Gheorghe ȘERBĂNESCU: Orizonturi ascunse-n goliciuni

Orizonturi ascunse-n goliciuni

 

Întinse

lenevoase

orizonturi ascunse-n goliciuni

alunecă continuu

prin ceața anilor pierduți

iscate din gânduri jertfite
tânjitoare la ziua cea de vis

născute

 

din orbita năucă

pofta ta om

prin zarea adormită
dulcele se-nfige-n mierea speranței scurgându-se inocent în doruri
amestec de senin și nori

îmbracă fiorul zvâcnit pe harfă

el cântă nemurirea

o strună tristă în zori

e România

cortină grea e așteptarea

paşii ne duc

spre tot mai târziu
o cumpăna

pe un fir de nisip răsucit

între  strigăt şi frig.

——————————–
Gheorghe ȘERBĂNESCU
5 februarie 2019

 

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (II)

Asupra timpului când a fost introdus creştinismul la români, ca religie a întregului popor, se consideră îndeobşte că, deoarece credinţa nouă nu s-a impus de „sus” , ci a crescut organic de „jos”, nu s-ar putea stabili o dată certă. Istoricul şi cărturarul V. Pârvan  a încercat să ajungă la un răspuns documentat (vezi Contribuţii epigrafice…). Astfel, din examinarea istoric-culturală a termenilor creştini de origine latină, el ajunge la concluzia generală că abia după 350 d. H. sunt situate începuturile creştinismului nostru, ca şi credinţă generală a poporului român. Cuvintele fundamentale ale creştinismului românesc s-au născut în nordul Dunării, iar alte cuvinte ne duc la fixarea datei creştinării noastre prin anii 375-450.

Înaintea lui Iorga, Vasile Pârvan ajungea şi el la concluzia importantă că religia păgână a strămoşilor noştri, anterioară creştinării, n-a putut fi învinsă de noua religie, ba, mai mult, o bună parte din credinţele şi tradiţiile (eresurile) populare vechi au dăinuit şi mai departe în creştinism. În terminologia sa romană, creştinismul nostru ne dovedeşte faptul că acesta nu este atât originar daco-roman, cât mai ales de sorginte misionară, consideră Pârvan, răspândit cu repeziciune, în scurtă vreme, la o epocă dată. Misionarii latini ai daco-romanilor veneau din sud, orientarea economică şi culturală a Daciei romane a fost spre vest (sud-vest), Italia, Dalmaţia, Illyricum, iar nu spre est şi sud-est, Constantinopolul, de pildă, s-a impus după prima jumătate a secolului al IV-lea. Relaţiile Daciei romane se desfăşurau cu Moesia superioară, Panonia şi Dalmaţia, nu cu Moesia Inferioară şi Sciţia Mică, deci cu Apusul nu cu Răsăritul. Singurul izvor mai sigur, crede Pârvan, pe care putem clădi istoria creştinismului daco-roman, este limba noastră, terminologia creştină. Doar studiul istoric comparativ al terminologiei noastre latine creştine ne poate ajuta în sensul acesta. Să examinăm aceşti termeni creştini fundamentali în credinţa noastră. Cuvântul specific creştin, folosit de toate popoarele romanice, ecclesia (gr.) lipseşte din limba română – acest termen este cel mai vechi cuvânt creştin folosit pentru a indica comunitatea credincioşilor şi lăcaşul de cult specific. În schimb, în limba română avem cuvântul biserică, din lat. basilica – acest cuvânt s-a născut ca termen creştin la începutul secolului al IV-lea, cu înţelesul de lăcaş de cult. De unde vine în limba română cuvântul basilica, în forma latină ? Răspunsul: la daco-romanii din stânga Dunării, misionarii latini veniţi din sud au introdus noul cuvânt basilica. Aceasta s-a întâmplat în secolul al IV-lea, după anul 350. Populaţia de limbă latină la care s-a încetăţenit termenul basilica se numea pe ea însăşi cu numele de „romani”, ceea ce nu se mai întâlneşte nicăieri în Imperiu, după 212. Aceşti romani care folosesc cuvântul basilica îi aflăm în afara Imperiului, şi anume la populaţia romană din Dacia traiană (nord-dunăreană), rămasă aici după 275, ei se numeau romani (adică romanici) ca o nouă „natio barbara”.

Să examinăm şi alţi termeni. Cuvântul Dumnezeu este prezent în forma aceasta veche, latină vulgară, numai la români. Din examinarea lui rezultă că Domine/deus, în forma veche, populară, Domne deus este, în Dacia şi Moesia, o invocaţie păgână, preluată apoi şi de creştinism. Alţi termeni creştini semnificativi sunt: Crăciunul, Rusaliile, duminica, sărbătoare (termen simbolic al împăcării între păgânism şi creştinism), lege, în sens de credinţă religioasă, termen popular romanic.

Strâns legate de creştinismul românesc, în aceste secole ale începuturilor sale, sunt şi o serie de aspecte doctrinare şi de organizare pe care trebuie să le avem în vedere. De pildă, arianismul, în prima jumătate a secolului al IV-lea, este un fenomen sud-est european, ce îşi exercită influenţa în zonă, să nu uităm că Arie a fost exilat la Dunăre, iar Audius (adept al său) în Sciţia, soboarele ariene sunt convocate la Serdica şi Sirmium. Fierberea produsă de arianism a contribuit şi ea să imprime o viaţă latină, fiindcă era o credinţă populară a acestor regiuni. Dar alături de erezie, datina ortodoxă este prezentă şi ea la romanicii nord-danubieni, ei fiind separaţi de împăratul eretic, Valens (364-378). Astfel, la Tomis, avem o serie întreagă de episcopi, fideli ortodoxiei niceene.

Aceşti numeroşi şi modeşti episcopi locali, „asemenea cu stareţii din primele timpuri ale vieţii noastre naţionale” (Iorga), corespund chorepiscopilor, „episcopi de ţară” (sate), al căror rol a fost mare, nu numai în sud-est, dar şi în Noricum, Raetia, Galia şi Irlanda. Chorepiscopii fără reşedinţă apar în secolul al IV-lea şi în Panonia-Wulfila însuşi, episcop fără diecesă, este la originea acelor chorepiscopi germani pe care i-au avut şi românii. În altă ordine de idei, în secolul al IV-lea, episcopii se substituie autorităţii civile: o ordine episcopală se instalează în locul celei imperiale şi, fiind o creaţie populară, ea este latină. Episcopul reprezintă nu numai o conducere bisericească, ci şi o formă de organizare populară, precum acţiunea Sf. Severin în Noricum, ei preiau apărarea oraşelor. Cu preoţi, cu modeşti vlădici de ţară, precum chorepiscopii din Galia, religia creştină se întinde mai mult şi mai uşor-este aici multă umilinţă, sărăcie şi simplitate. Unii din aceşti „episcopi ai poporului”, de o canonicitate îndoielnică, iau parte şi la sinoade. Cei mai mulţi dintre aceşti episcopi erau latini.  Acest creştinism, chiar dacă episcopul este grec sau educat greceşte, este latin, „cum cere şi cum ştie poporul care l-a creat şi-l vrea” (Iorga). Limba folosită este cea populară. În lupta cu grecismul, latinismul popular, ce vine din interior, învinge pe toată linia, mereu. În sfârşit, martirii constituie a treia categorie de „agenţi”ai unui creştinism de străveche pătrundere lentă, precum Sf. Sava sau mucenicii lui Hristos de peste Dunăre.

După 275, creştinii daco-romani au beneficiat de o situaţie mai favorabilă, acum, când în Dacia, rămasă în afara frontierelor Imperiului, religia creştină se putea manifesta liber, fără a mai fi îngrădită sau prigonită de oficialităţile romane. Mai mult, la începutul secolului al IV-lea, în nordul Dunării, îşi puteau găsi refugiu şi mulţi creştini sud-dunăreni persecutaţi. Concret, prezenţa unor comunităţi creştine în Dacia romană se adevereşte prin vestigii neîndoielnice de această factură. Creştinismul daco-roman din secolul al IV-lea îşi are începutul în veacul precedent, baza pentru apariţia şi răspândirea noii religii în nordul Dunării. Urmele creştine, descoperite în ultima jumătate de secol, sunt numeroase şi variate – astfel, s-au aflat peste 100 de obiecte, locuri de rugăciune şi lăcaşuri de cult. Piesele incontestabil creştine sunt de o mare diversitate: obiecte cu semnificaţie religioasă precum candelabrul de la Biertan (jud. Sibiu) cu chrismon şi inscripţia „Ego Zenovius votum posui”, apoi potire şi vase liturgice. La Porolissum (Moigrad – jud. Sălaj), s-au găsit inele, cruciuliţe, accesorii pentru veşminte cu simboluri, amfore creştine. Lăcaşuri de cult s-au ridicat peste tot, pe teritoriul daco-roman, de la sfârşitul secolului al III-lea. Ele s-au aflat la Sucidava (Celei), la Slăveni (jud. Olt), Porolissum (Moigrad, jud. Sălaj), la Drobeta şi Gornea (jud. Caraş-Severin). În mod cert, erau bazilici multe, dar nu s-au aflat încă. Aria de răspândire a vestigiilor creştine daco-romane arată că acestea se găsesc în proporţii variate în toate cele trei provincii ce alcătuiau Dacia romană: Transilvania, Oltenia şi Banat. Urme creştine daco-romane întâlnim mai ales în fostele oraşe, lângă castre, centre comerciale şi aşezări civile. Ele se întâlnesc de-a lungul unor căi (artere) importante, la Dunăre, pe văile unor râuri mari. Concluzia este că religia creştină a găsit mai lesne adepţi şi a progresat în rândul populaţiei din oraşe, în timp ce lumea rurală s-a dovedit, la început, conservatoare şi se închina vechilor zeităţi păgâne.

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

6 februarie 2019

Valeria TAMAȘ: Revărsări de dragoste în poezia Vasilicăi Grigoraş

                Copilăria este ca o zi însorită în care ieși sub soarele dimineții să alergi prin iarba plină de rouă. De deasupra se revarsă cântecul ciocârliei, de-a dreapta și de-a stânga ploaie de ciripituri şi sub toată această avalanşă de frumos, tu, copilul, care cu râsul tău dăruieşti bucurie nu doar casei tale, ci întregii lumi.

                De aceea cu trecerea anilor ne întoarcem la ea, întâi prin copii, apoi prin nepoți. Clipele frumoase şi fericite nu se uită, mai ales atunci când le poţi trăi, fie de-acum doar cu nostalgie.

“Pui de pasăre măiastră” (Iaşi, PIM, 2018) este titlul cărții Vasilicăi Grigoraş, scrisă  pentru nepoţica dânsei, ca să-i amintească peste ani de bunica ei, de dragostea şi de frumuseţea clipelor petrecute împreună. Nepoţeii vin ca primăverile, luminându-ne până şi cuvintele, mereu spuse cu dragoste.

Bucuria acestui dar mult dorit şi aşteptat care este venirea pe lume a Evei o vom regăsi în versurile: „Pe-o rază matinală a lui cuptor / Zvârlugă mică ai venit în zbor. / Familia te-a primit în dar, / Gingaş boboc de mărgăritar, / Pui de pasăre măiastră, / Ce-ai intrat în viaţa noastră”. Este bucuria sinceră la sosirea acestui nou membru al familiei, venit să aducă bucurie pentru mulți ani de-acum încolo, când adunând „nectarul vieții” va deveni pe zi ce trece un copil mai bun şi mai iubitor.

“Dis de dimineață”, autoarei nu-i rămâne decât să se bucure de tot ceea ce natura ştie cu dărnicie să-i ofere, ca să-i facă din fiecare zi a vieții o încântare și mai ales de cel mai frumos dar dat de însuşi Dumnezeu, nepoțeii: „Din a naturii catapeteasmă / Înspirăm sfânta mireasmă, / Ăsta-i un adevărat mister, / Ce-aş mai putea, Doamne, să-ţi cer?”

O casă de bunici fără cuib de rândunici nu poate să existe, de aceea această minune o redă autoarea în poezia  „Cip-cirip de rândunici”,  unde viața acestor mici viețuitoare este descrisă în amănunt. Ochii curioşi ai copilului observă cu uimire şi curiozitate totul, în timp ce mintea adultului va merge  mult mai departe: „Şi-aşa ne dau Bună Vestire / Să mergem pe la mănăstire, / Cu bucurie-n suflet iară, / Pe-alei de caldă primăvară, / Îmbrăcată iarăşi în culoare / Şi mireasmă-mbătătoare. / În triluri dragi de păsărele, / Cu flori să-ntâmpinăm Mirele.”  

„Gărgărița” este mică minune, pe care fiecare dintre noi am prins-o în palmă și i-am dat drumul după ce ne-am minunat de frumusețea ei. „Gâză, gâzuliţă, / Cu nume de Gărgăriţă, / Rochie roşie cu buline, Nimeni nu-i ca tine.”

Dar gărgăriţa mai știe o taină, pe care fetele încearcă să o afle de la ea. Nu a existat o fată îndrăgostită care să nu fi apelat la această stratagemă, tragerea de limbă a gărgăriței spre a-și afla ursitul! „Fetele te îndrăgesc, / În mână te ocrotesc / Şi fără de preget / Te-aşează pe-un deget, / Să le spui deschis / De li s-o împlini un vis: / Privind încotro vei zbura, / Să ştie unde s-or mărita.”

            Poezia „Cucul”  îl are drept protagonist pe domnul cuc cel plimbăreț, care toată primăvara și-o petrece cântând spre bucuria copiilor, care-l imită și necazul îndrăgostiților pe care vara-i află amorezați și-i lasă cu inima arsă şi singuri cuc:

„Trâmbiţând numele său, / Cu-cu, cu-cu! tot mereu, / Îşi umflă guşa cu spor, / Cască pliscul binişor… // Coada şi-o răsfiră în grabă, / Cântând silabă cu silabă, /

C-un timbru grav rostite / Pentru inimi îndrăgostite.”

„Flori de primăvară” este o poezie dedicată primelor flori care vin să ne bucure după frigul și vitregia iernii. Alb și plăpând, la început vine ghiocelul, ca o petală desprinsă din florile de gheață ale iernii, apoi vin toate celelalte flori viu colorate peste care vor da năvală fluturii. Deocamdată toate acestea sunt doar pe hârtie, dar curând le vom vedea aevea: „Astăzi, pe la chindie / M-apucă o hărnicie / Să desenez fluturi şi flori / În tot mai multe culori.”

„Privighetoarea” e cântăreața nopții, o ascultăm şi ne minunăm de trilul ei. Tare-am vrea să știm și noi cânta ca ea, dar ea este o artistă care nu-și cedează repertoriul. Doar ne încântă gratuit cu recitalurile ei nocturne: „Prin grădini, zăvoi, păduri / Faimoasele acorduri / Ale orchestrelor minunate / Cu soliste talentate, / Zvelte, blânde şi modeste, / Fiinţe bune din poveste, / Umplu munţii, mările / Cu toate cântările.”

Sensibilă la frumos, autoarea ne va vorbi şi despre frumuseţea florilor de tei, despre truda albinelor de a ne oferi o „Viată dulce ca mierea”. Teiul nu este doar dulce mireasmă, ci este şi aducător de sănătate: „Adunat de harnice albine / Pentru al nostru bine, / Duşman al bolilor toate, / Sporind a noastră sănătate, / Ca viaţa noastră să ne fie / Dulce miere, bucurie.”

 Micii şi zglobii „Licurici” nu trec nici ei neobservați: „Încă nu era lumină / Când am ieşit în grădină…, // Inima începe să-mi  bată, / Şi-ndată mă simt fermecată, / De-a licuricilor sclipire / Şi-a ochilor mei uimire.”  Ochii copilului îi remarcă şi vrea să-i prindă în mânuțele sale. Micuțele pulberi de aur stârnesc curiozitatea . Este o lume atât de minunată pentru ochii unui copil încât ar vrea să rămână în el, deoarece încă nu știe că lumina zorilor va sparge vraja.

„Vrăbiuţele” sunt așa cum le știm stăpânele gâlcevilor, unde-s două fac larmă cât nouă, dar altfel mămicuțe și tătici responsabili, care-și cresc cu dragoste puii: „Pentru puii lor, vrabia şi vrăbioi / Construiesc un cuib în ritm vioi, / Căptuşit cu puf sau pene moi, / Aşa precum e-n pat la voi. // Cu mare dragoste îi îngrijesc, / Cu glas suav le ciripesc, / Baie-n colb le pregătesc / Şi de duşmani îi păzesc.”

            Pentru puţin timp, autoarea schimbă registrul cântărilor în vers. De la natura împrimăvărată, plină de culoare şi parfum, cu încântare în suflet face un pas pios spre Sărbătoarea Învierii Domnului, care ne aduce în tinda bisericii: „Hristos a înviat”  să rostim, / Pentru tot să-I mulţumim. // „Adevărat a-nviat” primim răspuns, / Iubirea-n noi ni s-a aprins, / An de an se-arată iară, / Tainică binecuvântare.” O bucurie atât de mare încât nu se putea să nu fie amintită într-un poem. ”Lumina de Paște”, simbol al izvorului vieţii ne va lumina drumul tot anul, şi în viață şi în poezie.

„Minunea de cireș este un poem al răbdării. Florile de cireș ne trezesc doar pofta şi vom mai avea multe zile de aşteptat până când ne vom putea bucura şi de fructe. Ne vom umple timpul până atunci cu alte îndeletniciri, nu avem ce face. Pomul îşi are regulile lui.

Cred că nu există copil care să nu se fi jucat „De-a v-ați ascunselea”. Acesta este jocul copilăriei pure care găseşte un răspuns neașteptat de matur în versurile: „Să m-ascund la mama-n poală. /  Chiar de m-or descoperi / Mama mă va ocroti.” Nimic nu te poate ocroti ca poala mamei.  Un papuc, un porumbel, un crin înflorit sunt doar ascunzişuri temporare. Poala mamei e mereu acolo. Și dragostea ei ocrotitoare, care este un zid peste care nu se poate trece.

Pentru “Pasărea”, care se face tot mai mică în zborul ei spre cer, copilul  găsește un răspuns: „Şi cred, că acolo sus / Îl vizitează pe Iisus. / Şi ea este copilul Lui, / Minune a creaţiei dintâi.”

Ce poate fi mai frumos decât să ai propriul tău „Cântec”. Și Eva îl are!

„Vino soare-n dimineaţă, / Pe Eva de mi-o răsfaţă! // Vino iarăşi la amiază, /

S-o alinţi cu a ta rază! // Pe la asfinţit, vino iară, / Ca s-o pregăteşti de seară! // Noaptea, veniţi voi steluţe, / Fetiţei să-i daţi bineţe! // Vino şi tu mândră lună, /

Să-i faci din somn cunună! // Cu stele, luceafăr şi soare / Fie-i viaţa sărbătoare!”

Ce i s-ar putea spune unui copil mai frumos de  atât? Cuvintele s-au strâns să-i facă cea mai frumoasă declarație de dragoste, și nu doar pentru o zi, ce pentru o viață.

           Toamna vine cu pleiada ei de culori și deodată în loc să privim coroanele bogate ale copacilor “Războiul de ţesut al toamnei” se pornește şi ne va așterne covorul ei moale și colorat la picioare, în timp ce mâinile ei harnice vor umple hambarele.

„Gospodina anului” este desigur toamna care adună fructele din livezi, pune în hambare porumbul şi strânge în fânare fânul, coace strugurii și-i transformă în mustul rubiniu şi umple rafturile cămării cu bunătați, nu doar gustoase dar şi sănătoase: „…Strugurii-s transformaţi-n must, / Pe care-l beau pe nerăsuflate, / Fiind printre sucurile preferate. / În cămară se adună anume, / De nu le mai ştii pe nume, / Gem, dulceaţă şi peltea, / Ce clătite, vom mânca! / Pe un raft, nişte borcane / Cu zacuşti şi cu tocane, / Pline sunt de vitamine, / Bune pentru orişicine. // Toamna, gospodina vestită / De toată lumea-i îndrăgită.”

            „Preşul fermecat” se va transforma dintr-un preș moale şi colorat într-un preș viu în primăvară: „Preşuri palide sau chiar uscate / Se-aşează cuminţi toate / Să se odihnească o vreme / Pe pământul care geme / De-atâta apă şi hrană / Adunată peste iarnă. / În primăvară să renască / Natura  să-nverzeasă / Pe noi toţi, să ne sfinţească.”

Toamna va pleca o dată cu venirea primilor fulgi de nea care ademenesc copiii cu bătaia în geam, vestindu-i că a venit vremea dansului fulgilor de nea şi a bucuriilor pe care iarna le aduce: „Astă noapte, când dormeam / Mi-a bătut un fulg în geam, / Slab, stingher şi abătut / Abia de l-am auzit.” Întâlnirea dintre fulgii de nea şi copii este întotdeauna una de scurtă durată, ei topindu-se de la prima atingere, dar alți fulgi vor veni să-i țină tovărășie micului lor prieten.

Iarna nu ne aduce doar zăpadă, ci şi pe mult iubitul Moș Crăciun de la care fiecare dintre noi avem așteptări: „Din nou e iarnă-n ţară, / Neaua pluteşte sprinţară, / Pregătind iarăşi albul drum / Ca să vină Moş Crăciun. // Moşul drag și generos, / Anunţă naşterea lui Hristos, / Dorinţe împlineşte mintenaş / Celor ce îi scriu răvaş.”„Scrisoare către Moş Crăciun” este o întâlnire a copilului cu Moșul, cel care știe să ne îndeplinească toate dorințele. Sau aproape toate, depinde cât suntem de cuminți!

          Ei dar moşul nu este numai darnic, ci este şi înţelept, aşa că printre daruri strecoară pentru micul David şi o „Puşculiță”, loc unde copilul va învăţa să fie la început econom spre a-şi putea mai apoi cumpăra chiar el tot ce-şi doreşte. Dacă va fi conştiincios, va putea astfel să aibă chiar  propria-i bancă! Bănuţii în dar primiţi / Aici pot fi economisiţi, / Şi puţin câte puţin / Fără muncă, în chip divin, / Cutia goală şi uşoară / Se transformă în comoară.”

Primele cuvinte stâlcite denumesc obiectele care îi înconjoară, rostite de cei mici spre hazul celor mari. Ele sunt primele noastre cuvinte şi deci ne aparțin.  Ni le putem patenta:  În „Tișolul” copilul ne povesteşte că „Chiar de când mă ştiu / Un perete-n casă-i viu. / Vin şi pleacă mulţi copii, / Păsări, animale vii, // M-am urcat pe-un scăunel / Ca să-i mângâi puţintel…”, dar va afla mult mai târziu că oamenii aceea care ne intră în casă să ne bucure stau mereu doar acolo în căsuța lor, numită televizor!

„Bicheta” şi „Babeta”,  două denumiri pe care numai copilul le deslușește și vrând nevrând bunicii şi părinţi sau frăţiorii şi surioarele, care vor trebui să vorbească o vreme şi ei aceeaşi limbă. „Am ieşit azi cu „bicheta”, / Şi-acum, îmi vreau „babeta”. // -Unde e „babeta” mea? / Chiar acum, Eva o vrea! // Şi când colo, ce să vezi? / Vine Bobo cu-ochii verzi, / Şi cu lacrimi tot râdea, / Crezând că-i vorba de ea. / Şi-atunci se implică Sara / Ca să terminăm gargara. / -Vine-ndată a ta „babetă”, / Călare pe o „bichetă”! / Că „bicheta”-i BICICLETA, / Iar „babeta” e TABLETA.”

Ei, numai cine a vorbit nu demult aceeași limbă poate să deslușească sensul cuvintelor hazlii care dau farmec şi mireasmă copilăriei.

„Papada”, ne-a produs tuturor reacții,  sau de plâns că-i prea rece, sau de râs deoarece din ea putem face cei mai năstrușnici oameni de zăpadă, iar mai apoi

în șaua săniuțelor ea devine cea mai rapidă cale de transport: „Şi-am pornit-o dintr-o dată / Prin „papada” înfiorată. / După câţiva paşi în grabă,/  Am căzut în neaua albă // Am crezut că este frişcă / Dar la limbă, tare pişcă! / Dau să mă ridic cumva, / Şi mă ţine strâns în ea.”Aşa e zăpada prietenoasă, lipicioasă, moale şi jucăuşă. Ne obişnuim uşor cu ea şi o iubim atât de mult încât nu am mai vrea să plece. Doar grija părinților față de sănătatea noastră ne va convinge să intrăm repede în casă.

 „Cuculeţi”,(pufuleții) sunt preferați de cei mici şi de cei mari. Este  firesc să îi denumim după cum ne place! Iar cei mari să învețe cuvinte noi dacă doresc să conversăm.

„Ciobită” (ciorbița), nu este printre preferatele celor mici, mai ales când nimic nu este mai bun decât o acadea sau o „ronțăitură” nesănătoasă dar la modă printre pitici. Așa că trebuie dezvoltată o adevărată strategie să intre în meniu și mai apoi alta ca să intre în burtică.

 ”Oaia” este numele bonei. Prescurtat și cifrat! Ioana îi spune toată lumea, copilul îi personalizează numele. Aşa va rămâne mereu  numai a lui: „Oaia” în sus şi „oaia”-n jos, / Mi se părea că zic frumos, / Că-i haios şi nu caraghios, / Pentru mine, chiar ingenios.”

            „Poneiul, Coamă roz” este după cum vedem în arsenalul de jucării. În vis ne poartă peste mări şi țări,  pe tărâmul fabulos al poveştilor. Ne trezim şi îl regăsim printre jucării, desigur ostenit după o noapte în care împreună am bătut în lung și-n lat tărâmul poveștilor. Ar mai da o tură la cererea stăpânei, dar năzdrăvan devine numai în somn: „Şi ce credeţi c-am văzut? / Coamă Roz, Poneiul scurt / M-aştepta chiar echipat / De-o plimbare prin palat. // Eu, prinţesa Eva, neînfricată / Spun cu vorba-mi răspicată: / Dii, Ponei spre înalta zare, / Să vedem răsăritul de soare! // Toţi ai casei s-au trezit, / Neştiind ce am de gând, / Aplaudă fata spontană, / Ca Poneiul, năzdrăvană.”

Timpul trece  foarte repede. „Deja sunt mare” este poezia care ne spune acest lucru. Nu renunțăm la joacă, dar altele ne sunt de-acum prioritățile. Și cum o dată cu vârsta crește și responsabilitatea , devine un copil silitor care îşi face întâi temele şi abia pe urmă se bucură din plin de timpul de joacă:  „Şase ani eu împlinesc / De aceea vă poftesc / Să mă credeţi pe cuvânt / Că am un mare avânt, / Ca şcolarii, să fac teme / Fără a mă mai teme / De liniuţe şi bastonaşe, / Care-mi par nişte poznaşe. // Drepte, strâmbe cum or fi / Eu din scris nu m-oi opri, Până la urmă, le vin de hac / Că nu-i după bunul lor plac.”

Ceața ne ascunde privirii totul, doar ne lasă când şi când să distingem umbre, făcându-ne doar curioși. ”Fantome prin ceață este un poem care le lasă copiilor  imaginaţia să zburde, până când realitatea vine în forma ei pură şi clarifică totul: „Într-o blândă dimineaţă / Văd o fantomă în ceaţă, / Merge încolo şi încoace

Sprintenă şi perspicace. // Însă, în ceea ce mă priveşte, / Măresc pasul voiniceşte, / Pe urme-i calc cu îndrăzneală / Să nu mai umble cu-atâta fală. //  …Privirea-mi sparge deasa pâclă / Şi văd o fată care umblă, / Cu ghiozdanu-n spate, ca al meu, /

Pe drumul întins, cu mult tupeu. // Ne-am distrat ştrengăreşte,/  În timp ce un coleg ne urmăreşte, / Crezând şi el în fantome, fireşte, / Dar într-un târziu se lămureşte. / Şi prin ceaţa ca o simplă coală / Am ajuns, râzând, tustrei la şcoală.”

            „Cine cred că eşti” ne răspunde la multitudinea de întrebări pe care cei dragi şi le pun cu privire la minunaţii copii care le umplu vieţile. Comparaţiile nu îşi găsesc limite, sentimentele sunt profunde şi răspunsul e mereu acelaşi, ei sunt bucuria fără care viaţa părinţilor şi bunicilor, fraţilor şi celorlalţi membri de familie şi-ar pierde sensul şi frumuseţea. Copiii sunt tot ceea ce viaţa îţi poate oferi mai bun şi mai frumos: „Eşti a vântului blândă adiere, / Gingaşă petală de mângâiere. // Eşti marea cea mare şi cerul înalt, / Dar şi cel mai strălucit diamant. // Eşti lumina astrelor cereşti / Sufletele noastre-mpodobeşti. // Eşti iubirea ne-ntreruptă, / Din care întreaga familie se-nfruptă.”

Cartea aici de faţă s-a născut din dragostea unei bunici pentru nepoţeii ei, astfel conştientizând de fapt minunile care umplu vieţile noastre ale tuturor şi de care ne bucurăm zi de zi! Copiii ne învaţă că viaţa este frumoasă şi cu fiecare zi descoperim prin ei alte faţete ale diamantului, alte prilejuri de bucurii, de fericire şi încântare. Cuvintele sunt  nişte jucării care sub mâna adulţilor se transformă în cele mai frumoase poveşti, îndrituite să ne amintească că am fost odată cu toţii mititei, inventivi şi năstruşnici.

Vasilica Grigoraş a reuşit să se întoarcă la anii frumoşi ai copilăriei, să se bucure de ei şi să-i retrăiască alături de nepoţei. Să poţi să fii copil fie măcar şi pentru o zi este o realizare, printr-o carte însă poţi să rămâi copil pentru eternitate. Prin scrierea acestei cărţi, doamnei Vasilica Grigoraş i-a reuşit acest lucru!

——————————

Valeria TAMAȘ

Timișoara

5 februarie 2019

 

Anna-Nora ROTARU: Pe ulițele amintirilor…

PE ULIȚELE AMINTIRILOR…

 

Mi-e dor de sătucu-acel-al meu, din copilărie,
Acolo, unde mă simțeam ca-n adevăratul Rai…
Cu desele-i păduri, podgoriile de razachie,
Cu-ntinse lanurile de grâu, cu flori prin bălărie,
Prin care alergai râzând, de nu te mai săturai,
Dar și de jocuri, povești la gura sobei-n dulce grai,
De doinele ce fluierai…

Mi-e dor de aerul din zori, proaspăt și înmiresmat,
Când iernile și primăverile ne ciocneau la geam…
De verile cu fân cosit, toamne-n rodul parfumat,
De gustul mămăligii în ceaun și laptele-afumat,
De magiunul bunicii, când în livezi prune strângeam,
De furatul agudelor, cireșelor când culegeam
Și verzi nucile spărgeam…

Mi-e dor, de după ploaie, jilav mirosul de țărâna,
Când norii adunați pe cer în furtuni se scuturau…
De ciutura cu apă proaspătă, rece din fântână,
De gutuile din geam, de-afumături și de smântână,
De gospodinele, ce cu sârg cerdacu-și măturau,
De-al rufelor mamei miros, albe ce se zvânturau,
Chiar și de-urzici ce usturau…

Mi-e dor de mierea suptă din bucățile de faguri,
De duminici cu fanfară-n zilele de sărbătoare,
Când îmbrăcați cu ce-aveam bun și-n mână steaguri,
Pe-ulița satului defilam, toți mândri, în șiraguri,
C-atunci zilele-mi păreau mai senine, lucitoare,
Decât astea ce-azi trăim, fade și apăsătoare,
Iar noi… păsări călătoare…

Îmi pare totul astăzi, așa de trist și pământiu,
Cu satul gol, goluț, oameni bătrâni, sărmani cu jale…
Le tremură lacrima-n ochi, obraji supți, păr argintiu,
Privind drumul pierduți, parcă tot mai lung și mai pustiu,
De pe prispe și-n toiaguri așteptând voci dulci din vale,
Cu farfurii gata pe mese și mâncărurile-n țucale,
Doar le-or veni ai lor pe cale…

—————————–

Anna-Nora ROTARU (PAPADIMITRIOU)

Atena, Grecia

6 februarie 2019

Monica Luminița CHIRIAC: De dragul frunzelor, cu dor…

De dragul frunzelor, cu dor…

 

Precum o frunză rătăcită-n vânt,
Am mai căzut, am mai plutit,
M-au însoțit adeseori,
Câteva frunze, frați, surori,
Am lăcrimat, am mai zâmbit,
Unele s-au mai rătăcit,
Purtate-n gol s-au risipit,
Cu drag le-am plâns, le-am pomenit,
Mi-au lăsat urme, m-au rănit,
Sunt urme de petale moi,
De blânde flori, de ramuri noi,
Cu ele eu m-am tot hrănit,
M-am ridicat și am pornit,
Pe drumul ce nu-mi e ușor,
Dar îl răzbat…, de dragul lor,
Cu mare dor…

———————————

Monica Luminița CHIRIAC

5 februarie 2019

Corneliu NEAGU: Poeme

POEME

Poeme coborâte dintr-o carte,
se-adună la fereastră-n asfinţit
privind apusul soarelui rănit
în ţesătura vorbelor deşarte,
venite către seară ca o boală
cu amintirea zilei care-a fost,
noian imens de slove fără rost
din filele pătate cu cerneală.

Poemele ştiau dintr-o privire
că slovele rescrise cu păcat
ajung adesea-n cugetul curat
cu năluciri sosite în neştire,
iar strofele cusute fără milă
cu ace din cuvinte fără leac
nu pot să fie nimănui pe plac,
rămân doar o creaţie umilă.

O, voi poeme false coborâte
pe scara unui anotimp anost,
staţi încă la fereastră fără rost
pe filele deja posomorâte!…
Poetul animat de-o amintire,
pierdută fără urme în trecut,
rescrie un poem fără-nceput,
visând deja la sfânta nemurire.

————————————

Corneliu NEAGU

6 februarie 2019

 

Alexandru NEMOIANU: Câteva gânduri despre icoane și iconari

Icoanele sunt parte esențială din Biserica Ortodoxă și element liturgic și de credință fundamental. Icoanele nu sunt “portrete” și nu sunt “tablouri religioase”. Ele sunt elemente de cult, obiecte sfințite, cărora le este datorată cinstire. Credincioșii cinstesc chipul reprezentat și prin rugăciune și har, rugăciunea lor se adresează celui reprezentat în icoană și care răspunde la rugăciunea care îi este adresată. Dat fiind faptul că toți Sfinții au fost oameni cu trup ei pot fi reprezentați. Asemenea și Mântuitorul, care a fost om deplin și Dumnezeu deplin, într-un ipostaz și fără amestecarea firilor, poate fi reprezentat. Nu putem reprezenta Sfânta Treime, căci pe Dumnezeu Tatăl nimeni nu l-a văzut, decât în formă minunat arătată de Andrei Rubliov, a arătării Sfintei Treimi lui Avraam la steajarul din Mamvri.
Înțelegerea icoanelor și cinstirea lor au fost deplin așezate de al Șaptelea Sobor a Toată Lumea de la Nicaea în 787 d.Hr. Sobor întrunit prin voința Împărătesei Irina și a Patriarhului Tarasie Mărturisitorul și apoi prin hotărârea Sinodului din 843,întrunit prin voia Împărătesei Teodora și a Patriarhului Ignatie, când s-a așezat și lauda Triumfului Ortodoxiei, prima Duminecă din Păresimi. Dar cel care a deslușit deplin teologia icoanei a fost Sfântul Ioan Damaschinul(676-749).
Sfântul a arătat că reprezentarea chipului sfinților este deplin firească,dat fiind faptul că ei au fost oameni. În ce privește reprezentarea Mântuitorului asemenea, dat fiind faptul că Mântuitorul a fost om deplin, El poate fi reprezentat. Această reprezentare este chiar necesară pentru a închide gura ereticilor care spuneau că arătarea Lui ar fi fost o “închipuire”, ereticii “docetisti” fiind aceia care proferau asemenea blasfemii. Dar dincolo de aceste stări evidente este vorba de înțelegerea deplină a întrupării și a mântuirii.
Pentru Ortodocși materia nu este o categorie impură,este doar una căzută și care așteaptă, cu” suspine” reîntoarcerea ei în starea dintâi. Icoana sfințită, devine o asemenea “materie” transfigurată. Iar în această înțelegere, a respectului pentru “materie” se poate spune că de fapt Ortodocșii sunt singuri cu adevărat “materialiști”!
Icoana nu este “pictură” căci, în primul rând, “perspectiva” ei este răsturnată. Punctul de perspectiva, “punctul de fugă” al spațiului, nu este în spatele planului prim, este în fața lui. Este un act de “metanoia”, un act de “întoarcere”, de “pocăință”, lumea icoanei este întoarsă spre om. Spațiul deschis în acest fel este un spațiu al inimii și este un spațiu răscumpărat care se deschide spre veșnicie. Icoana este partea văzută, a nevăzutului! Formele sunt stilizate, înduhovnicite, trecute prin asceză, ele înfățișează transcendentul. Ochii sfinților văd cele de dincolo. Sfinții se adresează ochilor duhovnicești ai celor care cinstesc icoana. Se adresează “omului ascuns în străfundurile inimii”. Lumina din icoane este lumina cea neapropiată, lumina taborică. Prima icoană pe care o făcea un iconar, exact pentru a sublinia acest lucru, era icoana “Schimbării la Față”. Pentru iconarii ortodocși singura “lumina” era cea neapropiata, lumina Zilei a Opta!
Există o “dovadă “circumstanțială despre faptul că sfinții din icoanele ortodoxe sunt imaginea lor reală.
Sfintei Bernadette, care a văzut aparițiile Sfintei Fecioare la Lourdes, I s-au înfățișat diferite chipuri ale Sfintei Fecioare, ea a numit ca ceea ce văzuse, o icoană a Maicii Domnului bizantină din veacul al XI-lea!
Sfințenia și rostul liturgic al icoanelor a fost mărturisit cu sânge de ele însele, de iconari și de cei care le cinstesc. În vremea iconoclasmului, de foarte multe ori, icoanele fărâmate, de către cei răi, s-au amestecat cu sângele martirilor, iconari și al cinstitorilor de icoane. Prin aceasta Sfintele Icoane s-au arătat ca drept de a fi cinstite, iar, cei care le tăgăduiesc, drepți pentru osânda. Astfel și glăsuiește hotărârea Sfinților Părinți rostită în fiecare Duminecă a Ortodoxiei:
“Celor care ocărăsc și hulesc sfintele icoane, pe care Sfânta Biserica le primește spre amintirea lucrărilor lui Dumnezeu și a bine-plăcuților Lui, spre trezirea evlaviei celor ce le privesc pre ele și a dorinței de a-i urma, și celor care le numesc pre acestea idoli, ANATEMA, iar norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema, Anatema, Anatema!.”

În spațiul românesc au lucrat sumedenie de iconari și au fost create nenumărate icoane și picturi bisericești. ”Modelul” iconografic al iconarilor români a fost cel din vremea ultimei și celei mai strălucite “renașteri” artistice din Bizanț, vremea Împăraților Palelologi.
Icoanele erau întocmite cu enormă grijă. Tăblițele de lemn, de tei, nuc sau chiar chiparos, erau uscate și apoi fierte în ulei de peste. După ce se uscau, a două oară, erau unse cu un preparat compus din praf de alabastru sau ipsos amalgamat în clei, acest strat era numit în grecește “leukos”, iar la noi, sub influență slavă, ”levka”. Când icoana era mai mare se lipea o pânză de în curat și peste ea se întindea “levka”, drept fond preparatoriu pentru pictură. Regulile de reprezentare erau stricte și erau cuprinse în cărți de îndrumare numite “erminii, la noi cunoscute și ca “podlinic”.
Iconarii români, au aflat calea de a exprima teme mari cu mijloace puține și într-un spațiu restrâns, cu mare dibăcie. Iar în fața trudei acestor iconari, atunci când credincioșii sunt adunați în rugăciune, când fumul tămâiei se zărește în lumina tremurată a lumânărilor și candelelor, iar în jur se văd chipurile Mântuitorului, ale Preacinstitei și Pururea Fecioare și ale Sfinților, în acele clipe, cei binecredincioși văd imaginea vie a împărăției cerești.
Iconarii lucrau cu evlavie și smerenie. Doar câteva nume ale lor au rămas iar pe ceilalți îi știe doar Dumnezeu și Cartea Vieții. Ei lucrau doar pentru Slavă lui Dumnezeu și erau încredințați că fiecare Sfânt, al cărui chip îl zugrăveau, se va ruga pentru ei la Județul din urmă. Lucrările acestor iconari, lucrări care uneau demnitatea cu modestia și modestia cu eleganța, sunt parte din veșnicie.
Toți acești iconari, dintre care unii sunt vestiți, dar cei mai mulți “sunt fără nume”, primesc laudă cuvenită într-o prea frumoasă rugăciune rostită în Prima Duminecă din Păresimi: ”Celor care cunosc și primesc arătările și chipurile pe care Dumnezeu însuși le-a arătat și le-a dat și pe care prorocii le-au văzut, celor care păzesc predania, scrisă și nescrisă, venită prin apostoli până la Sfinții Părinți și care, din această pricina, înfățișează în icoane lucrurile sfinte și le cinstesc pe ele, veșnică pomenire”.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

5 februarie 2019

Mariana POPAN: Invitaţie în biblioteca cerului

Invitaţie în biblioteca cerului

 

E noapte…
În liniştea căldurii dimprejur
Lecturez gândurile clipelor ce-au trecut…
Şi care vor veni.
Aprind lumina de pe cer
Şi citesc fiecare licăr de stea.
E fiecare semn divin
Că cerul e locul
De unde ne priveşte
Dumnezeu.
Îi cunosc privirea, mereu
Îi înţeleg fiecare semn,
Ca răsplată sau dojană,
Din trecut pentru prezent.
…Din fiecare licăr nocturn,
Fiecare simbol e
Un text imens din amurg,
Cu mesaje nesfârşite
De zapadă.
Pentru că stelele lucinde
Sunt clipe argintii ale nopţii;
Cerul este singurul infinit albastru,
Aproape de inimile noastre, un univers incastru…
Citnd fulgii zăpezii,
Suntem mai aproape de Dumnezeu;
Încondeind zăpada
Cu frunzele brazilor,
Înseamnă înţelegere şi dialog,
În comunicarea cu Dumnezeu.

…E atât de plăcut să citeşti…
Aproape de Dumnezeu!…
(Extras dintr-un monolog)…

———————————-

Mariana POPAN

Baia Mare    

5 februarie 2019

Anatol COVALI: Cina poetului

Cina poetului

 

Am dat uşa în lături ! Intraţi !
Vă primesc ca prieteni pe toţi.
Dacă-n prag bună ziua îmi daţi
nu puteţi fi duşmani şi nici hoţi.

Staţi la masă! De roade sunt plin
şi mă dărui cu drag tuturor.
Chiar şi cel de pe urmă străin
e primit cu iubire şi dor.

Nu contează ce gânduri aveţi
când din sufletul meu vă hrăniţi.
Vi l-am dat să-l mâncaţi şi să-l beţi
spre a fi la sfârşit fericiţi.

Nu vă cer să-nchinaţi un pahar
pentru cel ce o masă v-a dat.
Ce-aţi primit socotiţi-l un dar
care poate să fie-aruncat.

Doar atâta vă rog: La sfârşit
lăsaţi uşa deschisă, căci vreau
cu mereu cel din urmă venit
să discut, să mănânc şi să beau.

————————————–

Anatol COVALI

București

5 februarie 2019

Nicu GAVRILOVICI: Catedrala mântuirii (poeme)

Clopot de bronz

Clopot de bronz durerea,
cenușiu rostogolindu-se
în scorbura uscatului cireș…
Îngenuncheat a toamnă târzie
ascult
cântecul vifornițelor ce vor să vie
călări pe lupii albi
ai nedormitelor nopți.

Cine bate la porți?

Degeaba
îmi tot întindeți cupe cu leacuri…
Refuz
să trăiesc adăpat cu otravă.

Voi apune lin,
dincolo de orizontul cuvintelor
pe malul unui pârâu de argint
numit amintire.

 

Catedrala mântuirii

 

În catedrala aceea a mântuirii
viselor noastre
mi-ai dăruit întâiul sărut,
candelă aprinsă sub icoana
nopții de vară.

În strană
cântau înamorate privighetorile
acompaniate de greieri;
îngerul
zbura cu talgerul de argint al lunii
strângând șoapte…

În catedrala aceea a mântuirii
părul tău răsfirat era sărbătoare.
Mă închinam
sărutându-ți vitraliile pleoapelor
și aprindeam lumânări-păpădii
pentru sufletele căzătoarelor stele.

În clopotnița pieptului,
inimile noastre băteau
aidoma unor clopote de bronz,
chemându-ne unul pe celălalt
la celestă vecernie
iar brațele,
angelice aripi,
se deschideau a iubire, lacome…

Dumnezeiesc?
Păgân?
înflorea în noi răspândindu-și mireasma
întâia iubire.

 

Continue reading „Nicu GAVRILOVICI: Catedrala mântuirii (poeme)”