Alexandru NEMOIANU: Resacralizarea spațiului

Recitind câteva lucrări fundamentale despre obiceiuri și credințe românești am rămas cu totul fermecat. Aceste lucrări sunt scrise într-o limbă românească frumoasă, curată, înmiresmată. Această limbă se află în dureros contrast cu actualul jargon stradal, urât, vulgar, repezit și hăituit de “barbarisme” fără rost. Lucrările de care vorbesc au fost semnate de către Simion Florea Marian, Tudor Pamfile și . Primul fusese Preot în Bucovina, al doilea ofițer de carieră din Țepu, Tecuci iar al treilea avocat în Oravița. (O foarte documentată monografie a operei lui Simeon Mangiuca a fost alcătuită, în anii douăzeci ai veacului al XX-lea, de către Profesorul Ilie Rusmir originar din Borlovenii-Vechi, Țara Almăjului). Cum spuneam aceste lucrări vorbesc despre obiceiurile românești și sărbătorile românești de la sfârșitul veacului al XIX-lea și începutul veacului XX. O perioadă de care ne despart ceva mai mult de o sută de ani. În timp istoric, un răgaz scurt.
Informațiile sunt copleșitoare; numeroase, diverse, fermecătoare. Ne este înfățișat “spațiul” de viață imediată, modul în care trăiau și se raportau la timp, anotimp, viață imediată și viață spirituală, strămoșii noștri nu prea îndepărtați, bunici și străbunici. Ceea ce ni se înfățișează este uluitor.
Era o viață vie, mereu cu evenimente. O vreme în care nu era răgaz pentru ‘plictiseală” și lenevie, mentală și fizică. ”Omul” nu era sclavul necesitații,  a “orarului” și “condicii”, zilele de sărbătoare erau numeroase și observarea lor obligatorie. Răgazul de gândire spre cele de Sus era mereu prezent. În permanență avea loc un “eveniment”, care trebuia întâmpinat cu grijă, cu pregătiri, cu atenție elaborată. ”Calendarul” satelor și al fiecărui membru al lor, era foarte încărcat și fiecare persoană participa și avea rol în ciclul festiv. Deoarece un ciclu festiv, de sărbătoare era, un ciclul în care mereu să înălța laudă lui Dumnezeu, I se cerea milă și se reamintea că fiecare membru al comunității este, în chip ideal, cetățean al Raiului. Frumusețea era în tot locul și ea se manifestă sub infinite forme, prin port, prin comportament, prin cântare, prin bucățele așezate pe masă. Întregul spațiu era văzut sfânt și era trăit în sfințenie. Toate aceste sărbătoriri erau creștine și integrate în ciclul liturgic. Chiar dacă în formele practice se mai vedeau urme ante creștine, acele urme erau în totul “îmblânzite” și integrate înțelegerii Ortodoxe. Toți oamenii știau că rânduiala Ortodoxă este cea bună și că puterile răului trebuiesc aruncate. Era un spațiu întreg, fără spărturi, un spațiu sacru. Se poate spune că dacă această viață comună era trăită, la capătul ei, toți și fiecare redeveneau cetățeni ai Raiului. Într-o asemenea înțelegere efectiv ne putem închipui cu uluire mulțimea Sfinților Români, “norul de Sfinți”, care se roagă pentru noi. Poate pentru ei Dumnezeu nu a îngăduit pierderea noastră!

Acest fel de viață a fost viu și vibrant până în urmă cu șaptezeci sau optzeci de ani. Apoi obiceiurile și tradițiile au început să fie uitate, eliminate și persecutate. Persecuția s-a făcut mai întâi printr-un soi de “didactică” simplă și prostească. S-au aflat semi docți și destui nătărăi care să vorbească despre “mulțimea superstițiilor”, a atitudinilor “retrograde”, a “robiei (!!!) față de obiceiuri.Tot asemenea indivizi au vorbit despre “eliberarea” prin ateism și cercetare științifică”. (Bun înțeles trecând sub tăcere că toți oamenii de știință autentici au fost, au avut, concepții ateiste). Iar apoi s-a întărit puterea răului, a ateismului militant și violent. O perioada în care Credința a fost persecutată activ și violent. O perioada în care Biserici au fost închise sau distruse; o perioada în care Mănăstiri au fost închise, sau distruse, și călugări persecutați cu furie. Cu voia lui Dumnezeu acea vreme a trecut. Dar în locul ei s-a instalat secularismul consumarist degradant. Larma, dezordinea și destrăbălarea sunt prezentate ca stări naturale și firești. În cazul Românilor personalitățile esențiale au fost diminuate, calomniate, insultate; de la Ileana Cosânzeana la Făt Frumos și de la Eminescu la Caragiale. Tinerei, necopți la minte și fără multă minte, dau curs acestor chemări și se pierd fără urmă. În spatele acestor “chemări” stă același “șarpe bătrân”, aceiași negativitate pură, răul distilat. Iar manifestările lui sunt același: parazitismul, impostura și parodia. Un miros greu și o figura rânjind hâd este ce se oferă.
Spațiul, în toate manifestările lui s-a încercat a fi desacralizat, lipsit de sfințenie și deci de rost și direcție. Mă voi referi doar la modul în care a fost scoasă dimensiunea sacră din Istorie.
Evenimentele și desfășurarea istoriei, deci a vieții Neamului omenesc, a fost înfățișată ca scurgere fără consecință, la voia unor circumstanțe economice și la voia “oamenilor” și mai exact a “oamenilor” răi. Căci trebuie să înțelegem bine că orânduielile omenești, TOATE, sunt rele și singurul mod de a nu fi, de a nu sta complice, este ca în toate împrejurările să te afli de partea celor care “pierd”, a văduvei, orfanului, săracului. Nu este altă cale.
Acest pustiu duhovnicesc, pe care îl străbatem, a generat doar disperare și vid. Dar acest pustiu duhovnicesc este o manifestare a haosului și haosul este o stare temporară.Vedem în jurul nostru că acest haos începe să se risipească și asta înseamnă: RESACRALIZAREA SPAȚIULUI. Este un marș care a început, dar a început cu avânt, bucurie și fără teamă. În cazul Românilor, ca întotdeauna, această renaștere a început prin Ortodoxie. Nu este întâmplător, căci Hristos este Trupul mistic al acestei Biserici și Hristos ÎNVIE! Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Resacralizarea spațiului”

Isabela VASILIU-SCRABA, Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse

Wikipedia is not an objective resource […] in large part is controlled”. Adică acest website al Wikipediei nu este o sursă obiectivă de informare pentru că este în mare parte controlată de intelectuali cu intenții ascunse: „is a website that in large part is controlled by intellectuals who seek re-write the history…These authors have systematically yet subtly rewritten key passages of thousands of Wikipedia entries.” Dar cum poate fi controlată o enciclopedie la care zice-se că orice utilizator poate scrie? Desigur prin administratorii săi, informați instantaneu de modificările anumitor articole pe care le urmăresc. (Isabela Vasiliu-Scraba).

Motto: “Manipularea prin uniformizarea gândirii şi tendinţa de reprimare a libertăţii de expresie au rămas sechele greu de înlăturat după abolirea comunismului” (Filozofi români, SUA, 2011, p.60)*.

Lucian Blaga nutrea convingerea că după individualismul secolelor XIX si XX ar urma o convergență a eforturilor cunoașterii omenești, ceva de tipul sinergiei „transumanismului” (apud. Titus Filipaș, Transhumanismul ca o nouă sinergie? , 29 april. 2013), dar fără acea latură excesiv de utilitară tipică vremurilor noastre. Știind bine că nimeni „nu poate sări peste umbra lui, și nu poate sări nici peste marginile vremii lui”, profesorul Nae Ionescu întrezărise la rândul său că ideea „însingurării uscate și cu nimic îndreptățitei individualizări” ar putea avea o contrapondere în „bucuria comunierii” la adăpostul anonimatului. Multă vreme n-am înțeles nici ideea blagiană a cărei necesitate filozoful o dedusese din presupoziții de filozofia culturii, și nici varianta (de tentă religioasă) a unicului filozof român care a făcut școală. Inițiatorul Școlii trăiriste observa și în prefața volumului Roza vânturilor îngrijit de asistentul său (tânărul Mircea Eliade)   că lumea noastră este „pustiită de personalism” (Nae Ionescu, Prefață la selecția sa din publicistica anilor 1926-1933 editată în 1937; ediția II-a, anastasică, în 1990).

După ce am colaborat la Wikipedia.ro, mi-am dat seama că proiectul, în latura sa cea mai generoasă, ar putea fi privit ca o sinergie, ca o îngemănare de eforturi anonime spre binele public. Poate chiar așa o fi fost pornit proiectul inițial al Wikipediei, dacă ne gândim că firma Google vroia să transforme însuși   motorul ei de căutare într-un soi de „inteligență artificială” (30 aprilie 2013,Titus Filipaș; blogideologic.wordpress.com/tag/ideologia-scolilor-centrale/ ). Apoi am citit cu surprindere că “Wikipedia is not an objective resource […] in large part is controlled”. Adică acest website al Wikipediei nu este o sursă obiectivă de informare pentru că este în mare parte controlată: „is a website that in large part is controlled by intellectuals who seek re-write the history…These authors have systematically yet subtly rewritten key passages of thousands of Wikipedia entries.” Cum vedem, obiectivitatea Wikipediei este ruinată de intelectuali cu intenţii ascunse care în mod sistematic modifică anumite fișe pe care le urmăresc îndeaproape. De aceea universitățile occidentale indreaptă studenții către alte surse de informare ceva mai obiective, insistând asupra rezervei cu care să folosească informațiile furnizate de Wikipedia.

Dar cum poate fi controlată o enciclopedie la care zice-se că orice utilizator poate scrie? Desigur prin administratorii săi, informati instantaneu de modificările anumitor articole pe care le urmăresc (1). Ascunşi după pseudonime, pe care le mai schimbă din timp în timp spre a nu fi recunoscuţi, ei sunt atenţi (de exemplu) ca în ro.wikipedia.org să nu dispară atitudinea partizană (şi nu neutră cum ar trebui) perpetuată odată cu păstrarea surselor de stigmatizare colectivă a românilor (/de inoculare a ruşinii de a fi român). Ei veghează (de pildă) păstrarea variantei post-comuniste a rasismului anti-românesc datând de la 1848, din vremea lui Lajos Kossuth, maghiar incitând la ură pe motive rasiale, care scria că românii ar fi fost „o hoardă mai josnică decât vita” (Corneliu Florea, Cine tulbură liniștea Transilvaniei). Administratorii enciclopediei ro.wikipedia.org au grijă să nu dispară insultele lui H.-R. Patapievici (perpetuând părerea lui Kossuth) prin reformularea după care “românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă” (H.-R. Patapievici, Politice, Ed. Humanitas, 1996). Or, tocmai acestă frază au găsit cu cale s-o traducă niște nostalgici ai rasismului german (“Die Rumaenen koennen kein Volk sein, weil sie nicht mehr wert sind als eine Herde”) într-un articol închinat Hertei Muller. Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA, Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse”

Irina Lucia MIHALCA: Înspre lumină deschidem ferestrele (poeme)

O taină începută

 

 Totul a început cu o privire

și zâmbetul tău cald – reacții spontane,

pași risipiți

prin frunzișul pământului.

 

Emoția ta și-a mea, abia desprinse de izvor,

sunt una, doar.

Suave accente se rostogolesc,

candele aprinse,

pacea și liniștea clipei.

 

O muzică siderală, seducătoare,

coboară în clarul ființei,

în note balsamice, în ritmuri călătoare,

în acorduri luxuriante.

O lume nouă ni se-nveșmântă

în sunet și lumină.

 

Gânduri în zbor, cuvinte dulci, năucitoare,

clipe captive palpită în delir

și dau năvală

în sinele deplin,

dinspre început

înspre căutarea noastră.

 

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Înspre lumină deschidem ferestrele (poeme)”

Buchetul prieteniei

,,Nimeni nu poate trăi fără prieteni, chiar dacă stăpânește toate bunurile lumii”.

Aristotel

Doamna Vavila Popovici, o prezență remarcabilă în viața literaturii române, este înainte de toate frumoasa noastră prietenă.

Așa cum bine precizează George Danciu, cu ocazia zilei de naștere a doamnei Vavila,  prieteniile sunt întărite, adesea, și de conjunctură, dar consolidate și  pline de viață atunci când ele sunt  unse sufletește, atrase și menținute prin ceea ce are celălalt, în el, intrinsec, sau ca nevoie în împlinirea celuilalt, tocmai atunci când se află sus, în mare bucurie, sau jos, căzut la pământ, în tristețe.

Împreună cu George, și cu mulți alții, suntem într-o relație privilegiată cu doamna Vavila în care comunicarea și simțirea noastră s-a topit sufletește rupând multe din barierile pe care oamenii  le pun între ei din varii motive, deloc străine celor care mânuiesc cuvintele cu har și cu mare răspundere.

Imaginile primite, însoțite de un scurt mesaj privind biruința vieții, sunt înălțătoare.

Domnule George,

Ieri am împlinit 83 de ani. Incredibil, nu? Am pășit spre 84. Doamne ajută! Va trimit pozele făcute.

Cu prietenie,

Vavila

Continue reading „Buchetul prieteniei”

Dragoş G. UNGUREANU: Se împlinesc 100 de ani de la moartea marelui scriitor George Coșbuc

George Coşbuc (1866 – 1918) poet din Transilvania născut la Hordou. A absolvit liceul din Bistriţa-Năsăud şi studiile academice la Facultatea de Filosofie şi Litere din Cluj. Publică la revista Tribuna din Sibiu,  la revista Convorbiri literare din Iaşi şi la revistele Viaţa literară, Vatra, Foaie interesantă, Semănătorul, Scena, Flacăra din Bucureşti.

Temele lui sunt iubirea, natura, evenimente din viaţa satului, revolta socială şi Războiul de Independenţă. La 15 ani scrie prima poezie „Pe o foaie pedagogică din Ardeal” care s-a pierdut între timp. Scrierile lui sunt cu substanţă şi nobleţe, fără a se mândri, însă spunea că „poeziile mele le compun cântându-le” fiind un visător deja din tinereţe. Cel mai cunoscut volum de poezii este Balade şi Idile (1893) scris în opt ediţii, dar şi poeziile scrise la Revista Vatra: Fata mamei, Mama, Iarna pe uliţă, Pe deal, care au fost introduse ulterior în manualele şcolare. A făcut parte din colectivul scriitorilor pentru manuale şcolare „Carte de citire pentru clasa a III –a urbana”. Prima sa poezie de marcă a fost Nunta Zamfirei care are 26 de strofe, scrisă în anul 1889 după răscoalele ţărăneşti. Cu un an mai târziu se mută definitiv la Bucureşti.

A fost atras de limba greacă, de mitologia greco-latină prin simplitatea stilului, de unde a tradus ca. 500 de poezii. Deşi Coşbuc nu îşi formează reguli de scriere, el este cel care prelucrează fără a fi constrâns de un anume model. Continue reading „Dragoş G. UNGUREANU: Se împlinesc 100 de ani de la moartea marelui scriitor George Coșbuc”

Ștefan DUMITRESCU: Caragiale și Dumnezeu

 Poemul este o meditație amară, profundă, plină de un umor dulce amestecat cu o  melancolie amară asupra  istoriei neamului nostru, asupra metehnelor și defectelor poporului român,  care nu a învățat nimic din tragediile prin care a trecut. De aceea Dumnezeu și sfântul Petre  încercând să îl salveze prin corijare își pun întrebarea dacă poporul român poate fi salvat. Poemul  „CARAGIALE ȘI DUMNEZEU” ne pune tuturor întrebarea, se poate poporul român schimba,  poate  el fi  schimbat ? Se poate salva  poporul român în istorie ?

 

        CARAGIALE ŞI  DUMNEZEU

 

Ia du-te Sfinte Petre şi vezi ce mai e pe pământ,

I-a zis   Dumnezeu,

Ce mai fac noroadele mele

Pentru că aud prea multe jelete şi ţipete, şi mai mult decât toate,

mă asurzeşte zăngănitul de arme.

I-auzi ce bubuie tunurile, şi ce mai plâng bietele mame şi bieţii copilaşi!

Vezi ce mai fac popoarele ălea,

Că le aud numai plângând şi gemând…

 

Continue reading „Ștefan DUMITRESCU: Caragiale și Dumnezeu”

Alexandru NEMOIANU: Despre Dragostea de Țară

Există în momentul de față două tendințe, am putea spune încă mai exact, două ispite, de-a stânga și de-a dreapta, în exprimarea relațiilor cu realitatea covârșitoare numită “țară”. Iar în spațiul românesc, după cum se știe, ”țară” este și patria dar și țărișoarele-văi, din Maramureș și până în Țara Almăjului.
Ispita “de-a stânga” află de bine să ponegrească tot ce se referă la “țară”.
Tot ce este românesc, după acești înverșunați, este   rău, superficial, neautentic, înapoiat, etc. etc. Aceste generalități negative sunt rostite cu glas tare, fără drept de apel, cu anume bucurie și, culmea, cu aerul unor înțelepciuni speciale. Punctele de referință existențial pentru Neamul Românesc, de la Ileana Cosânzeana la Făt Frumos și de la Eminescu la Caragiale, sunt minimalizate, calomniate, întinate. Este o manifestare de, cum ziceam, înverșunare fără argument; afirmație și atâta.
Este de spus că orice generalitate, orice afirmație “la grămadă”, este din capul locului suspectă.
Ce înseamnă “tot”? Cine sunt acești “toți”? Care este relația dintre înverșunații cu pricina și restul “toților”?
Fără îndoială cei căzuți în asemenea strășnicie ar trebui să își facă, din când în când, un examen de conștiința, ar trebui să se privească în oglindă și, de vor putea fi sinceri, măcar atunci când sunt singuri, vor vedea stultiția căreia i-au căzut pradă.
Dar în plus de asta cei care se avântă în asemenea aproximații intelectuale sunt chiar cei care pierd. Deci cei care s-au erijat în procurori, avocați și judecători sunt cei care arată întunerecul lor interior. Căci capacitatea de a produce doar venin arată frustrare, oportunism, infantilism râzgâiat și neputință existențială. Chiar venite din partea unor opozanți din temperament asemenea afirmații arată lașitate, ranchiună și elementară lipsă de bun simț. Acești oameni practică cu pasiune autoflagelarea degradantă.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Despre Dragostea de Țară”

Anna-Nora ROTARU: Mă legene… m-afundă

MAREE, CU BARCA ”SPERANȚA ( ELPIDA ) ”

pictură personală pe pânză, în ulei a Annei-Nora Rotaru

 (dimensiuni 70 x 50 cm)

prezentă în volumul de poezii și picturi,  ” UT PICTURA POESIS “

***

 

MĂ LEGENE… M-AFUNDĂ…

 

Coboară asfințitul pe valurile mării…
Un soare sângeriu în agonie geme…
Că-ncet curmându-se sub pragul zării,
Se stinge pâlpâind la poalele-nserării,
Pană ce noua zi, veni-va iar să-l cheme,
Făcându-i din raze diademe…

 

Se lasă noaptea-albastră, se-nveșmântă,
Împodobindu-se-n sclipiri de miriade stele…
Valul se zvârcolește, cu mânie se avântă,
Bucăți de țărm mușcând, dureros frământă,
La fel ca-n trupul meu și-n gândurile mele,
Sihastre zboruri și rebele…

 

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Mă legene… m-afundă”

Mugurel PUȘCAȘ: Noapte de iarnă

NOAPTE DE IARNĂ

 

Îmi amintesc… Noapte de iarnă…
Gustând amor, păcat tacit,
Transfiguraţi de dor, în taină,
Pluteam încinşi spre infinit.

 

Era o iarna ca-n poveste,
Fulgii dansau în dalb sacou,
Calpi heruvini dădeau de veste,
Al inimilor, cald, rondou.

 

Focu-n cămin ardea molatic,
Pe masă un pahar cu vin…
Amorul nostru enigmatic,
Balsam pe suflet, dar divin.

 

Gemând uşor, cu ger la tâmple,
Trupuri boeme, jar încins,
Dulci mângâieri, delicte simple,
Ne-au izgonit în… paradis. Continue reading „Mugurel PUȘCAȘ: Noapte de iarnă”