DURERE
Demult
Nu m-am rugat la Dumnezeu,
N-aș face-o nici acum, dar timpul,
E foarte nemilos cu mine,
La anii mei chiar prea de tot
Și am atâtea de făcut,
Că uneori se-învârte capul,
Pământul… fuge sub picioare,
Iar inima din piept, sărmana,
Cum a durut și azi mai doare.
Mă doare pentru-n colț de Țară,
Ce a rămas a nimănui,
Din care fură toți și cară
Și nu te crede… cui nu spui.
Mă doare pentru-n pom în floare,
În care păsări nu mai cântă,
Un fir de iarbă, ce se-îndoaie,
Bătând mătănii la Țărână,
Credința-n veci rămâne sfântă.
Mă doare-un strop de ploaie care,
A adormit în palma mea,
Și-un tăuraș din ceru-albastru,
Pe care-a-încălecat o stea.
Mă doare-o pagină de carte.
Pe care am de scris un vers,
Mă dor ploițele stelare,
Cu ele-întregul Univers.
Mă doare bruma de pe umeri,
Căci se topește prea devreme,
Mă doare frica c-am să mor,
De dânsa, cine nu se teme?
Nu sunt fricos, dar nici permite,
Să las un lucru-abia-început,
Atâtea cărți ce nu-s citite,
În timpul meu n-au încăput.
Mă doare focul ce se stinge
Și n-are cine să-mi aducă,
Un braț de frunze din pădure,
În care să găsesc o nucă.
Care-o sădesc în pragul casei
Și mai apuc să-i gust din rod,
Atunci la zilele rămase,
Cu dinții mai dezleg… un nod
Și las să zboare porumbelul,
Ce s-a ascuns în colivie,
La înălțimi amețitoare,
Cu cât mai sus, cu-atât mai bine,
De-acolo… inima…
Nu doare!?
–––––––––––
Victor COBZAC (VicCo)
Chișinău, Basarabia
5 mai, 2018