Ben TODICĂ: Cuvânt înainte la cartea “Cautând după mere”, aparută la Sitech Craiova, 2018

L-am descoperit pe Pavel Rătundeanu-Ferghete cum aş găsi o maramă maramureşană sau un costum naţional brodat şi înflorat cu tot felul de motive locale, şi din mitologia strămoşilor noştri români. În el se aud voci ce vin de departe, pline de dragostea şi culoarea omului aşezat de mii de ani pe aceste pământuri. Sunt cuvinte modelate de vântul şi ploile locului, dar şi mai mult de faptele strămoşilor noştri, în izbânzi şi înfrângeri, însă întotdeauna în cinste şi umilitate. Ţin mult la accentul şi muzicalitatea cuvintelor sale atinse de istoria locului. Mult mai mult adevăr se ascund în ele, decât în textele pregătite literar ale academicilor noştri, pentru că acestea din urmă sunt controlate de agenda stăpânirii pe când ale lui, fiind neglijate şi batjocorite sunt intacte şi stau mai aproape de trecut, de lanţul istoriei. Această carte este un tablou, este o sculptură din topor care ascunde în imaginea fiecăruia dintre noi punţi spre ai noştri de departe. Prin textul lui Pavel se vede cu adevărat prin ce trece România azi pentru că, vorba lui Blaga, darul omului s-a născut la sat. El, în sfânta-i simplitate e sincer şi necenzurat încă de guvernanţi, şi aşa va dăinui. Le spune pe faţă, aşa cum sunt toate: dureri şi bucurii, frumos şi urât, lumină şi negură. În peripeţiile sale, poţi citi felul cum sunt percepute legile ţării, în aparatul administrativ, atât de guvern cât şi cel particular. Descoperim că trăim în două lumi, una de la televizor şi o alta în provincie; şi mai simţim şi acel cordon ombilical care îi leagă pe români de sute de ani din moşi strămoşi, din tată în fiu, care nu vor să îngenuncheze. În toată această broderie ţâşnesc steluţe ale culturii universale, ţesute cu mireasma vie a locului. Pavel e un om foarte citit şi trecut prin viaţă, acest fapt îl iscodeşte să contribuie cu demnitate şi multă mândrie la susţinerea stâlpului de rezistenţă a neamului, ca om talentat şi hărăzit de Dumnezeu în a-ţi cunoaşte şi recunoaşte învăţătorii şi, prin aceasta să devină erou alături de contribuitorii literaturii române. Fiecare poezie a sa e un poem şi elogiu adus creatorului, aproapelui sau pământului românesc şi limbii române, însă nu trebuie să uit valoarea corespondenţei sale cu mine, originalitatea textelor sale prin care pulsează plaiul natal precum licuricii prin lanul de grâu. Eu m-am hrănit cu vorbele sale şi ca să-mi satur setea de acasă şi dorul am început să-l înghiontesc ca să mai spuie câte ceva, şi aşa s-a ajuns la această carte pe care acum, în final a început s-o iubească ca pe un nou fiu cu doi taţi. Îi sunt recunoscător pentru răbdarea cu care m-a aşteptat să ies din spital ca s-o finalizăm şi s-o înmânăm neamului nost, unde îi este locul.

Cu iubire,

Ben Todică

Australia

Valer POPEAN: Dorință

Dorință

 

Să fiu o secundă din timpul trecut
Sau roata ce-nvârte chiar timpul prezent
Atunci voi simți cum valul tăcut
Va strânge fioruri în dorul absent,

 

Să fiu o clipită cu tine în gând
Departe de lume, prin zări amândoi,
Atunci aș simți iubirea curgând
Ascunsă în munții cu umerii goi,

 

Să fiu lângă tine o noapte-aș dori
Durerea din suflet aș arde-o pe jar,
Castele din clipe trecute-aș zidi
Să fim împreună sub tainic stejar.

 

Atunci sper că timpul erupe spumos
Prin vene doar dorul să-l simt fremătând
Departe de tine voi arde frumos
Precum o romanță prin clipe trecând.

–––––––––––––

Valer POPEAN

Târnăveni

19 iunie, 2018

Olimpia MUREȘAN: Medalion Emil Gavriș

Maestru al muzicii populare românești, interpret român de muzică popu­lară, născut la 28 martie 1915 în localitatea Chelința-Mara­mureș, era fiul învățătorului Augustin Gavriș de la care învață a mânui vioara. Studiază apoi la Liceul „Mihai Eminescu” din Satu Mare, la Cluj urmează Facultatea de Drept și la București își ia doctoratul. Cea mai cunoscută activitate a maestrului a fost cea de solist de muzică populară, culegător de folclor muzical, interpret unic în felul lui, conducător de orchestră și nu în ultimul rând violonist de excepție. A fost muzicolog renumit de talie națională și internațională. Emil Gavriș a reprezentat cu cinste acea ramură a creației tradiționale românești care a fost și este folclorul muzical; cultura populară, înțelepciunea omului din popor reflectată în naivitatea și grația poeziei populare, apoi interpretarea muzicală a acesteia. Astfel „folclorul este o arhivă vie a popoarelor” care a stat la baza culturii noastre naționale moderne. De obicei, un om merge la un spectacol de muzică pentru a se relaxa, pentru a auzi lucruri frumoase, se duce să mai uite de griji și de necazuri. Așa am participat și eu la câteva spectacole de muzică populară la Căminul Cultu­ral din Ulmeni, judeţul Maramureș (azi Centrul de Cultură și Artă), spectacole conduse de dirijorul Emil Gavriș. Eram o copiliță de vreo zece-doisprezece ani când, într-o duminică ne vizitează celebrul cântăreț acasă la Ulmeni, unde tatăl meu era șef de gară și era apropiat de cântăreții de muzică populară pe care atunci îi puteai asculta doar la radio sau în spectacol.
Înainte de programul artistic venise la noi, a servit un „șpriț” cu tatăl meu (era prin ’56, cred) au „pus țara la cale” discutând ce se mai întâmplă prin capitală. După care ne-a invitat pe toată familia la programul artistic. Bineînţeles că am mers cu toții. Copil fiind, mi-au plăcut cuvintele cântecelor care erau șugubețe, lumea zâmbea, era veselă, m-a supărat sonorizarea care pentru sala din Ulmeni și pentru o asemenea orchestră erau prea puternice. Am văzut pentru prima oară un taraf adevărat cu lăutari instrumentiști valoroși – Emil Gavriș însuși fiind un bun violonist și dirijor de orchestră. A fost o personalitate puter­nică a timpului care a activat alături de alți muzicieni bine cunoscuși în epocă: dirijorul Ionel Budișteanu, Alexandru Grozuță, Maria Lătărețu, Angela Moldovan, Fărămiță Lambru, Romina Puceanu, Gabi Lunca, Ana Pop Corondan etc. Muzica lăutărească de atunci avea ca și modele, exemple de excepție pe Maria Tănase și Ioana Radu. Iar Emil Gavriș era din Chelința-Maramureș și a reprezentat cu cinste zona natală, a Codrului și a Chioarului. Era o muzică cu un puternic caracter popular, inspirată din poezia și gândirea omului simplu din popor. Se știe că Emil Gavriș a cules folclor muzical, l-a prelucrat și apoi l-a interpretat. Dacă ai merge la origini, ai putea constata că această legătură cu trecutul se întinde spre zeci și sute de ani. Exemplific această idee făcând o paralelă între prima poezie de dragoste din literatura română scrisă de Miron Costin cu titlul „Într-o grădină” și cântecul „Mă dusei într-o grădină” cules și interpretat de Emil Gavriș. Iată vechea formă popu­lară: „Într-o grădină / Lâng-o tulpină / Zării o floare / Ca o lumină. / S-o iau se-strică / S-o las, mi-e frică / Că vine altul și mi-o ridică.”
Continue reading „Olimpia MUREȘAN: Medalion Emil Gavriș”

Cristian Gabriel VULPOIU: Poeme

PUNTEA DINTRE CERURI

 

În amurg pășesc timid pe puntea dintre ceruri,
Ce traversează râul de himere și păcate
Osândite în genuni de cereștile imperii
Iubito, în cerul meu nu există nici mâine și nici moarte.

 

Pe puntea dintre ceruri mă îndrept spre tărâmul pârguit,
În care lacrimile se transformă-n rugi prinse-n văpăi
Petale de dor reverberând cu micul infinit
Ca un atol binecuvântat de tainicile ploi.

 

Pe puntea dintre ceruri merg spre al soarelui regat,
Utopic visul se îmbracă în mantie de dor,
Aștept timpul să mă curgă spre apogeul meu damnat
Unde și purgatorial are un iz înmiresmat.

 

Pe puntea dintre ceruri, eu norul tău cel diafan,
Tu ești lumina acestei entități numită univers
Primăvară perpetuă chiar și în erg-ul abisal
Nu-ți văd chipul, te ascunzi sub valul ultimului vers.

 

Pe puntea dintre ceruri, un azimut cerne apusuri,
Iar eu îți mîngâi iubirea, freamătul și marea
Te cântă îngerii, iar taina ta spulberă eresuri
Răsăritului de soare i-ai înțeles savoarea.

 

PE PUNTEA IUBIRII

 

Pe puntea iubirii dintre două ceruri,
Înger cu aripi de dor, venirea ta veghez
Azurul e pictat în sacrele cerneluri
Zeița iubirii, dă-mi voie să te venerez.

 

Continue reading „Cristian Gabriel VULPOIU: Poeme”

Claudia BOTA: Apa vie

Apa vie

Apa energia vie prin care ne naștem,
Prin care iubim și apoi ne mântuim,
Informație înmagazinată ce o scriem,
Din emanația gândului pe care îl dorim.

 

Muzica ei mărturie în lumina sinfoniei
Cuvintele se păstrează în forme exaltate,
Puterea fascicolelor vii transmite istoriei,
Gânduri cu vibrații în particole impregnate.

 

Apa îți potolește setea nestăpânită de viață
Te face să crești când dorurile inimii te-nvață,
Element ce este parte a universul primordial,
Sfințind legătura pământului între tot ce este vital.

–––––––––––

Claudia BOTA

18 iunie, 2018

Maria HOTEA: Liniștea în suflet

Liniștea în suflet

Cu tine iubite
clipe minunate trăiesc
Tu-mi dai speranța
și-ți mărturisesc,
Sunt nopți când,
cu tine-n gând ațipesc
Iar în visele mele
mereu te regăsesc.

 

Cu vocea caldă
îmi pare că-mi vorbești
Spunându-mi că sunt,
femeia ce o dorești,
Cu dragostea ta
zâmbind mă învelești
Sărutându-mă,
cu drag mă încălzești.

 

Din vis nu as vrea
să mă trezesc
Ești sufletul drag
pe care-l doresc,
Cu tine învăț
clipa să o trăiesc
Liniștea în suflet
mi- o regăsesc.

 

Iubite îmi pare
ca-mi ești un mag
Sentimentele,
mi le aduci în prag ,
Din ele împletesc
doruri în șirag
Să ți le ofer,
în nopțile senine cu drag.

–––––––––––––

Maria HOTEA

18 iunie, 2018

Ana ARDELEANU: Pentru cine bat clopotele

PENTRU CINE BAT CLOPOTELE

 

nu sta în calea sufletului meu
el ar putea muri oricând otrăvit
atâtea capsule de iubire să înghită
încât leşurile zilelor şi nopţilor
să plutească pe creierul său
ca pe marea moartă

 

unele suflete adună în jur mii de curioşi
cum fântâna norocului
în care toţi aruncă câte un bănuţ
dar nimeni nu îndrăzneşte să-l ia de acolo cu martori
puţini se dumiresc că păcatul e precum fusul orar
nu te odihneşte pe lumină
nici nu-ţi activează visele pe întuneric
te abandonează în zona gri
fără o gură de apă
pe care să o picuri pe buretele uscat
al fiinţei

 

alte suflete nu-şi mai află calea
rămân rătăcite în vipia lumii
salvatori de ocazie nu sunt
ierburile vindecătoare sunt arse
tălpile se înţeapă în ciulini
nimeni nu-ţi oferă alifia nici descântecul
fiecare are premoniţia sa
până la ora când îţi pui nevinovat întrebarea
pentru cine bat clopotele

––––––––––––––

Ana ARDELEANU

(Din vol. “Însemnări din tura de noapte”)

 

Victor COBZAC: Ca din cutie

CA DIN CUTIE

 

ce frumos aleargă caii
armăsarul
iapa mânzul
merg la pas după galop
albi de spumă și sudoare
Intră-n iaz
le joacă mușchii
de sub pielea tremurândă
iar când ies pe mal
minune
sunt albaștri la culoare

 

intră-n iarba ca să pască
cu urechile ciulite
sforăie pe nas
ascultă
cum orchestre diferite
greierași la patru ace
se întrec la simfonii
partituri
ațâță ochii
dirijorul care pleacă
macii roșii ca apusul
prinși în dans apocaliptic
ei împrăștie parfumul
care se îmbibă-n coame
să nu treacă

 

Continue reading „Victor COBZAC: Ca din cutie”

Emma POENARIU SERAFIN: Când vrea Dumnezeu

Când vrea Dumnezeu

 

Prin cărarea vieții, pe un drum mai bun
Te zăresc pe tine, dintr-o depărtare
Mă-npiedic de limbă, nu ştiu ce să-ți spun
Parc-aş vrea o vorbă, dintr-o alinare.

 

Tremură ca varga, vorba-n gura mea ,
Inima îmi bate, de-mi iese din suflet,
Ochiul nu mai poate nici a lăcrima
Și în colțul gurii îmi răsare – un zâmbet.

 

Mână mea se-ntinde, moale înspre tine,
Este noaptea albă, este noaptea noastră,
Să te strâng în brațe este tot ce-mi vine,
Ca pe floarea vieții, să te-aşez în glastră.

 

Tu bătrânul munte, cu ochii căprui,
Ce-ai trecut prin multe și îndurat mult ,
Povara din spate n-o dai nimănui
Și cu demnitate, te treci, pe pământ.

 

Lasă jos povara te mai odihnește,
Calea este lungă, sub bagajul greu,
Poarta ți-e deschisă, stai și poposește
Și te pui pe cale, când vrea Dumnezeu.

–––––––––––––-

Emma POENARIU SERAFIN

Brașov

18 iunie, 2018

 

Marin BEȘCUCĂ: Nu e colțișor să nu fie dumnezei

NU E COLȚIȘOR SĂ NU FIE DUMNEZEI

 

… nu e colțișor să nu fie dumnezei
și musai, se trebuie să te fii cum ei …
musai !!
aproape că nu mai e loc de DUMNEZEU …
dar din bunătatea lui nici nu ne vede,
ne știe oricum,
și ne lasă în această joacă prostească,
copii nu mai știu alte jocuri
decât de-a războiul și de-a omorâtul de oameni,
știu de sute de mii de vieți preț pe victorie,
ori de-a prostobrăzniciilor …
am văzut câțiva la o serbare,
nu le sta-n fire să nu fie copii …
aceeași fâstâceală, aceeași stare de a se învăța
unul cu celălalt,
același gest de întâmpinare a diplomei, a medaliei …
lăsam timpul să cadă peste ei
cu nerăbdarea de a se termina odată totul
și să ajungă-n lumea lor …
cu pistoale, mitraliere, tunuri tancuri,
godzile și răngi cu hoți ce spărgeau bănci …
cu plata spuneam în mii de vieți, cu bilioane,
și catralioane,
cine ești tu să-i întrebi de cratimă ?
și ne mirăm cum uite-așa îmi se scrie î-mi,
și uite-așa tema se scrie fără enunț,
și uite-așa socotelile acasă se fac prin calculator …
și când te gândești că nemurirea este TOTUMUL
pe care niciodată nu-l atingi,
dar în care te ești …
în care exiști !
Continue reading „Marin BEȘCUCĂ: Nu e colțișor să nu fie dumnezei”