La 24 ianuarie 1859, s-a săvârşit o dublă alegere de domn, pentru a grăbi astfel unirea deplină. Dar, se poate spune, nu un domn, ci un simbol a fost ridicat pe tronul noului stat, Principatele Unite. Actul acesta, în care ,,apare în mod văzut mâna lui Dumnezeu” (arhimandritul Ioasafat), a ,,consfinţit un principiu”, spunea N. Golescu. În acelaşi mod se exprima şi C. A. Rosetti: ,,românii munteni au coronat în Măria Ta nu un individ, ci marile principii de viaţă ale naţionalităţii noastre”. Pentru V. Place era vorba despre ,,un principiu şi nu un individ care a fost aclamat” , iar Beclard arăta şi el că deputaţii valahi ,,au aclamat principiul Unirii”. D. A. Sturdza scria că domnul Cuza este ,,personificarea marei idei”, iar D. Bolintineanu sublinia: ceea ce contează este ,,principiul de care ţine alesul”, iar acesta este ,,simbolul unirii ţărilor”. V. Boerescu arată că nu asupra unui om, ci a unui principiu (,,al unirei”) s-au fixat valahii, iar Moldova, afirma M. Kogălniceanu, l-a ales ,,pe acela pe care l-a socotit mai capabil pentru a duce la sfârşit marele principiu al Unirei”. Bulwer, diplomat englez, scria că ,,nu alegerea lui Cuza, ci principiul care a dictat-o este important…, şi el înseamnă independenţă”!
Problema cea mai însemnată pentru Principate, după 24 ianuarie 1859, era recunoaşterea dublei alegeri. Noul stat era confruntat cu mari probleme şi contradicţii, domnul trebuia să conducă Principatele, în primii trei ani, cu două Adunări şi două Guverne, pendulând între Bucureşti şi Iaşi. Dar ceea ce era urgent şi necesar, imediat după 24 ianuarie 1859, era recunoaşterea dublei alegeri de către Puterile Garante, care exercitau un control colectiv asupra acestora, după Tratatul din 18/30 martie 1856. Astfel, la 26 martie/7 aprilie 1859, se întrunea la Paris Conferinţa reprezentanţilor puterilor europene, care trebuiau să decidă asupra dublei alegeri a lui Cuza. La 1/13 aprilie, Franţa, Anglia, Prusia, Italia şi Rusia au recunoscut dubla alegere, dar Turcia şi Austria s-au opus, acestea au recunoscut actul de la 24 ianuarie numai în toamnă, prin Protocolul din 6 septembrie (st.n.) 1859, care sancţiona uniunea personală dintre cele două Principate.
După acest pas, Principatele au păşit pe calea închegării unei uniuni reale şi, în vara lui 1860, Cuza a pregătit un memoriu către puterile europene, prin care cerea desăvârşirea Unirii şi extinderea bazei electorale, prin creşterea numărului de alegători. Din cauza contextului extern nefavorabil, memoriul n-a putut fi prezentat decât în decembrie 1860, iar după remiterea lui a urmat un şir de tergiversări diplomatice. În cele din urmă, la 19 aprilie/1 mai 1861, o circulară emisă de Poartă invita puterile garante la o înţelegere diplomatică privitoare la unirea (desăvârşirea) instituţională a Principatelor. Proiectul otoman limita unirea politică şi administrativă la durata domniei lui Cuza. Exasperat de tergiversările Porţii, în două rânduri, în mai şi august 1860, Cuza a încercat proclamarea internă a unificării politice şi administrative, dar, în final, s-a renunţat la acest plan, aşteptându-se hotărârea puterilor europene. La 13/25 septembrie 1861, s-a deschis la Constantinopol, Conferinţa puterilor consacrată unirii administrative a celor două ţări. După lungi discuţii şi alte noi tergiversări diplomatice, guvernul otoman a prezentat un proiect de firman, care eluda în fapt unificarea administrativă: frontiera dintre cele două ţări era menţinută, în Moldova urma să fie numit un guvernator şi se instituiau consilii provinciale, care menţineau separaţia. Totuşi, până la urmă, aceste restricţii erau eliminate şi firmanul elaborat, la 4 decembrie 1861, consacra pe plan european Principatele Unite, iar la 11/23 decembrie, Cuza anunţa într-o Proclamaţie înfăptuirea României: ,,Unirea va fi aşa precum România o va simţi şi o va dori”. Continue reading „Ioan POPOIU: Afirmarea unei naţiuni – România 1866-1947 (II)”
Întru bucurie, Valentina Teclici şi Elena Ciubotaru au pus „mână de la mână”, idee lângă idee, aşezate cu har şi inspiraţie, precum picăturile unei averse de vară senină, caldă şi blândă. Toate curg armonios într-un ritm ce compune „The House of Music – Casa muzicii”. Este vorba de o carte pentru copii, cu destinaţia mărturisită: „Primului nostru nepoţel, Andrei-Răzvan, îi dedicăm această carte care adună experienţe foarte importante din viaţa lui pe care le-a trăit, împreună cu cei dragi, până la împlinirea vârstei de doi ani”. Este editată la Scripta manent Publishing House, Napier, Noua Zeelandă şi tipărită la PIM, Iaşi, 2018.
Am lăsat pentru final un eseu ce s-ar putea intitula: ‘Poezia – mijloc de recuperare a sinelui’, de o mare însemnătate pentru orice creştin preocupat de formele variate ale Chemării lui Dumnezeu, pentru că el luminează splendid locul poeziei în viaţa de zi de zi a condamnatului politic sub comunism, în orice loc de ispăşire s-ar fi găsit el, şi cu cât mai mult a oricărui om înecat sub stivuirile îmbeznate ale materiei, ce-l fac să uite de sorgintea sa cerească. În cele ce urmează, veţi afla despre o faţă inedită a poeziei, după trecerea multor milenii de creare a ei şi de exultare prin ea.
Unii savanţi de renume au ajuns la concluzia că Universul cel mare, infinit în timp şi spaţiu, are totuşi zile numărate. Presupunem, de ordinul miliardelor de ani. Precum acesta s-a format după „marea explozie” lărgindu-se într-un spaţiu fără limite ca un balon uriaş umflându-se într-una, completându-se cu alte şi alte galaxii al cărui capăt nu-l vom cunoaşte niciodată, tot aşa se va produce într-o zi şi procesul invers. Cu alte cuvinte, acest „necuprins” va începe să se întoarcă spre punctul său iniţial. Fără grabă, încet, încet, anii nu mai contează pentru nimeni, căci oricum mintea omenească nu este în stare să-i numere. Sau să-şi dea o explicaţie cât de cât logică despre asemenea fenomene, înafara unui număr minim de persoane în stare să înţeleagă tainele vieţii doar prin calcule matematice. Iar noi toţi ceilalţi nu ne facem probleme prea mari cu fenomene cosmice care se vor produce fără voia noastră peste un timp de necuprins cu gândul. Aşa dar, atât noi, cât şi urmaşii urmaşilor noştri nu vom putea asista la tragicul eveniment al destrămării Universului, motiv pentru care acest eveniment nici nu ne preocupă mai mult decât un fapt divers.
„O discuţie cu tata, întreruptă şi reluată după patru decenii”