Adieri de prospețime se face simțită în ziua de 24 februarie cînd îi Capul Primăverii! Cîte un flutur galben se ițește de niciunde bătînd din aripi grăbit! Behăitul mielușeilor ce zburdă, sună ca un clopoțel! Se greablă prin livezi frunzele și vreascurile uscate și se aprind, iar cenușa  se amestecă cu boabe de grîne pe care nănuțele le aruncă păsărilor:

– „Cu boambe io vă hranesc

Cu cenușa vă orbesc

Șî ma mînii rău, să șciț’

 Holda ge mni-o prapagiț’ !”.

 Tot în această zi îi obiceiul să iasă feciorii și fetele pe dealuri să culeagă primele flori de primăvară:  anglicei, cocoșei, viorele, pana cucului, popelnic, frunze de năvalnic.

 

Capu’ primăverii-i az’

Trec fecele un pîrleaz

Laolaltă cu feciorii

Ies la geal pă Coastea Morii

Sî culeagă ghiocei,

Cocoșăi și anglicei

Șî roagă păsările

Să nu strice holdele

Le dau grîu și cânepă

Cu boambe le satură!

Fecile rîd șî glumesc,

Cu feciori sî hîrjonesc

Că la toamnă, cine șcie

Pețîtori n-o să le vie!

Ș-or să se marice-n grabă

Cu flacăi, voinici gi treabă.

 

Obiceiul zice că în această zi nu se frămîntă pîine, nu se aprinde focul în cuptor, nu se pîrluie, nu se lucră în mâini:

 

Că bunica mea zîcea:

– Rău capu’  îl va durea

În mîni cine va lucra;

Să vorbeșce, zău, pîn sat

Zîc că îi „ cap pîntru cap”!

Vremea îi li Dragobece

Fecioru-ndragit gi fece.

El aduce primăvara

Și în inimi alinarea.

 

 O legendă  veche zice că Dragobetele ar fi feciorul Dochiei,  nepotul lui Decebal! La nașterea lui, cele patru anotimpuri i-au fost ursitoare și i-au ursit care de care daruri alese:

 

– Sunt regina Primăvara și îți ursesc, Dragobete

Frumos să fi ca Soarele și să fii iubit de fete!

O veșnică tinerețe, tu, fecior de viță aleasă

Să ai prospețimea florii și-o inimă drăgăstoasă.

 

 Vara  îi făgăduiește,  ca o bună ursitoare:

– O să ai căldura-n vene, flacără dogoritoare!

Să încununezi iubirea, trăinicia-n jurăminte,

Sămînța să îți rodească, rod a iubirii sfințite.

 

– Fluier de argint îți dărui! zice Toamna îmbrumată

S-aduci alinarea-n suflet la o mamă-ndurerată.

Tu, pe plaiul Mioriței oamenilor să doinești

Rădăcini să-ți prindă dorul, doar pe plaiuri românești.

 

– Să-ți fie iubirea pură ca și neaua în Gerar,

Îți las ca zălog credința strînsă  într-un roșu șerpar,

Și-n sclipiri de diamante, strai țesut din pînză deasă,

Trupul să ți-l înfășoare, zise Iarna maiestoasă.

 

Și tot o legendă zice că în timp,  Dragobete, cel  ce cunoștea toate plantele și puterilor lor vindecătoare, prieten cu animalele, a  devenit nemuritor.  Natura l-a reînviat  dar cu alt nume: Năvalnic! O plantă, veșnic verde cu frunze lungi, late(o specie de ferigă) cunoscută și cu denumirea de „Odolean” sau „Limba cerbului ”,  ce crește prin poienile și cărărușile pădurii, pe margini de pîraie, o plantă cu puteri miraculoase în medicina populară.

 

Flăcău mîndru, Dragobete poartă cizme cu tureac

Colindînd plai mioritic, poartă-n cap…  cușma de dac!

Însoțit de lupul alb, pătrunde  taina naturii,

„Năvalnic”-nverzește des prin poienile pădurii.

——————————-

Ileana Cornelia NEAGA

23 februarie 2019