i iubirea istovită.

———————————

Irina-Cristina ŢENU

24 martie 2019

Irina ALEXANDRESCU: Versuri

ȚIN LA SÂN PĂCATUL CRUD…

 

Am deschis o ușă sorții,
Ziua să petreacă moartă,
Câinii vieții își beau colții
Eu… leg gâdele de poartă!

 

Trece-un înger fără vreme
În cotlonul meu de negru,
Din păcatele supreme
Îmi doinesc un marș funebru!

Am ucis mereu iubirea
Și-am chemat hiena vieții
Ca să – mi sfâșie privirea
Cu lumina dimineții!

Mi-am făcut din glas, minciună
Și-am donat-o tuturor,
Vânt nebun, albă cunună
Cu blazon de profitor…

În oceanul meu de oase
Geme oare ce Cain?
Un mormânt de chiparoase
Peste cordul meu hain!

Tu, care-mi voiai coloană
Infinitul lui Brâncuși
Ți – am lăsat sufletul vamă,
Fără geamuri, fără uși!

Șapte mii de morți pe ață
Merg în tipatul meu surd.
Eu, o „plasă” pentru viață
Țin la san păcatul crud…

 

ÎN SPITALUL…

 

ieri mi-am uitat durerea în spitalul
în care umblă muţi toţi deţinuţii
şi mintea mea fugea beteagă-n valul
pe unde e morfina, vama curţii!

un cancer ce mă macină din timpuri
m-a mâzgălit pe patul de la geam ,
satanele îşi fac în tură schimburi ,
nu mai am aer, viaţă, să condamn !

de boala ce-o hrănesc de-atâta vreme
nu scapi în veci ,că-n faşă ţi-e sortită…
am arborat un steag ce doliu geme
cu lumânări din viaţa netrăită!

copil fiind, creşteam în palme arbori
şi ei mă înveleau în verde gol…
să vină altă iarnă , dar cu hamuri,
pentru doi ochi ,ai nefiinţei sol!

în apa asta care mi-i o noapte
eu ridicat-am mâinile -a predare-
brâncuşiana pasăre mă soarbe
în măiestria unui zbor spre soare!

nu ştie nimeni că eu am o lună
trăindă veşnic peste pacostea de mine …
în cruci sunt cimitire ce adună
trei lumânări ce ard acum străine !

Continue reading „Irina ALEXANDRESCU: Versuri”

Claudia BOTA: Păcatul agoniei

Păcatul agoniei

Fructul savurat de Eva a încolțit
Într-un gând perfid și neizbăvit,
Dornică să fie asemenea ca Dumnezeu,
Demonul preschimbat în șarpe te va ispiti mereu.

În întuneric printre spini și pălămidă,
Copacul nu înflorește de a ta omidă,
Agonia străbate pământul neroditor,
Păcatul amprentat l-a făcut pe om dator.

Miere pusă în cupa cu otravă,
Amnezia fierbe de nu-i dai Creatorului slavă,
Viața trece și totul îi trecător,
Păcatul lumii face sufletul un templu pieritor.

———————————

Claudia BOTA

28 martie 2019

Teodor MEȘINĂ: Despre fericire și singurătate

Sunt multe modalități în care îți dorești fericirea, în care ți-o înfăptuiești sau o aștepți, sau o regreți…

            Când fericirea este limitată la lumea văzută, suntem deseori împiedicați să o realizăm.  În acest caz, fericirea noastră depinde și de dorințele celorlalți. Nu putem să o realizăm complet singuri. De cele mai multe ori, fericirea, este diferit înțeleasă de doi oameni care își desfășoară activitatea în comun. Fiecare va dori să-l împiedice pe celălalt să și-o realizeze. Din păcate, e nevoie și de ceilalți pentru a se realiza fericirea. Când suntem ancorați doar în lumea văzută, omul, devenind dependent de societatea în care trăiește, dacă este rupt de ea și nu mai are nicio legătură cu oamenii, și dacă vederile lui sunt numai cele ale lumii fizice, se poate rătăci în singurătate pierzându-se pe sine până într-atât încât își pierde și ecoul. Unii oameni consideră că nu există fericire fără nefericire. Ceva se câștigă pierzând altceva. Omul pragmatic, egoist și avar, va regreta orice pierdere și va diminua fericirea, nu o va gusta pe deplin.  Nu conștientizează că acel ceva pe care l-a pierdut a fost doar balastul care l-a ținut legat de pământ, fără să-i permită evadarea spre înalt. Îl percepe ca pe o pierdere și atât.

            Singurătatea este de două feluri: „Singurătatea maladivă” Specifică omului ateu, singurătatea tristă a bătrânilor ce sunt puțin credincioși,  singurătatea celor ce trăiesc într-o lume virtuală, a oamenilor bogați în patimi care nu vor să comunice cu cei din preajma lor, a incapabililor de a-și transmite sentimentele, a introvertiților. Isaac Newton a spus:  „Oamenii sunt singuri deoarece construiesc ziduri în loc de poduri”. Cel de al doilea fel de singurătate este    „Singurătatea ziditoare”   Singurătatea care te ajută să urci scara duhovniciei. Singurătatea rugăciunii a glăsuirii cu Dumnezeu.    Singurătate în rugăciune… în realitate nu ești singur, ești alături de Creator!

            Părintele Cleopa spunea că: „este cu neputință ca omul să lucreze la desăvârșirea lui dacă nu iubește însingurarea”

            În singurătatea ziditoare îți poți găsi fericirea adevărată.

            Sfântul Părinte Nectarie afirma că: „Ridicarea turnului fericirii în afara inimii noastre seamănă cu zidirea unei clădiri pe un teren zguduit continuu de cutremure. Curând o astfel de construcție se va prăbuși la pământ”

În Grecia antică religia era fără texte sacre, fără dogme, fiecare cetățean, loial statului, ar fi putut să ajungă preot, întâmplător, prin tragere la sorți sau prin alegere, deoarece nu li se cerea o pregătire specială teologică. În clasa sacerdotală nu exista ierarhie și nu domina statul, ci invers, statul controla clerul. În Grecia antică statul și biserica erau una. Aristotel, unul din cei mai importanți filosofi din acea perioadă, a susținut că: „Fericirea este sensul si scopul vieții, traiectoria si finalul existentei umane”.

Tot în antichitate, filosoful Aristip din Cirene, a întemeiat Hedonismul afirmând că binele suprem, precursorul fericirii,  este satisfacerea plăcerilor, punându-le mai presus pe cele senzuale. «„Scopul” constă în plăcerea particulară iar „Fericirea” rezidă în suma tuturor plăcerilor particulare»

Hedonismul a fost dezvoltat pe baze raționaliste, în Grecia, de către Epicur, apoi de către Iluminiști, prin secolul 18, cu accente antireligioase.

            Iluminismul „Epoca Rațiunii” a înlăturat dogmele religioase a dezvoltat o gândire atee.

Iluminismul, filosofia ateistă, nu pune în valoare morala și virtuțile Creștine, nu apreciază Smerenia și iubirea de Dumnezeu.

Prin smerenie găsim odihnă pentru sufletele noastre. Fericirea nu este zbuciumul ci odihna sufletului. „Luați jugul Meu asupra voastră; și învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima, și veți afla odihnă sufletelor voastre!” (Matei 11, 29)

 Și Smerenia, mama virtuților,  face parte din drumul spre Fericire.

Sfântul Augustin a spus: „Fericirea e să știi să îți dorești ceea ce ai deja”

            Marguerite Blessington afirma: „fericirea nu constă în a avea mult, ci în a fi mulțumit cu puțin”  Fiindcă puținul, spune Seneca, nu-ți va lipsi niciodată.

            Adevărata fericire crește și rodește din și în iubire! Nu e vorba de έρως (eros) cum se amăgea Aristip, ci de αγάπη (agape) Agape are valoare de dragoste universală, se manifestă față de Dumnezeu, de semenii noștri dar și de dușmani, dar totodată se manifestă și în iubirea lui Dumnezeu pentru noi, pentru a ne mântui. Numai cu fapta iubirii și cu adevărul ne putem apropia de Împărăția Lui Dumnezeu, finalitate a fericirii supreme și adevărate. „Fiii mei, să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta și cu adevărul.”  (1Ioan 3, 18)

            Iisus a sintetizat toată Legea în cele două porunci: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău și din tot cugetul tău. Aceasta este marea și întâia poruncă. Iar a doua, asemenea acesteia: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 22, 37 – 39)

Creștinul trăiește fizic în lumea văzută dar nu ignoră lumea nevăzută.

            Un creștin nu mărturisește fericirea pentru că posedă anumite lucruri, o face doar în virtutea faptului că este iubit și iubește.

            Fericirea este o stare interioară independentă de starea socială sau materială.

Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, în prima Epistolă (4:16), a spus: „Dumnezeu este iubire și cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne întru el”

Omul fiind după chipul și asemănarea Creatorului  are imprimat în el chipul lui Dumnezeu, dar după ce s-a consumat păcatul inițial, a devenit pradă ușoară tuturor păcatelor domolind iubirea. Ca să evidențieze asemănarea cu Tatăl trebuie să se străduiască să fie și el iubire asemenea lui Dumnezeu. Acesta este scopul vieții, omul să ajungă la iubire, astfel va atinge fericirea reală și nepieritoare. Omul dacă nu va urma calea firească va îmbrățișa nefericirea.

            Creștinul este altruist, se folosește de lucruri și iubește oamenii, pe când egoistul se folosește de oameni și iubește lucrurile.

            Unirea cu Iisus îi oferă omului o neîncetată stare reală de bine. Urmându-l pe Mântuitor presupune recunoașterea, însușirea și practicarea iubirii. Iubirea nu rostită ci făptuită împreună cu adevărul, calea unică spre fericirea deplină, spre viața veșnică!

Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție!

——————————–

Teodor MEȘINĂ

București, 28 martie, 2019

Alexandru NEMOIANU: Una Sfântă

Primul lucru care trebuie să fie limpede când vorbim despre Credința creștină este corecta înțelegere a conceptului de Biserică.

Biserica nu este o constructive și nu este o instituție, Biserica este a așezare “teandrică”, Dumnezeu-omenească. Ea cuprinde totalitatea celor care mărturisesc Dreaptacredință și care alcătuiesc Poporul lui Dumnezeu, Biserica, Trupul mistic al lui Iisus. Biserica este “una, sfântă, sobornicească și apostolească”.

Biserica cuprinde realitatea văzută și nevăzută.Cei care au dus lupta cea buna și au plecat dintre noi alcătuiesc Biserica biruitoare, iar noi, cei care ne străduim pe cale, alcătuim Biserica luptătoare.

Acestea fiind spuse despre esența Bisericii ne putem referi la devenirea ei istorica, în timp.

În primul rând trebuie arătat că Biserica s-a alcătuit pe o mărturisire esențială, mărturisirea Sfântului Apostol Petru. El este cel care la Cezareea Filipi a spus, ”Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu”. Acestei mărturisiri, Mântuitorul i-a dat întărirea deplină, fericindu-l pe Petru și mai departe arătând: ”tu ești Petru și pe această stâncă voi așeza Biserica mea și puterile iadului nu o vor birui” (Matei 16,18). În jurul acestei supreme afirmații teologi romano-catolici au cautat să speculeze și  să surprindă un ‘primat” al Romei. Acea afirmație, acea mărturisire este gigantic, dramatic și încercările de speculație “pro domo” ale Episcopatului Romei sunt de fapt jenante.

În afirmația menționată, în mod limpede se face sublinierea între dimensiunea “omului”, în acest caz a Sfântului Petru, si supremația Bisericii. Caci Petru înseamnă “pitricica”, in armaica “khefa”, și deci este clară diferența dintre “pietricica”, Petru și “stânca” mărturisirii. Nu pe “pietricică” se așează Biserica, ci pe stânca, pe adevărul că Iisus este Fiul Dumnezeului celui viu. Acesta este principala tărie a Bisericii.

În chip văzut Biserica s-a organizat la Pentacost, la Coborârea Duhului Sfânt, zece zile după Înălțarea Mântuitorului la cer. În privința vremii, datei, când s-a organizat Biserica ierarhică, Ortodoxă, nu sunt îndoieli. Izvoarele istorice ne arată că acest lucru s-a petrecut la Cincizecime, Pogorârea Duhului Sfânt, Ispas. Aceleași izvoare istorice ne dovedesc că Episcopii, Preoții și Diaconii au fost așezați încă din vremea Apostolilor și prin ei. Epistole ale Sfântului Irineu (circa 180 A.D) ne oferă liste ale acestor Episcopii și jurisdictiilor lor. Iar încă mai înainte Sfântul Ignatie Teoforul (cel care ca prunc a fost purtat în brațe de Mântuitorul) vorbea despre importantă Episcopilor și a faptului că acolo unde ei se găsesc se află Biserica în plenitudinea ei.

Cauza organizarii Bisericii este limpede.

Încă din veacurile II-I i.d Chr. Cei mai pioși dintre Evrei, esenieni, erau conștienți ca venirea Mântuitorului, a lui Mesia, este iminentă. Documentele aflate la Marea Moarta și care aparțin acestei secte pioase ne vorbesc clar despre aceasta realitate. Biserica este Trupul lui Iisus și ea conține Adevărul și arată Calea prin care oamenii se pot mântui. Încă mai mult diferite teorii despre “cauzele” apariției creștinismului se dovedesc la fel de false. Se spune că apariția creștinismului ar fi fost o reacție “ascetică” față de decăderea vremii respective. Este foarte adevărat că din primul moment Creștinismul a fost pentru decentă și respect pentru morală, dar nici un singur moment creștinismul nu a condamnat materia și lumea. Creștinismul voia să le restaureze în starea lor dintâi, nu să le elimine. Mai mult, a existat în acea vreme un atare curent, ”manicheismul”, care condamna materia că impură și căsătoria, ca formă de desfrânare. Ei bine exact creștinismul a fost cel care a respins cu vehementa asemenea aberații. Deci cei care pretind că ar fi fost creștinismul o reacție “ascetică” sunt contraziși de faptul istoric că exact creștinismul a respins cu mai mare vehemență acel “ascetism” maniheu de care pomeneam. La fel și în cazul “arianismului”, cel care tăgăduia co-eternitatea Fiului cu Tatăl. A fost Sf.Athanasius care a demonstrate că Dumnezeu, ”care este dragoste” nu putea să fie astfel de unul singur, trebuia că dragostea să fie împărtășită. În acest fel dogmă Sfintei Treimi din început a fost a Bisericii. Iar aici atingem un lucru esențial, învățătura Bisericii se sprijină pe dogme, adevăruri care nici nu pot și nici nu trebuie demonstrate, ele țin de Credință, care este nădejdea în cele nevăzute și dovada celor nevăzute.

Învățătura Bisericii este complexa și voluminoasa, dar în cuprinsul ei nu se găsește nici o contrazicere și asta îi dovedește autenticitatea. Acestea fiind spuse este bine sa ne amintim care sunt “izvoarele” învățăturii Ortodoxe. Sfânta Tradiție, canoanele, scrierile patristice, textele liturgice și icoanele au aceiași valoare. Toate acestea, nu luate separat ci în totalitatea lor organică și vie, dimpreună cu Sfânta Scriptură, exprimă adevărul despre Biserica Ortodoxă, Trupul mistic al lui Iisus, totalitatea credincioșilor vii și morți. Cu cele menționate câteva readuceri aminte pot fi iarăși de folos. Sfânta Tradiție este învățătura transmisă prin viu grai. Din ea, mai apoi, s-au alcătuit Scripturile. Sfânta Tradiție este viață Bisericii în Duhul Sfânt. Limpede spune Sfântul Pavel..’ țineți predaniile pe care le-ați învățat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (Tesalonicieni ÎI,2:15) și iarăși spune Apostolul Neamurilor..’credință este din auz” (Români,10:17). Deci Sfânta Scriptură poate fi asemuită cu rodul care crește din și în pomul stufos al Sfantei Traditi..Din aceasta se poate vedea cat de neghioaba este teoria despre „sola Scriptura”; o falsa învățătura care efectiv distruge experienta creștină a doua mii de ani. În același chip trebuie înțeleasă și invatatura despre Sfintele Moaste si Sfintele Icoane. În primul rând atât Sfintele Icoane,cât și Sfintele Moaște nu sunt ÎNCHINATE, căci închinarea este datorată doar lui Dumnezeu, ele sunt CINSTITE și există o profundă motivație a acestei “cinstiri”. Moaștele sunt rămășițe pline de har din trupurile Sfinților.Sfinții au atins o înalta stăpânire duhovnicească a propriului trup și l-au îndumnezeit într-o așa măsură în timpul existenței pământești, încât această legătură continuă după moarte. Sfinții sunt prezenți în moaștele lor prin har. De aceea cinstirea moaștelor este necesară și ea ne asigura legătură neîntreruptă cu Sfinții. Asemenea icoanele sunt cinstite. Ele reprezintă chipurile Sfințiilor care au fost oameni ca și noi. Icoanele înfățișează și chipul Mânuitorului, căci după cum ni se spune, ”Cuvântul s-a făcut Trup”. Vechimea icoanelor este la fel de mare ca și a Bisericii. O icoană, nefăcută de mâna omeneasca a Mântuitorului, a fost dată regelui Agvar. Prima icoana a Maicii Domnului a fost făcută de către Sf.Apostol și Evanghelist Luca. Icoane picate se găsesc și în cele mai vechi Biserici, cele din catacombe. Cinstind icoana, ne adresăm rugăciune către cel pe care îl reprezintă. Iar rugăciune și legătură prin har fac că însăși icoana să devină “altceva”, să fie transfigurată. În această înțelegere vedem că “materia” icoanei, că și trupul Sfinților, sunt înduhvnicite, ridicate, ca materie, mai aproape de starea dintâi. Pentru acest respect desăvârșit arătat “materiei” se poate spune răspicat că de fapt învățătura Bisericii Ortodoxe este singura cu adevărat “materialistă”. Din toate cele arătate ar trebui să fie înțeles că Biserica și rânduielile ei au fost așezate de către Mântuitorul și apoi răspândite de către Apostolii Lui și urmașii lor, Episcopi și Preoți, până în ziua de azi. Trebuie repetat ca în învățătura ortodoxă, atâta de voluminoasă, nu exista nici o contradicție, semn categoric că este insuflată de lucrarea aceluiași duh și, mai exact, a Duhului Sfânt.

În aceasta privință o extraordinar de subtilă și convingătoare argumentare a făcut G.K.Chesterton. El atrăgea atenția că învățătura despre Credință a fost dată Apostolilor sub forma; ”Îți voi da cheile Împărăției cerurilor și orice vei lega pe pământ va fi legat și în ceruri,și orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat și în ceruri. ”Folosirea termenului “cheie” are o enormă semnificație. O cheie nu poate fi subiect de discuție: ea sau deschide poarta, sau nu o deschide. Orice comentariu despre “cum și de ce ar trebui să fie altfel” este inutil. Dacă nu folosești cheia va trebui să folosești o rangă, sau o “gură de lup”. Cei care folosesc “rangă” și “gură de lup” sunt cei care se abat de la învățătură Ortodoxă, ereticii și “sectanții”. Care adaugă sau substrag fără noimă, fără să înțeleagă și fără să ia seama la consecințe.

Întreaga învățătura ortodoxă a avut și are un singur scop, unitatea de credință, unitatea poporului lui Dumnezeu.

“Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, intru Mine și Eu intru Tine, asa si acestia in Noi sa fie una..”(Ioan,17;21)Iar semnul văzut al unității sunt Tainele, Sacramentele, Bisericii si mai ale Sfânta Împărtășanie.

Împotriva acestei unități se străduiește necuratul, rătăcind pe bieții oameni. Cei care îi cad victime sunt “sectarii”, cei care adaugă sau scot din Învățătura Ortodoxă. Aceste false învățături vor sa ne separe de PREZENȚA lui Dumnezeu. Sectele îi separa de Dumnezeu pe oameni fără cruțare. Ortodoxia îi unește pe credincioși cu Dumnezeu, care este prezent, acum și aici, în Taine. Cei care resping Tainele de fapt resping însăși Întruparea lui Dumnezeu.

Pentru cei care suntem Ortodocși este necesar să ne ținem de învățătura Sfintei noastre Biserici Ortodoxe fără șovăială, la bine și la rău. Trebuie să știm că doar Biserica Ortodoxă poate să ne mântuie. Nu vom fi mântuiți doar fiind “membrii” ai Bisericii Ortodoxe, ci doar în măsură în care vom urma învățăturile Ei. Nu înseamnă că cei din afară nu se vor mântui. Aceasta se află sub Judecată lui Dumnezeu. Dar trebuie să știm că TOȚI cei care se vor mântui, într-un fel tainic sunt parte din Biserică. În vorbele Episcopului Kallistos Ware, ”noi știm unde este Biserica, nu știm unde nu este”. Dar dincolo de asta, sub nici o formă să nu schimbăm splendoarea împărătească a Ortodoxiei, slava ei fără egal. Ortodoxia este moștenirea noastră cea mai de preț,prin care putem dobândi și lumea asta și cea care va să fie.

——————————-

Alexandru NEMOIANU, istoric

The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, SUA

28 martie 2019

*Materialele publicate nu reprezintă și punctul de vedere a revistei, responsabilitatea asupra conținuturilor și a formei acestora revenind, în totalitate, autorilor