Ștefan DUMITRESCU: Să-l colindăm pe Caragiale

Au venit Sărbătorile de iarnă, Domnul nostru Iisus Christos, care este nașterea și venirea continuă a Domnului pe pământ, se mai naște încă o dată.  Colindătorii au pornit ca odinioară în satele românești prin  Țară să-i colinde pe marii Scriitori, pe marii Oameni dați de acest pământ. Acum ne îndreptăm prin  nămeții pufoși și înmiresmați  ca niște grădini uriașe de crini de pe alte tărâmuri să ajungem la Haimanale  să-l colindăm pe Marele Caragiale. Auziți cum sună zurgălăii, cum pocnesc urătorii din bice, cum vine de departe tânguiosul sunet de corn. Haideți să-l colindăm cu toții, scriitori, copii, toți românii pe  nenea Iancu, să se scoale din morți !

 

SĂ-L COLINDĂM PE CARAGIALE

 

 O, lerui, ler

E sărbătoare-n cetate,

Ninge din cer,

Cu colinde bogate,

 

O, lerui, ler,

La Haimanale,

Vin să-l colinde

De pretutindeni,

Pe Caragiale,

 

Profesori şi critici,

Şi cititori

Vin să-l colinde,

Cu buchete de flori,

 

Vin să se plece, Continue reading „Ștefan DUMITRESCU: Să-l colindăm pe Caragiale”

Ioan POPOIU: Sfinţii Trei Ierarhi

La 30 ianuarie, Biserica sărbătoreşte pe Sfinţii Trei Ierarhi, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur.

Ei au trăit în secolul al IV-lea, perioada de mare însemnătate în istoria politică şi bisericească europeană, când Imperiul roman se împarte în două, în anul 395, la moartea împăratului Theodosius I, iar creştinismul, legalizat în 313, de împăratul Constantin, este confruntat cu marea erezie ariană. Ierarhia creştină, aşa cum s-a cristalizat după primul Conciliu ecumenic de la Niceea, din anul 325, era confruntată cu mari provocări în afara sa, dar mai ales înlăuntrul său. Deşi la Niceea tezele episcopului Arius au fost condamnate ca eretice (în afara dreptei credinţe), după mijlocul secolului al IV-lea, erezia ariană a făcut mari progrese, fiind îmbrăţişată atât de membrii familiei imperiale (împăratul Constantius-337-361), cât şi de elitele politice şi intelectuale. Doctrina bisericească ariană, care contesta divinitatea lui Hristos (a Fiului) şi afirma monarhia Tatălui, conţinea un sâmbure raţionalist care atrăgea deopotrivă elita şi mulţimea. O vreme, lupta împotriva acestei erezii puternice  fost condusă de Atanasie, episcopul Alexandriei, adept al lui Antonie cel Mare, exilat de multe ori de conducătorii politici arieni. Însă după moartea lui Atanasie, în 373, Biserica s-a aflat într-o situaţie foarte dificilă, deoarece curentul arianist nu era puternic doar în societatea vremii, dar pătrunsese adânc şi printre creştini, mulţi episcopi înclinând să-l accepte.

În aceste împrejurări complexe din sânul Bisericii, s-a impus personalitatea arhiepiscopului din Cezareea Capadociei, Vasile cel Mare. După Atanasie, el a fost ierarhul de mare credinţă, profunzime şi curaj, care a condus cu mare energie lupta ortodoxiei împotriva autorităţilor politice şi bisericeşti ariene, l-a înfruntat pe însuşi împăratul Valens (364-378). Născut într-o familie creştină din Pont, părinţii săi, Vasile şi Emilia, au avut numeroşi copii (11), crescuţi în credinţă şi moralitate. Tânăr fiind, Vasile şi-a făcut studiile la Şcoala (Universitatea) din Atena, având drept coleg pe Grigorie Teologul. Revenit în Pont, Vasile s-a botezat (să precizăm că, în primele secole creştine, botezul se făcea la majorat!), apoi s-a retras o vreme la o mănăstire. Dar, cel cunoscut ca episcop al Cezareii, marele Capadocian, rămâne în memoria noastră ca apărător al ortodoxiei şi autor al unor lucrări consacrate Sfintei Treimi (De Trinitate), având un rol fundamental în elaborarea învăţăturii ortodoxe despre Sf. Treime. El este şi autorul unor Comentarii la Facere, apreciate de contemporani, a unor Comentarii la Psalmi şi a unor Reguli monahale aplicate şi azi. El a părăsit această lume la doar 49 de ani.

Continue reading „Ioan POPOIU: Sfinţii Trei Ierarhi”

Anatol COVALI: Lirice (versuri)

Zbor albastru

 

Zbor albastru prin speranţã
ca sã strâng sute de stele
spre-a ciopli grãbit în ele
cea din urmã cutezanţã,
ca la tot ce-a ajuns zdreanţã
sã fac splendide nacele
pentru visurile mele
cãrora le dau nuanţã.

 

Ciocârlii în mine cântã,
aud susur de izvoare.
Mângâi tandru orice floare
ce-mi surâde şi mã-ncântã.
Spre-mpliniri visu-mi se-avântã.
Strãluceşte-n mine-un soare
ce cu raze sclipitoare
lacrimile mi le zvântã.

 

E desigur o minune
care-mi arã în fiinţã
aruncând în suferinţã
şi în plâns seminţe bune.
Cânt pe-ale iubirii strune,
cred cã totu-i cu putinţã,
prinde viaţã-orice dorinţã
şi-n surâs durerea-apune. Continue reading „Anatol COVALI: Lirice (versuri)”

Isabela VASILIU-SCRABA: Lucian Blaga și fenomenologia

Motto :

„Să înceapă discipolul cu Metafizica lui Aristotel. Si dacă nu se poate, să se lase prostul la cântări și la psalmi”.

(Ion Scărariu, apud. Anton Dumitriu, 1991, TV, 21 iulie)

Când a imaginat distincția dintre fenomen și noumen, Platon nu s-a gândit atât la planul cunoașterii lumii „sub-lunare” (lumea perceptibilă prin simțuri), cât la părelnicia umbratică a lumii trecătoare în comparație cu frumusețea Existenței eterne a ceea ce dăinuie mereu în deplinul Adevăr (1). Mitul cavernei din dialogul Politeia (vezi Statul, vol.I-II., traducere din greacă veche de prof. Vasile Bichigean, Bucuresti, 1924 si vol. II, Tipografia Matheiu, Bistrița, 1925; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Republica interioară [la Platon], în rev. „Cunoaște-te !”, București, An VI, nr.5/ 1995, pp.44-46, sau http://www.scribd.com/doc/200758189/Isabela-Vasiliu-Scraba-Republica-interioara , precum si volumul Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica platonica, 1999, http://www.scribd.com/doc/153749198/Isabela-Vasiliu-Scraba-Platon-mistic ) ilustrează sugestiv această valorizare a lumii noumenale, neobișnuită pentru oamenii de azi care „prețuiesc scaunele, averea și puterea” (Anton Dumitriu, interviu, TVR1,1991). Respectiva împărțire indică de asemenea interesul filozofului antic pentru ierarhizarea cunoașterilor în care pe locul cel mai de sus s-ar găsi cunoașterea nemijlocită a Adevărului care este cea mai înaltă și cea mai rară dintre toate cunoașterile posibile.

În acel interviu difuzat de TVR1 în 1991, Anton Dumitriu spunea că mântuirea ar avea trei fețe: (a) partea rituală („psalmii”); (b) teologia și filozofia (în Occident, Aristotel, prin Toma din Aquino, iar în Orient, Platon și Aristotel); (c) partea esoterică, ascunsă, existentă în Biserica Răsăriteană unde s-a ivit isihasmul. În lumea noumenală, cunoașterea nemijlocită a Adevărului ar fi posibilă pentru că „fondul lumii e gândirea” (nous), mai   zicea filozoful Anton Dumitriu.

Entuziasmat de justețea deosebirii și chiar a împărțirii între lumea fenomenală și lumea noumenală, Immanuel Kant(2) a preluat-o fiindcă a putut prin ea să delimiteze domeniul de universalitate a cunoașterii omenești ca ținând exclusiv de lumea fenomenală, fără ca prin aceasta să-L dea de-o parte pe Creator. Ba chiar „implicându-L” (ca să zicem așa) de mai multe ori: Odată prin postularea diferenței dintre intelect și rațiune, pentru ca universalitatea cunoașterii să țină de domeniul intelectului, iar universalitatea religiei să țină de domeniul rațiunii; apoi prin limitarea cunoșterii omenești la lumea sensibilă (fenomenală) dincolo de care se întinde lumea numenală, inaccesibilă intelectului. Si, desigur, prin postularea acelui „ens rationis” în marginea căruia Ion Petrovici propusese (discutând problema timpului la cursul său despre Kant) o interesantă înțelegere a previziunilor (vezi I. Petrovici, Kant, 1937, p.114), a vederii „în duh” care știe dinainte ceea ce urmează a se petrece.

Convins că tot ce se întâmplă pe lume se întâmplă cu voia lui Dumnezeu, Hegel a urmărit să indice o posibilă împăcare a planului epistemologic cu cel ontologic, a fenomenului cu noumenul, imaginând o Fenomenologie a spiritului. În ea, tot ce apare se îmbină cu ceea ce este cunoscut la nivel spiritual în istoria culturii, astfel încât ceea ce a fost înregistrat ca moment important într-o presupusă evoluție a omenirii să poată fi valorizat cognitiv prin intermediul filosofiei culturii, sub forma unei grandioase (și efemere) viziuni asupra istoriei Spiritului absolut. Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: Lucian Blaga și fenomenologia”

Doina BORICEANU: Poesis

un loc neobișnuit

 

și chiar m-am dus pe valea-aceea

să culeg un fir de iarbă,

să pătez cu flori durerea,
să adun înțelepciune
căptușită cu miresme,
să aud în vuiet gânduri
și să cred că e doar marea
rătăcită prin adâncuri

căutând în toţi cărarea.

 

să-mi răstorn poveri

şi bune,
să-ngenunchi lângă un flutur
mimănd zborul lui în floare
lunecat peste pragul de petale
ce-s clipinde către geamul zării spart
presupus ades că-i cerul,

când prea jos, când prea înalt.

 

o movilă mai din vremi

mi-a clipit din ochi şireată …
“lumea vine dac-o chemi!
tu eşti azi,
de vânt cercei,

poate-i fi şi altădată…”.

 

joc de ibovnică

 

joc de ibovnică ţine vremea,

tu mi-o arăţi cum de tine lipită,
se vrea încremenită, nu schimbace.
peste cârpeli ea se dă rostogolită,
în devenire doar cer în ploile  coapte
din vorbe dulci de îngeri mestecate
şi deprinse

să în stropi înfigă întâmplările.

 

 

iar în dragoste

mă ţii scai pe aproape
să ne învelim clipele ochilor în necitit.
cu mâinile, cu buzele şi şoaptele
mă aşezi în acea chemare

să simţim timp ba gonit, ba înstăvilit,

cu noi suflu sfânt de armonice.

 

 

şi cum de se poate

timp atât de plin de  corăbii verii,
arşiţa prăpădind  vremii

până şi ponoasele…

 

 

corăbii născute hazardului

traversând soarele ca deşertului

într-o ameţeală-purificare,

 

 

trunchiuri secate din lumea -ne,

sub burduf de soare în picurare,

solzi de mlaştini uscăcioase sub lună,
mângâierea-ţi mă adună
sub tandru vis,

intru pe poarta ce mi-ai deschis…

 

 

prag tu îl descui din privire

o corabie mă ispiteşte,

unde s-a mistuit clipa vie

degustând doar plecările?

 

nu-ţi mai stă pe buze…

în cutele de la colţul ochilor
număr stângace fior de fior,
braţele tale mă încercuiesc în dor,

şi corăbii… multele!

traversând marea din străfunduri

pe unde umblă nepotolit sufletu-mi.

————————————

Doina  BORICEANU

30 ianuarie 2018

Continue reading „Doina BORICEANU: Poesis”

Ion COJA: Apologia Căpitanului făcută de Tatiana Niculescu din neatenție

Multă lume m-a întrebat ce părere am despre cartea doamnei Tatiana Niculescu dedicată lui Corneliu Zelea Codreanu și camarazilor săi. Tatiana Niculescu? Autoarea cărții despre tragedia de la Mânăstirea Tanacu?!… M-a dezamăgit, ca să nu zic scandalizat, cu ani în urmă, prin felul în care s-a implicat în „afacerea” Tanacu, căci afacere a știut să facă distinsa doamnă din drama de la Tanacu. M-a întristat să constat lipsa de compatibilitate a autoarei cu subiectul, cu lumea monahală, a credinței, a suferinței. Avea oare vreo afinitate cu această lume doamna Tatiana ca să investigheze un subiect atât de gingaș cum era povestea dramatică a părintelui Corogeanu și a „victimei” sale? N-avea! Sau cel puțin așa mi s-a părut după felul „americănesc” în care a procedat, storcând din tragedia petrecută toate „oportunitățile” posibile!

Aceeași întrebare mi-o pun și după ce-i citesc cartea despre Căpitan, subiect abordat fără urmă de afinitate cu „personajul”, ci având ca țintă numai succesul comercial scontat! Și alte beneficii colaterale, cu care „sistemul” obișnuiește să recompenseze mercenariatul.

De gura lumii, am împrumutat de la Victoraș Dogaru cartea care, zic unii, se vinde bine! Nu mă mir! Are o copertă de zile mari! Nu trece neobservată!… Bașca subiectul: Corneliu Zelea Codreanu! Semn bun: publicul româmesc este doritor să afle adevărul despre legionari! Tatiana Niculescu satisface în bună măsură această doleanță a publicului. Vine cu multe informații noi, necunoscute chiar și autorilor care s-au mai pronunțat pe acest subiect. Recunoștință!…

De la prima pagină, cum spuneam, mi-am propus să identific semnele că textul este o mostră de mercenariat literar. Să verific astfel aprecierea care circulă în mediile intelectuale sensibile la lumea legionară. Se confirmă verdictul. Pe lângă informațiile noi aduse de autoare, din carte lipsesc în schimb informații bine știute și deseori invocate de legionari pentru a-și motiva faptele, „crimele”. Lipsesc probe importante ale „apărării”! Sunt omise de dna Tatiana. Bunăoară episodul Duca, atât de important pentru a-i judeca corect pe legionari, este tratat în acest fel. Cu omisiuni grave! Se pune totul pe supărarea legionarilor că li s-ar fi desființat partidul!… Depun mărturie – mărturie indirectă, martorul direct fiind Constantin Boceanu, potrivit căruia I G Duca, într-o bună zi, venind acasă, s-a lăsat greu în fotoliu și zis-a către soru-sa: „Mi-am semnat condamnarea la moarte!” Scena i-a fost descrisă dlui Titi Boceanu chiar de sora prim ministrului…

Ce semnase Duca în ziua aceea? Nu semnase decretul de desființare a partidului legionar, ci acordul pentru strămutarea / primirea în România a 60.000 de familii de emigranți / alungați / refugiați din Germania… Îi accepta I.G. Duca fără să crâcnească, la cererea imperativă a instituțiilor financiare internaționale la care România se împrumutase și nu putea returna împrumutul!… Șantaj ordinar, trecut cu vederea de doamna Tatiana! N-a impresionat-o! Continue reading „Ion COJA: Apologia Căpitanului făcută de Tatiana Niculescu din neatenție”

Anna-Nora ROTARU: Singurătate

” SINGURATATE ÎN APUS ”

Anna-Nora Rotaru – pictură personală pe pânză, în ulei,

dimensiuni 110 x 90 cm,

din volumul de picturi și poezii  ” UT PICTURA POESIS ”

***

 

SINGURĂTATE

Noaptea se presară alene pe alei
Şi frigul se strecoară pe sub uşă…
Scormonesc cu cleştele-n cenuşă,
Mai pun pe foc vreo surceluşă
Şi scurg în candelă un pic de-ulei.

 

E linişte în casă… şi-i căldură…
Zvâcneşte câte-o flacără-n cămin…
Trosneşte uscatul lemn de anin
Şi din paharul cu sângeriul vin,
Mai sorb încet vreo-nghiţitură…

 

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Singurătate”

Isabela VASILIU-SCRABA: Mircea Vulcănescu în zdrăngănit de tinichele

Motto :

“Sustrasă vremii, binecuvântată/ E pomenirea omului curat./ Ea nu se veștejește niciodată./ Ba, dimpotivă, crește ne-ncetat”

(Pilde, 10,7 trad. E. Dorcescu)”.

 

Dintre multele tinichele prinse de cenzura comunistă scrierilor filozofice publicate în acea epocă de ocară, unele din ele mai zdrăngăne și azi. E suficient să răsfoim Dicționarul operelor filozofice românești coordonat de plagiatorul Ion Ianoși, fostul șef al cenzurii în momentul de maximă incisivitate a acesteia. După “sublimul” coperții pe care sunt menționate “111 lucrări fundamentale românești”, oricine ar putea crede că este vorba de o carte în care se promovează valorile filozofiei românești interzise până în 1990. Ei bine, datorită vigilentului cenzor (dovedit în „România liberă” post-decembristă plagiator după Kant-ul Rodicăi Croitoru) scopul publicării volumului nu este cel mai simplu lucru de aflat (1). Printre altele întrucât deformînd conținutul operelor prezentate -fatalitate de care nu scapă nici o lucrare de popularizare a unor scrieri filozofice – cartea scoasă în 1997 la Humanitas mai are neșansa de a se distinge (cu foarte puține excepții) prin colaboratori inculți și incompetenți.

Din Dicționar nu ne-au mai reținut atenția inepțiile autoarei de poeme nerușinate (2) interesată de filozofia religiilor predată de faimosul profesor Nae Ionescu la care n-a avut nicicând acces. De ele ne-am ocupat în volumul nostru Metafizica lui Nae Ionescu (Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000, p.174-198) la capitolul intitulat „Editarea cursurilor lui Nae Ionescu” (publicat inițial în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul VIII, nr. 134, aprilie 2000). Acum am citit cele înseilate de ea despre filozoful Mircea Vulcănescu. De bună seamă, a trebuit să trecem peste tonul   strepezit exersat de fosta profesoară de socialism în prostiile pe care le-a tot înșirat despre filozoful Nae Ionescu, „singurul filozof român care a făcut școală” (3) și să ne împăcăm cu gîndul că numai îngustimea părerilor Martei Petreu putea stîrni prețuirea modestului coordonator general al volumului, cu liceul său pe puncte “călit la focul slovei sovietice”. Nu vom reda cele înșirate de poeta clujană înscăunată (după un doctorat cu Ion IanoșI) ca profesoară universitară, întrucât când nu parafrazează, folosește șabloane din perioada comunistă.   Spre a vedea felul cum acționează gândirea după șabloane de acest tip, preferăm să amintim cam ce se vehicula „oficial” în comunism în legătură cu filozofia lui Mircea Vulcănescu readusă timid în circuitul cultural la trei decenii după uciderea filozofului în închisoarea din Aiud (4).

Până în 1983, când s-a republicat în întregime Dimensiunea românească a existenței, Vulcănescu fusese cu totul exclus din filozofia românească, ca și Nae Ionescu de care Alexandru Paleologu (5) spusese că a fost unul din cei mai inteligenți oameni din Europa. Cum s-a putut ușor observa, ambii gânditori de Scoală trăiristă (Nae Ionescu șI Mircea Vulcănescu) au fost publicațI în volum doar după aparenta ieșire din uz a terorismului ideologic comunist, cenzura continuând totușI a-și face simțită prezența prin idiosincraziile lui Ion IanoșI, fostul instructor al sovrom-culturii care a refuzat subiectul „Nae Ionescu” propus de Gabriel Stănescu. Desigur, adevărata secetă impusă de ideologi cu de-a sila (6) în domeniul filozofiei putea fi cel mai bine sesizată de cei care apucaseră să trăiască într-un climat cu adevărat cultural. “Tinerețea nu este totdeauna un avantaj -spunea în 1994 Alexandru Paleologu. Pentru un român faptul de a se fi născut imediat după primul război mondial /…/ înseamnă a fi trăit ca adult într-o Românie europeană, într-o Românie liberală, într-o Românie capabilă să-și asigure, politic și economic, locul în rîndul țărilor civilizate”(Interlocuțiuni, 1997).

Dar seceta culturală din vremea comunismului putea fi trecută cu vederea de un filozof precum Constantin Noica preocupat să-și scrie propria operă. “E un ceas fericit pentru cultură” constata Noica după succesul cărților sale și după succesul câtorva „restituiri” de interbelici precum Lucian Blaga, Mircea Eliade, Vasile Pârvan, Petru Comarnescu, Traian Herseni, C. Antoniade, P.P. Negulescu, Mircea Florian, etc. Probabil același lucru l-ar fi spus Noica și când, în domiciliul obligatoriu, scria de zor “Anti-Goethe”, manuscris nici azi tiparit integral după confiscarea de către Securitate odată cu arestarea lui Noica după ce a dat un volum despre Hegel la publicare. Pe atunci îl îndruma spre filozofie pe tânărul Alexandru Paleologu, înainte de a fi ambii întemnițați fără vină. Scăpat cu viață din temnița politică, si văzând că i se publică eseistica filozofică și chiar volumul (periat) pentru care a fost bătut și a stat închis șase ani, Noica este înregistrat de Securitate spunând în 1976 că “marxismul îngăduie azi foarte, foarte multă cultură”. De aici și febrilitatea, pe cât de înduioșătoare, pe atît de deplasată, care-l apucase la un moment dat pe filozoful de la Păltiniș de a căuta cu lumânarea în cuprinsul țării o duzină-două de tineri cărora, sprijinit de oficialitățile comuniste, să le poată preda ștafeta culturală. Căci privind în jurul său nu prea văzuse cui să o cedeze. În 1981 un fals discipol care se tot legitimează ca filozof învocând deplasările sale la Păltiniș, a înregistrat prezicerea lui Noica adeverită după 1990 : “În altă lume, Andrei (Pleșu) ar fi sfîrșit poate în seducția vieții publice” (Jurnalul de la Păltiniș, 1983, p. 206). Constantin Noica era atît de obsedat de gîndul că nu are cui preda ștafeta culturală, încât ajunsese să-și imagineze că ștafeta ar putea fi socotită ca predată chiar și atunci când Liiceanu ar ține în mână Kantul din biblioteca lui Mircea Vulcănescu : dacă nu vei citi “această ediție, Kant nu va intra în capul tău …Îți cer să faci un sacrificiu cu valoare simbolică. Aici e vorba de un transfer între generații, de un act aproape inițiatic… să înțelegi asta și să nu mă dezamăgești” (Jurnalul de la Păltiniș, 1983, p. 227). În spatele raționamentului noician se ascunde un soi de animism : Fluidul magic de care au fost impregnate cărțile odinioară studiate cu mintea sa strălucită de filozoful Vulcănescu ar trece de la mînă la capul fericitului ce l-ar citi astfel pe Immanuel Kant, înlesnindu-i înțelegerea. Lăsînd gluma de-o parte, ar fi de semnalat sîmburele de adevăr pe care-l cuprinde situația, desigur cam ruptă de realitate, imaginată de Noica în legătură cu șansa înțelegerii gîndirii lui Kant ratată de „discipolul lui Henry Wald” cum se pare că îl considera Noica în forul său intim pe Liiceanu după zece ani de când făcuseră cunoștință în casa dogmaticului Wald cu funcții înalte la Institutul de filozofie condus de politrucul Gulian, șef al Secției de filozofie a Academiei RSR. Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: Mircea Vulcănescu în zdrăngănit de tinichele”

Lavinia BUD: Copacii nu plâng

COPACII NU PLÂNG

 

Copacii nu-și plâng desfrunzirea

când sevele coboară

odată cu cântecul depărtărilor

în adăposturi tihnite,

pregătindu-și renașterea.

Îi doare osânda

așezată aproape de rădăcini,

când umbrele arginților,

cu rânjet tăios,

sfredelesc cercuri concentrice

din ochiul trupurilor,

ce rămân ciuntite

Continue reading „Lavinia BUD: Copacii nu plâng”

Sandu TUDOR: Stih teoric

Stih teoric

 

Viaţa este o răpire în Duh,
salt de trei extazuri rourat.
E vederea cea octavă îndrăznită,
către faţa nevăzută de safir,
este vin de Sânge preacurat,
dintr-al Gaalului cers Potir
şi Îmbătarea trează dăruită,
cu-nălţimi de albe Întunecimi.

 

Viaţa este alăută-n bucurie,
ca extazul lui Moisi cel de la Rug,
ca răpirea din Horeb a lui Ilie,
vieţuit cu pâine de heruv
Poartă spinii Învierii aurite,
de pe fruntea Mielului strălucitor,
şi e visul celor trei colibe,
neclădite încă pe Tabor.

––––––––––––––––

Sandu TUDOR

( 5 noiembrie 1957, Sihăstria “Sf. Ioan Bogoslovul” – Rarău)