George ROCA: Dor de acasă (poem)

Poemul „Dor de acasă” este dedicat Centenarului Marii Uniri. Este compus din patru parți bine definite, dar legate intre ele. Patru poezii care fac un tot unitar. Așa le-am simțit… așa le-am conceput pe parcursul a 33 de ani. În 1985, aici în Australia, am descoperit într-un Almanah Literar (românesc desigur!) o poezie care m-a fascinat. Titlul acesteia era „Transilvania”, scrisă de poetul Nicolae Dan Fruntelată. Aceasta a fost esența poeziei mele cu același nume… Am împrumutat prima strofă și am făcut-o motto la  „Transilvania” mea!

(George Roca, Sydney, Australia, 14 iulie 2018)

 

TRANSILVANIA

 

Moto:

“Scoate cerbii din păduri

din poveste – sania

dă-mă dorului o zi

până-n Transilvania…

            (Nicolae Dan Fruntelată)

 

Am deschis acum o carte

În limba mea strămoşească

Să dau grijile deoparte,

Fruntea să mi-o descreţească.

Întâlnesc o poezie

Care farmecă bizar…

Totul ce acolo scrie

Îmi pare familiar!

Stihuri vechi de altădată

Despre Transilvania,

Când poetul din poveste

Se plimba cu sania.

 

Mi-e dor de munți cu zăpadă,

De o vale, de un deal,

De măicuţa mea iubită,

De o vorbă din Ardeal.

O lacrimă-mi se prelinge

Din colţul ochiului stâng,

Nostalgia mă învinge

Şi tăcut încep să plâng.

Simt în pieptu-mi un fior

Şi bătăi de zeci ciocane,

Fiindcă inimii i-e dor…

Dor plaiuri transilvane!

 

*

Pe pământuri australe,

M-a cuprins aşa-ntr-o doară,

Dor de gliile natale

Ce călcam odinioară!

 

 

ROMÂNIA

 

Sau pe gânduri la fereastră

Şi privesc spre zarea albastră

Printre florile din glastră

Şi le spun că-mi este dor

De Ţara Străbunilor.

Ochii mi se umezesc

Când acolo mă gândesc…

Ţara mea indepartată

Ce-aș vrea s-o mai văd odata!

 

Flori mici de „Nu mă uita”

Parcă murmură ceva…

Despre plaiuri, despre munţi

Despre moşii mei cărunţi

Despre icoane cu sfinţi

Şi de dragii mei părinţii

Care-şi dorm somnul de veci

În mormintele lor reci!

 

*

Mi-e dor de-o fată cu ie

De un nai, de-o „Ciocârlie”

De Zamfir, de Porumbescu,

De Creangă, de Eminescu,

De Brâncuși-ul din Hobița

De-o horă, de „Perinița”

De faimoșii calușari

De-o crâșmă din Ferentari

De-un chiolhan cu lăutari

Și de-o sticlă de Cotnari!

 

 

NOSTALGIE

 

Reverie printre glastre

Privind spre zările-albastre

Ca un pui de bogdaproste

Care cântă a dragoste.

Gângurit de guguştiuc

Mă-ndeamnă să mă duc…

Să mă duc ori unde, aiurea,

Să mă iubesc cu pădurea,

Să văd o turmă de oi

Păscând iarbă în zăvoi

Şi un munte cu tichie

De zăpadă argintie

Să ascult frunza cum creşte

Şi o vorbă-n româneşte…

 

 

ARDEAL  

 

M-am născut acol’ departe

Într-o urbe din Ardeal

Şi-am să mor printre străini

Pe-al Pacificului mal.

 

Dorul mă macină-ncet

Şi-mi aduc cu drag aminte

De strada copilăriei

Şi de-o vorbă de părinte.

 

Am lăsat acolo totul

Cu durere şi regret

Şi-acum simt că amintirea

Se şterge încet-încet!

 

Inima îmi plânge tare

După sfânta Românie

Nu mai cânt ca altădată

Nu mai recit poezie.

 

Aş vrea să mă-torc acasă

Să găsesc ce am pierdut,

Dulcea mea copilărie

Şi… s-o iau de la-nceput.

 

Ştiu că asta nu se poate

Mă învinge depărtarea

Şi puterile mă lasă

Căci se stinge lumânarea.

 

*

Dacă o fi să mor aici

Pe-al Pacificului mal

Sufletul meu să se-ntoarcă

Tot acolo în Ardeal…

——————-

George ROCA

14 iulie 2018

Lasă un răspuns