La scurt timp după alegeri, reprezentanţii diferitelor grupări politice refuzau să coopereze cu guvernul, se opuneau votării bugetului şi-l hărţuiau cu interpelări. La începutul lui 1867, s-a produs o regrupare a forţelor politice, în urma căreia s-a încheiat o coaliţie alcătuită din radicali, grupul liberal condus de M. Kogălniceanu (,,maiştii”, partizanii actului din 2/14 mai 1864) şi fracţioniştii moldoveni ai lui N. Ionescu. În acest context, a fost redactat şi un program, semnat la hotelul ,,Concordia” din Bucureşti, elaborat de fruntaşii radicalilor, Brătianu şi Rosetti, împreună cu M. Kogălniceanu. Programul prevedea sprijinirea dezvoltării instituţiilor ,,egalitare, liberale…democratice”, înfiinţarea de bănci, construcţia de căi ferate, reforme financiare pentru echilibrarea bugetului. Odată alcătuit programul, noua coaliţie liberală a acordat un vot de blam guvernului Ghica, la 21 februarie/5 martie 1867, care a pierdut puterea. S-a format un nou cabinet sub conducerea (decorativă) a lui C. A. Creţulescu, în care dominau radicalii (I. C. Brătianu, ,,sufletul noului cabinet”, Dum. Brătianu, Şt. Golescu), iar la ministerul de Război a fost numit col. George Adrian.

Noul guvern a întâmpinat multe dificultăţi, aflându-se sub presiunea unei Adunări ostile, conservatorii, de pildă, îl considerau ,,toxinul de la o margine la alta a ţării”. Dar el a trebuit să înfrunte şi nemulţumirea făţişă a ,,fracţioniştilor”, iritaţi de ascendentul ,,maiştilor” şi de metodele folosite de ,,roşii” în politica internă şi externă. La 4 martie, guvernul a propus Camerei un program politic moderat, menţionându-se apărarea Constituţiei, ordine în finanţele statului şi a înaintat proiectele de legi cerute de articolul 132, dar opoziţia nu s-a liniştit. Criticile îl vizau în primul rând pe I. C. Brătianu, care a solicitat Adunării votul pentru aprobarea de viramente din bugetul ministerului de război, în scopul trecerii la înfiinţarea miliţiilor. Propunerea aceasta a declanşat ,,o adevărată furtună” (V.Russu): Chr. Tell, G. Costaforu, N. Ionescu l-au atacat vehement pe ministrul de interne, acuzându-l de compromiterea proiectului privitor la reorganizarea armatei, de încălcarea legii contabilităţii sau de ,,răsturnarea sistemului constituţional”, încât Brătianu şi-a retras proiectul. Ostilitatea faţă de I. C. Brătianu s-a manifestat şi în Senat, care, în aprilie 1867, a respins două proiecte de legi, primul referitor la taxele comunale ale capitalei (fieful radicalilor), al doilea privitor la strămutarea provizorie a Curţii de Casaţie de la Bucureşti la Iaşi. Senatorii erau nemulţumiţi de preferinţa principelui faţă de radicali. Pe de o parte, guvernul a pus în vigoare legea tocmelilor agricole, agreată de marii proprietari, pe de alta, a respins cu ajutorul armatei pe ţăranii sosiţi în preajma Bucureştiului, nemulţumiţi de neaplicarea legii rurale.

În ciuda ostilităţii afişate de opoziţia conservatoare, guvernul Creţulescu nu a renunţat la realizarea unor obiective însemnate ce vizau consolidarea autonomiei şi pregătirea neatârnării. Astfel, s-au făcut eforturi în direcţia introducerii monedei naţionale, urmărindu-se lichidarea haosului de pe piaţa financiară internă. Acest lucru a fost atins prin adoptarea legii pentru înfiinţarea unui nou sistem monetar şi fabricarea monedelor naţionale, la 29 martie/10 aprilie 1867. Alte măsuri ale guvernului Creţulescu: concesiunea pentru construirea liniei ferate Bucureşti-Giurgiu, proiectul de lege pentru introducerea sistemului monetar, votate de Cameră, dar încercarea de a asigura baza materială pentru înfiinţarea miliţiilor, proiectul de lege referitor la taxele vamale, precum şi cel referitor la strămutarea provizorie a Curţii de Casaţie la Iaşi au fost respinse. De o deosebită însemnătate a fost legea privind instituirea monedei naţionale, atât pe plan economic cât şi al afirmării naţionale. Tot acum, a fost adoptată o lege referitoare la stabilirea stemei României.

Dar guvernul acesta dominat de radicali a adoptat şi altfel de măsuri. Astfel, I. C. Brătianu a iniţiat măsuri în legătură cu ,,delicata şi mult discutata problema a străinilor” (V. Russu). Este vorba de  o circulară a Ministerului de Interne, datată 21 martie/2 aprilie 1867, care recomanda prefecţilor din judeţe să ia măsuri de expulzare a ,,vagabonzilor”, fiind vizaţi străinii fără acte, fără domiciliu sau ocupaţie, în primul rând evreii, şi de o lege pentru reînfiinţarea birourilor de paşapoarte, la 6/18 aprilie. Mai mult, circulara respectivă interzicea străinilor arendarea de hanuri şi cârciumi, şi locuirea lor la sate. Măsurile acestea s-au aplicat în multe locuri abuziv, nu numai celor nou veniţi, dar şi unor evrei născuţi în ţară. Circulara, percepută prompt ca o măsură antisemită, a stârnit protestele unor oameni politici din ţară, dar mai ales ale consulilor străini, ceea ce l-a determinat pe Napoleon III să intervină, la sesizarea lui Adolphe Cremieux. Dar aşa-numita problemă evreiască, care s-a născut acum, avea o motivaţie complexă. În urma expulzărilor masive din Austria şi Rusia, populaţia israelită a cunoscut o creştere sensibilă în Principate, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Acest aflux de populaţie străină a fost însoţit de implicaţii economice, ceea ce a provocat reacţii ale oamenilor politici şi măsuri ministeriale în vederea stăvilirii imigraţiei din imperiile vecine. La implicaţiile economice s-au adăugat cele politice, legate de încălcarea autonomiei, accentuarea imixtiunii puterilor garante şi pătrunderea, alături de evrei, a unor agenţi austrieci şi ruşi.

Sprijinul acordat de guvernul radical mişcării naţionale bulgare, în condiţiile în care România reprezenta o bază de atac ale insurgenţilor bulgari, a atras protestele Porţii şi ale unor Puteri, precum  Austria, Anglia şi Franţa. Statele balcanice erau receptive faţă de acest sprijin, încât, în aprilie 1867, prinţul Mihail Obrenovici al Serbiei a vizitat România, iar în iunie, trimisul principelui Nicolae al Muntenegrului aducea lui Carol însemnele ordinului ,,Danilo”. În acelaşi timp, înfăptuirea  dualismului austro-ungar, act care defavoriza provinciile româneşti înstrăinate, a silit guvernul român, mai ales pe radicali, să-şi afirme sprijinul pentru românii aflaţi sub dominaţie străină. Încă din primele luni ale lui 1867, foaia ,,Reforma” scria despre România ,,una şi nedespărţită”, care urma să se constituie după prăbuşirea ,,colosului putred al despotismului”. În momentul sărbătoririi la Bucureşti a zilei adunării de la Blaj, la 3/15 mai 1867, a fost propusă înfiinţarea societăţii ,,Transilvania” (care ,,nu este politică, ci numai naţională, curat naţională”), constituire salutată de ASTRA ardeleană. O altă foaie bucureşteană, ,,Perseverenţa”, care avea drept redactor pe Al. Candiano-Popescu, directorul de cabinet al lui I. C. Brătianu, a desfăşurat o întreagă campanie de presă pe această temă, iar ziarul ,,Românul”, condus de C. A. Rosetti, publica o rubrică ,,România de peste munţi”, subliniind în paginile sale unitatea naţiunii.

În acest context, Candiano-Popescu, apoi Carol Davila şi B. P. Hasdeu au călătorit în Transilvania, iar ultimul avea să scrie la întoarcere: ,,Moldova, Transilvania, Muntenia nu există pe faţa pământului, există o singură Românie, cu un picior în Dunăre şi cu altul pe ramificaţiunile cele mai depărtate ale Carpaţilor” (,,Românul”, din 6 august 1867). Frământarea naţională izbucnită în vara anului 1867, în contextul extern amintit, a fost privit cu reticenţă şi chiar cu ostilitate de către Puteri, ea avea să continue însă, fiind o reflectare a poziţiei guvernului român şi a radicalilor, dar şi o reacţie faţă de dualismul austro-ungar. În toiul evenimentelor, la sfârşitul lui iulie 1867, principele Carol a avut o întâlnire cu sultanul Abdul-Aziz, la Rusciuk, cu câteva zile înainte ca guvernul Creţulescu să cadă şi după prealabila demisie a lui I. C. Brătianu.

Continue reading „Ioan POPOIU– Afirmarea unei naţiuni: România 1866-1947 (8)” →

Adoptarea Constituţiei şi votarea noii legi electorale au dat un nou impuls evoluţiilor politice interne.

 La 15/27 iulie 1866, s-a constituit un nou guvern, condus de Ion Ghica, dar, odată cu revigorarea luptei politice interne, noul cabinet a reflectat divorţul radicalilor de conservatori. Majoritatea membrilor săi erau conservatori de diverse nuanţe (C. A. Rosetti, radical, a demisionat după câteva zile), George Ştirbei, Petre Mavrogheni, Ioan C. Cantacuzino. Noul guvern a trebuit să facă faţă foametei din ţară şi, în acelaşi timp, a fost silit să amâne aplicarea legii tocmelilor agricole din cauza unor frământări ţărăneşti. După intrarea în vigoare a Constituţiei, în viaţa politică aveau loc regrupări, fără să se închege încă partidele propriu-zise, de exemplu, conservatorii s-au grupat în jurul Comitetului Ordinii, iar liberalii radicali în societatea Amicii Constituţiunii. Odată cu noile grupări politice, s-a afirmat şi presa de partid, ,,Ordinea”, organ conservator apărut la Bucureşti, ,,Constituţiunea”, foaie de aceeaşi culoare la Iaşi, ,,Românul”, publicaţie virulent radicală, condusă în continuare de C. A. Rosetti. Pe lângă liberalii radicali, cea mai dinamică grupare politică româneacă, foarte activă în Muntenia, se va constitui ,,Fracţiunea liberală şi indepenentă”, în Moldova, condusă de Nicolae Ionescu, fruntaş paşoptist, care reprezenta stânga liberală.

După adoptarea Constituţiei şi votarea legii electorale, constituirea a două mari partide a completat în bună măsură ,,suprastructura” politică din România. În 1866, la începutul domniei lui Carol, liberalii, activi şi dinamici în general, continuau să fie divizaţi. Pe primul plan, erau radicalii, gruparea politică cea mai puternică şi mai închegată, condusă de cei doi tribuni paşoptişti, I. C. Brătianu şi C. A. Rosetti, personalităţi de mare anvergură, care au avut un rol decisiv în viaţa politică, după 11 februarie 1866, urmaţi de moderaţii munteni, sub conducerea lui Ion Ghica. În Moldova, aşa cum am văzut, în spiritul liberalismului acţionau două grupări, ,,Fracţiunea liberă şi independentă” de la Iaşi, coagulată în jurul lui Nicolae Ionescu şi mica grupare liberală închegată de M. Kogălniceanu. Acesta acumulase un imens prestigiu ca ziarist şi istoric vizionar înainte de 1848, autor al unei constituţiei liberale în timpul revoluţiei şi prim-ministru reformator sub domnia lui Cuza.

Dintre aceste curente liberale, radicalii erau cei mai bine organizaţi şi mai energici. Această grupare avea în frunte pe Brătianu şi Rosetti, lideri politici care pentru români întruchipau ,,spiritul paşoptist”, adică acel efort nobil de a crea o societate modernă bazată pe emancipare şi respectul libertăţilor civile fundamentale. Personalităţile celor doi se completau reciproc: Rosetti era ideologul inspirat, ziaristul înaripat, plin de entuziasm şi spontaneitate, care credea cu toată pasiunea în forţa ideilor de a transforma societatea, în timp ce Brătianu era omul politic, neîntrecut în dezbateri şi bun organizator, devotat, ca şi prietenul său, ideilor liberale, dar fără să fie marcat de ideologie, un spirit pragmatic. Convinşi că numai un partid numeros, bine închegat, putea să rămână la putere pentru a-şi realiza obiectivele propuse, ei au procedat la închegarea unui partid cu o largă bază de masă, având organizaţii în fiecare judeţ şi oraş însemnat, în toamna lui 1866. Sub egida ,,Societăţii Amicilor Constituţiei”, au fost trimişi delegaţi în fiecare parte din ţară pentru pentru difuzarea de materiale informative şi organizarea de întruniri, în care să fie explicate principiile directoare ale noului sistem politic. Radicalii urmăreau cu obstinaţie să atragă grupurile comerciale şi profesionale urbane şi pe tinerii intelectuali care studiaseră în Apus, dar mesajul lor era îndreptat şi spre elementele sărace ale muncitorimii din oraşe. Scopul lor era închegarea unui partid la scară naţională, care să se bucure de sprijin în straturile claselor mijlocii şi de jos.

Pe baza programului politic şi a metodelor specifice utilizate, radicalii au obţinut rezultate rapide, la alegerile din toamna anului 1866 şi, în martie 1867, după o înţelegere cu M. Kogălniceanu, ei au alcătuit un guvern de coaliţie, în care Brătianu era figura dominantă. După instalarea la putere, cei doi lideri radicali au continuat decis planurile lor de constituire a unui partid de anvergură naţională. Ei au acordat o atenţie deosebită Moldovei, unde radicalii erau mai slabi, apoi au urmărit să câştige susţinerea grupării lui N. Ionescu, însă, în ciuda concesiilor făcute, precum îngrădirea activităţilor  evreieşti, care afectau interesele comerciale şi financiare moldoveneşti, gruparea de la Iaşi şi-a păstrat independenţa. În plus, în acţiunea lor politică, radicalii au întâmpinat şi împotrivirea lojilor masonice, formate în multe oraşe după 1866. Brătianu şi Rosetti au privit cu suspiciune activitatea lojilor, pe care le percepeau ca centre politice ale opoziţiei conservatoare, urmărind fără succes să le distrugă din interior. Radicalii (,,roşii”, cum erau denumiţi de adversarii lor), pentru a-şi consolida propriul partid, au recurs la ,,maşinăria guvernamentală”, pe care au manipulat-o. Brătianu, de pildă, a uzitat de puterea sa, ca ministru de Interne, pentru a îndepărta numeroşi funcţionari, pe care i-a înlocuit cu simpatizanţi ai radicalilor.

Continue reading „Ioan POPOIU– Afirmarea unei naţiuni: România 1866-1947 (7)” →

Constituţia din 1866. La 11/23 mai 1866, a fost desemnat un nou guvern condus de Lascăr Catargiu, care avea drept principală misiune elaborarea unei Constituţii veritabile. Principele şi guvernul, deopotrivă, erau confruntaţi cu probleme grele interne ale ţării, dintre acestea cea mai dificilă era necesitatea de a obţine fonduri, deoarece Cuza lăsase o datorie publică de 55 milioane piaştri. Cei mai mulţi funcţionari, ca şi ofiţerii armatei nu erau plătiţi de şase luni, iar posibilitatea unui împrumut era exclusă câtă vreme Puterile nu voiau să-l recunoască. Costul vieţii fiind îngrozitor de urcat, era dificil să se aştepte de la cetăţeni să acopere deficitul.  I. C. Brătianu încercase zadarnic să convingă Adunarea să decidă o emisiune fiduciară, guvernul fiind silit să trăiască din expediente Ceea ce complica şi mai mult situaţia era o epidemie de holeră, izbucnită în Moldova. După ce a fost supusă unor modificări de către un comitet al delegaţilor secţiilor, proiectul legii fundamentale a intrat în dezbaterea generală a Adunării, la 17/29 iunie 1866. Însă începutul dezbaterilor pe această temă a prilejuit o neaşteptată izbucnire antisemită în Moldova, ce s-a extins rapid în Bucureşti. Încercările progresiştilor din rândurile radicalilor de a obţine emanciparea evreilor au eşuat în faţa curentului contrar din sânul opiniei publice româneşti. S-a ajuns până la arderea unei sinagogi la Bucureşti, ceea ce a silit pe evrei să ceară ei înşişi retragerea acestei măsuri .În jurul redactării noii legi fundamentale, pe baza preambulului ,,Actului adiţional” din 28 iunie 1864, (cf. raportul lui Green din 13 iunie), s-au dezlănţuit  chiar de la început dispute aprige între radicali şi conservatori şi numai ,,răbdarea stăruitoare” a principelui a dus în final la o înţelegere între cele două grupări politice Diferenţe de păreri serioase au separat rapid cele două grupări politice într-o serie de probleme, precum importanţa unui parlament bicameral, amploarea sufragiului, prerogativele principelui, în special dreptul său de veto în materie de legi, şi  statutul străinilor . A prevalat în general punctul de vedere al conservatorilor, de pildă, Senatul a fost aprobat drept cameră superioară, pentru a mai micşora din atribuţiile Adunării, percepută de ei ca un organism liberal. Apoi, conservatorii şi liberalii se pronunţau deopotrivă pentru sistemul electoral cenzitar, însă opiniile lor difereau mult asupra mărimii averii şi a felului în care diferitele categorii sociale aveau să fie reprezentate în parlament. Şi aici conservatorii şi-au impus optica lor, în tentativa lor de a nu îngădui ca ,,ignoranţii şi cei lipsiţi de experienţă” să ,,slăbească sau să anihileze voturile claselor inteligente şi cultivate”. A fost impus, în final, un venit mare drept condiţie a dreptului de exercitare a votului, iar alegătorii au fost împărţiţi în colegii ce avantajau gradul de instruire şi averea. La insistenţa conservatorilor, a fost acordat principelui dreptul de veto absolut în privinţa legilor Dezbaterile privitoare la drepturile politice ce urmau să fie acordate străinilor, mai ales evreilor, au fost aprinse, însă deosebirea dintre cele două grupări a fost mai mică în acest caz. Opoziţia faţă de acele prevederi ce eliminau criteriul religios a fost puternică, considerându-l un impediment în calea naturalizării. Mulţi nu ignorau concurenţa economică a evreilor şi altor străini, nici privilegiul de extrateritorialitate al sudiţilor. Astfel, în final, articolul 7 al Constituţiei permitea doar străinilor creştini să devină cetăţeni şi să beneficieze de drepturi politice, formulare rămasă în vigoare până în 1879. Totuşi, în ciuda reuşitelor conservatorilor, adversarii lor, liberalii, au repurtat un real succes obţinând  aprobarea unui articol ce menţiona că numai Adunarea, chiar fără acordul Senatului, avea dreptul să aprobe bugetul.

Noua Constituţie a fost adoptată, la 30 iunie/11 iulie, existenţa guvernului de coaliţie conservator-liberal înlesnind adoptarea ei în cadrul dezbaterilor din Adunarea Constituantă. În aceaşi zi, principele Carol a depus jurământul pe textul Constituţiei adoptate, iar la 1/13 iulie 1866, noua lege fundamentală a fost promulgată. După votarea Constituţiei, Adunarea a păşit la discutarea şi votarea unei noi legi electorale, la 4/16 iulie, iar la 6/18 iulie, Constituanta a fost dizolvată . Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866-1947 (5)” →