Victor COBZAC: Durere

DURERE

Demult
Nu m-am rugat la Dumnezeu,
N-aș face-o nici acum, dar timpul,
E foarte nemilos cu mine,
La anii mei chiar prea de tot
Și am atâtea de făcut,
Că uneori se-învârte capul,
Pământul… fuge sub picioare,
Iar inima din piept, sărmana,
Cum a durut și azi mai doare.
Mă doare pentru-n colț de Țară,
Ce a rămas a nimănui,
Din care fură toți și cară
Și nu te crede… cui nu spui.
Mă doare pentru-n pom în floare,
În care păsări nu mai cântă,
Un fir de iarbă, ce se-îndoaie,
Bătând mătănii la Țărână,
Credința-n veci rămâne sfântă.
Mă doare-un strop de ploaie care,
A adormit în palma mea,
Și-un tăuraș din ceru-albastru,
Pe care-a-încălecat o stea.
Mă doare-o pagină de carte.
Pe care am de scris un vers,
Mă dor ploițele stelare,
Cu ele-întregul Univers.
Mă doare bruma de pe umeri,
Căci se topește prea devreme,
Mă doare frica c-am să mor,
De dânsa, cine nu se teme?
Nu sunt fricos, dar nici permite,
Să las un lucru-abia-început,
Atâtea cărți ce nu-s citite,
În timpul meu n-au încăput.
Mă doare focul ce se stinge
Și n-are cine să-mi aducă,
Un braț de frunze din pădure,
În care să găsesc o nucă.
Care-o sădesc în pragul casei
Și mai apuc să-i gust din rod,
Atunci la zilele rămase,
Cu dinții mai dezleg… un nod
Și las să zboare porumbelul,
Ce s-a ascuns în colivie,
La înălțimi amețitoare,
Cu cât mai sus, cu-atât mai bine,
De-acolo… inima…
Nu doare!?
–––––––––––
Victor COBZAC (VicCo)

Chișinău, Basarabia

5 mai, 2018

Ioan POPOIU– Afirmarea unei naţiuni: România 1866-1947 (7)

Adoptarea Constituţiei şi votarea noii legi electorale au dat un nou impuls evoluţiilor politice interne.

 La 15/27 iulie 1866, s-a constituit un nou guvern, condus de Ion Ghica, dar, odată cu revigorarea luptei politice interne, noul cabinet a reflectat divorţul radicalilor de conservatori. Majoritatea membrilor săi erau conservatori de diverse nuanţe (C. A. Rosetti, radical, a demisionat după câteva zile), George Ştirbei, Petre Mavrogheni, Ioan C. Cantacuzino. Noul guvern a trebuit să facă faţă foametei din ţară şi, în acelaşi timp, a fost silit să amâne aplicarea legii tocmelilor agricole din cauza unor frământări ţărăneşti. După intrarea în vigoare a Constituţiei, în viaţa politică aveau loc regrupări, fără să se închege încă partidele propriu-zise, de exemplu, conservatorii s-au grupat în jurul Comitetului Ordinii, iar liberalii radicali în societatea Amicii Constituţiunii. Odată cu noile grupări politice, s-a afirmat şi presa de partid, ,,Ordinea”, organ conservator apărut la Bucureşti, ,,Constituţiunea”, foaie de aceeaşi culoare la Iaşi, ,,Românul”, publicaţie virulent radicală, condusă în continuare de C. A. Rosetti. Pe lângă liberalii radicali, cea mai dinamică grupare politică româneacă, foarte activă în Muntenia, se va constitui ,,Fracţiunea liberală şi indepenentă”, în Moldova, condusă de Nicolae Ionescu, fruntaş paşoptist, care reprezenta stânga liberală.

După adoptarea Constituţiei şi votarea legii electorale, constituirea a două mari partide a completat în bună măsură ,,suprastructura” politică din România. În 1866, la începutul domniei lui Carol, liberalii, activi şi dinamici în general, continuau să fie divizaţi. Pe primul plan, erau radicalii, gruparea politică cea mai puternică şi mai închegată, condusă de cei doi tribuni paşoptişti, I. C. Brătianu şi C. A. Rosetti, personalităţi de mare anvergură, care au avut un rol decisiv în viaţa politică, după 11 februarie 1866, urmaţi de moderaţii munteni, sub conducerea lui Ion Ghica. În Moldova, aşa cum am văzut, în spiritul liberalismului acţionau două grupări, ,,Fracţiunea liberă şi independentă” de la Iaşi, coagulată în jurul lui Nicolae Ionescu şi mica grupare liberală închegată de M. Kogălniceanu. Acesta acumulase un imens prestigiu ca ziarist şi istoric vizionar înainte de 1848, autor al unei constituţiei liberale în timpul revoluţiei şi prim-ministru reformator sub domnia lui Cuza.

Dintre aceste curente liberale, radicalii erau cei mai bine organizaţi şi mai energici. Această grupare avea în frunte pe Brătianu şi Rosetti, lideri politici care pentru români întruchipau ,,spiritul paşoptist”, adică acel efort nobil de a crea o societate modernă bazată pe emancipare şi respectul libertăţilor civile fundamentale. Personalităţile celor doi se completau reciproc: Rosetti era ideologul inspirat, ziaristul înaripat, plin de entuziasm şi spontaneitate, care credea cu toată pasiunea în forţa ideilor de a transforma societatea, în timp ce Brătianu era omul politic, neîntrecut în dezbateri şi bun organizator, devotat, ca şi prietenul său, ideilor liberale, dar fără să fie marcat de ideologie, un spirit pragmatic. Convinşi că numai un partid numeros, bine închegat, putea să rămână la putere pentru a-şi realiza obiectivele propuse, ei au procedat la închegarea unui partid cu o largă bază de masă, având organizaţii în fiecare judeţ şi oraş însemnat, în toamna lui 1866. Sub egida ,,Societăţii Amicilor Constituţiei”, au fost trimişi delegaţi în fiecare parte din ţară pentru pentru difuzarea de materiale informative şi organizarea de întruniri, în care să fie explicate principiile directoare ale noului sistem politic. Radicalii urmăreau cu obstinaţie să atragă grupurile comerciale şi profesionale urbane şi pe tinerii intelectuali care studiaseră în Apus, dar mesajul lor era îndreptat şi spre elementele sărace ale muncitorimii din oraşe. Scopul lor era închegarea unui partid la scară naţională, care să se bucure de sprijin în straturile claselor mijlocii şi de jos.

Pe baza programului politic şi a metodelor specifice utilizate, radicalii au obţinut rezultate rapide, la alegerile din toamna anului 1866 şi, în martie 1867, după o înţelegere cu M. Kogălniceanu, ei au alcătuit un guvern de coaliţie, în care Brătianu era figura dominantă. După instalarea la putere, cei doi lideri radicali au continuat decis planurile lor de constituire a unui partid de anvergură naţională. Ei au acordat o atenţie deosebită Moldovei, unde radicalii erau mai slabi, apoi au urmărit să câştige susţinerea grupării lui N. Ionescu, însă, în ciuda concesiilor făcute, precum îngrădirea activităţilor  evreieşti, care afectau interesele comerciale şi financiare moldoveneşti, gruparea de la Iaşi şi-a păstrat independenţa. În plus, în acţiunea lor politică, radicalii au întâmpinat şi împotrivirea lojilor masonice, formate în multe oraşe după 1866. Brătianu şi Rosetti au privit cu suspiciune activitatea lojilor, pe care le percepeau ca centre politice ale opoziţiei conservatoare, urmărind fără succes să le distrugă din interior. Radicalii (,,roşii”, cum erau denumiţi de adversarii lor), pentru a-şi consolida propriul partid, au recurs la ,,maşinăria guvernamentală”, pe care au manipulat-o. Brătianu, de pildă, a uzitat de puterea sa, ca ministru de Interne, pentru a îndepărta numeroşi funcţionari, pe care i-a înlocuit cu simpatizanţi ai radicalilor.

Continue reading „Ioan POPOIU– Afirmarea unei naţiuni: România 1866-1947 (7)”

Isabela VASILIU-SCRABA: Marea manipulare de după 1991 – Eliade și unul dintre turnătorii săi anonimizați

Motto:

„Odată am spus că în Franța sînt mai mulți staliniști decât locuitori. Din cauză că mă loveam de această mentalitate…Sartre zicea: TOUT LES ANTICOMUNISTES SONT DES CHIENS” (Theodor Cazaban, iunie, 1993).

 

Ioan Petru Culianu se pare că a scris din Franța o notă informativă despre Mircea Eliade (vol. Mircea Eliade în arhiva Securităţii, Ed. Mica Valahie, 2008, p. 233). Autorul este recognoscibil după conținutul notei pentru Securitatea R.S.R. , turnătorul Ion Manea auto-deconspirându-se și el în 1974 odată cu menționarea volumului soției sale, Gramatica comparată ( ibid., p.117). În nota scrisă probabil de Culianu se amintește și de Adriana Berger, după moartea profesorului Eliade autoare a unui articol anti-Eliade în revista „Minimum” din Israel, urmat de alte articole calomnioase. De la Paris, aceasta îi scrisese în românește pe 13 octombrie 1984 lui Ioan Petru Culianu la Groningen „că nu are slujbă”, după ce renumitul savant se dispensase de ajutorul ei la clasarea manuscriselor și a corespondenței, „cea mai gravă eroare din ultimii 25 de ani” (cf. Mircea Eliade, Jurnal, 31 martie 1984).

În nota scrisă probabil în anul 1984, conducerea Securității (instituție strict ierarhizată) era informată că „sursa” o cunoaște pe Adriana Berger, „tipă de o rară mediocritate” care l-a căutat insistent si care îi dactilografiază (în franceză) o conferință. După ce, ajutat de M. Eliade, și-a văzut volumul Eros și Magie publicat la o editură prestigioasă, Culianu a vorbit la Sorbona despre cartea sa pe 25 noiembrie 1984 într-o conferință pe tema Științei în Renaștere (notează el în Curriculum vitae alcătuit prin noiembrie 1990 în vederea angajării la Chicago, la Divinity School). Informatorul mai scrie Securității din țara comunistă că i-a citit Adrianei Berger și teza de doctorat din 1982 pe tema operei lui Eliade, adăugând că a trebuit să-i răspundă Adrianei Berger la o mulțime de întrebări privitoare la „relația sa cu Mircea Eliade”.

După ce îi oferise postul dorit (de redactor la revista „Secolul XX”, vezi interviul înregistrat de G. Adameșteanu, republicat în Revista “22” din 22-23 mai 2011, p. 13), în vara anului 1972 Securitatea i-a permis comunistului Ioan Petru Culianu să treacă dincolo de granițele închise ale Republicii Socialiste România spre a se perfecţiona în italiană la Perugia cu o bursa de două luni, fiind imediat după licenţa în italiană. În decembrie 1990 Culianu îi povestea Gabrielei Adameşteanu că la vremea studenţiei sale bucureştene venise la el un securist spre a-l racola. Acel securist, după ce a aflat de la tânărul italienist dorinţa acestuia de a lucra în redacţia revistei „Secolul XX”, l-a asigurat că Securitatea îi poate îndeplini visul. După asasinatul de la Chicago, Paul Drogeanu şi-a amintit că Ioan P. Culianu primise înainte de a rămâne în Italia postul la revista „Secolul XX” (vezi Paul Drogeanu în Suplimentul „Litere Arte Idei” al Cotidianului din 18 mai 1992, p.7). Decizia comunistului Culianu de a rămâne în Italia a atras după sine abandonarea visului de a lucra la cea mai prestigioasă revistă culturală scoasă în țară, dar nu şi abandonarea colaborării sale cu Securitatea, cu atât mai greu de realizat cu cât temuta instituţie i-a trimis un colaborator al ei în Lagărul de refugiaţi de la Latina din apropierea Romei (cf. Andrei Oişteanu, Asasinarea lui Culianu, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, din august, anul X, Nr.116/ 2011, p.7065).

Nota înformativă din 1984 are data exactă si semnătura turnătorului anonimizate, în conformitate cu Legea 187 si Ordonanța 16 care permite să se „publice doar numele informatorilor care prin acțiunea lor au încălcat drepturile și libertățile omului” (vezi în Revista „22”, nr 862 din 18 sept. 2006, interviul cu Claudiu Secașiu, președintele C.N.S.A.S.), de ca si cum în mod „legal” oamenii în comunism ar fi fost lipsiți de dreptul la o viață privată.

Inregistrările din perioada totalitarismului comunist prin pereții „microfonizați” ai camerei fostului deținut politic Constantin Noica (1), sau pe calea turnătoriilor obținute de Securitate de la mulți dintre vizitatorii filozofului,   n-ar fi fost, vezi-Doamne, încălcări ale acestui drept fundamental. Știindu-se permanent hărțuit, intimidat și urmărit de statul polițienesc, filozoful retras la Păltiniș mai visa câteodată că le va „trânti ușa în nas” securiștilor care l-au băgat fără motiv în închisoare, încălcându-i apoi dreptul la o viață privată, lipsită de urmăritori și „ciripitori” (2). Noica visa că va rămâne la familia lui din Anglia, „ca să nu mai aibe nimeni prilej să se ocupe de el” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Filozoful Noica, un marginalizat al culturii comuniste și postcomuniste, în „Tribuna”, Cluj-Bapoca, nr.282/2014, pp.23-25 ;https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicalistaneagra8/ ).

In studiul său, Totalitarismul ca mod de acaparare a puterii de stat (postat pe internet la www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/varlam , pagină greu accesibilă cu uzualele motoare de căutare) politologul Ion Varlam observase cu justețe că, oricare ar fi ideologia sa, totalitarismul are neapărat un caracter ideologic prin “voinţa de a-şi justifica natura teroristă”. Aceasta ar fi “o primă deosebire faţă de dictatura banală”. Numai că ideologia pe care o practică totalitarismul de dreapta sau de stânga este “nelegitimă până si în ochii propriei doctrine” (cf. I. Varlam, fost deținut politic) pentru că plasează într-un viitor utopic binele ca scop final, în timp ce face răul, actualitatea fărădelegii faţă de persoanele indezirabile fiind mijlocul de realizare a măreţiei viitoare. Foștii comuniști și tinerii pe care îi instruiesc pentru cercetările „Centrului internațional de studii asupra comunismului” din cadrul „Memorialului de la Sighet” sunt foarte atenți ca vorbăria lor să nu fie „impurificată” de punctul de vedere ale foștilor deținuți politici. Primind de la Ioana Diaconescu (cercetătoare a istoriei recente) linkul „Memorialului de la Sighet” pe 17 decembrie 2017 și uitându-mă pe cele 20 de titluri ale „Biblibliotecii Memorialului” am constatat că nu apar titluri ale cărților unor foști deținuți politic povestind ororile prin care au trecut, sau măcar lucrarea de sinteză a lui Fabian Seiche, Martiri și mărturisitori români din secolul XX. Închisorile comuniste din România (ed.II-a, Făgăraș, 2014). De unde reiese că „Memorialul de la Sighet” ocolește (intenționat ?) tocmai volumele de memorii ale victimelor inchisorilor politice comuniste. Acest defect capital se regăsește în mai toată maculatura publicată de „cercetătorii acreditați ai C.N.S.A.S.” care „uită” să prezinte și punctul de vedere al victimelor, difuzând negreșit „limbajul standardizat” al anchetatorilor (cf, Carmen Ciornea, lector univ.la Facultatea de Teologie din Constanța). Spre exemplu, deținutului Petru Manoliu din lotul Noica-Pillat i-a fost indosariată declarația că „Noica, sub pretextul lui Hegel, reafirmă vechile convingeri legionare, pe cât de mistice, pe atât de reacționare” (P.M.). Același lucru, dar cu alte cuvinte, a scris si sursa „Șerban” (Pavel Apostol) căruia Z. Ornea/ Orenstein îi dăduse pe ascuns manuscrisul noician, întâi fragmentar, apoi în totalitate : „Cunoscutul filozof legionar” în lucrarea sa, „una din cele mai periculoase materiale ideologice din țară”, ar face apologia religiei. Lucrarea ar conține „afirmații cu caracter fățiș anti-comunist și mistic”(3).

Un anchetator i-a spus unui deținut politic următoarele : „Vă vom obliga, prin metodele noastre, să declarați numai ce vrem noi. Aceste declarații smulse cu cleștele înroșit în foc le vom păstra ca MĂRTURII, ca acte pentru arhivă, după care se scrie istoria. Vom păstra dosarele până ce voi veți pieri. Vom muri și noi, dar istoria se va scrie pentru generațiile viitoare după aceste documente” (cf. Octavian Voinea, Masacrarea studențimii române, 1995). Carmen Ciornea, autoare a volumului Chipul Rugului Aprins (Ed. Eikon, 2016) spunea la TV-Trinitas că abia după câteva luni de studiu la C.N.S.A.S. a unor dosare de Securitate a realizat că procesele verbale de anchetă erau stereotipe în scopul de a azvârli în închisoare victima îndelung torturată și că pentru aflarea adevărului trebuie neapărat să ia legătura cu supraviețuitorii. Ea a vorbit cu Emanoil Mihăilescu, Nicolae Rădulescu și cu pr. Nicolae Bordașiu din așa numita organizație „mistico-fascistă” a Rugului Aprins, lot din care au fost omorâți în temnița politică trei oameni complet nevinovați: doi poeți, dr. Vasile Voiculescu și Sandu Tudor și un preot: arhim. Haralamb Vasilache.

Pentru că adevăraţii autori ai crimelor care au dus din 1945 până în 1989 la uciderea a 890 000 (optsutenouăzecidemii) de români fără a socoti victimele comunismului din Basarabia, Bucovina şi Ținutul Herţii (vezi dr. Florin Mătrescu, Holocaustul roşu, ed.I-a 1994, ed.II-a 1998), şi la circa două milioane de întemniţaţi politici pe diferite termene între 23 august 1944 si 1964 (vezi Monumentul victimelor comunismului de la Chene Bourg, Geneva, Elveţia) n-au fost nicicând pedepsiţi, ei şi urmaşii lor au rămas să controleze falsificarea istoriei pentru a-şi ascunde vinovăţia. In „Wikipedia” românească, enciclopedie confiscată de un grup mafiot, s-a inventat chiar și un imaginar „Nuerenberg românesc” care ar fi validat verdictele farselor de procese politice din timpul ocupației sovietice (vezi Testis Dacicus/ George Manu, România sub ocupație rusească în spatele Cortinei de fier, Ed. Mica Valahie, București, 2011).

Din perspectiva beneficiarilor comunismului și ai post-comunismului, apare semnificativă reacţia unui vizitator al filozofului Noica (vizitator devenit ministru) la propunerea lui Sorin Ilieşiu de a fi comemorată într-o zi anume memoria victimelor comunismului. Propunerea lui S. Ilieşiu a stârnit opoziţia lui Pleşu, îngrijorat nevoie mare ca nu cumva să fie “statutate” nişte “noi chermeze” (v. scrisoarea lui S. Ilieşiu către Radu Filipescu, 1 febr. 2012).

Teama de istoria „recentă”, povestită așa cum a fost ea, și nu după șabloane „legalizate” de foști ideologi ai regimului comunist, au avut-o mereu „cripto-bolșevicii” și clientela acestora. Eliade notase în jurnalul său ce-i spusese fostul deținut politic C.C. Giurescu, atunci când s-au revăzut după treizeci de ani: Securitatea a scos biblioteca istoricului arestat în 1950 și i-a dat foc, distrugând nu numai cărțile din bibliotecă ci și manuscrisele (cf.M. Eliade, 6 mai 1972). După exemplul bolșevicului Roller (cu ilustrația manualului prezentând la p. 735 Regimentul de artilerie „Ana Pauker”, ediția a III-a, 1947), istoria trebuia reinventată de criticul literar Z. Ornea, sau chiar de romancierul Culianu, în textul său cu țestoasa cea chioară publicat de marxistul Duerr.

Referindu-se la volumele omagiale Aufsaetze zu Mircea Eliade, îngrijite de Hans P. Duerr (n.1943), dintre care deja apărut (Sehnsucht nach dem Ursprung, 1983), academicianul Mircea Eliade îi scria lui Culianu pe 24 febr. 1984 că nu-l deranjează dacă ele cuprind (4) și articole critice, gândindu-se probabil la diversitatea firească de opinii si nu la etichetarea sa ca „fascist”, sau la minimalizarea faimei de care s-a bucurat gândirea sa înnoitoare pe tărâm științific, cum s-a petrecut în articolul comunistului Andrei Pleșu (vizitator constant al familiei lui Leonte Răutu, nu numai al filozofului de la Păltiniș), falsul „dizident” beneficiar al unor „burse de lux” (cf. Noica ; problema falsei sale dizidențe a fost abordată de sculptorul Bata Marinov, un fost coleg de facultate, într-o scrisoare din 8 febr. 2012 către S. Ilieșiu; http://www.romanianstudies.org/content/2013/02/marea-pacaleala-scrisoarea-lui-bata-marianov-catre-sorin-iliesiu/).

Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: Marea manipulare de după 1991 – Eliade și unul dintre turnătorii săi anonimizați”

Agafia DRĂGAN: Poesis

S-au înalțat castanii în  floare

 

de astăzi,

mi-am îmbolnăvit moartea cu atâta verde,

încât o  aud cum se rostogolește,

închisă într-o sfera albastră.

acum, pot despica jumătatea mea de cer

să ajung la mine,

fără să simt în ce parte se înclină balanța.

pot semăna  vântul cu flori de miozotis

să nu-mi fure urmele

 

de astăzi,

mi-am îmbolnăvit moartea cu atâta verde,

încât captivă în trupul meu, învață să tacă.

Acum, pot castanii, să mi-i înalț în floare,

mai este încă vreme…

 

Rădăcina care ne leagă

 

ai intrat cu amiezile

și toamnele,

căutai un loc să le ascunzi,

ca și cum ți-ar fi fost frică

să nu le tulbur sensurile,

cu un cuvânt rostit sau doar răsărit

în nopțile, când le puteam ușor distinge

în lăcomia brațelor și ochilor.

eram pământul, în care

îți semănai eternitatea

fără să văd

cenușa arcuită sub tâmplă.

 

Continue reading „Agafia DRĂGAN: Poesis”

Eleonora SCHIPOR: Maria Vatamanescu o femeie cu mâini de aur

Doamna Maria Vatamanescu din Pătrăuții de Jos este o femeie cu mâini de aur. Ea știe să facă lucruri frumoase și necesare. Am descoperit în casa ei icoane și tablouri cusute cu mărgele, cu o măiestrie deosebită. M-au impresionat mai ales icoanele. A cusut și coase și ștergare, năframe. Toate sunt frumoase. M-au impresionat mai ales ștergarele cusute anume de sfintele Paști.

            În afară de icoane și tablouri, doamna Maria coase și rochii, cămăși. În deosebi mi-au plăcut rochiile, de diferite culori pe care le îmbracă la biserică, nunți, cumătrii, hramuri sau alte ceremonii religioase sau  familiare. Toate sunt deosebite și îți atrag atenția prin frumusețea și măiestria cu care au fost cusute. Are și mașină de cusut de care se folosește atunci când are nevoie.

            Mi-a mărturisit că multe din aceste lucruri le coase în Italia unde și-a găsit de lucru de vreo 3 ani și ceva. Îngrijind de bătrânele de aici, coase tot timpul, astfel îi mai trece și dorul de casă, de cei dragi, de sat. Reparațiile făcute în ultma vreme au fost și sunt costisitoare, de aceea a fost nevoită să plece la câștig peste hotare.

            Am mai descoperit în camerele deja frumos reparate și aranjate copaci decorativi tot făcute de mâinile ei harnice. Cândva a mai vândut câte ceva din cele făcute de ea, acum le face mai mult pentru sine și pentru membri familiei.

            Mie nu-mi rămâne decât să-i doresc meșteriței Maria Vatamanescu din Pătrăuții de Jos, succese, răbdare, sănătate și același optimism de care a dat dovadă întotdeauna.

—————————–

Eleonora SCHIPOR

Pătrăuţii de Jos, Ucraina

11 mai, 2018

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Regimul totalitar al protocoalelor (partea a IV-a)

„Pentru că iudaismul este o religie a unei alegeri corporale inalienabile, nu foloseşte crezul ca principiu de excludere. Iudaismul tolerează erezii de tot felul.”

          (David L. Blumenthal)

 

   O Europă, unde realitatea fiecărei naţiunii are întrupată gena religioasă, psihologia, spiritul ei creativ ce sunt adânc structurate întru comuniunea cu Dumnezeu, dezmembrată de naţionalismul popoarelor, poate conduce spre o Sahara a etniilor.

   Sinergia dintre naţiune dacică şi Dumnezeu, prin Elita spirituală, prin geniul creativ al Neamului, prin harul intuiţiei şi al cerului de genii, martiri şi sfinţi, poate da naştere celor mai ademenitoare opere profetice circumscrise teandricului românesc.

   Temelia şi Stâlpul unei Naţiuni întru dăinuirea veşnică sunt religia şi naţionalismul.

   Naţionalismul creştin-ortodox al dacoromânilor prin ambele sale naturi: etnică şi religioasă constitue temeiurile cele mai profunde ale creativităţii profetice ale comunităţii propriu-zise care, se revelează prin toată moştenirea sa: Gând, Cuvânt, Har, Rugă, Cânt, Umor, Faptă, Idee, Credinţă, Adevăr, Frumos, Divin, Uman, Jertfă, Dragoste, Realizare, Asumare, Responsabilitate, Înaintaşi, Străbuni, Strămoşi.

 Cu alte cuvinte: Românii cu Cerul şi Pământul lor întru Trecut-Prezent-Viitor.

   „Naţionalismul este-şi lucrul acesta se ştie, de la Eminescu încoace-un act de creaţie spirituală. Conştiinţa de sine a unei comunităţi omeneşti, conştiinţa la o lungă participare istorică, şi mai ales valorificarea vieţii prin această participare-sunt acte de trăire spirituală.” (Mircea Eliade, Vremea, Aprilie,1937)

   În afara naţionalismului creştin-ortodox lumea se rostogoleşte spre o pantă abjectă, stupidă, grosolană şi cretină, vorba lui Conu Alecu Paleologu: „Suntem înconjuraţi de o degenerescenţă dusă până la animalitatea cea mai crasă.” (Ciprian Chirvasiu, „Destine fără noi”, Ed.Badea-2006)

   Doamne fereşte! Dacă România se prăbuşeşte definitiv, nădejdea e în Basarabia.

   „Dacă orice urmă de patriotism ar dispărea din România, există Basarabia. De acolo ne va veni scăparea.” (Mitropolit Antonie Plămădeală)

   Scena marii Drame a omenirii de astăzi a fost amplasată la încrucişarea dintre prăpădul capitalist şi comunismul catastrofic, împodobită în tragismul migraţiilor.

   Astăzi Europa trăieşte din plin „profeţia” lui Richard Kalergi: metişarea populaţiilor.

   El însuşi descendent dintr-o mamă japoneză-Mitsuko Aoyama şi un tată-Heinrich von Coudenhove Kalergi, diplomat austro-ungar şi-a pus sângele în mişcare…

   Mii de tineri de rasă mixtă se unesc anual prin căsătorii interrasiale, ori nu, producând urmaşi supranumiţi: „Copiii de Kalergi.”

   Dialectica lui Kalergi promovând mişcarea „Pan-Europeană”, n-a invocat un plan de excepţie, ci unul de normalitate.

   Invaziile, migraţiile lumii islamice au pornit ca o stare de excepţie şi s-au aşezat ca o stare de normalitate. Deceniile de multiculturalitate politică desfăşurate pe o arenă deplină a toleranţei, doar din partea unei tabere, a transformat „Zonele interzise” în micro-state autonome sub suzeranitatea Shariei. Cruciaţii Mileniului Trei nu mai sunt creştini, ci musulmani. Minoritarii etnici, cetăţeni ai statului respectiv s-au unit cu emigranţii sosiţi ulterior în vederea constituirii statelor islamice independente, dar în interiorul naţiilor creştine.

   Cruciaţii musulmani au creat pe baza „epurării etnice”, respectiv a descreştinării populaţiei creştine faimosul Londonistan, prin care elaborează „Proiectul Emiratelor Islamice”, cucerind oraşele: Birmingham, Bradford, Derby, Dewsbury, Leeds, Leicester, Liverpool, Luton, Manchester, Sheffield, Tower Hamlets-Republica Islamică Tower Hamlets şi Waltham Forest.

   Franţa, nerămânând mai prejos adăposteşte peste 5 milioane de musulmani în 751 de „Zones urbaines sensibles”. Lyon, Marseille, Paris, Toulouse, au devenit noile Mecca/ Kaaba franceze.

   20% din populaţia capitalei Belgiei, Bruxelles este musulmană. În Germania fenomenul extinderii „Zonelor interzise creştinilor”, ia amploare uluitoare. Italia de asemenea se confruntă cu această „Cruciadă musulmană”, ca o replică mai târzie dată foştilor Cavaleri cruciaţi sprijiniţi de papalitate.

   Olanda păstoreşte peste 40 de zone la fel de interzise nemusulmanilor, precum: Amsterdam, Denventer, Leeuwarden, Maastricht, Rotterdam, Ultrecht…

  Ţara premiului Nobel se mândreşte la nivel european cu cea mai generoasă lege a emigrării. Goteborg şi Malmo au peste 25% populaţie musulmană.

   Imamul oraşului Malmo, Adly Abu Hajar se mândreşte cu: „Suedia este cel mai bun stat islamic din lume.” (G-ral (r) Aurel I. Rogojan, „Emiratele Occidentale Unite”, în „Ocupaţie fără tancuri şi soldaţi”-Ion Măldărăscu, Art-emis.ro; Soeren Kern, Emiratele Unite ale Europei de Vest, în Hudson New York)

   Varianta negativă a „integrării” care urmează o dinamică necreştină, nefirească deci, asigură rasei albe, genocidul/ antisemitismul alături de descreştinarea Europei. Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Regimul totalitar al protocoalelor (partea a IV-a)”

Irina Lucia MIHALCA: Nu ştie nimeni când cade o stea (poeme)

Între singurătate şi destin

 

Să trăieşti frumos şi să spui mereu:

                         < Viaţa e-o poveste, e stare, e emoţie, e vis… 

                                         ca visul din vis, ca ochiul din lacrimă !>

 

Asemeni picturii lui Bruegel – iluzie şi vis -,

năluci par oamenii

ca-ntr-un teatru al umbrelor ni se desfăşoară.

Căutând dantela veche a amintirilor,

oglinda viitorului rămâne numai trecutul.

Prin trecerea discretă a serii,

într-o zi crudă de noiembrie, o intuiai pe lumina lunii.

– Vino, îi spuneai, ne-aşteaptă gondola disperării noastre!

………………………………………………………………………………

Conştiinţa-i o provocare! 

 Fiecare-şi are propriul cod, diferenţa o face cunoaşterea. 

 Ce vor, de fapt, femeile? – Să fie iubite!

Să se privească în oglinda lor, să se cunoască şi releve!

De ce se caută jumătăţile spre completarea sferei

separate la începuturile lumii? Nu există indicatoare!

Pe harta cerului, spre-o taină, străbat raze de lumină.

O poartă deschisă-ntre lumi, o întâlnire-cheie,

rezonanţa pe care-o simţi perfectă.

Esenţă, de ani sau de-o clipă, în curgerea destinului!

 

Cuvinte cu-adânci înţelesuri,

o singură viaţă nu poate să le pătrundă.

Căutări. Dorinţe. Scântei aprinse. Regăsiri.

Întrebări. Răspunsuri. Explozii de lumină.

Culori de cuvinte, cuvinte de iubire,

de dor, de durere,

şoapte, poveştile memoriei. Oamenii vin, pleacă.

În ceaţă dispar lucrurile!

Amintiri concentrice. Rămân sentimentele.

–  Bărbaţii iubesc recţiile femeilor, 

 dar nu au timp să le cunoască, să le iubească.  

 

 Sunt în galeria mea, în vis, în camera mea te-aştept.

 Nu există constrângeri când iubeşti! – îi spuneai.

Pătimaşe sărutări, un vis eşti, mă răvăşeşti!

 

–  Dorinţa-i reciprocă, intră în visul meu, 

 acoperită erai de sărutări. Peste tot câte una,

 să dai drumul fluturilor spre înălţimi,

 Aproape de epiderma ta sunt, să-mi simţi respiraţia!

 Pe tine te cunosc, structura ta o am,  o nebunie de emoţii 

 simt pentru tine. Ai depăşit bariera gândului!

 

 În casa cu grinzi de lemn,

 în acea casă te-am văzut singură.

 Acolo, în mine, s-a născut ceva! 

 În liniştea nopţii doream să fii cu mine,

 dorinţa de a-ţi simţi conturul feţei

 şi-al trupului a prins viaţă.

 În gândul nopţii am ajuns lângă tine,

 în vis ai fost cu mine, vie, adevărată, adorabilă.

 O veşnicie a durat, o clipă, dorita clipă!

 Am reţinut repetiţia:

 „atinge-mă cu respiraţia ta!”

Ai simţit focul visului, eu sunt ca viaţa, vie,

ţi-am simţit răsuflarea şi mângâierea,

prin unda iubirii căutăm adevărul Luminii.

 

Avem nevoie de iluzii,

 vreau ecoul acelei camere, un alt timp!

 Acolo ne risipim şi ne-adunăm

 înainte de venirea zorilor? 

 Nemăsurată-mi e dorinţa de-a fi cu tine, 

 nu pot reda emoţia!

E doar iubirea, chemarea ţi-am simţit-o!

O lume paralelă realităţii, 

 dincolo de conştiinţă este perfecţiunea!

Voi intra în visul tău! Divină întâlnire,

perfecţiunea iubirii prin evantaiul de simţuri!

Ne-atingem sufletul, comunicăm prin priviri,

apa vie din fântâna interiorului!

Prin tot ce trăim ne-activăm,

înflorind lotusul iubirii, cerurile se deschid.

 

Mi-ai venit în vis, salbatico, 

                         îmi transferi totul prea mult!

 Închid ochii şi-acolo te văd în zbucium, 

 strigăt în strigăt – extaz şi durere –

 ni s-a întâmplat nouă, ai piatra şi inscripţia!

Încet şi blând se micşorează acest spaţiu.

Să păstrăm pietrele noastre,

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Nu ştie nimeni când cade o stea (poeme)”

Victor COBZAC: Paradis văzut din căruciorul cu rotile

PARADIS VĂZUT
DIN CĂRUCIORUL CU ROTILE

 

Din căruciorul cu rotile,
Viața nu-și pierde din culoare,
Din farmec, codrul de aramă,
Nici curcubeul din splendoare,

Vioara scoate fum din strune,
Când lăutarii toți se-îmbată,
Nu pot să urce, nici coboare,
Cât timp picioarele-s din vată

Un fir de iarbă nu se-îndoaie,
Până ce mâna nu-i săruți,
Privighetoarea n-o să cânte,
Dacă nu ieși… ca s-o asculți.

O poartă-și pierde din valoare,
Dacă nu-i scârțâie țâțâna,
Un porumbel n-o să-și ia zborul
Dacă tu n-o să-i faci cu mâna.

Nici rândunica n-o să-și facă,
Cuib fără-a ține cont de tine,
Un ochi, o lacrimă nu stoarce,
Dacă n-ar ști… că-i face bine.

Continue reading „Victor COBZAC: Paradis văzut din căruciorul cu rotile”

Anna-Nora ROTARU: Poesis

CE-I MEMORIA ?

Nu-nţeleg bine ce-nseamnă cuvântul Memorie,
Oricât să fi-ncercat vreo definiţie să-i găsesc…
O punte spre trecut sau peste timpuri o victorie ?
Putem să mergem înapoi, să ne-amintim de glorie,
În seifurile minţii deschizând, acolo unde se dosesc,
Amintirile, se regăsesc…

 

Nu ştiu de-are gust dulce, d-elixir sau, de venin,
De-i hrub-adâncă, plină de cadavrele zilelor trecute…
De-s în cromozomi înscrise memoriile unui Destin,
Cu cele rele, cele bune, cu toate bucuriile sau, chin,
Din vremi uitate, prin mărăcinii istoriei nerăzbătute,
Vremi… ascunse şi tăcute…

 

Memoria e carja, în care se sprijină ologul Timp,
La care apelez, dacă Prezentu-i crud şi doare ?
Sau… când clipele îmi trec, zile, luni şi anotimp,
Să pot să mă întorc, să gust câte ceva-n răstimp,
Din adolescentina vreme, c-o iubire, care moare,
Sau, vise false în vâltoare…

 

Cumva nu-i oglindă scorojită, ce-n mreje mă atrage
Fascinant, prin ea să trec, ca vremi să pot învinge ?
Să retrăiesc din amintiri sau-n alte lumi mă bage,
Necunoscute nouă, închipuite, citite prin hârţoage,
Cu mistere şi-adevăruri pe care nu le poţi atinge ?
De ne-am putea-ntr-un fel convinge…

 

De câte ori, rănită simt ca ma strânge dura realitate,
Mă-ntorc la dânsa, la Memorie, in mine sa se inculce,
Ducându-mă spre înapoi, pe cărări de imensitate,
La întâlnire cu Necunoscutul sau cunoscutele uitate,
Pe patul amintirilor, ca liniştea cu-ncetul să mă culce,
În somnu-i lin şi dulce…

 

SCRISOARE PENTRU TATA…

Tăicuţule,
Minune-a vieţii mele… cât m-ai durut, tu ştii?
M-ai părăsit pe lumea asta, copil mic, orfan,
Lăsându-mi clipele de-atunci, amare şi pustii…
De Crăciun, te mai aştept în dar, ca-n fiecare an !

 

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Poesis”

Olguța TRIFAN: Rondel tainic

Rondel iubirii de mâine

 

M-aş înălţa pe vârf de munte,

Apoi aş coborî în lunci

Ca linişte să-ţi pun pe frunte,

Pe buze gust de mere dulci

 

Şi din priviri lega-vom punte

Trecând peste tăceri adânci.

M-aş înălţa pe vârf de munte,

Apoi, aş coborî în lunci.

 

Vom face din iubire luntre,

În ape teama să-ţi arunci…

A ta sunt azi, voi fi şi-atunci

Când plete îmi vor fi cărunte

 

Şi-am să mă-nalţ spre vârf de munte…

 

Rondel de dor în așteptare

 

Nu mă-ntreba de ce mi-e dor

Şi nici de ce sunt temătoare,

Când eu te-aştept seara-n pridvor

Şi tot privesc întinsa zare!

 

Continue reading „Olguța TRIFAN: Rondel tainic”