Emma POENARIU SERAFIN: Poeme

Sub paşii trişti

 

Curg valuri de nici nu poți să le-asculți
Departe,departe, la margini de ape
Se scurg pe sub paşii trişti și desculți
Fiorii tristeților lor nu cer să se-adape .

 

Nisipul pe plajă e goana din vânturi
Iar pașii se prind câte doi , în buchete ,
Când marea absoarbe miresmea-n adâncuri
Iar ei se scufundă-n nisip să se-mbete.

 

Prin urmele serilor din paşii pierduți
Cresc ochiuri adânce, sunt ochiuri de ape,
Ori trupuri de ceară, din ochi nevăzuți
Ce-au curs prin nisipul fierbinte ce crapă.

 

La margini de ape , doar paşi scufundați
De nici nu mai știi de vin, ori se apleacă,
Prin urma tristeții, pe mal, aplecați
Îşi urlă durerea-nspre mare, să tacă.

 

Dacă pleci

 

Dacă pleci, să nu- mi iei calul.
Lasă-l colo, lângă ape
Leagă-l să nu-l prindă valul,
Doar atât, cât să nu scape.

 

Dacă pleci, să nu-mi iei calul.
Leagă-i șaua, sub căpastru,
Pe sub şa, îmi țin pocalul
Sufletului meu, sihastru.

 

Dacă pleci să nu-mi iei calul,
Singurul ce mă mai ține,
Când durerea și amarul
Rup din mine, clandestine.

 

Dacă pleci, să nu-mi iei calul
Cât să-i pot sfinți aripe,
Călărind, înspre portalul
Visului ce-i strâng din pripe.

 

Dacă pleci, mai lasă-mi calul
Uită-l colo, lângă ape.
Leagă-l, cât să stea pe malul
Clipelor, cât să se-adape.

 

Fă-mă Doamne
                    ( blestem )

 

Fă-mă Doamne-n paşi o floare
Să-mi împrăștii tot nectarul
Peste văi şi dă-mi răbdare
Scânteind prin flori, amnarul.

 

Fă-mă-n flori de levănțică
Să nu uit ce este frica
Sau în floarea cea mai mică
Ce o calci, ca pe nimica.

 

Fă-mă Doamne-o buruiană
Să mă dorm , lângă izvoare,
Peste lespezi, ce mă-ndeamnă
Şi m-alină, când mă doare.

 

Fă-mă Doamne o cicoare
Fă-mă, lanul plin de spice,
Treierat ,din întâmplare
De fecioarele… novice.

 

Fă-mă Doamne flori de soare,
Trandafirul din dulceață
Iar culoarea, prin culoare,
Să mă rumene pe față.

 

Fă-mă Doamne, flori pe ape
Fă-mă setea, după sete,
Păpădii, şi nu mă bate
Vântul verilor prin plete.

 

Fă-mă floarea cea mai nouă
Busuioc, sfințind hotarul
Dimineților, prin rouă
Să acopăr… calendarul.

 

Fă-mă floare din credință
Fă-mă Doamne, flori de nufăr .
Înmulțiți doar din dorință
Fă-mă floare, să nu sufăr.

——————————-

Emma POENARIU SERAFIN

18 iulie, 2018

Cristian Gabriel VULPOIU: Ce culori are abusul?

CE CULORI ARE ABISUL ?

 

Un bucătar celest îmi servește porțiile de dor,
Alături de trei pocale, iubire, viață și destin
O mireasă îmi prezintă dragostea la margine de nor
Tot cerul ea invită să ia parte la alegoricul festin.

 

La masă stau cu soarta și destinul laolaltă,
Asist neputincios la a mea priveghere
Observ în jurul meu păcatele cum saltă
Încerc să mă ascund prin nevăzute unghere.

 

Iubito, destinul ne cheamă la nunta din neant,
Vom ajunge mergând pe cărările pustii, fără de hartă
Vom învăța ce-nseamnă iadul în străluciri de diamant
Din nălucirile profunde nimic nu ne mai iartă.

 

Vreau să ascult romanțe lângă izvorul de cristal,
Tăcerea geme în ecou și greieri mă omoară
Te aștept să curgi în picături de rouă din cerul de opal
Simt că plutesc atunci când zâmbești din auroră.

 

Mă lupt cu zeii ce te păzesc cu ascuțite spade,
M-ai învățat să fac din dorul tău o voluptate
Gonind spre tine-n noapte mă ispitesc sheherezade
Eu numai regatului tău sacru, îi aduc pietate.

————————––––––

Cristian Gabriel VULPOIU

18 iulie, 2018

Dorina OMOTA: Când în suflet e tăcere…

Când în suflet e tăcere…

 

Când în suflet e tăcere
Plâng visele efemere,
Sau voaluri de fericire,
Râd pe maluri de iubire

 

Când în suflet e tăcere
Se zbat lacrimi de durere,
Sau îmbrățișări divine,
Surâd nopții care vine.

 

Când în suflet e tăcere
Dorul o speranță cere
Sau sărutul cel mai dulce
Înspre Rai pe unii-i duce.

 

Când în suflet e tăcere
Toate par niște himere,
Însă Cel de Sus veghează
Și gândul ni-l luminează.

————————————

 Dorina OMOTA

18 iulie, 2018

Adda NEAG: Sfârșit de liceu – o încheiere încărcată de emoții

Azi pare să fie ultima dată când vom face parte din același colectiv. E momentul în care, deși nu se pare, împărțim aceleași sentimente unii cu alții, și lăsând divergențele din trecut, cu toți vom fi un suflet și un trup.

Azi, am terminat un nou capitol din viața noastră. Diminețile nu vor fi la fel, iar plecatul de la ore nu va avea același impact. O să ne lipsească orele pe care le consideram banale, și chiar profesorii pe care nu I-am plăcut vor părea membrii  familiei  noastre. Zile-n șir vom căuta să revenim în căminul nostru unde făceam ore, și să ne revedem diriginta, care ne-a fost o a doua mamă timp de 4 ani.

Azi… auzi lacrima care odinioară nu părăsea ochii, arătându-ne slabi, va prelua comanda. Suntem în centrul atenției, și dorim, doar un ultim zâmbet încurajator de la voi. Deși de multe ori am avut păreri împărțite, ne simțeam nedreptățiți sau chiar acele zâmbete ironice aruncate aievea prin clasă. Acum mai suntem simpli copii, pregătiți de cei mai buni, pentru a ajunge oameni. Poate orele de filosofie nu erau plictisitoare… ci Kant pe noi nu ne fascina, sau poate orele până la două p.m. erau obligatorii și noi nu aveam răbdare să stăm la cursuri!

Oricum, eu azi vreau să mulțumesc colegilor, în primul rând, cu care deși nu ne înțelegeam mereu, eram totuși frați. A… și de playlist-ul bogat, fără el, pauza ar fi fost o pierdere de timp. Și de… hmm, toate propunerile de chiul care au fost acceptate cu bună știință. Toate fazele amuzante, petrecute în clasă, toate ironiile și tot ajutorul.

Poate nu am reușit să fim o clasă model, dar am fost familie modernă. Toată lumea are divergențe, suntem ființe, și putem spune ca nu am pierdut 4 ani fără amintiri. Toate râsetele și toată voia bună, au fost de partea noastră, pentru că noi, am fost a XII C. Ce putea să fie mai frumos decât o clasă ca a mea? Nu pot să îmi închipui alta mai potrivită.

Continue reading „Adda NEAG: Sfârșit de liceu – o încheiere încărcată de emoții”

Lili BOBU: România în anul Marii Uniri

„Dară ochiu-nchis afară,

înlăuntru se deșteaptă…”

 

Există în literatură poeme care au însemnat puncte de reper ale devenirii întru poezie, reorientând evoluția procesului literar, revelând maturitatea creatoare instaurată încă din primul volum editat, marcând emblematic creația poetului. Termenii cu care sunt tratate debuturile literare sunt de prudență exagerată sau de entuziasm excesiv, într-o „tensiune tainică între antinomii: spaima de a tăcea și frica de a scrie” (Theodor Codreanu).

Debutul poetului Nicolae Dabija, în anul 1975, cu „Ochiul al treilea” (în volumul care poartă același titlu, apărut într-o perioadă sufocată de cenzură, cu o întârziere de 5 ani), a impus o voce orfică, de o mare puritate, smerenie și frumusețe a expresiei, reprezentând poarta prin care poetul a pătruns dincolo de aparențe, de tenebrele lumii, sub semnul unui „narcisism cosmic”, o nouă viziune asupra realului, „adevărată răsturnare a clepsidrei lirice prin care se poate vedea nevăzutul și auzi neauzitul” (Daniel Corbu), „marcând în literatura română din Basarabia trecerea de la etic la estetic, reabilitând esteticul” (Nicolae Bileţchi).

Academicianul Mihai Cimpoi consideră că poetul vine să impună providențial, într-un context temporal al dominației concretului, realului, percepției empirice, metafora sugestivă a ochiului al treilea, ceea ce semnifică întoarcerea resurecțională la peisajul sufletului, plin de neconcret, ireal și de percepția abstractă a lucrurilor. El îl consacră rapid lider al generaţiei şaptezeciste de scriitori (poeţi, prozatori, publicişti, critici literari), înrolată sub metafora parabolică, dobândind prestigiul de Generația Ochiului al treilea, așa cum a fost consacrată și în istoria literaturii.

„O întreagă promoție se va alinia acestui trend liric, inocentând lumea, plombând simboluri romantice, adolescentine, explorând peisajele sufletului, îmbrățișând viziunea mitizantă. Nicolae Dabija – ca fidel caligraf – cultivă cu iluminări profetice, visătoria, posibilul, viziunea interioară țintind idealitatea. Lucrurile înfrunzesc, poetul înstrunează lira de iarbă ori harfa de dor, iar ochiul al treilea ca organ tăinuit sufletului, descoperă, cu risipă de fantezism, un univers al candorilor, deschis, deopotrivă, spre oracular și ocazional”. (Adrian Dinu Rachieru)

„Ochiul plin de candoare și prospețime al scriitorului surprinde cercul lăuntric al Basarabiei, nevăzutul, netrucatul adevăr, construind, din teme interzise, poeme cu imagini unice ca potențial estetic și novator.” (Catinca Agache) După cum menționează criticul Theodor Codreanu, a vedea nevăzutul și a auzi neauzitul este esența poeticii ochiului al treilea, poetică desprinsă din vigurosul trunchi al eminescianismului: „Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deșteaptă”.

„Ochiul al treilea al poetului lansează deopotrivă și o privire arsă de luciditatea timpului din care ne sunt adresate confesiunile. Astfel, tot între două bătăi de inimă se usucă un tei, lumina e plină de căruntețe și muguri ies din creangă ursuz. O beznă flămândă,  care este a unui timp neacoperit de puterile mitului, se cască amenințând identitatea poetului marcat deopotrivă de sentimentalitate și de luciditate. Acestui timp poetul îi opune sârguința și inventivitatea cu care se consacră misiunii de a crea mituri.” (Ana Bantoș)

„Metaforele candorii, transpuse într-o sintaxă euforică și expansivă, domină registrul imagistic, iar sentimentul creativ, hrănit deopotrivă de conștiința demiurgiei, de starea explozivă a eului și de o mitologie a purității și a poetului tânăr, e unul beatitudinal.” (Alexandru Cistelecan)

Volumul se bucură de aprecieri şi în contextul fostei Uniuni Sovietice (în a cărei componenţă se afla pe atunci Republica Moldova). Astfel, unul dintre cei mai importanţi scriitori ruşi, Valentin Kataev (autorul celebrului roman „O pânză în depărtare”), avea să scrie despre acest poem în anul 1977: „Poezia lui Nicolae Dabija Ochiul al treilea e o poezie profundă despre capacitatea sentimentelor umane. E un moment într-adevăr lăudabil. Poetul încearcă să transforme o poezie epică într-o nuvelă”.

…De la un timp, din ce în ce mi-e mai greu să deosebesc realul de vis, ceara din lună de ceara din plopi – ameţitor, ameţitor se-nvârt în jurul meu lucrurile văzute cu al treilea ochi. Nichita Stănescu, aflat în anul 1976 la Chişinău, avea să-i scrie tânărului poet pe volumul „Măreţia frigului” autograful: „Al patrulea ochi al tău, Nichita”, însoţit şi de data consemnării acestei sintagme: „Totdeauna”. Vladimir Beşleagă i se va adresa cu un mesaj plin de emoţie: „Cartea ta, cu titlul atât de neobişnuit, „Ochiul al treilea”, știi tu oare cât de mult am aşteptat-o? Tu, Nicolae, să nu înţelegi că eu aş vrea să afirm că tu eşti acel poet pe care l-am aşteptat în visele mele. Deşi, recunosc, multe dintre semnele lui le descopăr în cartea ta şi în chipul tău, da, le descopăr şi mă umple o luminoasă şi caldă bucurie că visul ce l-am nutrit de atâţia ani n-a fost o himeră, ci o aşteptare căreia i-a fost dat să se întrupeze într-un om viu, un poet, care a luat chipul tău.”

 

În „Istoria literaturii române” distinsul exeget Ion Rotaru va menţiona: „Un poet modern, în toată puterea cuvântului, un poet dintre cei mai proeminenţi de azi, este Nicolae Dabija. „Ochiul al treilea” propune un tărâm al poeticului purificat de scoriile terorii istoriei, oferă poetului o tribună sau un soclu care să domine lumea prin vis şi viziunea suprafirească a artei, să o transforme (sau măcar să încerce efortul acesta înfricoşat) în FRUMOSUL absolut, totuna cu BINELE şi ADEVĂRUL”.

Academicianul Eugen Simion îl va defini pe Nicolae Dabija: „un poet autentic din familia acelor remarcabili caligrafi care se adaptează mai multor stiluri… care este nevoit să-şi învingă duioşia structurală şi să-şi asume un rol mesianic”. Adrian Dinu Rachieru va consemna că volumul apărut la Editura „Cartea moldovenească” va fi premiat în anul 1977, cu Premiul Tineretului. Cu suma primită, Nicolae Dabija va construi o fântână în satul natal, aflat („trecând prin codrii de miresme grei”) în vecinătatea Căinarilor părintelui Alexei Mateevici. Emoționante sunt gândurile actorului Dan Puric, cu privire la acest premiu, menționate în volumul „Tăceri tălmăcite-n cuvinte”: „Mă uitam la poet. Vârsta nu reușise să-i ucidă copilul din suflet. Stătea așa sprijinit de fântâna lui ca de o poveste. Și-atunci, nu știu de ce, m-am gândit la alții, la cei infinit de mulți alții, care, în locul lui, cu acei bani câștigați, ar fi făcut cu totul și cu totul altceva. Dar el a făcut fântână pentru oamenii din sat, nu s-a luat după alții, pentru că el era macul de pe câmp care nu făcea nicio concesie lumii. Coasa vremii o să taie la timpul potrivit și iarba sălbatică și ciulinii, dar și macul meu frumos. Numai că și atunci, în clipa aceea cutremurătoare, când o să cadă frânt la pământ, o s-o facă așa cum a trăit, tulburător de singur. Un gând mi-a izbit atunci sufletul: pe câmpul plin de gunoaie al României triste și părăsite de azi și al Basarabiei sângerânde și neauzite de nimeni, Omul-Mac a construit o fântână ca să aibă oamenii apă să bea. Pentru mine acesta este sufletul românesc!”

Poemul va fi tradus în majoritatea limbilor din fosta Uniune Sovietică, fiind considerat, la Festivalul Literaturii Tinere, care se desfăşurase în anul 1977, „emblematic pentru întreaga poezie tânără din Uniunea Sovietică”. Ce înseamnă „Ochiul al treilea”? El vede ceea ce celor doi ochi din frunte le scapă. Fără cel de-al treilea ochi, ne dă de înţeles Nicolae Dabija, un poet este orb. Acesta e chiar ochiul imaginaţiei, care vede metafora, care observă secunda curgând invers, arborele ce foşneşte în sâmburele încolţit, care descoperă întâmplări de mâine, în care corbul bătrân îşi recapătă aripile lui tinere… Poetul a mărturisit că, în anul lansării, i-a dăruit un volum unchiului său, arhimandritul Serafim Dabija, stareț al Mănăstirii Zloți. Acesta s-a uitat nedumerit la titlu și a întrebat semnificația acestuia. După explicația primită, prefăcându-se că nu înțelege, spre surprinderea poetului, i-a adus acestuia o fotografie îngălbenită, pe versoul căreia scria: „Doamne, nu știam că există un al treilea ochi. Cu el Te-am văzut!” – 1954, Inta, Siberia.

Continue reading „Lili BOBU: România în anul Marii Uniri”

Irina Lucia MIHALCA: Poesis

Culorile curcubeului

 

Pradă stărilor, emoțiilor, trăirilor  țâșnesc

stoluri, stoluri de cuvinte,

ca într-o călătorie în necunoscut,

pulsează în noi continente,

purtate în buzunarul gândurilor,

se  eliberează, apoi,

rostite sau scrise,

tălmăcite sau neînțelese,

pure sau încărcate,

liniștite sau impulsive,

nuanțate, vulnerabile, fragile,

când simple, provocatoare,

vii, vibrante,

de o frumusețe seducătoare,

pline de lumină, calde, muzicale,

jucăușe, temerare,

când triste, reci, stângace, încercănate,

grele, discrete, însingurate,

uitate, pierdute

sau regăsite-n noapte,

alină, vindecă ori rănesc,

din durere sau frică,

într-un vârtej de gânduri

ne ating, ne înalță

sau ne coboară până

la marea sărbătoare a inimilor.

 

Pe cer un curcubeu.

Adresa inimii tale este în inima mea.

 

 În miezul lor

 

Cu ochii ei hărăziți din diamante negre

a venit de niciunde și de peste tot,

din visul tău de-o viață

întrupat în ființa ei.

Aproape ești.

Treci de zidul de ceață.

 

Enigma dragostei, dulce și amar.

 În cădere liberă te lași,

tot ce trăiește

și tot ce moare

se extinde

și se restrânge.

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Poesis”

Monica ILAȘ: Lirice

înfiorarea naşterii             

 

Urmăream durerile secundei

căzând peste sevele gândului

adus de zeii închipuiţi ai erelor

iar stelele fixe înconjurau

ca nişte forme înmiresmate

înfiorarea naşterii .

 

Mumia curcubeului îţi bântuia

culorile…

 

De sub piramida gândului

se apropiau ţipetele misterioase

ale ultimei oaze de uimire.

 

Singurul adevăr despre contur

licărea în ţipătul munţilor.

Peste strămoşul sunetului

– blestemul sângelui ferecat

în amintiri – se adunau

sunetele limpezi ale corăbiilor

închipuite !

 

Ascultam bătăile secolului

trădând la fel ca şi ieri gândurile albe

şi înfiorarea naşterii …

 

dimineaţă de mai

           

Ieri am căutat  înserarea

printre stropii care ne ştiau răsăritul.

 

Eram la fel de miraţi ca atunci

când de sub bolţile grele

luna ne-a contemplat umbrele

pentru încă un anotimp imaginar.

 

Continue reading „Monica ILAȘ: Lirice”

Vasile COMAN: Satul copilăriei

Satul copilăriei

 

Crapă colțul casei, tată,
Streaşina s-a năruit,
Mama e demult plecată
Satul nostru e părăsit.

 

Greu e dorul de părinți
Grea e viața fără voi
Noi, prin lume rătăciți
Oamenii nu-s ca la noi.

 

Plouă mamă, streșini ude,
Casa pustie-am găsit
Nu ne mai trăiesc nici rude
Nimic din ce-am îndrăgit.

 

A rămas din vremi apuse
Hornul mare de la tindă,
Fumul străveziu…se duse
Şi-amintirile-n oglindă.

 

Voi lua ca amintire
O icoană cu doi sfinți,
Din frumoasa moştenire
S-alin dorul de părinți.

 

Graiul dulce din străbuni
Slova ce am îndrăgit,
Port cu mine prin străini
Casa ce am părăsit.

 

Mă frământ fără cuvinte
Şi-i iubesc atât de mult,
De toți îmi aduc aminte
Şi de morții din mormânt

 

Tată, colțul casei, crapă
Şi-n grădină e prăpăd,
O lăcată e pe poartă
Trist e satul ce îl văd.

——————————

Vasile COMAN

7 iulie 2018, Ploiești

 

Daniela PÂRVU DORIN: Torc gânduri ca să-ţi fiu

Torc gânduri ca să-ţi fiu

 

Ţi-am pus lacrimile-n cont
pentru cât mai trăieşti în umbra umbrei mele,
sunt în căutarea timpului pierdut…
când vreau să zic că nu mai pot
viaţa-mi găseşte un dirijor ascuns
cu timp cu tot…

 

Torc gânduri ca să-ţi fiu,
sau să-ţi rămân peste gând
mi-s nopţile grele
suntem trăiţi de viaţă şi de moarte
nu noi le trăim pe ele!
niciodată nu ştim ce va fi,
dacă trăi-vom in lumea de dincolo de moarte
iar mâine în una de dincolo de zi…

 

Rămâne din tot ce trăim doar un fum
cea mai reală, nu sunt eu…
nici tu,
ci suferinţa mea de acum!
sufletul ne-nchide pe-afară
nevrând să mai urce o treaptă,
pe lună plină, pe-o toamnă în ruine
mă-ntreb, ca şi tine
ce rană de iubire ne-aşteaptă?!

––––––––––

Daniela PÂRVU DORIN

17 iulie, 2017

 

Maria LEU: Obsesie

Obsesie

 

Poate a observat cineva,
ca inima-mi tremură,
că pași-mi se clatină
și graiu-mi ocolește cuvintele.
Poate a observat cineva,
că toate acestea mă dor,
ca și cum s-ar rupe din mine
bucată cu bucată
Și m-aș transforma deodată în nimic.
Și toate acestea, din pricina ca eu,
am uitat să mă-nchid
Și-am lăsat liber întregul.
Poate a observat cineva,
că mâna îmi tremură
și lacrima odată cu ea.
Și dacă e așa,
E păcat.

———————

Maria LEU

17 iulie, 2018