Alexandra MIHALACHE: George Roca despre puterea cuvântului

Literatura, ca orice artă, descoperă viaţa, afirma Ion Agârbiceanu. Cei care iubesc literatura pot descoperi adevărata putere a cuvântului. Pot atinge frumuseţile universale şi pot pătrunde în profunzimea lor, înţelegând că din cuvânt se revarsă lumina şi emoţia. Iubirea pentru cuvânt este iubire pentru frumos şi una dintre cele mai frumoase maniere de a explora lumea.

Scriitor, poet, promotor cultural, editor de carte, grafician, redactor şi redactor-şef la mai multe publicaţii, George Roca se dedică literaturii de câteva decenii. S-a născut la 14 iulie 1946 în oraşul Huedin, Cluj, România. După scurt timp de la absolvirea Facultăţii de Filologie s-a stabilit în Australia, la Sydney. În anul 1993 a devenit membru al Academiei de Ştiinţe, Literatură şi Arte (ASLA), iar mai apoi membru Emeritus al Academiei Româno-Americane. De asemenea, este membru al mai multor organizaţii şi fundaţii culturale, dar şi fondatorul Academiei Româno-Australiene. Şi, nu în ultimul rând, este unul dintre fondatorii portalului de literatură Confluenţe literare, un proiect de mare succes. A publicat 3 volume de poezie şi 2 volume de proză, însă nu se opreşte aici.

În prezent, coordonează şi colaborează cu zeci de publicaţii literare, de care se ocupă cu mult interes şi devotament. De când se ştie, George Roca şi-a dorit să urmeze calea cuvântului şi să-i descopere tainele şi frumuseţea. Însă nu le-a păstrat doar pentru sine, ci a încercat mereu să îi ajute şi pe ceilalţi să înţeleagă puterea cuvântului. O mare parte din timp o dedică promovării celor care pătrund în tainele scrisului. Şi se dăruieşte acestui scop deoarece crede că astfel se ajută şi pe sine şi pe ceilalţi. Despre toate acestea, George Roca a vorbit cu drag şi am descoperit un ardelean cu suflet frumos, simţul umorului şi îndrăgostit etern de cuvânt.

***

Alexandra MIHALACHE: Ce înseamnă literatura pentru dumneavoastră şi cât timp vă dedicaţi promovării valorilor literare?

George ROCA: Literatura pentru mine înseamnă ceva minunat. Ceva fantastic. Pentru care trăiesc. Ceva care mă ţine legat de un computer în general zece ore pe zi. Sunt vehement, nu-i aşa!? Literatura este o parte din viaţa mea. Un instrument care mă face să trăiesc, să respir, să îmi satisfac dorinţele, să creez bucurii şi să îmi fac prieteni şi cunoscuţi pe tot mapamondul. În general, producători de literatură română, căci eu scriitor şi promotor de limbă română sunt!

De când mă dedic literaturii? Încă din liceu! Şi au trecut vreo şaizeci de ani de atunci! De când promovez valorile literare! Nu întotdeauna sunt valori, ci doar scriitori debutanţi sau începători pe care îi ajut să crească, să se dezvolte, să scrie (mai) bine şi să îşi ia zborul printre litere, să publice, să scrie cărţi şi să îi fac să înţeleagă Scripta Manent. Scrierile şi copiii – atât rămâne după ce trecem în lumea cealaltă. Atât! Am început să promovez oameni care scriu de aproape 30 de ani. La început, încurajând prieteni, mai apoi promovându-i în revistele cu care am colaborat şi despre care aş putea zice că sunt peste cincizeci. Publicaţii din diferite părţi ale lumii, îngrijite tot de românaşi! Din Sacramento până în Israel şi din Noua Zeelandă, via Australia până în România. Cu timpul am acumultat peste 2000 (două mii) de corespondenţi care mi-au trimis producţiile domniilor lor spre publicare. Noroc că nu trimit toţi odată! Mulţi au fost debutanţi! Stângaci, începători! Şi ce dacă!? Eu i-am încurajat să scrie, să se perfecţioneze, să se sofistice în tainele scrisului. Unii au înţeles, alţii au abandonat, alţii s-au apucat de șotron, bambilici sau de poker. Era mai simplu! (Glumesc!) Am fost criticat pentru această „promovare” a necunoscuților literari de către un ilustru „luceafăr” aşa-zis critic (literar?). Mai bine să nu-i dăm numele, că poate e ranchiunos… și nu vreau flexări de mușchi! Dar totuşi acest domn a făcut și bine. M-a ambiţionat și am continuat şi mai abitir să promovez debutanţi! Căci zisu-mi-am: din zece debutanţi dacă ajunge unul să se remarce măcar, e minunat! Decât să le tai aripile…! Dar nu mi-a fost ușor. A trebuit să îi tratez cu multă delicateţe. Am să vă dau un exemplu. O tânără din Bucureşti mi-a trimis câteva poezii bunicele, doar că mai trebuia lucrat puţin la ele, la versificație. M-a pus necuratu’ să le „machiez” puţintel şi tânăra poeta şi-a pierdut elanul şi încrederea în sine şi nu a mai scris niciodată! Mii de scuze! Îmi pare atât de rău! Consider că avea talent. Am încercat, dar nu am putut să o (mai) conving să scrie! Îşi pierduse încrederea în dânsa… Aşa că, deseori când am întâlnit debutanţi, i-am tratat cu mai multă înțelegere…

Am fost redactor şi redactor-şef la mai multe reviste din Australia (Românul Australian, Spirit românesc, Jurnal olimpic), din Statele Unite (Mioriţa, Clipa, Romanian VIP), din Germania (Agero şi ProLitera) din România (Confluențe literare, Cetatea lui Bucur, Booklook ș.a.)… Acolo am întâlnit corespondenţi cu care am colaborat şi cărora le-am redactat şi publicat lucrările şi care atunci când am plecat de la acea publicaţie, din varii motive, m-au urmat… Şi aşa s-au adunat peste 2000. Am redactat până în prezent (din 2006) peste 7000 de articole. Nu e o laudă! E un fapt care poate fi cercetat şi constatat pe internet. Aş oferi cu drag aceste materiale Institutului Cultural Român pentru a le arhiva sau publica în cărţi. Cred că ar ocupa un raft întreg de bibliotecă. Doamne-ajută să pot ajunge la 10.000 de articole!

Alexandra MIHALACHE: Mai au şanse tinerele talente în domeniul literar? Ce importanţă au revistele literare?

George ROCA: Desigur că au şanse! Tinerii au o mulțime de mijloace tehnice la îndemână. Îşi pot publica singuri lucrările, îşi pot face o revistă, pot publica o carte on-line. Dacă scrierile acestea vor fi de valoare… vor fi aplaudaţi. Dacă nu… nu îi ceartă nimeni. În cel mai rău caz, vor fi ignorați. De obicei… dacă ceva nu place, se tace! În revistele pe suport de hârtie nu prea pot fi promovaţi prea mulți necunoscuţi deoarece au spaţiu limitat, hârtia costă şi mai apoi tartorii cei consacraţi nu prea vor să împartă laurii cu de-alde samurachieni! (vezi cuvântul/apelativul „samurache” în lucrarea lui Lazăr Șăineanu, Dicţionarul universal al limbei romane, Ediția VI, 1929). Dar, precum am zis mai sus, trebuie să persevereze, să scrie cât mai mult, să se perfecţioneze… şi cu timpul vor simţi gustul roadelor!

Revistele literare virtuale, sau cele pe hârtie, au o mare importanţă în promovarea şi atragerea celor care scriu! Oferă spaţiu de publicare şi totodată cititori. Dacă materialele scrise sunt postate pe internet, într-un blog sau o revistă literară, poate fi găsit foarte repede producătorul de literatură, după nume, prenume, titlu, sau parte din materialul publicat, spre bucuria căutătorilor şi spre stima scriitorilor.

Alexandra MIHALACHE: Cum aţi defini poezia şi când a început pasiunea pentru ea?

George ROCA: Poezia este un instrument literar care bucură şi linişteşte sufletul, chiar dacă uneori este un pamflet sau un strigăt de durere. Este un mijoc de exprimare a sentimentelor umane. Căci numai oamenii scriu poezii! Poezia este o oglindă vie a sufletului care iese la iveală pentru a vedea şi ceilalţi cât de curat, cât de vesel sau necăjit este, cât de zbuciumat este sau cât de îndrăgostit… Poezia numai aşa se poate scrie! Cu sinceritate. Nu o scrii sincer nu mai are mesaj, nu mai e poezie… Devine ceva fad, abstract şi chiar deranjant… Pasiunea pentru poezie cred că este o calitate a fiecarui om, dar puţini se încumetă să o scrie, să o etaleze. Fiecare om (cred că!) scrie poezie, într-o oarecare perioadă a vieţii… Măcar un catren, câteva rânduri… Încă din copilărie… „Că nu e om să nu fi scris o poezie” zicea poeta Elena Grigore (Prima poezie) într-un minunat cântec compus de Nicolae Kirculescu! Corect!? Aşa este…! Cei care neagă se ascund după deget!

Continue reading „Alexandra MIHALACHE: George Roca despre puterea cuvântului” →

George ROCA: Interviu cu Doamna Prof. Univ. Dr. Stela Drăgulin

George ROCA: Vă mulţumesc că aţi acceptat acest interviu. Ne cunoaştem virtual de câţiva ani, find membrii ai Academiei Româno-Americane. Anul trecut, aţi fost desemnată de conducerea Academiei în Comitetul de organizare a celui de al 41-lea Congres ARA care a avut loc la Craiova în perioada 19-22 iulie 2017. V-aş ruga să îmi relataţi câteva impresii despre acest eveniment şi reuşita lui.

Stela DRĂGULIN: În calitatea mea de director pentru România al Academiei Româno-Americane pentru Arta şi Ştiinţă sunt implicată într-o oarecare măsură în organizarea congreselor, dar adevăraţii făuritori ai întâlnirilor noastre ştiinţifice sunt cei care răspund direct de fiecare eveniment.

George ROCA: La Congresul ARA de la Craiova aţi promovat muzica clasică prin câţiva studenţi sau colaboratori de-ai dumneavoastră. Cine este Renata Vari?

Stela DRĂGULIN: La Craiova am prezentat un moment muzical cu pianistul Botond Szöcs şi soprana Operei din Craiova, Renata Vari, acompaniata la pian de Corina Stănescu. Renata a fost studenta Facultăţii de Muzică din cadrul Universităţii Transilvania şi i-am fost profesoară la Analizele schenkeriene. A făcut o carieră frumoasă internaţională, actualmente este doctoranda mea, deci colaborarea noastră se dezvolta şi pe plan ştiinţific.

George ROCA: La concertul de la Craiova tânărul Botond Szöcs, studentul dumneaoastră de la „Universitatea Transilvania” a preformat cu virtuozitate încântând urechea ascultătorului şi producând ropote de aplauze la final. Cine este Botond Szöcs? Detalii vă rog.

Stela DRĂGULIN: „Minunat cântă tânărul pianist Szöcs Botond… Un al doilea Richter… Nici nu aş şti cu ce să încep… cu grija lui de a reda corect fiecare frază muzicală, cu sunetul lui plin, rotund, cu versatilitatea incredibilă de care a dat dovadă! […]. Dar, peste toate, aş remarca o sensibilitate ieşită din comun şi un elan pe măsură…” spunea în cronica recitalului de pian de la Ateneul Român, criticul Petra Gherasim. Şi elogiile tânărului pianist pot continua.

Pianistul Botond Szöcs, în vârstă de 23 de ani, s-a făcut remarcat în lumea muzicală graţie temperamentului energic inconfundabil, potenţat de intensitatea trăirilor artistice şi manifestat prin forţa persuasivă a interpretării. În 2018 a devenit şeful de promoţie al Facultăţii de Muzică cu media generală 10 pe toţi anii de studiu. În 2017, a obţinut Premiul de Excelență în Muzică al Academiei Româno-Americane pentru Ştiinţe şi Arte, pentru cel mai bun interpret în calitate de solist, membru al unui ansamblu de muzică de cameră sau acompaniator. (American Romanian Academy for Arts and Sciences Music Award for Excellence – The Best Concert Performer aş a Soloist, Member of a Chamber Music Ensemble and Accompanist).

Debutul solistic, la doar 17 ani, în compania orchestrei Filarmonicii de Stat din Sibiu, a fost urmat de noi apariții concertante alături de orchestrele simfonice din țară. În repertoriul solistului au pătruns rapid piese de rezistență ale genului, lucrări concertistice de W.A. Mozart, L.van Beethoven, E. Grieg, F. Liszt, R. Schumann, F. Chopin, S. Rachmaninov şi W. Lutosławski.

Preocupat deopotrivă de muzica de cameră, Botond a susţinut, în perioada 2015-2016, integrala Sonatelor pentru pian și vioară de Mozart şi Beethoven. Impresionat de prestația artistică a pianistului, partenerul său din cadrul integralei beethoveniene, violonistul Peter Rosemberg (prim concert-maestru al Bamberger Symphoniker, Germania), a afirmat elogios: „Tânărul pianist Botond Szöcs continuă pleiada de mari talente din clasa celebrului pedagog al pianului, Stela Drăgulin. Are un temperament eruptiv şi pasionat, însă sesizează şi realizează aspectele poetice ale muzicii. Are o tehnică foarte dezvoltată şi sigură, dar întotdeauna subordonată conţinutului muzical.” Începând cu anul 2017 a început seria recitalurilor axate pe repertoriul pentru două piane şi al cvintetelor cu pian.

Momente notabile în ascensiunea pianistică a lui Botond sunt și apariţiile sale cu programe de recital în țară și peste hotare, între care amintim turneele din Marea Britanie, Italia, Ungaria, Germania, Vietnam şi China. În toate acestea, prestaţia să artistică a fost considerată un succes, captivând audienţa cu o „performanţă electrizantă, zguduitor de profundă.” (Comunicat de presă) şi lăudat fiind de critică de specialitate.

„Graţie calităţilor muzicale incontestabile şi îndrumării de excepţie de care beneficiază, pianistul a realizat versiuni remarcabile ale lucrărilor interpretate, care au evidenţiat plenar calităţile artei sale instrumentale /…/ precum şi capacitatea de a reliefa bogăţia semantică a muzicii. Am apreciat arsenalul de mijloace pianistice (cuprinzând tehnica de degete şi de bravură, dar şi tuşeul plin de sensibilitate şi nobleţe), care a contribuit la evocarea evenimentelor, printr-o impresionantă acumulare de dramatism şi forţă expresivă.” (Carmen Manea – Cronică de concert).

Continue reading „George ROCA: Interviu cu Doamna Prof. Univ. Dr. Stela Drăgulin” →

Virgina Vini POPESCU: Taina scrisului (70) – Imagini din holograma gândului

M-am născut în ziua de 10 iunie 1952, în localitatea Scurtu-Mare, judeţul Teleorman, în tânăra şi frumoasa familie Alexandrescu Eugenia şi Anton, care fusese binecuvântată, cu 6 ani în urmă, cu fetiţa Maria-Mioara Alexandrescu. Şcoala generală am făcut-o în satul natal, după care am urmat Liceul Teoretic din Videle şi studiile superioare. Sunt absolventă a Facultăţii de Fizică – Chimie a Universităţii „ AL.I. Cuza“ Iaşi, a mai multor cursuri postuniversitare de specialitate şi de formare didactică şi managerială şi a doctoratului în Fizică.

Cu literatura am fost prietenă dintotdeauna. Dragostea pentru citit şi pentru compuneri, care a fost baza relaţiei mele cu literatura, mi-a fost trezită de unchiul meu patern, învăţătorul Victor Alexandrescu, o permanenţă intelectuală a copilăriei mele, un om pasionat de cultură, de ştiinţă, de citit, un bun rezolvitor de probleme de matematică, un cunoscător al istoriei naţionale, un pedagog şi un patriot desăvârşit.

Curajul plecării spre şcoală cu fruntea sus a fost determinat, în mare măsură, de atitudinea părinţilor mei faţă de învăţătură şi de înţelegerea, din vreme, a multor lucruri, din mediul educativ în care am petrecut „ cei şapte ani de acasă”. Iubită şi primită cu drag printre oamenii mari, printre musafirii permanenţi ai casei, reprezentaţi de intelectualii: Victor Alexandrescu, învăţătorul Ion Măntescu, învăţătoarea mamei mele- Virginia Duţică, preotul Vasile Bădescu, am asistat la discuţiile lor despre oameni de cultură şi ştiinţă, despre eroii neamului, despre scriitori şi opere literare, despre valorile naţionale, despre compozitori, poeţi, pictori, sculptori, despre evoluţia lumii şi rostul şcolii, despre ceea ce mai târziu am realizat că reprezintă valorile morale şi spirituale în care m-am format. Din acele vremuri, stimulată de „doamna învăţătoare”, Valeria Coşniţa, (al cărui portret moral l-am prezentat în eseul „După o jumătate de veac”), am început să fiu atrasă de poveşti şi citit.

Mai târziu, în gimnaziu, am fost pasionată de compunerile literare-tematice, pe care le primeam ca „temă pentru acasă” de la doamna profesoară de limba şi literatura română, Georgeta Măntescu, o îndrăgostită a profesiei de dascăl. Cu demnitate şi dăruire, doamna reprezenta, la catedră, a treia generaţie de dascăli din familia sa. Pe atunci, dar mai cu seamă în anii de liceu, am început să scriu versuri, poezii, eseuri, care au rămas prin caietele mele de „teme individulale”, din care am citit la diferite întâlniri cu prietenii sau cu colegii interesaţi de literatură. La vremea intrării în liceu, urmând „modelul familiei”, (sora mea a devenit profesor de matematică), am optat pentru profilul real. Am valorificat, astfel, metodele de rezolvare a problemelor, înţelese bine în timpul antrenamentului făcut în anii de şcoală generală cu „unchiul Victor”. Am trecut la pasiunea pentru rezolvarea problemelor din culegerile de nivel mediu de dificultate, apoi a celor cu grad de dificultate sporit şi a celor de concursuri şi olimpiade şcolare. Bucuria desluşirii „rebusului matematic” s-a amplificat în anii de facultate cu rezolvarea problemelor de Fizică. În perioada liceului, am citit multe cărţi recomandate de profesorii mei.

Am urmat o facultate care nu era înrudită cu literatura, dar am simtit tot timpul că iubesc scrisul. Prin „anii 80”, încântată de „Flacăra lui Păunescu” şi de invitaţia găsită la o rubrică ce viza dialogul cu cititorii, i-am trimis o poezie. Poetul nu a întârziat, în numărul următor dându-mi răspunsul şi sfatul de a mă strădui să fac aur din gândurile aşternute pe hârtie (alchimie!). După terminarea facultăţii, când m-am căsătorit şi am devenit mămica unui băieţel (Cătălin / 21 iunie 1978), i-am compus poeziile copilăriei. Când Cătălin a început să citească, s-a întâlnit cu primele poveşti pe care le scrisesem pentru el. Devenind bunică, am reluat ciclul. La naşterea Antoniei, nepoţica mea, (10 iunie, 2009), i-am dedicat poezia „Când îngerii vegheau” şi am publicat-o în revista „Repere Educaţionale”.

Deşi o parte din scrierile mele au fost date publicităţii anterior, îmi place să consider că acest moment a fost debutul meu literar. De atunci şi pâna acum, în albumul meu literar au apărut mai multe pagini. Toate îmi sunt dragi, sunt părţi din sufletul meu, sunt „imagini din holograma gândului”. La poarta intrării lor către cititori, am bătut cu sfiala specifică începătorului şi mi-au răspuns doi oameni dragi, cărora le mulţumescu cu orice ocazie: scriitoarea româno-canadiană, Elena Buică şi jurnalistul român stabilit în Australia, George Roca. Ei mi-au întins mâna şi mi-au îmbrăţişat sosirea. Oameni deschişi la minte şi la suflet, cu dragoste de ţară şi de neam, dornici să promoveze creaţiile românilor, cei doi mi-au indicat şi mie, ca multor români-scriitori, revistele de cultură la care publicau, la care erau colaboratori sau fondatori.

Am început, astfel, o colaborare cu multe reviste scrise şi virtuale, publicând ani în şir ce am scris. M-am înscris cu grupaje poetice la mai multe concursuri literare, obţinând premii şi menţiuni, am participat la peste 40 de antologii de poezie şi proză, (4 sunt bilingve) , am devenit membră a Ligii Scriitorilor Români. Am hotărât, după ce am prezentat mai multor critici literari scrierile mele, să trec la volumele personale. Astfel, mi-au apărut cărţile: „Între porţi de Univers” – poezie clasică (Editura „Anamarol”, 2016), „Clonarea lui Jerry” – poezii pentru copii (Editura Dandes Press, 2017) şi „Faţete de cristal” – proză scurtă (Editura Dandes Press, 2018).

Mulţi scriitori teleormăneni, printre care: Romulus Toma, Nicolae Dina, Nicoleta Milea, Gheorghe Olteanu, Gheorghe Pietreanu, Lia Nenciu, Domniţa Neaga, Emilia Stroe, mi-au fost alături în etapele de prepublicare a cărţilor, precum şi la lansarile lor, care au avut loc la Biblioteca Judeţeană „M. Preda” din Alexandria. În acesta an, „Anul Centenarului Marii Uniri”, am avut plăcerea să dau curs invitaţiilor mai multor edituri, care şi-au propus să publice antologii cu această temă. Prin scrierile mele, aduc un mic buchet cu tricolor la mormântul celor care au realizat, cu un secol în urmă, visul milenar al românilor: „Marea Unire”. Mă retrag, astfel, cu gândul spre capitolul „Nemuritorii” din cartea „Între porţi de Univers”, în care i-am slăvit.

Peste trei luni se rotunjeşte secolul unităţii naţionale, iar peste câteva zile este Ziua Limbii Române! Cu gândul la aceste evenimente, ca fiică de veteran, persoană cu profunde trăiri patriotice şi scriitoare, doresc ţării mele: La mulți ani România! Mulți ani în pace, unire și prosperitate, urmași frumoși și demni de înaintașii lor!

––––––––––-

Virginia Vini POPESCU

Alexandria, sfârșit de august 2018

George ROCA: Păcatul traducerilor neprofesioniste

Motto:

Daca Adam şi Eva ar fi fost chinezi, am fi încă în paradis, deoarece ei ar fi ignorat mărul şi ar fi mâncat şarpele!

(Autor nescunoscut)

Făra brizbizuri introductive, fără pic de înţelegere, fără menajamente, răspund direct şi franc la… chestiunea asta arzătoare aflată la ordinea zilei. Problema traducerilor scrierilor literare româneşti într-o limbă străină devine din ce în ce mai acută, cu un impact negativ pentru literatura noastră… Traducerile neprofesioniste le consider un lucru de prost gust, un compromis, făcute cu scopul de a arata lumii că (cică!) faimosul poet român (cică, din nou!) a devenit citibil şi în alte limbi! Dar conform traducerilor scrie ca draku! De ce? Deoarece, de fapt traducătorul traduce ca draku! (am scris „draku” cu kapa pentru a îl arăta şi mai negru decât este!)

Eu vorbesc – scriu bine în engleză, italiană, maghiară şi binişor în franceză, germană, rusă şi spaniolă…, dar nu m-aş încumeta totuşi să traduc operele unui român în nici una din limbile cunoscute. De ce? Pentru că aceste traduceri nu se ridică la nivelul valoric a lucrării din limba română. Şi atunci, în loc să facă un bine scriitorului român, totul apare ca un compromis deoarece cititorul judecă ceea ce a scris traducătorul… nu ce a scris adevăratul autor. De aceea nu mi-a plăcut să promovez niciodată traduceri la revistele cu care colaborez.

Egoul românilor le spune că după 40 de ani de „cortină de fier”, a venit vremea când este permis orice pentru a deveni faimoşi peste hotare! Vor să fie internaţionali! OK! Înţeleg! Dar cu ce reprezentanţă? Sau traducători de alde moş Gulie care stă la Paris de douăşdeani şi face pe literatul bilingv, sau cu Gogu Ruptură care a ajuns în Italia la vremea pensionării şi care din lipsa de ocupaţie s-a apucat de traduceri… dar româna a uitat-o pe jumate, iar italiana nu a învăţat-o decât la nivel de grădiniţă.

Aceşti doritori de notorietate universală, ar trebui să se zbată în primul rând să devină cât mai naţionali, să vină străinii şi să se bată să-i traducă. Imediat îmi vor sări mulţi în cap! Da, dar noi suntem o ţară necunoscută, pusă la index, şi nebăgată în seamă… Greşit! Sunt ţări mai mici decât a noastra, ţări africane, sau pierdute pe mapamond, şi totuși de acolo răsar poeţi şi scriitori cunoscuţi de toata lumea, oameni care sunt traduşi prifesionist de marile edituri, oameni care iau chiar premii de valoare, precum un Nobel. De ce Ohran Pamuk turku’ şi nu Oprea Papuc rumânu’?

Şi apoi, mai avem o mare problemă, lipsa de caracter, invidia şi defăimarea conaţionalului: „Cine, mă? Poetul Icsulescu să fie propus pentru un Nobăl? Sau Apăunescu, Cezarvănescu, Evulescu, Blandieneasca, Cărţărescu, Dinemircescu sau Ţepelescu? Păi măi? Aştia e toţi pătaţi! Apăunescu e plecat la Bellu și n-a mai venit…, Cezarvănescu a murit de hemoroizi c-a făcut prea multă zarvă, Evulescu e prea slab şi are inel de corb, Blandieneasca e cum e, Cărţărescu joacă toată ziua cărţi, Dinemircescu au cavitate bucală prea mare și mai bine și-ar vedea de cratițili lui, iar colonelu’ Ţepelescu trăieşte în întuneric în colonia de la Beznea! Posibil că toţi au fost ori turnători, ori muncitori necalificaţi la furnalul Iepocii de Aur… căci dacă nu au fost, trebuie să fi fost ceva dubios cu ei. Le găsim noi o bubă! Or fi unelte ale capitalismului precum Gomescu, Pacepescu sau Semitescu!”

Revenind la traduceri… Măi prietene, cum naiba să fie apreciat producătorul de literatură mioritica contemporană în străinătate când este deja compromis din start de de invidia colegilor capri-voisine-ni, care-i bagă scobitori în roate de cum scoate capul de sub coviltir, şi apoi, de nişte traduceri dubioase, de toata pomina, făcute de „alde literişti” care îşi caută şi ei un locşor prin păienjenişul literaturii…. şi cărora, scriitorul dornic de notorietate, le mai rămâne şi dator!

Apropos, un talentat poet ardelean a făcut atâta tevatură cu promovarea unui mare poet canadian, pe care l-a omenit, cinstit, purtat, corcolit, lăudat, tradus şi scris despre el, iar acesta la rândul lui n-a binevoit să îi traducă românaşului nici măcar o poezea! Trăiască tradiţionala ospitalitate românescă! Unde draku ne este mândria! Am ajuns un neam de pliznaci sau de plezuroi? (de la englezescul please şi pleasure – vezi dicţionar!)

Nu trebuie să fim ostili, dar mai bine ne-am ocupa de sofisticarea şi rafinarea propriilor creaţii decât să tot lăudam şi să-i promovam pe unii şi pe alţii din străinătate – care până la urmă ajung să creadă că li se cuvine… că sunt aleşii domnului! Cum dăm de un scriitor cu un exotic „nume spaniol format din cel puţin trei segmente” ne închinăm la el ca la viţelu’ de aur… iar pe-al nostru îl „facem cadavru de debara” şi ne debarasăm de el în grabă.

Continue reading „George ROCA: Păcatul traducerilor neprofesioniste” →

Teodor MEȘINĂ: Despre cunoaștere

Nu cunoaștem nimic prin simpla contemplare a obiectelor sau a fenomenelor. Putem doar să luăm cunoștință de existența lor. Să aflăm că există, că au o culoare distinctă, niște dimensiuni, eventual un anumit miros și dacă nu știm sigur că nu sunt comestibile nu vom încerca să-i aflăm și gustul. Pentru estimarea culorilor a dimensiunilor și a greutății vom avea nevoie de experiență și de ceva cunoștințe… În lipsa lor ne vom rezuma să luăm doar act de prezența fizică a unor obiecte necunoscute. Adevărul (relativ) din ele îl putem afla numai când spiritul creator, activat de curiozitate, de necesitate sau de voințe exterioare, îl descoperă prin studiul aprofundat. Pentru o reușită cât mai obiectivă și cât mai amplă este necesară o anterioritate de alte cunoștințe. Există un carusel al metodelor de interogare. Se succed, completându-se, decurgând una din cealaltă, la finalitatea fiecărei experiențe. Cunoașterea adevărului despre un obiect nu este o simplă reflectare a lui în conștiința noastră.

Dar să nu uităm să nu ne încredem pe deplin în propriile forțe! Nici în totalitatea experiențelor anterioare și nici în bagajul cunoștințelor teoretice. Să nu uităm să dăm slavă lui Dumnezeu! Domnul ne-a îngăduit să descoperim adevăruri ale realității înconjurătoare și pentru a ne arăta ce am pierdut prin neascultare. Dumnezeu nu a ascuns de noi adevărurile, a dat porunca de a nu mânca din pomul cunoașterii ca să se arate Adam vrednic de a-și câștiga, prin voia lui dar și cu ajutorul harului Creatorului, starea de îndumnezeire, care-i fusese promisă. Dumnezeu a vrut să pună la încercare puterile morale ale primului om, pentru ca să-i ofere prilejul să și le întărească, concret, prin practică și să ajungă astfel la acel grad de desăvârșire încât să nu mai poată păcătui niciodată. Sfinții Părinți ne învață că oprirea gustării din pomul cunoștinței nu a fost o oprire de principiu, o oprire absolută ci temporară, o amânare pentru vremea când omul, după puterile lui raționale și cognoscibile, avea să fie apt pentru aceasta. Dumnezeu nu a oprit omului cunoștința despre lume pentru totdeauna, ci numai până ar fi ajuns să-și stăpânească simțirile, până când omul se va maturiza din punct de vedere spiritual, Adam a fost ca un copil.

Dumnezeu când a creat lumea, a creat odată cu ea și Timpul. Timpul, care azi, ne exasperează coordonându-ne existența. Timpul a fost creat pentru a marca, pentru a avea un element de ajutor în existența noastră, nu un torționar, cum e conceput de unii tineri care sunt mereu grăbiți. Revenind la cunoaștere, în timpul care se scurge contează și percepția lui. Apropo de Teoria relativității. Mi-aduc aminte de o glumă: „Dacă ții mâna o secunda pe o plită încinsă, ți se pare că ai ținut-o o oră. Dacă ții mâna o oră pe sânul unei fete, ți-se pare că ai ținut-o o secundă” Unii savanți susțin că pământul are un puls constant, frecvența a fost de 7, 83 Hz (Rezonanța Shumann) dar din iunie 2014 s-a mărit. În câteva zile s-a înregistrat o accelerare de până la 16, 5 Hz.
În timpul vieții noastre experimentăm foarte mult, s-au enunțat o mulțime de teoreme, de Legi, referitoare la lumea fizică, s-a diversificat vocabularul și s-au înmulțit metodele de cercetare științifică. Majoritatea oamenilor pun mare accent pe lumea văzută. Pentru mulți, înțelesurile spirituale ale lumii nevăzute rămân ascunse. Asta nu înseamnă că ele nu există.

Timpul poate fi un factor esențial în cunoaștere. Este o coordonată importantă. Graba timpului este o părere sau o realitate? Dacă repetăm azi o experiență făcută înainte de 2014 respectând toate indiciile, inclusiv coordonata: Timp, vom avea același rezultat, sau nu? Mulți ani frecvența de rezonanță s-a menținut, cu ușoare variații, la o constantă de 7,83 Hz -ritmul bătăilor naturale ale inimii Pământului- În iunie 2014 s-a modificat. Observatorul Spațial rusesc a înregistrat un vârf brusc la 8,5 Hz. De atunci s-au înregistrat, doar în câteva zile, o accelerare a rezonanței Schumann până la 16,5 Hz. Frecvența fiind în acord cu nivelele undelor alfa și teta ale creierului uman, acest fenomen poate fi factorul esențial pentru care mulți oameni au început să simtă că timpul a accelerat, că evenimentele din viața noastră se petrec mai repede…
Cunoașterea, în mod obișnuit, se bazează pe simțuri. Dar cunoașterea mai poate să-și îndeplinească misiunea și dacă pleacă de la percepția intuitivă. Oamenii au și un Eu parapsihic.

Cunoașterea mai poate fi și dincolo de simțuri. Pare un nonsens și totuși…
Cunoașterea teologică mai poate fi interpretată ca o „experiență personală a transfigurării Creației de către Harul necreat”. În tradiția răsăriteană nu s-a făcut distincție între teologie și mistică. Dionisie Areopagitul a folosit termenul de „teologie mistică” cu sensul nu numai de cunoaștere a religiei (a lucrurilor tainice) dar și de cunoaștere experimentală dobândită prin trăirea unirii cu Dumnezeu. Așadar, experiența mistică, presupune o reducere a simțurilor. Misticul, contrar cercetătorului, fără să facă apel la simțurile care contribuie la cunoașterea lumii văzute, cu ajutorul credinței realizează cunoașterea lumii nevăzute. Sfântul Părinte Nectarie, într-una din cărțile Sfinției Sale, scria că întâi apare cunoașterea firească din curiozitate, după care datorită credinței apare adevărata cunoaștere. Fără să se facă apel la simțuri.
Rene Descartes, în cartea „Meditații metafizice”, în a treia meditație, privitoare la existența lui Dumnezeu, afirmă că Dumnezeu este „substanța infinită, de sine stătătoare, cât se poate de înțeleaptă, cât se poate de puternică şi de care suntem creați…” Vorbind despre ideea de infinitate, idee cuprinsă în Dumnezeu, afirma, că noi oamenii, fiind ființe limitate, finite, doar atingem tangențial ideea de infinitate… o atingem cu gândul… Am reuși să o cuprindem dacă am fi la fel de reali ca însăși infinitatea. Dumnezeu, cel infinit, ne-a creat. Noi suntem finiți, nu reușim să-L cuprindem…

Blaise Pascal, cu scepticismul său religios, oponentul raționalismului strict al lui Descartes, s-a pronunțat spunând că este o pretenție arogantă a filosofiei teoretice să explice existența lui Dumnezeu. De fapt, nu sunt necesare aceste explicații. Existența lui Dumnezeu nu trebuie demonstrată, este unicul adevăr absolut axiomatic, se impune ca evident prin el însuși.

Ierarhul Capadocian, Sfântul Vasile cel Mare, clarifică semnificația cunoașterii prin revelație: „putem cunoaște însușirile divine care ne-au fost descoperite prin Revelație, dar nu putem cunoaște însăși firea lui Dumnezeu cea mai presus de orice cunoaștere.”
Câteodată, și omul de știință apelează la metodele misticului; descrierea unor fenomene fizice se face renunțând la ajutorul simțurilor. Structura și comportarea lumii, la nivel cuantic, cât și caracteristicile spațiu-timp nu pot fi sesizate cu ajutorul simțurilor. Unele adevăruri științifice sunt găsite cu ajutorul rațiunii. Nivelul cuantic impune o barieră de ne survolat. Fizicianul Bohr a proclamat „o revoluție a conceptelor“. După părerea sa: „reprezentările spațio-temporale şi cauzale ale fizicii clasice sunt radical inadecvate pentru descrierea domeniului cuantic“.

Omul este alcătuit din materie și din spirit. Unii medici se rezumă la a cunoaște doar materia, încercând că găsească, măcar, paliative. Dar…, veșnicul „dar” conjuncțional, încă din antichitate, medicii au privit omul ca pe un tot unitar. Au studiat afecțiunile fizicului ținându-se cont și de spirit. Au dat importanță cuvenită spiritului.
Odată cu conceperea fătului omul este înzestrat și cu suflet.

Sfântul Maxim spunea că este concomitentă venirea la existență a sufletului și trupului: „… trupul nu poate exista înainte de suflet, sau după suflet, nici sufletul, mai înainte de trup sau după trup, căci nici unul nu e numai o parte folosită de cealaltă ca un ipostas preexistent”

Mântuitorul a spus: „Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeți-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena” (Matei 10, 28)

Mult mai important este sufletul. Mai benefică este, pentru om, mai întâi cunoașterea temeinică a Lumii nevăzute.

Filosoful Nikolai Berdiaev afirma că: „Adevărul este spiritual, este în spirit şi este victoria spiritului asupra obiectivității nespirituale a lumii, a lumii lucrurilor”
Tendința de a cunoaște rezidă în dorința de a da răspunsuri întrebărilor noastre.
Existenzphilosophie, filosofia existențială — termen introdus de Fritz Heinemann — ar trebui să pălească în raport cu studiul Religiei Ortodoxe.
Religia este capabilă să răspundă tuturor întrebărilor existențiale!
Părintele Stăniloae scria că: „Omul nu crește numai prin întrebările sale, ci şi prin răspunsurile sale practice la iubirea lui Dumnezeu, descifrată în răspunsurile lui Dumnezeu, concretizată în lucrurile şi în persoanele lumii şi în noile circumstanțe produse de Dumnezeu pentru creșterea omului credincios şi potrivit cu nivelul de fiecare dată al acestuia”

Harul Duhului Sfânt ne ajută să luminăm neînțelesurile lucrurilor într-un fel propriu, prin voia lui Dumnezeu, complet diferit de celelalte metode folosite în cunoașterea științifică, lipsită de credință.

„Gnoza autentică nu poate fi separată de harismă, de iluminarea prin har, care transformă capacitatea noastră de înțelegere”

Adevărul Absolut este unul singur: Dumnezeu. Cunoașterea deplină a adevărurilor relative, pătrunderea în sensurile Creației, în profunzimea lucrurilor, este posibilă când se realizează o comuniune cu Creatorul!

Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție!

–––––––

Teodor MEȘINĂ

Bucuresti, 15 septembrie 2018

–––––––-

MEȘINĂ Teodor, scriitor, poet, eseist, născut în Bucureşti, la 1 mai 1949. A studiat, ca autodidact, filosofia, psihologia și logica. După cum ne declară domnia sa, filosofia l-a apropiat de arte: de pictură, sculptură, poezie şi proză. Prima poezie a publicat-o în revista liceului: „Muguri”. A avut contribuții în diverse reviste precum ar fi: „Dor de Dor”, „Cervantes”, „Glas comun”, „Adevăr și Caritate”, „Logos & Agape”, „Armonii Culturale”, „Convorbiri literar-artistice” ș.a. A avut o contribuție de seamă la antologia de proză scurtă „Toamna se culeg prozele” în anul 2015. Cărți publicate (romane): „Surorile Ilarion” (Editura „Sfântul Ierarh Nicolae”, 2014), „Dragoste și Vanitate” (Editura „Inspirescu”, 2016), „Laura” (Editura „Sfântul Ierarh Nicolae”, 2016. A mai scris o carte de versuri, una de proze scurte, una de eseuri și încă două romane. (George ROCA, Rexlibris Media Group, Sydney, Australia)

Mihai PĂCURARU: Retro – Poezii

Motto:

„E rimarrai

La cosa piu bella

Tra tutte la cose belle

A cui non ha saputo

Dare spiegazione.’’

(Gianluca Purgatorio)

„Si vei rămâne

Cel mai frumos lucru

Între toate lucrurile frumoase

Care nu au ştiut

Să dea explicaţii.’’

(Traducere din limba italiană de Mihaela Anca Dimciu)

UNEORI, URMELE

Mă iau după urmele tale, ştiind că ai

Trecut cândva prin faţa visului avut,

Şi nu ajung nicăieri: numai smârcuri,

Corbi, pomi desfrunziţi-un peisaj funest.

Caut continuarea lor, în cele patru puncte,

Fire nevăzute mă ţin în loc, înaintând

În mocirlă, cu greu, încercând să prind

De gheare una din păsările ce zboară

Deasupra, ce strigă numele tău.

Multe aripi, în vârtej, ridicat, şi norii storc apă

Pe faţa mea, numele tau rămâne scris şi

Rostit de nu ştiu cine, până ce urmele

Îşi lasă ploaia: nu mai înţeleg visul

Şi mocirla, şi numele.

COREGRAFIE

Aduni, alergi şi risipeşti petale de înţelepciune,

Precum păpădia, cântecul rămâne

Abur pe cer în trecerea avioanelor

La foarte mare înălţime.

Ce armonie-te întrebi şi te miri

Când faci piruiete între pământ şi cer,

Adâncind lutul, înălţând zmeu gândul.

Ai vrea să cuprinzi, din înalt, ceea ce n-ai

Înţeles, să topeşti nectarul în miere, să

Ungi ferestrele sufletelor, să strigi, fără

Să fii auzit doar de tine, cine ştie cine…

Ce scurt e dansul într-o coregrafie învăţată de la

Naştere-chiar de mai-nainte, cu vârste:

Jumătate e viaţă, restul e domol de moarte,

În ocean, o Atlantidă de iubire.

VINERI-SEPTEMBRIE

N-ai mai completat cuvinte în căsuţele goale

Pustiite de păsări; ai privit de pe dealuri

Rugina pădurii şi copiii ce alergau

Printre copacii pregătiţi să-nceapă, treptat,

O nouă toamnă spre iarnă, cu răbufniri

Printre frunzele lăsate de părinţii tăi.

Viile nu s-au cules, în arealul păstorit de tine,

Te simţi legat de mustul ce-ncepe să

Sară ca un ied în boabe, aşteptând

Zurgălăii tinereţii bahice ai anilor, acum

Scuturaţi în bănuţi de salcâm.

Norii sunt tot acolo, aşa cum îi ştiai,

Când printre florile de mărăcini, ca un domn,

Scriai versuri ce alunecau în râuri

Printre vârste şi aripi ridicate în văzduh.

Cine e acolo unde tu nu mai cauţi,

Nu vrei să ştii de sărutul trecător al

Dimineţilor albastre din jocuri

Un tangaj ce ameţeşte, pe rând,

Râuri, pomi, vârste şi părinţi.

BĂTAIA ÎN UŞĂ A UNUI PESCĂRUŞ

Talazurile mării spre ghiocei romantic urcă:

În lotuşi, menire de a cânta urcuşul iubirii,

Pedeapsă de cine inventată?

În fiecare zi, bătaia aceea în uşă sau în inimă,

Îndulceşte speranţa unui mers târât-

Apoi decolezi în tine.

Un tărâm aşa cum îl ştiai, de atunci când

Zăpada ţi se părea că e grămadă de fulgi,

Dintr-un loc unde cineva jumuleşte

Păsări, să-ţi arate o cale de a zbura, fără

Să te ridici de la pământ.

Acum ai urmărit câtiva paşi spre umbrele

Ce ţipă în jurul tău, iar tu, credul, nu înţelegi

Că e un scenariu, cu un bun regizor,

Cum în apus un joc de nimeni inventat,

Descifrând durerea într-un plăcut sărut,

De jumătate alb şi jumătate negru.

Te las într-un vals, cu o barcă şi-un pescăruş

Crescut de mine.

ALFABETUL RIDICĂRII

Un copil vede un balon înălţat şi ar dori

Să fie acolo, ca o treaptă spre şi mai sus.

Lângă el, tatăl îi spune că odată a fost

Cu dorinţa în flăcări de înălţimi,

În lanul mării de maci ai vârstei.

Nu te poţi târî, ostaş al tranşeelor pustii, cuib

Cu zgomote conservate în canalele de știri.

Nu poţi zbura, Dedal şi Icar au plutit

Continue reading „Mihai PĂCURARU: Retro – Poezii” →

Maria DAHLGREN: George Roca – Poeme cifrate traduse în lumba suedeză (1)

KYSSEN

Traducere în limba suedeză:

Maria Dahlgren

Jag blev förälskad i dina läppar!

Vackra, röda, sensuella

lik en persika korsad med ett körsbär

När jag började kyssa dig

din mun hade passionsfruktens smak.

Allt var så närvarande och verkligt

som om två änglar

älskade på min tunga.

Då har jag förstått

varför Adam har syndat!

KY553N

J46 8L3V FÖRÄL5K4D 1 D1N4 LÄ994R!

V4CKR4, RÖD4, 53N5U3LL4

L1K 3N 93R51K4 K0R54D M3D 377 KÖR58ÄR

NÄR J46 8ÖRJ4D3 KY554 D16

D1N MUN H4D3 945510N5FRUK73N5 5M4K.

4LL7 V4R 5Å NÄRV4R4ND3 0CH V3RKL167

50M 0M 7VÅ ÄN6L4R

ÄL5K4D3 9Å M1N 7UN64.

DÅ H4R J46 FÖR57Å77

V4RFÖR 4D4M H4R 5YND47!

SĂRUTUL

George Roca

M-am îndrăgostit de buzele tale!

Frumoase, roşii, voluptoase,

aidoma unei piersici altoite cu o cireaşă.

Când am început să te sărut

gura ta avea gustul fructului pasiunii.

Totul era atât de activ şi real

de parcă doi îngeri

făceau dragoste pe limba mea.

Atunci am înţeles

dece a păcătuit Adam!

5ĂRU7UL

M-4M ÎNDRĂ605717 D3 8U23L3 74L3

FRUM0453, R0Ş11, V0LU970453,

41D0M4 UN31 913R51C1

4L70173 CU 0 C1R34ŞĂ.

CÂND 4M ÎNC39U7 5Ă 73 5ĂRU7

6UR4 74 4V34 6U57UL

FRUC7ULU1 9451UN11.

707UL 3R4 47Â7 D3 4C71V Ş1 R34L

D3 94RCĂ D01 ÎN63R1

FĂC34U DR460573 93 L1M84 M34.

47UNC1 4M ÎNŢ3L35

D3C3 4 9ĂCĂ7U17

4D4M…

DET GALNA RÅDJURET Continue reading „Maria DAHLGREN: George Roca – Poeme cifrate traduse în lumba suedeză (1)” →

George ROCA: Dor de acasă (poem)

Poemul „Dor de acasă” este dedicat Centenarului Marii Uniri. Este compus din patru parți bine definite, dar legate intre ele. Patru poezii care fac un tot unitar. Așa le-am simțit… așa le-am conceput pe parcursul a 33 de ani. În 1985, aici în Australia, am descoperit într-un Almanah Literar (românesc desigur!) o poezie care m-a fascinat. Titlul acesteia era „Transilvania”, scrisă de poetul Nicolae Dan Fruntelată. Aceasta a fost esența poeziei mele cu același nume… Am împrumutat prima strofă și am făcut-o motto la „Transilvania” mea!

(George Roca, Sydney, Australia, 14 iulie 2018)

TRANSILVANIA

Moto:

“Scoate cerbii din păduri

din poveste – sania

dă-mă dorului o zi

până-n Transilvania…

(Nicolae Dan Fruntelată)

Am deschis acum o carte

În limba mea strămoşească

Să dau grijile deoparte,

Fruntea să mi-o descreţească.

Întâlnesc o poezie

Care farmecă bizar…

Totul ce acolo scrie

Îmi pare familiar!

Stihuri vechi de altădată

Despre Transilvania,

Când poetul din poveste

Se plimba cu sania.

Mi-e dor de munți cu zăpadă,

De o vale, de un deal,

De măicuţa mea iubită,

De o vorbă din Ardeal.

O lacrimă-mi se prelinge

Din colţul ochiului stâng,

Nostalgia mă învinge

Şi tăcut încep să plâng.

Simt în pieptu-mi un fior

Şi bătăi de zeci ciocane,

Fiindcă inimii i-e dor…

Dor plaiuri transilvane!

Pe pământuri australe,

M-a cuprins aşa-ntr-o doară,

Dor de gliile natale

Ce călcam odinioară!

ROMÂNIA

Sau pe gânduri la fereastră

Şi privesc spre zarea albastră

Printre florile din glastră

Şi le spun că-mi este dor

De Ţara Străbunilor.

Ochii mi se umezesc

Când acolo mă gândesc…

Ţara mea indepartată

Ce-aș vrea s-o mai văd odata!

Flori mici de „Nu mă uita”

Parcă murmură ceva…

Despre plaiuri, despre munţi

Despre moşii mei cărunţi

Despre icoane cu sfinţi

Şi de dragii mei părinţii

Care-şi dorm somnul de veci

În mormintele lor reci!

Mi-e dor de-o fată cu ie

De un nai, de-o „Ciocârlie”

De Zamfir, de Porumbescu,

De Creangă, de Eminescu,

De Brâncuși-ul din Hobița

De-o horă, de „Perinița”

De faimoșii calușari

De-o crâșmă din Ferentari

De-un chiolhan cu lăutari

Și de-o sticlă de Cotnari!

NOSTALGIE Continue reading „George ROCA: Dor de acasă (poem)” →

Daniel CORBU: Teodor Dume sau singurătatea ca o religie salvatoare

Unul dintre poeții adevărați și profunzi din peisajul liric românesc de azi este Teodor Dume. Născut în 1956, trăitor la Oradea, cu un debut editorial în 1985 (Adevărul din cuvinte, prefață de Gheorghe Grigurcu), cu excelente volume de poeme (Strigăt din copilărie – 1994, Azil într-o cicatrice – 2015, Vitralii pe un interior scorojit – 2016, Colecționarul de răni – 2017), Teodor Dume a fost ocolit cu metodă de făcătorii de topuri și liste de poeți din România. Ca un stigmat pecetea de scriitor local, regional, pe care la începuturi au purtat-o și Bacovia și Kavafis sau Faulkner!

Cartea pe care-o avem în față, pregătită pentru tipar, cu titlul Devoratorul de umbre, impune lectorului un poet metafizic, profund, coborâtor în sine, pentru a reveni cu prețioase mărgăritare lirice de dăruit semenilor. Altcineva le-ar numi coborâri în abis. N-ar greși! Pentru că prin tot ceea ce face, Teodor Dume încearcă să țină Moartea la cîțiva pași mai încolo. Și, ca orice poet blestemat, face asta ajutat de stările poetice, de cuvânt, de semnele unei iluzii universale, între care se simte confortabil, ca peștele în apă proaspătă. Spune poetul: „Sub singurătățile mele nopțile sunt reci.!. Și „În mine nu mai locuiește nimeni/ totuși/ din trup mi-au înmugurit umbre!” Pentru el liniștea e „o umbră ațipită pe trup”, singurătatea e „amanta perfectă”. Alteori „liniștea cotrobăie prin clopot”, iar „moartea își numără morții și tace”. Spun, fără a greși, că prezentei cărți nimic nu i se potrivește mai bine ca motto zisa lui Friedrich Nietsche „Eu sunt singurătatea devenită om”.

Pentru mine, cel care pledez pentru menținerea poeziei române în metafizic și nu în joculețe lirice exterioare, descoperirea lui Teodor Dume e o bucurie, iar lectura acestei cărți, o sărbătoare. Pentru că, poet al profunzimilor, al spectacolului ființial, poetul în discuție este constructorul unui univers liric magnetic, original. Simțindu-se un umil trecător „printre lucruri, lumini și umbre”, poetul încheie cu lumea un pact, mai precis Un fel de armistițiu: „uneori oamenii nu mai fac nimic/ trăiesc din priviri reciclate/ ridică din umeri/ a neputinţă şi/ se vor eroi/ timp în care unii/ scormonesc prin răni/ după o altă iubire/ eu azi o să fac/ ceea ce nu am/ putut/ o să ies din rană şi după/ ce am să o cos la loc/ voi încheia un armistiţiu/ cu mine însumi// şi asta pentru a nu-mi trăda inima.”

M. Cioran spunea că nu poți fi artist adevărat dacă nu ai credința că prin ceea ce faci fondezi o religie. Prin însăși structura sa, pe care-o transmite întocmai poemului, adică structurii lirice, prin perseverența unei teme, Teodor Dume exersează religia Singurătății. Dumnezeu e singur, omul se află într-o singurătate iremediabilă (un fel de temniță recluzionară), o singurătate salvată sau agresată de conjuncturi. Pentru poet Singurătatea este amanta perfectă: „vine tăcută ca umbra peste ape/ seară de seară/ ne aşezăm la taifas/ la urma urmei/ aprindem lumânări/ facem dragoste dar/ niciodată nu ne privim/ e amanta perfectă/ fără pretenţii/ clipeşte des şi are părul răvăşit/ e doar o singură problemă de spaţiu// s-a mutat în mine şi fumează…”Mai spune: „Înlăuntrul meu se sparge tăcerea/ și e tot mai greu de pătruns […]/ unde ești, Doamne?”. Legătura cu Dumnezeu e totală, evidentă și cînd e senin și cînd poetului moartea-i valsează între ziduri. Altădată „Dumnezeu privea fix/ scorbura cerului/ picătura de ploaie sfârşea/ în respiraţia zilei/ şi spaţiul dintre mine şi gând/ se făcea tot mai strâmt/ aerul uscat şi nisipos/ adâncea ridurile// cineva cotrobăia prin mine/ ca printr-un bagaj cu resturi//probabil moartea îşi căuta batista/ căzută într-un colţ al neputinţei…” (Un fel de secetă)

Poetului nu cred să-i fie străină ideea lui Leonardo da Vinci după care artistul creator este o așchie de dumnezeire. Devoratorul de umbre, continuînd atmosfera precedentelor cărți, cu poeme grave, meditative, interogative, deseori oraculare, poate fi citită ca o amplă monografie a umbrei. Oare scrisul nu e tot o umbră ? A sufletului, a ființei, a nesfârșitelor căutări, a eșecurilor sau a princiarelor iluzii ? Obsesiile cărții : urma, umbra, singurătatea, timpul, ecoul. Și dacă timpul este devoratorul de umbre, protagonistul liric e convins că „ecoul tuturor lucrurilor se află în cuvinte.” Iar singurătatea, care „nici lui Dumnezeu nu-i place”, peste tot : „Ceva mai încolo/ o singurătate amorțită pâlpâie/ ca un bec în plină zi// poate mîine voi fi altul”.
Mulți zice-vor despre Teodor Dume că n-ar fi un poet cool, că nu-i postmodernist, că nu-i poetul exuberanțelor și-al cotidianului, că nu emite adevăruri retorizând (ca un fel de măgar liric, așa cum ar spune Platon), că-i manierist, că nu iubește poezia roz, ca atâția exhibiționiști de azi. Că-i prea abisal și prea dedat singurătății. Îl sfătuim să nu-i pese de vreuna din afirmații!

Poet neoexpresionist din familia prestantă a unor Trakl, Blaga sau Vladimir Holan, apostol al unei singurătăți asumate, născut iar nu făcut, Teodor Dume și-a construit cu migală, cu o știință a fiziologiei poemului și o formulă originală un univers liric inconfundabil. El impune în poezia ultimilor decenii o mitologie proprie, fiind unul dintre cei mai profunzi poeți de azi.

––––––––
Daniel CORBU

Iași, 2018

––––––––

Teodor DUME, scriitor și poet român. Născut la 4 aprilie 1956, în comuna Luncasprie, județul Bihor. Este absolvent al Liceului „Înfrăţirea” din Oradea, al Şcolii Populare de Artă din Oradea (secţia Regie-teatru, specialitatea Actorie) și al Academiei de Studii Social-Politice, Bucureşti. A fondat, la 22 decembrie 1977, Cenaclul ECOUL Oradea, pe care l-a condus până în 1989. A fost director general al ansablului artistic ECOUL TINEREŢII din Oradea. În 1983 a fost numit directorul Clubului Tineretului Oradea. A lucrat la Consiliul Judeţean al sindicatelor Bihor, în calitate de director la Clubul Înfrăţirea Oradea, pe care l-a înfiinţat în 1986. În iunie 1991 este transferat, în interes de serviciu, la Casa de Cultură a Sindicatelor din Oradea, ca director adjunct. În perioada 1992-2013 a fost director general la Sc. Club Teo Dume S.R.L din Oradea. Din mai 2013 devine director executiv la Profi CTD Oradea Colaborări: Debut în presă, 1977. De-a lungul timpului a fost corespondent şi colaborator permanent la ziarele şi revistele: Convorbiri literare, Luceafărul, Scânteia tineretului, Orizont, Crişana, Familia, Munca, Unu, Viaţa Militară, Apărarea Patriei, Şoimii Carpaţilor, Bihorul, Literaria, Filobiblon, Aripi Siderale, Ţara Visurilor Noastre, Ţara Crişurilor, Algoritm Literar, Observator ( Canada,) Radiometafora (Canada), Radio R. ROMANIA, Armonii culturale, Oglinda literară, Poezia, 13 plus, Cuvântul liber, Fereastra, Nomen Artis, Răsunetul, Aslro (Quebek), New-York-magazin, Sintagme literare, Ante Portas, Conograf, Literadura, Sfera Eonică, ParnasXXI, Însemne culturale, poezie.ro, Reţeaua literară, Poeţii noştri, Citatepedia, Citate celebre, Citate net, Arspoetica, Cronopedia, Lira 21, Roliteratura, etc.

Teodor Dume este membru fondator (alături de Stelian Vasilescu, şi de alţii) al revistei de cultură Ţara Crişurilor, publicată în Oradea (ediţia 1990), fondator și redactor șef al ziarului Ecoul din Oradea (1990) și director executiv al revistei Confluenţe lirice. Este membru al Uniunii Scriitorilor Europeni (USE) și membru al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Quebec. Membru AJRP (Asociaţia Jurnaliştilor Români de Pretutindeni, Montreal, Canada); membru fondator IRJ&MMA (International Romanian Journalists & Mass-Media Association, Los Angeles, S.U.A); membru fondator al WARM (Asociaţia Mass-media Românilor din Lume, Londra, U.K.). Membru în Consiliul Onorific Internaţional Reţeaua Literară; membru de onoare Lira 21; membru de onoare Confluenţe lirice. Editor Cleopatra – Casa Gândului, Editor Roliteratura,etc. Volume publicate: Durerea pietrelor, (Editura Pim, 2018); Lacrimi de pe altarul trupului (Editura Pim, 2018); Fără grupă sanguină (Editura ArtBook, prefaţa Cezarina Adamescu, cuvânt înainte Cristina Ştefan, 2017); Temniţa de sub rană (Editura Pim, prefaţa Cezarina Adamescu, 2017); Colecţionarul de răni (Editura Pim, 2017); Durerea din spatele cărnii (Editura Pim, prefaţa Ionuţ Caragea, 2017); Vitralii pe un interior scorojit (Editura Pim, prefaţa Ionuţ Caragea, 2016); Azil într-o cicatrice (Editura Pim, prefaţa Angela Nache Mamier, 2015); Moartea, un fluture alb (Editura Pim, 2015); Adevărul din cuvinte (prefaţă de dr. Gheorghe Grigurcu, 1985); Strigăt din copilărie (prefaţă de dr. Gheorghe Grigurcu, 1994) (George ROCA, Rexlibris Media Group, Sydney, Australia)

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Viața

VIAȚA

Prietenului George Roca la zi aniversară

Un surâs de lumină în zori,

O undă de val către prânz…

Anii zburdalnici – cârd de cocori,

Roibul focus în năstrujnicul mânz.

O ancoră adolescina în larg…

Romanță ce surâde tinereții,

Pavilionul de vise sub-naltul catarg,

Axa hiberboreală a vieții.

Crezul împlinirii prelins din azur,

Făclia aniversării-purpură credinței,

Suava sirenă în blană samur,

Mistica mărturie a biruinței.

Tremurul baladei în harfa lui Orfeu,

Șirag de mătănii în ogindiri de vis,

Taină a nemuririi divinului zeu,

Soarta hărăzită în nimb de Paradis…

Casa amintirii unde au fost Străbunii,

Satul ce-și înalță coama către cer,

Freamătul tors din caierul genunii,

Flamura valahului neînvins cavaler.

Pumnul de țărână –chemarea vibrînd,

Floarea ce suspină mireasma de seară,

Fiorul îndrăgostiților tainic tremurând,

Pe prispa chindiei focului de vara.

Murmurul rapsodiei divinului cânt,

Rostuiri profețite de Sibile sublime…

Pescăruși sagetând Mare, Cer și Pământ !

O lume ce-și poartă Destinul prin Tine…

————————–––––––

Gheorghe Constantin NISTOROIU

Costinești-14 iulie 2018