Clopot de bronz
Clopot de bronz durerea,
cenușiu rostogolindu-se
în scorbura uscatului cireș…
Îngenuncheat a toamnă târzie
ascult
cântecul vifornițelor ce vor să vie
călări pe lupii albi
ai nedormitelor nopți.
Cine bate la porți?
Degeaba
îmi tot întindeți cupe cu leacuri…
Refuz
să trăiesc adăpat cu otravă.
Voi apune lin,
dincolo de orizontul cuvintelor
pe malul unui pârâu de argint
numit amintire.
Catedrala mântuirii
În catedrala aceea a mântuirii
viselor noastre
mi-ai dăruit întâiul sărut,
candelă aprinsă sub icoana
nopții de vară.
În strană
cântau înamorate privighetorile
acompaniate de greieri;
îngerul
zbura cu talgerul de argint al lunii
strângând șoapte…
În catedrala aceea a mântuirii
părul tău răsfirat era sărbătoare.
Mă închinam
sărutându-ți vitraliile pleoapelor
și aprindeam lumânări-păpădii
pentru sufletele căzătoarelor stele.
În clopotnița pieptului,
inimile noastre băteau
aidoma unor clopote de bronz,
chemându-ne unul pe celălalt
la celestă vecernie
iar brațele,
angelice aripi,
se deschideau a iubire, lacome…
Dumnezeiesc?
Păgân?
înflorea în noi răspândindu-și mireasma
întâia iubire.
Înflorind nemurirea
Îți voi lua cu mine chipul,
icoană
troienită în spatele pleoapelor…
Perpetuu răsărit îmi va fi
în plictisitoarea veșnicie
iar zâmbetul tău
îmi va fi curcubeu
după ploaia văratică a neciobitei tăceri
zămislit
Doar astfel,
de sub lespedea sub care voi odihni
va înflori,
liliac,
nemurirea.
———————–—————–
Nicu GAVRILOVICI
5 februarie 2019