Iulian TĂTARU: Străinul

Străinul

 

Autobuzu’-opreşte lin
În stația „La cruce” ,
Din el coboară un străin ,
Spre-o casă mersu-l duce…

 

Măreşte pasul . Şi-ar dori
Să-ntoarcă roata vieții,
Măcar o clipă de-ar mai fi
În anii tinereții…

 

Nici nu simți când a ajuns
La poarta cunoscută .
La „bună ziua” i-a răspuns
O voce neştiută…

 

Păşi, apoi, străinul nost’
Pe-o îngustă cărare,
Ajunse-n dealul ce i-a fost
Umăr la supărare…

 

O linişte îl apăsa
În piept atât de tare…
La gura sobei se visa
Tot înșirând taclale…

 

Se văzu tânăr, viguros,
Trăgând brazde cu coasa,
Ori stând la masă bucuros,
Cu-ai lui, cu toată casa…

 

Bătrânul câine-l cunoscu
Şi veni lângă dânsul
O lacrimă-i, din ochi, căzu,
Străinul scăpă plânsul…

 

Mai trase-odat’ aer în piept,
Aer curat, de-acasă,
Apoi, plecă pe drumu-i drept
Spre liniştea-i ce-apasă…

–––––––––––––

Iulian TĂTARU

Larnaca, Cipru

3 iunie, 2018

Harry ROSS: Aforisme

Deși e sfântă, tăcerea mă înspăimântă.

*

Prețuim soarele pentru că emite  energie și lumină. Fără el, în univers  n-ar fi viață nici o picătură.

*

Mă întorc în vechime și mă întreb de ce s-au ivit conflictele, când toți erau egali  în sărăcie și belele.

*

Globul pământesc un univers  în sine, cu o civilizație milenară, bogății naturale excepționale și resurse umane inegalabile.

*

Palatul prezidențial e mai impunător decât cel care stă în interior.

*

Omul clădește o lume și nu-i capabil să-și clădească propria personalitate.

*

Dar nici zonele sterpe nu sunt neglijabile.

*

Armele-s periculoase și când stau în magazie, dar mai ales când ies la bătălie.

*

Omul trăiește în cutii de chibrite și se miră că  focul vine peste el  nepoftit.

*

Cu toate că nu se citește, târgurile de carte de o mare afluență au parte.

*

De regulă, vinovații nu-și recunosc vinovăția, ba cred că un țap ținut să le dea în cap.

*

Căzând de pe soclu,  nu te mai cunoaște nici tata socru.

*

Te uiți adesea după o fătucă faină și te întrebi gânditor: oare cu cine s-o fi iubind în taină?

*

Avem obiceiul de a exagera orice clipă grea, chiar dacă n-a fost așa de rea.

*

Sunt zile când totul pare întunecat, până și albul dinților al șefului de stat.

*

Dacă scad din vârstă zilele  bocite, ajungi la vremea când umblai  în scutece.

*

Înconjurați de dușmani și dușmănii, de  veșnice tentative de război, ne trăim viața ca niște eroi.

*

Toamna aduce o speranță pe care iarna o îngheață.

*

Târâș, hățiș, tot ajungi la luminiș.

*

În fața manifestărilor de rasism și  ură, avem o atracție foarte  dură.

*

Există un așa-zis spirit de turmă, când mulțimea îi urmează nu pe cei dintâi, ci pe cei din  urmă.

*

Ești fericit în cuibul tău cât timp nimeni nu-ți stă în drum, iar din cuvintele rostite nu ies rotocoale de fum.

*

Cu albina facem târgul cel mai bun. Ea ne dă miere, iar  în schimb nimic nu cere.

––––––––––

Harry ROSS

Israel

2 iunie, 2018

Pr. Radu BOTIȘ: Mai dalbă, Alba reîntregirii

Mai dalbă, Alba reîntregirii

În Alba țării, sub cetate
Sălășluiesc, de mult, eroi
Răpuși cu dorul de dreptate
Uitați, adesea, și de noi.

Se aud sub crucile creștine
Cum lacrimile curg șuvoi,
Până la cer răzbat suspine
Cu jind la pacea de apoi.

La Alba Iulia, altarul
Mai poartă-n catedrală semn,
Iar peste țară, preasfânt, harul
Scoboară la poporul demn.

Mai dalbă, Alba reîntregirii
Răscoală-n noi chemarea sa,
Cu, pretutindenea, martirii
Unirea sfântă va dura.

––––––––––––

Pr. Radu BOTIȘ

Ulmeni, Maramureș

3 iunie, 2018

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Regimul totalitar al protocoalelor (partea a VI-a)

„Toate revoluţiile sunt revoluţii teologice:

Criza generală în care se zbate lumea în acest moment se rezumă la o frază:

răzbunarea Talmudului asupra Evangheliei.”

                  (Pierre Joseph Proudhon)

 

   Istoria creştinismului ortodox universal adică cel Hristico-apostolic, nu cel papal circumscris doar lui Petru, papei şi influenţei iudaice covârşitoare, oglindeşte lumea de la un capăt la altul într-un prezent continuu, doar în comuniune cu Hristos.

   Hristos este Răsăritul Răsăritului şi Apoteoza Apusului. Deci, Împăratul cosmosului.

   Dar, Hristos a fost detronat de Apus, cum s-a întâmplat mai târziu cu Împăratul Constantin cel Mare, şi înlocuit cu papa, cu papismul după modelul rabinismului.

   Prin urmare Răsăritul şi-a pus temelia pe Transcendenţă, iar Apusul pe naturalism.

   „Hristos este un Om al Răsăritului în cea mai înaltă măsură, şi un Om al Apusului de cel mai înalt rang. El este un răsăritean mai presus de Răsărit şi un apusean mai presus de Apus. Întreg pământul este al Său şi toate marginile sale…” (Sfântul Nicolae Velimirovici, Mai presus de RĂSĂRIT şi APUS, trad. din lb. sârbă de Gheorghiţă Ciocioi. Ed. Sofia, Bucureşti-2008, p. 10)

   În cadrul istoriei universale istoria Creştinismului ortodox are un rol aparte: de ecumenicitate socială şi de spiritualitate mistică în care i se reflectă chipul profund şi luminos, preocupat de împlinirea spirituală a omului recreat prin Jertfa lui Hristos.

   Tot în cadrul Creştinismului ortodox universal, ortodoxia dacoromână se reflectă în mod cu totul special, cel prin care ortodoxul dacoromân, naţionalistul creştin plămădit întru personalitatea lui Iisus se rezideşte lăuntric împlinindu-se şi definindu-se spiritual. Dacoromânul ortodox naţionalist pătrunde toate acţiunile şi încercările ivite şi abătute asupra sa cu preponderenţa luptătorului zelos, nu numai pentru a se achita virtuos, merituos, ci şi pentru a-şi proiecta lumea în viziunea sa lăuntrică.

   Naţionalistul creştin dacoromân adoptă nu doar o poziţie verticală, nu doar o ţinută de erou, ci şi o conştiinţă mistică ceea ce îl defineşte ca un aristocrat al demnităţii, ca erou-martir, ca mărturisitor al suferinţei şi al iubirii, dar şi jertfitor al Crucii şi al Învierii.

   Această luptă care îmbracă veşmântul eroic o aprinde cu zel mistic de rezistenţă religioasă, nu numai pentru a se împlini sufleteşte, ci şi pentru a crea acea comuniune frăţească, camaraderească cu ceillalţi confraţi-comuniunea Hristică.

   Paleta rezistenţei sale religioase este destul de bogată, destul de variată: rezistenţă fizică, rezistenţă morală, rezistenţă intelectuală, rezistenţă culturală, rezistenţă concentraţionistă, rezistenţă în marea închisoare a Republicii Penitenciare.

   Laboratorul ideologic care a preparat „metoda Makarenko”, după indicaţiile aleşilor spirituali ai Protocoalelor au substituit Lumina Hristică cu cel mai întunecat şi autentic ev totalitar-regimul comunist.

   Desconsiderând creştinismul ortodox, puterea dumnezeiască a suferinţei şi a jertfei, regimul ateu a încercat să suprime ordinea cosmică a istoriei, ordinea morală a omului, ordinea firească a vieţii, ordinea socială a comunităţii.

   Privilegiaţii lumii-Iluminaţii călăuziţi de rabinii lor talmudişti au suprimat Omul creştin renăscut hristic, Omul nou naţionalist-creştin educat mistic, cu „omul nou”, reeducat, robotizat pentru a fi înrolat în Regimentul politic sau în Legiunea ocultă, dispreţuind astfel orice persoană capabilă de instituirea ordinei, a ecumenismului social, a spiritului liturgic, a armoniei culturii, a comuniunii harice.

   Înlocuind Creştinismul Apostolic Ortodox al Evangheliei Iubirii, cel al dreptei credinţe, cu comunismul religiei atee, ideologii sionişti au declanşat prigoana împotriva rezistenţei religioase mai întâi printr-o reinterpretare a Creştinismului lui Hristos, apelând la răstălmăciri ideologice, pentru a-şi întări religia lor marxistă dezbrăcându-L pe Mântuitorul Iisus Hristos de haina dumnezeirii Sale şi îmbrăcându-L în purpura primului comunist, iar ulterior înfăşurându-L în giulgiul papistaş.

   O dată cu declanşarea prigoanei atee s-a trecut la asediul marilor persecuţii iudaice, neluând în calcul participarea lui Dumnezeu în cadrul Rezistenţei Religioase.

   Astfel, creştinii au devenit naţionalişti, naţionaliştii au urcat în eroi, eroii au covârşit în martiri, iar ţărâna sacră purificată prin sânge s-a întrupat în cuvioşi şi sfinţi.

   Aşadar, naţionaliştii creştini ortodocşi au parcurs drumul eroic al rezistenţei spre calea mistică a mântuirii întru Dumnezeu-Omul-Hristos, dincolo de prigoana-persecuţie ideologică a religiei omului fără Dumnezeu, „care a fost ateismul comunist.” (Bertrand Vergely, Le silence de Dieu face aux malheurs du monde, Ed. Presses de la Renaissance, Paris-2006, p. 97)

Capitolul XXII: <<…Noi avem în mâini cea mai mare putere modernă, aurul: îl putem scoate în două zile din depozitele noastre, în ce cantitate ne va plăcea. Mai trebuie oare să dovedim că stăpânirea noastră e predestinată de Dumnezeu? Oare nu vom dovedi prin asemenea bogăţie că tot răul pe care am fost siliţi să-l facem în cursul atâtor veacuri, a contribuit în sfârşit la adevăratul bine, la punerea în ordine a tuturor lucrurilor?…>>

 

   Aurul lumii nu este metalul preţios atât de mult pripăşit prin voia lui Dumnezeu în toată Vatra Dacoromână din care de milenii l-au furat şi l-au cărat şi-l mai fură şi-l mai cară toţi vrăjmaşii noştri, de ieri, de azi, de mâine, de poimâine dacă mai rămâne…

   Aurul lumii nu este zăcământul atât de râvnit, atât de des căutat, atât de mistuitor, atât de ispititor, atât de declanşator de lupte şi de războaie, atât de prigonitor deci, ci Hristosul Este-Aurul lumii, Aurul Luminii, Aurul Vieţii, Aurul Învierii, Aurul Mântuirii, Aurul Eroilor şi Martirilor, Aurul Mărturisitorilor şi Sfinţilor, Aurul tuturor celor care Îl preţuiesc, care Îl cinstesc, care Îl adoră ca Dumnezeu şi Om.

   Iudaismul a păşit încet, sigur şi milenar spre marele mister al viitorului sionist.

   Tot răul milenar produs asupra lumii creştine l-a filtrat în binele propriu de cuceritor, astfel că aureola puterii iudaice s-a convertit în adorarea mistică sionistă.

   În acest scop crucea iudeilor a rămas Şarpele de Aramă al lui Moise, al Talmudului.

   Profeţii lor, nu sunt proorocii creştinilor, cum foarte eronat s-a crezut şi se mai crede, dar sigur sunt precursorii rabinilor talmudişti, astfel că Biblia lor este o interpretare exclusivă, ultranaţionalistă a voinţei lor, a fariseilor şi saducheilor atribuită poruncitor lui Yahveh-zeul creat pentru a-şi legitima supremaţia asupra lumii.

   În tâlcuirea Deutoronomului iudaic al lui Moise, găsim de fapt tălmăcirea talmudului rabinic de mai târziu, care se reflectă fidel în doctrina Protocoalelor, a Directivelor şi a mişcării ecumenice sioniste, pregătitoare a mondialismului evreiesc:

   „Nu vei trata nici un fel de alianţă cu popoarele din ţara în care vei intra.

   Nu te teme că celelalte naţiuni sunt mai numeroase ca tine, căci cel Etern, Dumnezeul tău, este şi puternic şi teribil şi le va spulbera dinaintea ta,-nu dintr-o dată, dar puţin câte puţin, până vor fi exterminate.

   Tu vei distruge toate popoarele pe care Dumnezeul tău cel Etern ţi le va da în mână.

   Cel Etern îţi va da în mâna ta pe Regii lor, de care nu se va mai vorbi pe pământ.” (Deutor., cartea a VII-a;  Alexandru Iarca, „Destinul şi istoria evreiască”, 1922, p. 43)

   „Talmudul” ni-l defineşte exact marele nostru savant Bogdan P. Haşdeu: „Talmudul se poate numi tot ce au lucrat până acum rabinii, în curs de optsprezece secole şi tot ce vor mai lucra de acum înainte în secolii nesfârşiţi.” (Cf. „Talmudul”, conferinţă ţinută în 1866 de B.P. Haşdeu, publicată la Biblioteca Universală, în 1916, p. 14)

   Faţă de multele lucrări, de vechimea lor şi de autoritatea investigării, documentele cercetate şi cunoscute mai cu seamă cele elaborate de cercetătorii evrei care au consimţit să le pună în lumina Adevărului absolut se cuvin fireştile întrebări esenţiale:

   -Când au greşit creştinii-apostolici?

   Atunci, când ierarhia lor creştină, adică în faza primară i-a trădat încuscrindu-se cu iudeii rabinici, cu iudaismul deci, cu francmasoneria, cu sionismul mondialist.

   Ambele entităţi iudaice şi creştine s-au înrolat sub flamura literei „T”: Tav care, în ebraică înseamnă devenire, asemănare şi Teos, simbolul lui Dumnezeu în greacă.

   Litera „T” mai semnifică pe de o parte Tora, Talmudul, Şarpele de aramă, învăţătura şi drumul sionismului spre Republica universală a iudeilor-sionişti, iar pe de alta Crucea biruitoare a creştinismului întru Înviere.

   Şarpele de aramă-Şarpele simbolic reprezintă poporul „ales”, predestinat să conducă cândva toate popoarele lumii.

   Creştinii au greşit din start mizând pe Toleranţa impusă de iudei, în timp ce aceştia foarte prevăzători au aruncat zarurile pe Talmud.

   Astfel, Ierarhia creştină în loc să urmeze Calea lui Hristos, purtând Crucea eliberării, a învierii, a luat drumul lui Moise, alături de Şarpele de aramă, adică drumul Talmudului, veninul ucigător spre pierzarea creştinilor.

   Este adevărat totuşi că poporul drept măritor creştin al Daciei Mari prin credinţă, prin răbdare, prin luptă, prin curaj, prin nădejde, prin suferinţă, prin jertfă, prin demnitate, prin omenie, prin dăruire, prin iubire alături de conducătorii voievodali şi vlădicii lor de sânge au urmat Calea-Adevărul-Viaţa întru Hristos.

   -Cât de mult au greşit creştinii ortodocşi?

   Atât de mult că, prigonitorii lor fariseii i-au învins cu uşurinţă, folosindu-se evident de aportul nesperat de mare pe care li l-au adus fidelii creştinii spre sinuciderea lor.

   Primele veacuri ale creştinismului au trecut prin iezerul de foc ale persecuţiilor romane aţâţate de iudei. De fapt persecuţiile împotriva creştinilor ortodocşi n-au încetat niciodată, însă în funcţie de tăria şi vigilenţa creştinilor, a conducătorilor lor politici şi spirituali, ele au fost când mai slabe, când mai aprige, dar continue.

   Secolul al XX-lea, prin „palmaresul” celor două războaie mondiale, provocate de Oculta iudeo-sionistă, s-a remarcat şi prin cele mai mari atrocităţii ale persecuţiilor.

   Persecutorii diabolici s-au trezit la un moment dat copleşiţi de spiritul persecutaţilor.

   Persecutorii atei-indivizii fără Dumnezeu au devenit însă la rândul lor în diabolica prigoană anticreştină, hărţuiţi de Oamenii lui Dumnezeu, prin rezistenţa lor fizică, morală, psihică, intelectuală, spirituală, religioasă, adică prin credinţă, răbdare, umor, mărturisire, iertare, jertfă, iubire.

   Fiecărui mod de rezistenţă i s-a aplicat acelaşi sistem de tortură, dar peste măsură: rezistenţei fizice, tortura fizică, rezistenţei morale, tortura morală şi aşa mai departe, astfel că la rându-le ideologii, anchetatorii, torţionarii păreau ei înşişi hărţuiţi de rezistenţa victimelor: „Fiindcă se instalaseră la conducerea poporului român în mod ilegitim, prin minciună, fraudă, teroare şi crimă, comuniştii, majoritatea străini de neamul nostru, se simţeau hărţuiţi din toate părţile.” (Daniel Mazilu în Prefaţa la Ernest Bernea, Criza Lumii Moderne. Ed. Predania, Bucureşti-2011, p. 9)

                                   Directiva nr. 22

   „… Avem în mâinile noastre cea mai mare putere din zilele noastre, adică aurul. Putem să luăm în două zile orice cantitate de aur dorim din seifurile noastre. Mai este oare nevoie să demonstrăm şi altfel că Dumnezeu ne-a hărăzit stăpânirea lumii? Oare nu am dovedit-o cu această bogăţie? Răul pe care am fost forţaţi să-l facem timp de atâtea secole nu ne-a slujit oare până la urmă pentru adevăratul nostru bine şi pentru a pune totul în bună rânduială?”

 

   Capitolul XXIII: <<…Ei trebuie să vadă în el întruparea puterii şi a tăriei. Domnitorul care va lua locul guvernelor de astăzi, care îşi târăsc viaţa în mijlocul societăţilor demoralizate de către noi, care au tăgăduit chiar puterea lui Dumnezeu, şi în sânul cărora se ridică din toate părţile focul anarhiei, acest domnitor va trebui înainte de toate să stingă această flacără mistuitoare…Acest ales al lui Dumnezeu e numit de sus, pentru a sfîrâma puterile nesăbuite, mişcate de instincte iar nu de raţiune, de bestialitate iar nu de umanitate. Aceste puteri triumfă astăzi, jefuiesc, săvârşesc tot felul de violenţe, sub pretextul libertăţii şi al unor drepturi. Ele au nimicit orice ordine în societate pentru a ridica pe aceste dărâmături tronul Regelui lui Israel; dar rolul lor va fi încheiat în momentul ridicării pe tron a regelui nostru.>>

 

   Având de partea ta toată puterea materială jecmănită de la ceilalţi care au intrat  în vârtejul hrăpăreţ al avarilor, o poţi numi oare stăpânire predestinată?

   Tot răul secular, milenar făcut tuturor, oare n-a plămădit binele răufăcătorilor?

   Toată dezordinea care a zdrobit ordinea veche şi care continuă prin violenţe şi mai acerbe şi mai totalitare, oare nu contribuie la stabilirea Noii Ordine?

   Asta nu înseamnă oare că în cele din urmă răufăcătorii lumii au ajuns binefăcători?

   Lumea creştină chinuită de metafizica spiritului, se va elibera ea oare de sub tutela progresului dialectic-materialist?

   Comunitatea cu vatra ei de foc-comuniunea, nu trebuie să devină vasală „EULUI”?

   Puterea iudeilor, a celor „aleşi”, va fi mare fiindcă având sprijin masonic din toate părţile: din stânga, din centru, din dreapta, mai ales de la creştini şi se va concentra într-o singură mână de fier. Sub un singur sceptru. Cu o singură cauză. Sub un singur destin-imperial, nu cu utopii, nu cu promisiuni electorale, nu cu baliverne-doctrinare, nu cu partide peste partide, nu cu putere peste opoziţie, nu cu demagogi peste demagogi, nu cu corupţi peste corupţi.

   Puterea lor va întroniza Ordinea lor.

   Unitatea perfectă de gândire: de idei, de doctrine, de protocoale, de directive, de vederi, de simţire, de mister, de răbdare şi de acţiune este de fapt marea lor forţă genetică milenară ce şi-a tras şi îşi trage seva din Talmudul Vechiul Testament.

   Animalul de povară trage carul mânat cu blândeţe. Dobitocul se mişcă doar atunci când simte biciul pe spate al unei mâini care nu glumeşte şi nu renunţă a-l plesni.

                                  Directiva nr. 23

   „…Ar trebui să vadă în ea (în persoana Regelui nostru) personificarea puterii şi a durităţii. Acest monarh va lua locul guvernelor existente azi, care conduc societăţi deznădăjduite datorită nouă evreilor care am tăgăduit până şi puterea lui Dumnezeu şi în sânul căreia se înalţă peste tot focul anarhiei…

Acest <<ales al lui Dumnezeu>> a fost chemat pe tron pentru a sfărâma forţele mânate de instinct şi nu de logică, de bestialitate şi nu de umanism; aceste forţe triumfă, jefuiesc şi se dedau la tot felul de constrângeri sub pretextul slujirii libertăţii şi adevărului. Ele au distrus orice fel de societate, pentru a ridica pe ruinele ei tronul Regelui lui Israel.”

   Capitolul XXIV: <<…Planurile de acţiune ale regelui, planurile sale imediate, nu vor fi cunoscute nici chiar de aceia care vor purta numele de prim-sfetnici ai tronului. Singur regele şi cei trei iniţiatori ai săi vor cunoaşte viitorul. În persoana regelui, stăpân pe sine însuşi şi pe omenire, mulţumită unei voinţe neclintite, toţi vor crede că văd destinul cu căile lui necunoscute. Nimeni nu va şti ce vrea să atingă regele prin poruncile sale, şi de aceea nimeni nu va îndrăzni să se pună de-a curmezişul drumului necunoscut.>> (Protocoalele Înţelepţilor Sionului. Fragmente din Textul integral tradus de Ioan Moţa, după Roger Lambelin. Ed. Alma-Oradea-1997)

   Toate acţiunile întreprinzătoare ale sioniştilor stabilesc cele mai elaborate planuri ce emit mijloacele specifice asigurării sceptrului puterii dinastice a regelui lor.

   Cunoscând directivele care îndrumă universal evoluţia lumii, iudeii au aflat procesul de gândire al omenirii, direcţionându-l continuu în scopul preconizat de ei.

 „Noi am pus faţă în faţă calculele individuale şi naţionale ale creştinilor, urile religioase şi etnice pe care le-am ţinut aprinse de douăzeci de veacuri. De aceea nu va găsi nici un guvern ajutor nicăieri; fiecare va socoti că o înţelegere împotriva noastră e dăunătoare propriilor sale interese. Noi suntem atotputernici, de noi trebuie să se ţină socoteală. Puterile nu pot încheia nici cea mai neînsemnată înţelegere fără ca noi să nu luăm îndată parte la ea.

   Per me reges regnant-„prin mine domnesc regii… Toate rotiţele mecanismului guvernamental depind de un motor care e în mâinile noastre şi acest motor e aurul”.

   („Protocoalele Înţelepţilor Sionului”, Capitolul V, trad. în lb. franceză de Roger Lambelin; „Le regne d’Israel chez les Anglo-Saxons, ed. Bernard Grasset, Paris)

   Taina cea mare a lor, rămâne marea lor Taină. Aici şi acolo, atunci şi acum se prelucrează arta conducerii prin misterele iniţierii.

   În aceste mistere ale Tainei, iluminaţii şi viitorii iniţiaţi cercetează guvernarea politică seculară, experienţele acelor veacuri de înfruntări-confruntări, toate analizele şi observaţiile, aduse codurilor de legi politico-economice, toate referinţele emise asupra ştiinţelor sociale, natura şi spiritul acelor legi, corectarea, perfectarea şi aplicarea extraordinară a acelor legi-doctrine-principii-protocoale, care trebuie să le dea autoritatea supremă asupra tuturor statelor şi popoarelor lumii.

   Cernerea candidaţilor la conducere, la guvernare va fi deosebit de riguroasă.

   Atestatele le vor obţine de la rabinii care-i pregătesc, doar acei iniţiaţi siguri, hotărâţi, neînduplecaţi, înfocaţi, orgolioşi şi cruzi.

   Alesul, viitorul lor rege trebuie să posede o inteligenţă extraordinară, o corectitudine exemplară specifică planului ocult, încredinţat spre guvernarea mondială.

                                  Directiva nr. 24

„… Planurile de acţiune urgente, imediate ale regelui, din raţiuni de păstrarea unui secret absolut, vor rămâne necunoscute chiar acelora care vor avea titlu de <<consilieri ai Regelui>>. Doar regele şi cei trei secretari ai săi vor cunoaşte viitorul. În persoana Regelui stăpân pe sine şi, pe omenire, datorită voinţei sale de neclintit, toţi vor vedea încarnarea fatalităţii, cu drumurile ei necunoscute.

Nimeni nu va şti ce urmăreşte Regele. Din ordinul său şi din această cauză nimeni nu va avea curajul să se pună de-a curmezişul unui drum necunoscut.”

   (Traian Romanescu, Marea Conspiraţie Evreiască.Ed. Logos,1997, p. 23-68)

 

   Talmudul iudaic va învinge oare Crucea Evangheliei creştin ortodoxe?

   În prima fază a declanşării de către iudeii-sionişti a Apocalipsei, da!

   Antihristul proorocit de Sf. Ap. Ev. Ioan va avea o domnie scurtă, dar de infern.

   Apoi, Hristos prin Crucea Sa şi sângele curat al ultimelor jertfe creştine vor umple Potirul cuminecării restabilind de-apururi Biruinţa Învierii ortodocşilor mărturisitori.

   Până atunci cucerirea le aparţine sioniştilor, după cum afirmă un lider de-al lor:

   „Cucerirea noastră este de pe acum un fapt împlinit. Am explicat în: A nous la France! că nu voiam să scoatem francezii din Franţa, cum au spus-o cu îndrăzneală unii dintre ai noştri, exaltaţi de victorie (revoluţia francmasonică franceză).

   Noi nu vom suprima decât francezii rebeli dominaţiei noastre, adică un pumn de energumeni. Masa supusă şi muncitoare a indigenilor ne este necesară, cum erau necesari iloţii spartanilor în Laconia, precum induşii sunt necesari Englezilor în Hindustan.

   Înţelelegeţi ce vă aşteaptă, Domnilor indigeni!” (Isak Blumchen, „Le droit de la race superieure”, Cracovia-1914, p. 4)

 

   Ce soartă va avea poporul român de astăzi în ţara care nu mai este a lui se ştie !

   Rebelii vor avea soarta rebelilor! Din nefericire nu sunt prea mulţi, iar indigenii vor avea desigur soarta indigenilor,a turmei bezmetice fără Păstor căzută în prăpastie.

   Pare paradoxal, dar de la o vreme încoace, de vreo două secole, ierarhia bisericii ortodoxe române a contribuit enorm la dărâmarea propriului sens al creştinismului.   

   Astăzi, clerul ortodox român a atins culmea decăderii dogmatice, culmea ereziei: un dement de popă Alexandru Coman, parohul bisericii Petreşti-Alba a făcut din Biserica lui Hristos un Templu masonic al idolilor, evident cu binecuvântarea ierarhului său francmasonic şi cu încuviinţarea celorlaţi vlădici la fel de iluminaţi,  înghesuind deopotrivă poeţi creştini şi filosofi precreştini, mari voievozi şi mari francmasoni ai Ocultei mondiale: George Bush, Papa Ioan Paul al II-lea şi Mihail Gorbaciov, toţi trei fiind mari iniţiaţi sionişti, ierarhi ortodocşi români, un ierarh al uniaţiei, cel mai mârşav act de trădare papal comis asupra poporului român din Ardeal la 1700 d.Hr., şi un pastor luteran, deocamdată… (Răsunetul.ro)

   Popa, că preot nu poate fi numit, Alexandru Coman este călăuzit de un alt dement, tot ortodox, diaconul rus Andrei Kuraev, care a inventat un manual numit Bazele culturii ortodoxe, manual ce a uzurpat locul religiei din şcoală. Manualul cu pricina nu are nimic de-a face nici cu cultura şi nici cu ortodoxia, ci doar cu bazele masonice. „Masonii, după savantul culturii filosofice universale, naţionalistul creştin Mircea Eliade, posedă o <<bizară schemă simplistă-adică semidoctă, pseudoraţională, lipsită de o reală pătrundere filosofică şi în acelaşi timp lipsită de intuiţia directă a faptelor, a realităţilor>>, rezolvînd totdeauna totul cu ea.

 

   Acest spirit, complet greşit al masoneriei, caracterizat ca fiind simplist, anti-istorie, grosolan, a avut un impact deosebit, răscolind întreaga mentalitate europeană, în clară contradicţie cu spiritul creştin, care admite că, prin faptul istoric al venirii Mîntuitorului pe pămînt, lumea s-a transformat.” ( Mircea Eliade, „Vremea”, 10 septembrie 1936)

   Dacă pereţii bisericii popii Coman mai are printre petele masonice şi câteva aure de sfinţi, Manualul lui Kuraev este curat murdar, adică şters de orice licărire divină. „După Kuraev, toate religiile sînt egale între ele şi fiecare este egală cu aşa-numita <<etică laică>>, adică cu ateismul.” (Savatie Baştovoi, Biserica şi şcoala în politica Rusiei de la Lenin la Kuraev. Ed. Catisma, Bucureşti-2010, p. 34)

   Etica, fie ea laică, mireană, metafizică, dialectică, formală deci, dacă este lipsită de miezul educaţiei creştine este pur şi simplu stearpă, dăunătoare, nimicitoare, după cum ne arată savantul nostru pedagog-filosof Ernest Bernea: „Dincolo de predarea unor cunoştiinţe necesare, educaţia trebuie să se ocupe cu deosebită atenţie de ceea ce numim: conştiinţă, atitudine, gust, caracter, stil de viaţă.

   Educaţia trebuie în primul rând să aibă în vedere omul viu şi omul întreg; aceasta înseamnă omul real, concret, nu omul idee sau cifră, mai înseamnă omul complex, nu unul parţial, redus; actul pedagogic trebuie purtat direct şi pe întreg cuprinsul condiţiei umane.

   În concluzie: nu educaţie dedicată exclusiv exerciţiului abstract al inteligenţii şi cu atât mai puţin al memoriei, ci o educaţie integrală a tuturor funcţiunilor sufleteşti, care să însemne promovarea tuturor virtuţiilor intelectuale şi morale.” (Ernest Bernea, Studii de Pedagogie. Editura Predania, Bucureşti)

   + Traian Romanescu-bibliografie selectivă:

   – dr. Luis Bielski, Sionism şi Comunism;

   – rabinul Tzvi-Hirsh-Kalischer, Derishat Tziyon;

   – Graetz, History of the Jews-Istoria evreilor;

   – Sallustre, Originile secrete ale bolşevismului;

   – Moise Hess, Roma şi Ierusalimul;

   – Theodor Herzl, Statul Evreu;

   – Maurice Pinay, Caracatiţa sugrumă popoarele creştine;

   – Cecil Roth, Historia de los Marranos-Istoria falşilor convertiţi. Ed. Israel Buenos Aires-1946;

   – Abram Leon Sachar, History of the Jews-Istoria evreilor, Ediciones Ercilla, Santiago de Chile-1945;

   – Arhiepiscopul de Port Louis, Mons. Leon Meurin, Filosofia de la Masoneria. Edit. Nos Madrid-1957;

   – J. Amador de los Rios, Cronica;

   – Barnaldez, Istoria Regilor Catolici;

   – Juan de Anchias, Cartea verde de Aragon;

   – Cardinalul Mendoza y Bobadilla, Pete ale nobilimii spaniole-secolul XVI;

   – Rufus Learsi, Historia del pueblo judio-Israel. O istorie a poporului evreu.  Ed. Israel Buenos Aires;

   – Joseph Kastein, History of the Jews-Istoria evreilor, New York-1936;  

   Enciclopedia Judaica Castellana.

 

      + Ioan Moţa, bibliografie selectivă:

  • Roger Lambelin; „Le regne d’Israel chez les Anglo-Saxons, ed. Bernard Grasset, Paris-1921;
  • „Neue Freie Presse”, 25 decembrie 1919;
  • Verax, „La Roumanie et les Juifs”;
  • Maurice Muret, „L’Esprit Juif, Paris-1901;
  • Isak Blumchen, „Le droit de la race superieure” Cracovie-1914;
  • Theodor Herzl, Yionische Schriften;
  • Ford, „Der Internationale Jude, trad. germană, Leipzig-1920;
  • Werner Sombart, „Die Zukunft der Juden”, Leipzig-1912;
  • Werner Sombart „Sozialismus und Soziale Bewergung”, Jena-1920;
  • Emile Cazanove, „La Revolution Antijuive de demain”-1904;
  • Theo-Doedalus, „L’Angleterre juive-Israel chez John Bull-1913:
  • Alexandru Iarca, „Destinul şi istoria evreiască”, Buzău-1922;
  • P. Haşdeu, Talmudul, ca profesiune de credinţă a poporului israelit-1866;
  • Ludendorff, „Kriegfuhrung und Politik”-1922;
  • C. Cuza, Evreii în război, Bucureşti-1923;
  • Nicolae Iorga, „Istoria Evreilor în ţările române”, comunicare la Academie-1913;
  • Paul Rosen, L’Ennemie Sociale, Histoire documentee des faits et gestes de la Franc-Masonnerie, de la 1717 a 1890, Paris-1890;
  • Urbain Gohier, La Terreur juive, Paris, 1909;
  • D.B. Vasiliu, Situaţia demografică a României, Cluj-1923;
  • Nicolae Paulescu, Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Francmasoneria. Ed. Babel/ Vicovia, Bacău-2010.

 

* Fond de carte, bibliofil Dumitru Ionescu-Bucureşti

–––––––––

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU

3 iunie, 2018 

Eleonora SCHIPOR: Maria Motrescu-Popescu o adevărată fiică a Crasnei – In memoriam

Așa a vrut probabil soarta, ca cineva de pe Valea Siretului anume, să scrie despre vestita familie Motrescu de la Crasna. Am început să scriu despre această familie datorită poetului-martir, fratele lor Ilie Motrescu. Începând cu anul 2000 și până în prezent am publicat zeci de materiale în circa 20 de ziare, reviste, almanahuri, în mai multe limbi și din țări diferite. Pe urmă am tipărit și patru cărți dedicate lui Ilie Motrescu. Am contribuit nemijlocit la apariția cărților de versuri și folclor a lui Ilie Motrescu, mai mult chiar și la traducerea volumului de versuri Cântarea Carpaților în variantă ucraineană.

          Astfel am făcut cunoștință cu toți cei șase frați Motrescu (de toți au fost 8), cinci aflați în Crasna, iar cel mai mic în Basarabia. Împreună am participat, sau i-am invitat, la zeci de evenimente comemorative, prezentări de carte, legate de viața și opera celui care a fost Ilie Motrescu, poetul plaiurilor carpatine. Cel mai mult m-am atașat de unica și buna lor soră Maria, cu care am comunicat în toți acești ani.

          Viața își are legile ei nescrise și cam prea devreme, cam pe neașteptate au plecat în eternitate Ștefan, George, Nicolae. Despre Ștefan și Nicolae care au scris și publicat multe despre Crasna lor natală și oamenii vrednici de aici, am scos și câte o carte dedicată viații și operei lor.

          Având atâția frați talentați nu putea să nu scrie și buna lor soră, profesoara și promotoarea valorilor spirituale ale crăsnenilor Maria Motrescu-Popescu. Cu câțiva ani în urmă i-am ajutat să scoată de sub tipar cartea viețșii ei «Între vis și realitate». Proză, versuri, amintiri…

          Dar rămăsese de la talentatul ei frate Nicolae încă un manuscris despre folclorul, obiceiurile din Crasna. Cu câțiva ani în urmă mi l-a arătat, ba am și sistematizat câte ceva, rămânând cu gândul că va trebui publicat. Și iată la 10 ani de la trecerea în eternitate a vrednicului fiu al Crasnei Nicolae Motrescu, cu ajutorul bunului Dumnezeu, dar și moral și financiar al unor oameni de bună credință cartea «Crasna Bucovinei, folclor (3)» a văzut lumina tiparului. Visul bunei și neuitatei sale surori s-a împlinit. S-ar fi părut că de acuma totul va fi bine, iar harnica doamnă Maria va fi mulțumită ani de-a rândul. Cei drept la prezentarea cărții n-a putut fi prezentă din motive de sănătate, dar credeam că își va reveni, că e ceva trecător. N-a fost să fie așa. Soarta își are legile ei nescrise și nu se prea socoate cu doleanțele noastre.

          Vineri dimineața, pe 1 iunie, redactorul-șef al ziarului «Monitorul de Hliboca», Nicolae Șapcă, ziaristul care a semnat prefața cărții recent apărute a lui Nicolae Motrescu, iar soția sa, profesoara Marina Șapcă a lecturat această carte, m-a sunat și mi-a spus vestea tristă și neașteptată – Maria Motrescu-Popescu a încetat din viață.

          Am rămas surprinsă de vestea primită. Mă așteptam că vom discuta încă despre multe cu dumneaei, că ne vom întâlni încă la multe ceremonii, prezentări de carte.

          Doamna Maria participa cu plăcere la comemorarea și prezentările de carte ale fraților ei. A fost prezentă în ultimii ani la asemenea măsuri la bibliotecile și școlile din Crasna, Pătrăuții de Jos, Prisăcăreni, Cupca, dar și la Hliboca, Storojineț, Cernăuți. În centrul regional am organizat comemorarea lui Ilie Motrescu la sediul societății de cultură românească în numele lui Mihai Eminescu.  Peste tot vorbea cu emoții și durere despre trecerea lor prea degrabă din această lume, dar și cu mândria că au lăsat ceva în spiritualitatea acestui popor. Dăruia celor prezenți cărțile lor, sau cele dedicate lor.

          Toată viața a muncit ca învățătoare la clasele primare, învățând, instruind, educând la micii crăsneni dragostea de carte, dar și de muncă, tradiții, obiceiuri, datini, port, credință, grai… a avut și ore de limba maternă. A lucrat la gimnaziul din Crasna mulți ani la rând. A fost harnică, pricepută, înțeleaptă, mândră, demnă, talentată, așa cum îi stă bine unei vrednice fiice de crăsneni, oameni gospodari și de viță aleasă.  Împreună cu soțul Dumitru, bun gospodar din localitate a dat viață, a crescut și educat doi copii – fiica Ana și fiul Vasile. Fiica s-a căsătorit, trăiește și lucrează în Moldova, fiul și-a întemeiat familia la baștină  Se bucura mult de cei șase nepoți ai săi. Se mângâia cu cei doi frați ce-i mai rămăsese, Constantin (Tatinuț), fratele mai mare, vestit cojocar din Crasna, nașul ei de cununie, și Grigore, fratele geamăn a lui Nicolae, care de asemenea a rămas să trăiască în Moldova, unde a fost 15 ani primar, alți 15 director de școală, fiind și în prezent profesor de școală.

          Întotdeauna mi-a fost recunoscătoare că scriu despre familia ei, despre bunii ei frați. Că am publicat pe cont propriu cărțile dedicate lor. O mai onoram și pe ea cu câte un articol, fie la ziua de naștere, fie cu ocazia unei ceremonii. Mereu îmi spunea că nu merită, deși le merita pe deplin pe toate. Cum afirmă poetul și ziaristul Nicolae Șapcă în prefața cărții fratelui ei Nicolae Motrescu, dacă nu ar fi avut frații o asemenea soră, multe dintre lucrurile lor de valoare ar fi rămas necunoscute până azi. Bine spus.

          La 28 octombrie anul acesta ar fi împlinit frumoasa vârstă de 80 de ani. Ne pregăteam s-o onorăm cum se cuvine, s-o invităm la câteva măsuri festive prin satele noastre. Acum o vom comemora. Ne pare rău că n-a ajuns această vârstă frumoasă.

          Maria Motrescu-Popescu a plecat spre zările albastrei ale Crasnei ei natale. Am condus-o pe ultimul drum, la acest început de Cireșar, alături de copiii ei, frații, nepoții, rudele mai apropiate sau îndepărtate, colegii, vecinii, prietenii, cunoscuții, foștii elevi… A plecat acolo sus la frații ei Vasile, George, Ștefan, Ilie, Nicolae, la părinții Ana și Ion, la soțul Dumitru.

Împreună vor veghea asupra celor ce au rămas pe acest pământ, și care nu-i vor uita, le vor păstra amintirea. A fost o adevărată fiică a baștinei, o crăsneancă, o româncă, un patriot al neamului, o profesoară și un om cu literă mare. Amintirea ei luminoasă va dăinui în inimile noastre. Dumnezeu s-o ierte!

————————–

Eleonora SCHIPOR

Pătrăuții de Jos, Bucovina de Nord

2 iunie, 2018

Vitalie ZĂGREA: Încă o pagină de neuitat în istoria satului Cupca din Bucovina

Satul Cupca, regiunea Cernăuți, o frumoasă localitate de pe malul Siretului este cunoscut în țară și în lume prin personalitățile remarcabile care pe parcursul anilor s-au născut și au crescut  în această pitorească vatră românească, dar și prin istoria acestui sat atins de valul deportărilor și înstrăinării de neam.

Despre acești oameni minunați, despre acele locuri pline de istorie și amintiri s-a scris foarte mult. În anul 2003 a apărut prima parte a monografiei ”Cupca, un sat din Bucovina”, autori fiind Petru Ciobanu,  Raveica Prelipceanu și Vasile Slănină, originari din comuna Cupca.  În acea monografie se descrie cu lux de amănunte istoria satului, de la prima atestare documentară din anul 1429 și până în anul 1944.

Un alt fiu al satului Cupca, domnul Domețian-Modest Cucuruz, o personalitate cunoscută și stimată în sat și nu numai, a adunat pe parcursul anilor documente și informații necesare și  suficiente pentru a alcătui o nouă monografie a acestui sat românesc. Astfel, datorită parlamentarului Grigore Timiș, cupcean și român de origine, zilele trecute monografia ”Cupca, un sat din Bucovina” , partea a doua, care cuprinde anii 1944-2000, autor  Domețian-Modest Cucuruz, a văzut lumina tiparului la Editura ”Misto” din Cernăuți.  Un prilej de bucurie pentru locuitorii satului, întrucât între copertele acelei cărți se regăsesc fiii și fiicele satului, cei care au muncit din greu pentru bunăstarea oamenilor și prosperarea comunei, dar și acei oameni care și-au adus aportul la înstrăinarea de țară și neam a multor cupceni deportați în gulagurile siberiene. Oamenii, trebuie să-i cunoască și pe cei care au luptat împotriva comunității, doar istoria unui sat nu este scrisă numai în culori roz.

Autorul monografiei ”Cupca, un sat din Bucovina”, partea a doua, domnul Domețian-Modest Cucuruz  și-a invitat prietenii și colegii de cândva, oamenii satului la Complexul Instructiv-Educativ Cupca, pentru a prezenta și a lansa această carte foarte prețioasă. Evenimentul a decurs într-o  adevărată atmosferă de sărbătoare, fiind prezenți Grigore Timiș, deputat în Rada Supremă a Ucrainei, primarul comunei Cupca Aurel Alerguș, directoarea școlii-gazdă Maria Lazurca, care l-au felicitat pe autor, mulțumindu-i pentru eforturile depuse la alcătuirea acestei monografii  – o muncă imensă de zile și nopți nedormite, de ani petrecuți asupra acestei lucrări.

Primarul satului i-a înmânat domnului Domețian-Modest Cucuruz  o diplomă de merit și un premiu bănesc, iar doamna Maria Lazurcă i-a oferit o diplomă autorului din partea colectivului pedagogic și al elevilor de la Complexul Instructiv-Educativ Cupca.

A venit din Moldova să împărtășească bucuria acestui vis împlinit al tatălui de a vedea adunate în copertele unei cărți munca de o viață, istoria unui sat, fiul domnului Domețian-Modest Cucuruz – Nicolae.

Modest din fire, cum este autorul monografiei, cuprins de emoții și fericire, luând cuvântul în fața oamenilor dragi ai satului, le-a mulțumit pentru prezență, dar și pentru susținere și încurajare. Nu ar fi fost posibilă apariția acestei monografii dacă nu ar fi răspuns cu amabilitate parlamentarul Grigore Timiș, care a plătit serviciile tipografice, profesoara Marilena Zâgrea și jurnalistul Marin Gherman, care au depus eforturi ca  monografia respectivă să apară în condiții poligrafice excelente.

Parlamentarul Grigore Timiș, care ține foarte mult la istoria satului său și la oamenii de prin părțile locului este convins de faptul și speră, totuși, că societatea de azi și generațiile viitoare vor aprecia pe deplin truda și eforturile depuse de domnul Domețian-Modest Cucuruz.

BucPress

  http://www.bucpress.eu/social/inca-o-pagina-de-neuitat-6886

Eleonora SCHIPOR: Rămas bun Maria Motrescu-Popescu!

Azi, 2 iunie, am condus-o pe ultimul drum pe vrednica fiică a Crasnei, profesoara, scriitoarea și nu în ultimul rând, păstrătoarea comorilor spirituale ale crăsnenilor, sora vestiților frați patrioți și scriitori – Ilie, Ștefan, Nicolae Motrescu, cea care le-a păstrat memoria până la ultima suflare, i-a iubit și promovat în permanență – Maria Motrescu-Popescu.

A fost o doamnă demnă, mândră, curajoasă, cinstită, sinceră, adevărată tisă carpatină. A trăit, a luptat, a muncit, a creat, a ars până la ultima suflare și…a plecat. Repede și pe neașteptate. Rămâne pe veci în amintirea zecilor și sutelor de foști elevi pe care i-a instruit de-a lungul carierei sale pedagogice, a colegilor, a prietenilor, a rudelor, a celor doi copii ai săi Ana și Vasile, a nepoților, a fraților Constantin (Tatinuț) și Grigore, a tuturor rudelor, vecinilor, consătenilor a oamenilor de creație care au iubit-o și apreciat-o, au stimat-o și au prețuit-o.

Este autoarea cărții „Între vis și realitate”. Doar cu câteva zile înainte de plecarea ei spre alt tărâm am fost la gimnaziul din Crasna la lansarea cărții fratelui ei mai mic Nicolae Motrescu. A fost visul ei de reuși să scoată de sub tipar încă o carte începută de fratele ei drag despre Crasna lor natală. La 10 ani de la trecerea în neființă a celui care a fost un adevărat fiu al Crasnei, profesorul și scriitorul Nicolae Motrescu, cu ajutorul unor oameni de bună credință, visul i s-a împlinit. Deși n-a putut fi prezentă la ceremonia în cauză, s-a simțit fericită. A fost ultima ei scânteie de fericire din zbuciumata-i viață.

Acum a plecat acolo sus la ei, la frații săi – Vasile, George, Ștefan, Ilie, Nicolae, la părinții Ana și Ion, la soțul ei Dumitru. Nouă nu ne rămâne decât să ne rugăm la bunul Dumnezeu și la Sfânta Fecioară Maria să-i așeze sufletul la loc curat, plin de verdeață, la odihna veșnică. Pe Pământ a lăsat o urmă neștearsă. O vom pomeni, o vom păstra-o în inimi și în memorie. Dumnezeu s-o ierte!

——————————–

Eleonora SCHIPOR

Bucovina de Nord, Ucraina

2 iunie, 2018

Vasile FILIP: Centenar 2018 (versuri)

Centenar 2018

 

Oare când au trecut o sută de ani?

Şi cât a trăit România Mare,

Pentru care, de la facerea lumii,

Au depus jertfă de viaţă străbunii

Botezaţi de noi Eroi necunoscuţi?

 

Nu revendic regatul Burebista,

Dar îl preamăresc pe Rege ca pe-un sfânt.

Pe Decebal îl cobor de pe soclu

Şi îi fac statuie înlăuntrul meu,

Înfăţişându-l cum moare-n picioare.

 

La Centenar vă chem deci la tribună,

Nu însă una dintr-un lemn exotic,

Ci-nchipuită doar din trupurile

Celor ce au murit pentru Unire

Şi ne privesc din ceruri cu mirare.

 

Noi ce-am făcut din visul lor de ţară,

Cel care-a ars precum o torţă,

Spre-a ne lăsa o vatră a luminii,

Izvorâtoare din celeste candeli

Şi ocrotită pământean de oameni?

 

Ne strângem doar în declamări festive

Şi fâlfâim deasupra noastră steagul,

Şi palma dreaptă-o aşezăm pe inimi

Care nu bat în ritmurile noastre.

Numai jertfiţii varsă lacrimi încă…

 

 

Plânset centenar

 

Ne închinăm la România Mare

Îngenuncheaţi în România Mică.

Învrăjmăşiţi în strâmbele hotare,

Din ce-am avut nu mai avem nimică.

 

Pe Brâncoveni i-am aruncat în baltă,

Iar pe Mihai l-am fost scurtat de cap.

Mereu ne-am prefăcut într-o unealtă

În mână ucigaşă de casap.

 

L-am fugărit din ţară şi pe Cuza,

Pe Horia şi Cloşca i-am dat roţii.

Din Gheorghe Doja n-a rămas nici spuza;

Şi amintirea ne-au furat-o hoţii.

 

Eroii noştri nu au nici morminte,

Duşmanilor le-am ridicat statui.

Ne-am depărtat de toate cele sfinte,

Fără de Cer suntem ai nimănui.

 

Ci unde este inima Mariei,

Dar sabia lui Ştefan unde este?

Suntem în tot supuşi nimicniciei,

N-am mai rămas nici file de poveste.

 

Ne-am adâncit în hăuri precum orbii,

Ni s-a uscat de-atâta plâns privirea.

Precum pe stârvuri ne mănâncă corbii,

S-au istovit şi ura şi iubirea.

 

I-am scos din cărţi pe marii voievozi.

Ne adâncim în marele păcat.

Suntem o stână fără de zăvozi,

Un biet ţăran rămas fără de sat.

 

Ni s-a luat şi bruma de pământ,

Nu mai avem nici strachină nici linguri;

Ne-au mai rămas doar vorbele în vânt

Şi sărăcia, să o vindem singuri.

 

Suntem ca nişte stupi fără de faguri,

Ne risipim în cele patru părţi,

Ne-mpedicăm la orice pas de praguri –

O ţară dispărută de pe hărţi.

 

Suntem meniţi de a ieşi din scheme

Mai înainte chiar de a ne naşte;

În ochii lor nimic nu-i prea devreme –

Oricum pământul este plin de moaşte.

 

Ne ducem toţi, preîmpăcaţi cu gândul

Că vremea noastră ca o apă trece,

Dar că şi lor va să el vină rândul

În lacrimile noastre să se-nece.

 

Dar iată c-a venit şi Centenarul,

Care se-aşterne peste toate cele.

Noi pentru asta am încins grătarul

Şi-n loc de ode înălţăm manele.

 

Zadarnic câte-o voce se ridică

Şi câte-un ochi mai caută spre zare –

Îngenuncheaţi în România Mică,

Ne amăgim cu România Mare.

 

Erou necunoscut

 

Trec regimentele în pas grăbit,

Sub apăsarea raniţelor mari,

Cu dor de casă, doruri de părinţi

Şi dor de tată faţă de copii.

 

Lumină nouă scânteie în ochi

Şi vise vechi le pâlpâie-n priviri.

Pământul geme sub călcâi străin

Ca un soldat care a fost rănit.

 

Ostaşii trec, pluton după pluton,

Precum ţăranii, când se duc la plug;

Ci urmele săpate în pământ

Păstrează-n în taină chipurile lor.

 

Un timp prelung pământul a vuit,

Un timp prelung ostaşii au fost treji.

În urma lor au răsărit păduri

De cruci din crengi cu frunze încă vii.

 

În clipa când furtuna s-a oprit

Şi-o rază nouă s-a ivit pe cer

S-au adunat rămaşii îndeei

Şi nu ştiu ce pe feţe le-a-nflorit.

 

 

S-au ridicat apoi, ca la un semn,

Şi ochii lor spre cer s-au îndreptat.

Erau din nou eroi necunoscuţi,

Aveau un leagăn şi erau popor…

 

Starea Naţiei

 

Patrioticul grătar

Sfârâie şi scoate fum;

Damfuri de parlamentar

Îi dau aer de parfum.

 

Preşedintele-i pe jar,

Iar noi stăm precum şezum;

Guvernanţii n-au habar –

Singuri soarta ne-o făcum.

 

Continue reading „Vasile FILIP: Centenar 2018 (versuri)”

Jane CRIȘAN: Poesis

MOȘTENIRE

 

E-atâta strâmbătate! Cum, oare, s-o îndrepți!
Pe cine să condamni? Cu cine să te cerți?
E-atâta neputință și-atâta plâns pe-ascuns,
Că, din găleata lumii, în râuri a ajuns!

 

Striviți sub o povară, precum Atlas cu globul,
Din zori până în seară muncim numai, ca robul,
Furăm din fericire, ca stropi firavi de ploaie,
Și ramuri verzi de suflet tristețea le îndoaie…

 

Venim, plecăm cu zgomot sau poate pe tăcute,
Și ne mândrim, sporadic, cu ce lăsăm făcute…
Mizeria umană e-o moștenire sfântă…
Pledăm pentru iubire, ce pare că ne-ncântă,

 

Dar plină-i de trădare, de vorbe spuse-n joacă,
Și-o transformăm în toană, ce inima ne-o toacă,
O face mici surcele, cu care-aprinde focul,
Și bietul om disperă, nu-și mai găsește locul…

 

E-atâta strâmbătate, în legile ce-și plimbă
Moștenitori, în timpul care din toate schimbă!
E-atâta rău și-n bine, și-atâta bine-n rău,
Că nu-nțeleg, planeta, cum mai trăiește, zău!

 

CELEI CARE TACE

 

Dacă scriu pentru ieri pentru azi sau un mâine
Dacă răni încă dor dacă sânge mai curge
Dacă venele-ți plâng când prin ele se scurge
O iubire de-o viață ca iubirea de câine

 

Continue reading „Jane CRIȘAN: Poesis”

Dorina OMOTA: La tine mamă când ma iei?

La tine mamă când ma iei?

 

A înflorit iar liliacul
Măicuță la mormântul tău,
Şi ce pustiu ți-e azi cerdacul,
În care ne-așteptai mereu.

 

Au înflorit mamă salcâmii,
Dar ce folos că tu nu-i vezi,
Te-ai dus ușor pe ușa vremii,
Lăsând în noi numai zăpezi.

 

Au înflorit și trandafirii,
E primăvară maica mea,
În adieri plutesc zefirii
Dar inima mea-i tare grea.

 

Au înflorit doruri în suflet,
Şi să te văd ce mult aș vrea,
Mi-s ochii arşi de-atâta planset
De când tu ai plecat pe-o stea.

 

Au înflorit pe a mea tâmplă,
De ceva timp albi ghiocei,
Și-ți pun o întrebare simplă:
La tine mamă, când mă iei?

––––––––-

Dorina OMOTA

11 mai, 2018