„Toate revoluţiile sunt revoluţii teologice:

Criza generală în care se zbate lumea în acest moment se rezumă la o frază:

răzbunarea Talmudului asupra Evangheliei.”

                  (Pierre Joseph Proudhon)

   Istoria creştinismului ortodox universal adică cel Hristico-apostolic, nu cel papal circumscris doar lui Petru, papei şi influenţei iudaice covârşitoare, oglindeşte lumea de la un capăt la altul într-un prezent continuu, doar în comuniune cu Hristos.

   Hristos este Răsăritul Răsăritului şi Apoteoza Apusului. Deci, Împăratul cosmosului.

   Dar, Hristos a fost detronat de Apus, cum s-a întâmplat mai târziu cu Împăratul Constantin cel Mare, şi înlocuit cu papa, cu papismul după modelul rabinismului.

   Prin urmare Răsăritul şi-a pus temelia pe Transcendenţă, iar Apusul pe naturalism.

   „Hristos este un Om al Răsăritului în cea mai înaltă măsură, şi un Om al Apusului de cel mai înalt rang. El este un răsăritean mai presus de Răsărit şi un apusean mai presus de Apus. Întreg pământul este al Său şi toate marginile sale…” (Sfântul Nicolae Velimirovici, Mai presus de RĂSĂRIT şi APUS, trad. din lb. sârbă de Gheorghiţă Ciocioi. Ed. Sofia, Bucureşti-2008, p. 10)

   În cadrul istoriei universale istoria Creştinismului ortodox are un rol aparte: de ecumenicitate socială şi de spiritualitate mistică în care i se reflectă chipul profund şi luminos, preocupat de împlinirea spirituală a omului recreat prin Jertfa lui Hristos.

   Tot în cadrul Creştinismului ortodox universal, ortodoxia dacoromână se reflectă în mod cu totul special, cel prin care ortodoxul dacoromân, naţionalistul creştin plămădit întru personalitatea lui Iisus se rezideşte lăuntric împlinindu-se şi definindu-se spiritual. Dacoromânul ortodox naţionalist pătrunde toate acţiunile şi încercările ivite şi abătute asupra sa cu preponderenţa luptătorului zelos, nu numai pentru a se achita virtuos, merituos, ci şi pentru a-şi proiecta lumea în viziunea sa lăuntrică.

   Naţionalistul creştin dacoromân adoptă nu doar o poziţie verticală, nu doar o ţinută de erou, ci şi o conştiinţă mistică ceea ce îl defineşte ca un aristocrat al demnităţii, ca erou-martir, ca mărturisitor al suferinţei şi al iubirii, dar şi jertfitor al Crucii şi al Învierii.

   Această luptă care îmbracă veşmântul eroic o aprinde cu zel mistic de rezistenţă religioasă, nu numai pentru a se împlini sufleteşte, ci şi pentru a crea acea comuniune frăţească, camaraderească cu ceillalţi confraţi-comuniunea Hristică.

   Paleta rezistenţei sale religioase este destul de bogată, destul de variată: rezistenţă fizică, rezistenţă morală, rezistenţă intelectuală, rezistenţă culturală, rezistenţă concentraţionistă, rezistenţă în marea închisoare a Republicii Penitenciare.

   Laboratorul ideologic care a preparat „metoda Makarenko”, după indicaţiile aleşilor spirituali ai Protocoalelor au substituit Lumina Hristică cu cel mai întunecat şi autentic ev totalitar-regimul comunist.

   Desconsiderând creştinismul ortodox, puterea dumnezeiască a suferinţei şi a jertfei, regimul ateu a încercat să suprime ordinea cosmică a istoriei, ordinea morală a omului, ordinea firească a vieţii, ordinea socială a comunităţii.

   Privilegiaţii lumii-Iluminaţii călăuziţi de rabinii lor talmudişti au suprimat Omul creştin renăscut hristic, Omul nou naţionalist-creştin educat mistic, cu „omul nou”, reeducat, robotizat pentru a fi înrolat în Regimentul politic sau în Legiunea ocultă, dispreţuind astfel orice persoană capabilă de instituirea ordinei, a ecumenismului social, a spiritului liturgic, a armoniei culturii, a comuniunii harice.

   Înlocuind Creştinismul Apostolic Ortodox al Evangheliei Iubirii, cel al dreptei credinţe, cu comunismul religiei atee, ideologii sionişti au declanşat prigoana împotriva rezistenţei religioase mai întâi printr-o reinterpretare a Creştinismului lui Hristos, apelând la răstălmăciri ideologice, pentru a-şi întări religia lor marxistă dezbrăcându-L pe Mântuitorul Iisus Hristos de haina dumnezeirii Sale şi îmbrăcându-L în purpura primului comunist, iar ulterior înfăşurându-L în giulgiul papistaş.

   O dată cu declanşarea prigoanei atee s-a trecut la asediul marilor persecuţii iudaice, neluând în calcul participarea lui Dumnezeu în cadrul Rezistenţei Religioase.

   Astfel, creştinii au devenit naţionalişti, naţionaliştii au urcat în eroi, eroii au covârşit în martiri, iar ţărâna sacră purificată prin sânge s-a întrupat în cuvioşi şi sfinţi.

   Aşadar, naţionaliştii creştini ortodocşi au parcurs drumul eroic al rezistenţei spre calea mistică a mântuirii întru Dumnezeu-Omul-Hristos, dincolo de prigoana-persecuţie ideologică a religiei omului fără Dumnezeu, „care a fost ateismul comunist.” (Bertrand Vergely, Le silence de Dieu face aux malheurs du monde, Ed. Presses de la Renaissance, Paris-2006, p. 97)

Capitolul XXII: <<…Noi avem în mâini cea mai mare putere modernă, aurul: îl putem scoate în două zile din depozitele noastre, în ce cantitate ne va plăcea. Mai trebuie oare să dovedim că stăpânirea noastră e predestinată de Dumnezeu? Oare nu vom dovedi prin asemenea bogăţie că tot răul pe care am fost siliţi să-l facem în cursul atâtor veacuri, a contribuit în sfârşit la adevăratul bine, la punerea în ordine a tuturor lucrurilor?…>>

   Aurul lumii nu este metalul preţios atât de mult pripăşit prin voia lui Dumnezeu în toată Vatra Dacoromână din care de milenii l-au furat şi l-au cărat şi-l mai fură şi-l mai cară toţi vrăjmaşii noştri, de ieri, de azi, de mâine, de poimâine dacă mai rămâne…

   Aurul lumii nu este zăcământul atât de râvnit, atât de des căutat, atât de mistuitor, atât de ispititor, atât de declanşator de lupte şi de războaie, atât de prigonitor deci, ci Hristosul Este-Aurul lumii, Aurul Luminii, Aurul Vieţii, Aurul Învierii, Aurul Mântuirii, Aurul Eroilor şi Martirilor, Aurul Mărturisitorilor şi Sfinţilor, Aurul tuturor celor care Îl preţuiesc, care Îl cinstesc, care Îl adoră ca Dumnezeu şi Om.

   Iudaismul a păşit încet, sigur şi milenar spre marele mister al viitorului sionist.

   Tot răul milenar produs asupra lumii creştine l-a filtrat în binele propriu de cuceritor, astfel că aureola puterii iudaice s-a convertit în adorarea mistică sionistă.

   În acest scop crucea iudeilor a rămas Şarpele de Aramă al lui Moise, al Talmudului.

   Profeţii lor, nu sunt proorocii creştinilor, cum foarte eronat s-a crezut şi se mai crede, dar sigur sunt precursorii rabinilor talmudişti, astfel că Biblia lor este o interpretare exclusivă, ultranaţionalistă a voinţei lor, a fariseilor şi saducheilor atribuită poruncitor lui Yahveh-zeul creat pentru a-şi legitima supremaţia asupra lumii.

   În tâlcuirea Deutoronomului iudaic al lui Moise, găsim de fapt tălmăcirea talmudului rabinic de mai târziu, care se reflectă fidel în doctrina Protocoalelor, a Directivelor şi a mişcării ecumenice sioniste, pregătitoare a mondialismului evreiesc:

   „Nu vei trata nici un fel de alianţă cu popoarele din ţara în care vei intra.

   Nu te teme că celelalte naţiuni sunt mai numeroase ca tine, căci cel Etern, Dumnezeul tău, este şi puternic şi teribil şi le va spulbera dinaintea ta,-nu dintr-o dată, dar puţin câte puţin, până vor fi exterminate.

   Tu vei distruge toate popoarele pe care Dumnezeul tău cel Etern ţi le va da în mână.

   Cel Etern îţi va da în mâna ta pe Regii lor, de care nu se va mai vorbi pe pământ.” (Deutor., cartea a VII-a;  Alexandru Iarca, „Destinul şi istoria evreiască”, 1922, p. 43)

   „Talmudul” ni-l defineşte exact marele nostru savant Bogdan P. Haşdeu: „Talmudul se poate numi tot ce au lucrat până acum rabinii, în curs de optsprezece secole şi tot ce vor mai lucra de acum înainte în secolii nesfârşiţi.” (Cf. „Talmudul”, conferinţă ţinută în 1866 de B.P. Haşdeu, publicată la Biblioteca Universală, în 1916, p. 14)

   Faţă de multele lucrări, de vechimea lor şi de autoritatea investigării, documentele cercetate şi cunoscute mai cu seamă cele elaborate de cercetătorii evrei care au consimţit să le pună în lumina Adevărului absolut se cuvin fireştile întrebări esenţiale:

   -Când au greşit creştinii-apostolici?

   Atunci, când ierarhia lor creştină, adică în faza primară i-a trădat încuscrindu-se cu iudeii rabinici, cu iudaismul deci, cu francmasoneria, cu sionismul mondialist.

   Ambele entităţi iudaice şi creştine s-au înrolat sub flamura literei „T”: Tav care, în ebraică înseamnă devenire, asemănare şi Teos, simbolul lui Dumnezeu în greacă.

   Litera „T” mai semnifică pe de o parte Tora, Talmudul, Şarpele de aramă, învăţătura şi drumul sionismului spre Republica universală a iudeilor-sionişti, iar pe de alta Crucea biruitoare a creştinismului întru Înviere.

   Şarpele de aramă-Şarpele simbolic reprezintă poporul „ales”, predestinat să conducă cândva toate popoarele lumii.

   Creştinii au greşit din start mizând pe Toleranţa impusă de iudei, în timp ce aceştia foarte prevăzători au aruncat zarurile pe Talmud.

   Astfel, Ierarhia creştină în loc să urmeze Calea lui Hristos, purtând Crucea eliberării, a învierii, a luat drumul lui Moise, alături de Şarpele de aramă, adică drumul Talmudului, veninul ucigător spre pierzarea creştinilor.

   Este adevărat totuşi că poporul drept măritor creştin al Daciei Mari prin credinţă, prin răbdare, prin luptă, prin curaj, prin nădejde, prin suferinţă, prin jertfă, prin demnitate, prin omenie, prin dăruire, prin iubire alături de conducătorii voievodali şi vlădicii lor de sânge au urmat Calea-Adevărul-Viaţa întru Hristos.

   -Cât de mult au greşit creştinii ortodocşi?

   Atât de mult că, prigonitorii lor fariseii i-au învins cu uşurinţă, folosindu-se evident de aportul nesperat de mare pe care li l-au adus fidelii creştinii spre sinuciderea lor.

   Primele veacuri ale creştinismului au trecut prin iezerul de foc ale persecuţiilor romane aţâţate de iudei. De fapt persecuţiile împotriva creştinilor ortodocşi n-au încetat niciodată, însă în funcţie de tăria şi vigilenţa creştinilor, a conducătorilor lor politici şi spirituali, ele au fost când mai slabe, când mai aprige, dar continue.

   Secolul al XX-lea, prin „palmaresul” celor două războaie mondiale, provocate de Oculta iudeo-sionistă, s-a remarcat şi prin cele mai mari atrocităţii ale persecuţiilor.

   Persecutorii diabolici s-au trezit la un moment dat copleşiţi de spiritul persecutaţilor.

   Persecutorii atei-indivizii fără Dumnezeu au devenit însă la rândul lor în diabolica prigoană anticreştină, hărţuiţi de Oamenii lui Dumnezeu, prin rezistenţa lor fizică, morală, psihică, intelectuală, spirituală, religioasă, adică prin credinţă, răbdare, umor, mărturisire, iertare, jertfă, iubire.

   Fiecărui mod de rezistenţă i s-a aplicat acelaşi sistem de tortură, dar peste măsură: rezistenţei fizice, tortura fizică, rezistenţei morale, tortura morală şi aşa mai departe, astfel că la rându-le ideologii, anchetatorii, torţionarii păreau ei înşişi hărţuiţi de rezistenţa victimelor: „Fiindcă se instalaseră la conducerea poporului român în mod ilegitim, prin minciună, fraudă, teroare şi crimă, comuniştii, majoritatea străini de neamul nostru, se simţeau hărţuiţi din toate părţile.” (Daniel Mazilu în Prefaţa la Ernest Bernea, Criza Lumii Moderne. Ed. Predania, Bucureşti-2011, p. 9)

                                   Directiva nr. 22

   „… Avem în mâinile noastre cea mai mare putere din zilele noastre, adică aurul. Putem să luăm în două zile orice cantitate de aur dorim din seifurile noastre. Mai este oare nevoie să demonstrăm şi altfel că Dumnezeu ne-a hărăzit stăpânirea lumii? Oare nu am dovedit-o cu această bogăţie? Răul pe care am fost forţaţi să-l facem timp de atâtea secole nu ne-a slujit oare până la urmă pentru adevăratul nostru bine şi pentru a pune totul în bună rânduială?”

   Capitolul XXIII: <<…Ei trebuie să vadă în el întruparea puterii şi a tăriei. Domnitorul care va lua locul guvernelor de astăzi, care îşi târăsc viaţa în mijlocul societăţilor demoralizate de către noi, care au tăgăduit chiar puterea lui Dumnezeu, şi în sânul cărora se ridică din toate părţile focul anarhiei, acest domnitor va trebui înainte de toate să stingă această flacără mistuitoare…Acest ales al lui Dumnezeu e numit de sus, pentru a sfîrâma puterile nesăbuite, mişcate de instincte iar nu de raţiune, de bestialitate iar nu de umanitate. Aceste puteri triumfă astăzi, jefuiesc, săvârşesc tot felul de violenţe, sub pretextul libertăţii şi al unor drepturi. Ele au nimicit orice ordine în societate pentru a ridica pe aceste dărâmături tronul Regelui lui Israel; dar rolul lor va fi încheiat în momentul ridicării pe tron a regelui nostru.>>

   Având de partea ta toată puterea materială jecmănită de la ceilalţi care au intrat  în vârtejul hrăpăreţ al avarilor, o poţi numi oare stăpânire predestinată?

   Tot răul secular, milenar făcut tuturor, oare n-a plămădit binele răufăcătorilor?

   Toată dezordinea care a zdrobit ordinea veche şi care continuă prin violenţe şi mai acerbe şi mai totalitare, oare nu contribuie la stabilirea Noii Ordine?

   Asta nu înseamnă oare că în cele din urmă răufăcătorii lumii au ajuns binefăcători?

   Lumea creştină chinuită de metafizica spiritului, se va elibera ea oare de sub tutela progresului dialectic-materialist?

   Comunitatea cu vatra ei de foc-comuniunea, nu trebuie să devină vasală „EULUI”?

   Puterea iudeilor, a celor „aleşi”, va fi mare fiindcă având sprijin masonic din toate părţile: din stânga, din centru, din dreapta, mai ales de la creştini şi se va concentra într-o singură mână de fier. Sub un singur sceptru. Cu o singură cauză. Sub un singur destin-imperial, nu cu utopii, nu cu promisiuni electorale, nu cu baliverne-doctrinare, nu cu partide peste partide, nu cu putere peste opoziţie, nu cu demagogi peste demagogi, nu cu corupţi peste corupţi.

   Puterea lor va întroniza Ordinea lor.

   Unitatea perfectă de gândire: de idei, de doctrine, de protocoale, de directive, de vederi, de simţire, de mister, de răbdare şi de acţiune este de fapt marea lor forţă genetică milenară ce şi-a tras şi îşi trage seva din Talmudul Vechiul Testament.

   Animalul de povară trage carul mânat cu blândeţe. Dobitocul se mişcă doar atunci când simte biciul pe spate al unei mâini care nu glumeşte şi nu renunţă a-l plesni.

                                  Directiva nr. 23

   „…Ar trebui să vadă în ea (în persoana Regelui nostru) personificarea puterii şi a durităţii. Acest monarh va lua locul guvernelor existente azi, care conduc societăţi deznădăjduite datorită nouă evreilor care am tăgăduit până şi puterea lui Dumnezeu şi în sânul căreia se înalţă peste tot focul anarhiei…

Acest <<ales al lui Dumnezeu>> a fost chemat pe tron pentru a sfărâma forţele mânate de instinct şi nu de logică, de bestialitate şi nu de umanism; aceste forţe triumfă, jefuiesc şi se dedau la tot felul de constrângeri sub pretextul slujirii libertăţii şi adevărului. Ele au distrus orice fel de societate, pentru a ridica pe ruinele ei tronul Regelui lui Israel.”

   Capitolul XXIV: <<…Planurile de acţiune ale regelui, planurile sale imediate, nu vor fi cunoscute nici chiar de aceia care vor purta numele de prim-sfetnici ai tronului. Singur regele şi cei trei iniţiatori ai săi vor cunoaşte viitorul. În persoana regelui, stăpân pe sine însuşi şi pe omenire, mulţumită unei voinţe neclintite, toţi vor crede că văd destinul cu căile lui necunoscute. Nimeni nu va şti ce vrea să atingă regele prin poruncile sale, şi de aceea nimeni nu va îndrăzni să se pună de-a curmezişul drumului necunoscut.>> (Protocoalele Înţelepţilor Sionului. Fragmente din Textul integral tradus de Ioan Moţa, după Roger Lambelin. Ed. Alma-Oradea-1997)

   Toate acţiunile întreprinzătoare ale sioniştilor stabilesc cele mai elaborate planuri ce emit mijloacele specifice asigurării sceptrului puterii dinastice a regelui lor.

   Cunoscând directivele care îndrumă universal evoluţia lumii, iudeii au aflat procesul de gândire al omenirii, direcţionându-l continuu în scopul preconizat de ei.

 „Noi am pus faţă în faţă calculele individuale şi naţionale ale creştinilor, urile religioase şi etnice pe care le-am ţinut aprinse de douăzeci de veacuri. De aceea nu va găsi nici un guvern ajutor nicăieri; fiecare va socoti că o înţelegere împotriva noastră e dăunătoare propriilor sale interese. Noi suntem atotputernici, de noi trebuie să se ţină socoteală. Puterile nu pot încheia nici cea mai neînsemnată înţelegere fără ca noi să nu luăm îndată parte la ea.

   Per me reges regnant-„prin mine domnesc regii… Toate rotiţele mecanismului guvernamental depind de un motor care e în mâinile noastre şi acest motor e aurul”.

   („Protocoalele Înţelepţilor Sionului”, Capitolul V, trad. în lb. franceză de Roger Lambelin; „Le regne d’Israel chez les Anglo-Saxons, ed. Bernard Grasset, Paris)

   Taina cea mare a lor, rămâne marea lor Taină. Aici şi acolo, atunci şi acum se prelucrează arta conducerii prin misterele iniţierii.

   În aceste mistere ale Tainei, iluminaţii şi viitorii iniţiaţi cercetează guvernarea politică seculară, experienţele acelor veacuri de înfruntări-confruntări, toate analizele şi observaţiile, aduse codurilor de legi politico-economice, toate referinţele emise asupra ştiinţelor sociale, natura şi spiritul acelor legi, corectarea, perfectarea şi aplicarea extraordinară a acelor legi-doctrine-principii-protocoale, care trebuie să le dea autoritatea supremă asupra tuturor statelor şi popoarelor lumii.

   Cernerea candidaţilor la conducere, la guvernare va fi deosebit de riguroasă.

   Atestatele le vor obţine de la rabinii care-i pregătesc, doar acei iniţiaţi siguri, hotărâţi, neînduplecaţi, înfocaţi, orgolioşi şi cruzi.

   Alesul, viitorul lor rege trebuie să posede o inteligenţă extraordinară, o corectitudine exemplară specifică planului ocult, încredinţat spre guvernarea mondială.

                                  Directiva nr. 24

„… Planurile de acţiune urgente, imediate ale regelui, din raţiuni de păstrarea unui secret absolut, vor rămâne necunoscute chiar acelora care vor avea titlu de <<consilieri ai Regelui>>. Doar regele şi cei trei secretari ai săi vor cunoaşte viitorul. În persoana Regelui stăpân pe sine şi, pe omenire, datorită voinţei sale de neclintit, toţi vor vedea încarnarea fatalităţii, cu drumurile ei necunoscute.

Nimeni nu va şti ce urmăreşte Regele. Din ordinul său şi din această cauză nimeni nu va avea curajul să se pună de-a curmezişul unui drum necunoscut.”

   (Traian Romanescu, Marea Conspiraţie Evreiască.Ed. Logos,1997, p. 23-68)

   Talmudul iudaic va învinge oare Crucea Evangheliei creştin ortodoxe?

   În prima fază a declanşării de către iudeii-sionişti a Apocalipsei, da!

   Antihristul proorocit de Sf. Ap. Ev. Ioan va avea o domnie scurtă, dar de infern.

   Apoi, Hristos prin Crucea Sa şi sângele curat al ultimelor jertfe creştine vor umple Potirul cuminecării restabilind de-apururi Biruinţa Învierii ortodocşilor mărturisitori.

   Până atunci cucerirea le aparţine sioniştilor, după cum afirmă un lider de-al lor:

   „Cucerirea noastră este de pe acum un fapt împlinit. Am explicat în: A nous la France! că nu voiam să scoatem francezii din Franţa, cum au spus-o cu îndrăzneală unii dintre ai noştri, exaltaţi de victorie (revoluţia francmasonică franceză).

   Noi nu vom suprima decât francezii rebeli dominaţiei noastre, adică un pumn de energumeni. Masa supusă şi muncitoare a indigenilor ne este necesară, cum erau necesari iloţii spartanilor în Laconia, precum induşii sunt necesari Englezilor în Hindustan.

   Înţelelegeţi ce vă aşteaptă, Domnilor indigeni!” (Isak Blumchen, „Le droit de la race superieure”, Cracovia-1914, p. 4)

   Ce soartă va avea poporul român de astăzi în ţara care nu mai este a lui se ştie !

   Rebelii vor avea soarta rebelilor! Din nefericire nu sunt prea mulţi, iar indigenii vor avea desigur soarta indigenilor,a turmei bezmetice fără Păstor căzută în prăpastie.

   Pare paradoxal, dar de la o vreme încoace, de vreo două secole, ierarhia bisericii ortodoxe române a contribuit enorm la dărâmarea propriului sens al creştinismului.   

   Astăzi, clerul ortodox român a atins culmea decăderii dogmatice, culmea ereziei: un dement de popă Alexandru Coman, parohul bisericii Petreşti-Alba a făcut din Biserica lui Hristos un Templu masonic al idolilor, evident cu binecuvântarea ierarhului său francmasonic şi cu încuviinţarea celorlaţi vlădici la fel de iluminaţi,  înghesuind deopotrivă poeţi creştini şi filosofi precreştini, mari voievozi şi mari francmasoni ai Ocultei mondiale: George Bush, Papa Ioan Paul al II-lea şi Mihail Gorbaciov, toţi trei fiind mari iniţiaţi sionişti, ierarhi ortodocşi români, un ierarh al uniaţiei, cel mai mârşav act de trădare papal comis asupra poporului român din Ardeal la 1700 d.Hr., şi un pastor luteran, deocamdată… (Răsunetul.ro)

   Popa, că preot nu poate fi numit, Alexandru Coman este călăuzit de un alt dement, tot ortodox, diaconul rus Andrei Kuraev, care a inventat un manual numit Bazele culturii ortodoxe, manual ce a uzurpat locul religiei din şcoală. Manualul cu pricina nu are nimic de-a face nici cu cultura şi nici cu ortodoxia, ci doar cu bazele masonice. „Masonii, după savantul culturii filosofice universale, naţionalistul creştin Mircea Eliade, posedă o <<bizară schemă simplistă-adică semidoctă, pseudoraţională, lipsită de o reală pătrundere filosofică şi în acelaşi timp lipsită de intuiţia directă a faptelor, a realităţilor>>, rezolvînd totdeauna totul cu ea.

   Acest spirit, complet greşit al masoneriei, caracterizat ca fiind simplist, anti-istorie, grosolan, a avut un impact deosebit, răscolind întreaga mentalitate europeană, în clară contradicţie cu spiritul creştin, care admite că, prin faptul istoric al venirii Mîntuitorului pe pămînt, lumea s-a transformat.” ( Mircea Eliade, „Vremea”, 10 septembrie 1936)

   Dacă pereţii bisericii popii Coman mai are printre petele masonice şi câteva aure de sfinţi, Manualul lui Kuraev este curat murdar, adică şters de orice licărire divină. „După Kuraev, toate religiile sînt egale între ele şi fiecare este egală cu aşa-numita <<etică laică>>, adică cu ateismul.” (Savatie Baştovoi, Biserica şi şcoala în politica Rusiei de la Lenin la Kuraev. Ed. Catisma, Bucureşti-2010, p. 34)

   Etica, fie ea laică, mireană, metafizică, dialectică, formală deci, dacă este lipsită de miezul educaţiei creştine este pur şi simplu stearpă, dăunătoare, nimicitoare, după cum ne arată savantul nostru pedagog-filosof Ernest Bernea: „Dincolo de predarea unor cunoştiinţe necesare, educaţia trebuie să se ocupe cu deosebită atenţie de ceea ce numim: conştiinţă, atitudine, gust, caracter, stil de viaţă.

   Educaţia trebuie în primul rând să aibă în vedere omul viu şi omul întreg; aceasta înseamnă omul real, concret, nu omul idee sau cifră, mai înseamnă omul complex, nu unul parţial, redus; actul pedagogic trebuie purtat direct şi pe întreg cuprinsul condiţiei umane.

   În concluzie: nu educaţie dedicată exclusiv exerciţiului abstract al inteligenţii şi cu atât mai puţin al memoriei, ci o educaţie integrală a tuturor funcţiunilor sufleteşti, care să însemne promovarea tuturor virtuţiilor intelectuale şi morale.” (Ernest Bernea, Studii de Pedagogie. Editura Predania, Bucureşti)

   + Traian Romanescu-bibliografie selectivă:

   – dr. Luis Bielski, Sionism şi Comunism;

   – rabinul Tzvi-Hirsh-Kalischer, Derishat Tziyon;

   – Graetz, History of the Jews-Istoria evreilor;

   – Sallustre, Originile secrete ale bolşevismului;

   – Moise Hess, Roma şi Ierusalimul;

   – Theodor Herzl, Statul Evreu;

   – Maurice Pinay, Caracatiţa sugrumă popoarele creştine;

   – Cecil Roth, Historia de los Marranos-Istoria falşilor convertiţi. Ed. Israel Buenos Aires-1946;

   – Abram Leon Sachar, History of the Jews-Istoria evreilor, Ediciones Ercilla, Santiago de Chile-1945;

   – Arhiepiscopul de Port Louis, Mons. Leon Meurin, Filosofia de la Masoneria. Edit. Nos Madrid-1957;

   – J. Amador de los Rios, Cronica;

   – Barnaldez, Istoria Regilor Catolici;

   – Juan de Anchias, Cartea verde de Aragon;

   – Cardinalul Mendoza y Bobadilla, Pete ale nobilimii spaniole-secolul XVI;

   – Rufus Learsi, Historia del pueblo judio-Israel. O istorie a poporului evreu.  Ed. Israel Buenos Aires;

   – Joseph Kastein, History of the Jews-Istoria evreilor, New York-1936;  

   – Enciclopedia Judaica Castellana.

      + Ioan Moţa, bibliografie selectivă:

• Roger Lambelin; „Le regne d’Israel chez les Anglo-Saxons, ed. Bernard Grasset, Paris-1921;
• „Neue Freie Presse”, 25 decembrie 1919;
• Verax, „La Roumanie et les Juifs”;
• Maurice Muret, „L’Esprit Juif, Paris-1901;
• Isak Blumchen, „Le droit de la race superieure” Cracovie-1914;
• Theodor Herzl, Yionische Schriften;
• Ford, „Der Internationale Jude, trad. germană, Leipzig-1920;
• Werner Sombart, „Die Zukunft der Juden”, Leipzig-1912;
• Werner Sombart „Sozialismus und Soziale Bewergung”, Jena-1920;
• Emile Cazanove, „La Revolution Antijuive de demain”-1904;
• Theo-Doedalus, „L’Angleterre juive-Israel chez John Bull-1913:
• Alexandru Iarca, „Destinul şi istoria evreiască”, Buzău-1922;
• P. Haşdeu, Talmudul, ca profesiune de credinţă a poporului israelit-1866;
• Ludendorff, „Kriegfuhrung und Politik”-1922;
• C. Cuza, Evreii în război, Bucureşti-1923;
• Nicolae Iorga, „Istoria Evreilor în ţările române”, comunicare la Academie-1913;
• Paul Rosen, L’Ennemie Sociale, Histoire documentee des faits et gestes de la Franc-Masonnerie, de la 1717 a 1890, Paris-1890;
• Urbain Gohier, La Terreur juive, Paris, 1909;
• D.B. Vasiliu, Situaţia demografică a României, Cluj-1923;
• Nicolae Paulescu, Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Francmasoneria. Ed. Babel/ Vicovia, Bacău-2010.

* Fond de carte, bibliofil Dumitru Ionescu-Bucureşti

–––––––––

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU

3 iunie, 2018