Florica PĂȚAN: Mircea Eliade, „Isabel și Apele Diavolului”

Personalitate proteică (cf. Mircea Handoca), Mircea Eliade (n. probabil în 9 martie 1907, București – d. 22 aprilie 1986, Chicago), este autor a 30 de volume științifice, opere literare și eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articole și recenzii cu o tematică extrem de variată. Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime și manuscrisele inedite.

Doctor în Istoria Artelor, personajul-narator din romanul „Isabel și Apele Diavolului” are un caiet, un fel de Jurnal, în care își notează gândurile, frământările sufletești, experiențele de viață, înțelese sau mai puțin înțelese, după cum notează, căci „dacă aș înțelege tot ce scriu, de ce aș mai scrie?” Gândurile și trăirile sale au, de cele mai multe ori, umbre de neînțeles, o anume notă de straniu, care-i marchează existența și conferă narațiunii suspans, forță de persuasiune în stările de conștiință ale personajului central, savant mistuit de pasiuni științifice și patimi omenești, dornic de cunoaștere și pregătit să experimenteze orice extremă.

El și Ea.Tinerețe fără bătrânețe.

El, „doctorul”, apelat astfel de cunoștințe, mărturisește în caietul său ceea ce iubea cel mai mult: propria libertate. În plus, trăind în India, unde realiza studii științifice la Indian Museum aduce în prim –planul notelor sale o idee din țara de la miază-noapte, cum spune el, anume aceea a „tinereții fără bătrânețe” și are plăcerea stranie de a n-o traduce prietenilor săi, eventual doar îi îndeamnă să repete substantivul care sună ciudat în pronunția lor: „ti-neu-re-tze”. Pe Isabel a reușit s-o tulbure, „dar am turburat-o cu ea însăși, nu cu mine. Formele le avea, eu am fost numai conținutul. Unde sunt eu în sufletul Isabelei?” „Cine sunt eu? ” și știe exact că la douăzeci și cinci de ani dorește, pe de o parte, să nu îmbătrânească și, pe de altă parte, refuză mediocritatea. „Nu vreau să fiu comun. Aceasta e spaima sufletului și a trupului meu”. Dorea să fie el însuși în toate formele și gândurile sale. Să nu învețe regulile vieții, înfometat fiind de neprevăzut.

Ea, Isabel, studiază la Colegiu și visul ei era să-și găsească un soț care să joace tennis mai bine ca Willy Crammer. Ea este o existență fără evenimente excepționale, dar mărturisirea că dorea să ajungă în Anglia a fost o surpriză. Și el a iubit-o, argumentând: „Am iubit-o pentru că s-a contrazis. Și-a uitat soțul visat, frumos și șampion”. Așa credea el, dar ea încă mai visa: „Dacă ar vrea el…Dacă acest doctor tânăr care vine din Anglia i-ar spune, în fața Leanorei: „Vrei să fii cu mine, Isabel?”… – atunci ea l-ar învăța să joace tennis și, în schimb, el ar învăța-o franțuzește. Nicio fată din Oatacamund nu știe franțuzește. Doctorul ar ajunge mai învățat decât pastorul, iar ea…”

Răspunsurile date pun în relief un univers interior complex, cu dorințe de cunoaștere aprofundată a sinelui, precum și a celorlalți, asupra cărora dorește să exercite influențe, dacă ar fi posibil. „Iată cine sunt eu: cel care a crezut că poate turbura viețile. Dar, ca să le turbur trebuie să mă apropii de ele, să le ating cu răsuflarea mea, să le scutur, să le desfac. Eu nu pot atinge viața celuilalt. Cine poate atinge și cunoaște viața celuilalt? Poate alergăm toți după aceeași spargere a cercului de fier. Nu știu. … Isabel mă neliniștește; se schimbă. Se schimbă așa cum vreau eu? Nu știu ce vreau. Poate numai să mă bucur de puterile mele, să aflu că sunt, observându-mi sufletul copleșind celelalte suflete.”

Conștient că este ignorat de ceilalți, fiecare având o percepție proprie față de el, doctorul dorește supraviețuirea prin „creaturile duhului său”, nu neapărat după modelul celorlalți care își doresc supraviețuirea în urmași. Are însă angoasa că nu va putea scrie asupra artei asiatice, într-un sens mult mai înalt decât al oricui.

Dacă adevărul nu se află prin dragoste, oriunde s-ar afla el, nu mă interesează. (op. cit., cap.III, „Isabel”, p.31)

Nu are timp destul pentru prietenia cu Isabel. Ca cercetător științific, a descoperit frumusețea statuetelor anamite de la Indian Museum. Simte că se va îndepărta tot mai mult de adevăr în ceea ce privește busturile de lemn și pietrele cioplite din Anam. „De-acum, dragostea mea le descoperă linii savuroase, revelatorii. Dacă adevărul nu se află prin dragoste, oriunde s-ar afla el, nu mă interesează”. Adevărul cunoscut prin dragoste, doar el contează. Dragostea pentru artă, pentru ceea ce ne înconjoară, pentru ființe dragi, ea, dragostea, este calea.

Nu înțelege ce taină îi ascunde Isabel și are senzația că nu-i zărește sufletul. Caută să înțeleagă, dar nu găsește răspuns întrebărilor care i se rostolgolesc în minte.

Dualitate – realitate și irealitate, închipuire. Eu și alter-ego.

Rememorează propria adolescență, sobră și chinuită. Îi pare că propria existență refuză să se realizeze, ba chiar cineva din sine pare a fi murit, părăsindu-l. A cunoscut disperarea sculptorului ce nu poate sculpta și mila pentru geniul său pe care-l numește „sterp”. Se realizează „fragmentar”, dar original, spune el, cu teza de doctorat asupra motivelor decorative în Asia și câștigă Premiul „Natorp”. Dar acum este cutreierat și hărțuit de gândul morții. Și are o presimțire a acesteia, cu percepția că lumea este parțial ireală. O iubire ce nu l-a înțeles și l-a prezentat lumii contrar realității, îi insuflă o dorință stranie de a fi socotit mort de către toți. „Am trăit atât de multe ținte încât, fatal, fiecare an din viața mea se ridică dușmanul celuilalt.” E ceva contradictoriu, o forță contrarie, precum cercul concentric ce îl înghite pe următorul în undele unei ape adânci, tulburate de căderea unei frunze sau a unei pietre.

Dualitatea forțelor lumii: Dumnezeu și Diavolul, binele și răul.

Dacă diavolul, ca o realitate a răului, a înfrângerilor și a neputințelor, ar fi o închipuire, un mit, atunci răul ar fi aerian, n-ar putea fi întrupat. Este un gând care l-a preocupat într-o luptă cotidiană cu Diavolul, pe care îl percepe un creator tot atât de vast ca și Dumnezeu. Tot în adolescență a fost obsedat de „Inchiziție” și se simțea în același timp victimă, judecător și călău.

„Apele Diavolului” – semnificații.

a) Neputința de a crea. Viața ca joc. Subjugarea prin seducție pentru schimbarea celuilalt.

Să aibă percepția că este un geniu sterp, că n-a reușit cândva să taie piatra, s-o sculpteze, pentru a realiza opera visată, îi naște nedumeriri și iată-l ajuns în situația de a crede că „cel mai fecund katharsis nu e creația, ci neputința de a crea”.

Crede că pătrunderea în real se poate realiza pur și simplu prin joc, pentru că jocul conferă instinctul realității și totul devine un câmp de joc, viața, iubirea, arta. Toate celelalte dogme, crede el, „sunt țesute în și din închipuiri”. Pendulează între artă și știință, între ceea ce îi oferă momente de reflecție metafizică și ceea ce îl ancorează în realitate. Îndreptându-se dinspre creație, către alte ispite, aflate peste tot în drumul cărnii, rămâne adeptul libertății în care credea, dar și al păcatului. Aceasta ar fi fericirea omului, păcătuind să se elibereze de stupiditate. Este evident că personajul lui Eliade nu dorește încă să redevină creștin. „Ceva, cineva, în sufletul meu, se irosea, sfărâmat și plâns”, scrie doctorul. „Căutasem și găsisem în păcat uitarea tuturor simțămintelor apăsătoare … femeia nu m-a turburat niciodată. Întotdeauna am căutat partea îngerească sau diavolească din ea. Am spus, am trăit prea mult în metafizică. Acesta e drumul către pierzanie sau victorie, prin femeie.” Seducția este un act lucid, deliberat și fără niciun fel de implicare, trupească sau spirituală. Să subjuge prin seducție, astfel poate opera schimbarea asupra celuilalt. Doar obiectele rămâneau obiecte, însă „în același timp, erau simboluri, semnificații, îndemnuri, probe, lupte, idei.”

b) Simțul timpului ca trecere. Experiențe erotice, homosexualitate, consum de narcotice. Eul și celălalt eu, dualismul personalității umane.

Aici existența sa se fragmentează sub forma unui vis straniu. După seara de la „Bristol Theatre”, când n-a reușit s-o cucerească pe Isabel, ajunge în mod straniu, în închipuirea sa, logodnicul și apoi soțul ei, considerând căsătoria sa „neașteptată și înmărmuritoare”, o schimbare, un nou izvor de viață, a cărei origine, necesitate și sens nu le înțelege însă. Străinul „din mine” se arată în cele mai intime hotărâri. Ajunsese „soțul ideal”, tinerețea începea să se scurgă. În jurul lui i se părea că toți îmbătrâneau. În timp ce copiii îi creșteau, îmbătrânise fără să trăiască. Pierduse simțul duratei. În loc să trăiască „se lăsa trăit”, simțea „cum trece timpul”, moartea lentă a lucrurilor și scurgerea distinctă a clipelor. Simțul timpului îl devorase, văzuse cum oamenii mor clipă cu clipă, precum frunzele înghițite de gropi ce se aflau pretutindeni. Aceasta este taina existenței sale, percepția celor două lumi, realitatea și visul, derulându-se cumva în linia basmului filozofic românesc.

Mediocritatea, cea mai mare spaimă a intelectualului. Excesul, singura cale de a evita acest păcat al mediocrității.

Energiile romanului tranzitează spațiul epic între aceste două borne: mediocritate și exces. Experiența cu opium de la Nanking îi prilejuiește întrebări de tipul: „Sunt tânăr sau bătrân?” „Nu-mi amintesc ce s-a petrecut lângă mine”. Dar se explică: „Pentru mine, opiul, imaginația prin intoxicare sau prin exaltare senzuală, sunt mistificări ordinare, încercări …de a oglindi lumea pură.” Purificare prin exces, un război cu demonul, cu el însuși. Și aceasta în timp ce ființa lui, celălalt, se află undeva mai departe, într-un straniu și inimaginabil „caz”. Un „eu” și un „Celălalt” ce „vorbește întotdeauna alături sau chiar contrariul celor ce trebuia să vorbesc eu”. Nu crede în corespondențele gândurilor în carne și se consideră ferit de senzualitate, iar schimburile calde, mentale, psihice le numește uneori suflet.

Viață fără de moarte.

Continue reading „Florica PĂȚAN: Mircea Eliade, „Isabel și Apele Diavolului”” →

Florica PĂȚAN: Taina Scrisului (115) – Scrisul, mâna care vindecă

Motto: „En poésie, il faut avoir espéré puis perdu l’infini pour connaître la finitude en sa clarté.”

(Yves Bonnefoy)

„Întotdeauna mi-am imaginat Paradisul ca fiind un fel de bibliotecă.” spunea Jorge Luis Borges. Andrei Pleșu considera „Cărţile, felul oamenilor de a avea aripi ca îngerii.”, iar Lev Tolstoi înțelegea cartea bună ca pe „o conversație cu un om deștept.”

Avantajul unui copil născut în România era, pe vremuri, de a avea o bibliotecă în casa părinților săi. Așa am început să citesc, să simt mirajul lumilor închise între coperțile cărților, aripile lor și să – mi dezvolt deprinderi și capacități de receptare, mai întâi, apoi de exprimare a propriilor gânduri… Miron Popescu, profesor de limba și literatura română la o școală gimnazială din Pitești, mi-a fost întâiul mentor în materie, m-a trimis la olimpiade școlare, continuate și în liceu, unde am confirmat un posibil talent, ori o anume înclinație spre scrierea analitică sau reflexivă, precum și un exercițiu susținut în acest sens. Iubeam compunerile pe orice temă, mai târziu redactările, eseurile libere sau structurate, urcam treptele literaturii spre acea zonă a cititorului avizat de-acum.

La UBB Cluj mi-am continuat și oarecum desăvârșit formarea. Profesorii de aici mi-au fost mentori, ca eseiști: Ioana Em. Petrescu și Vasile Fanache în mod special. Devenisem profesor de română-franceză, încă nu scriam, poate doar niște încercări niciodată păstrate, dar formam la elevii mei capacități de receptare a textului literar scris. Adică le puneam la îndemână instrumentele de lucru pentru a se apropia de literatură, demers în care eu însămi vibram pe trepte înalte emoționale, progresând încă.

Patruzeci de ani de activitate în acest sens înseamnă pentru mine baza solidă, cunoașterea în profunzime a teoriei literare, fundamentul pe care puteam clădi în continuare, după ieșirea la pensie. Așa a fost. Era în vara lui 2015, spre toamnă. Singură și deznădăjduită, mi se părea că pierdusem busola și rostul în viață… după dispariția celor apropiați. Particip în 2015 la un concurs de proză scurtă la Editura ALL și obțin locul trei cu „Broderii” pe o temă imposibilă, prietenia între un bărbat și o femeie. Reușesc acest loc trei, onorant și încurajator pentru mine, înțeleg că mă aflu pe drumul cel bun, cunosc acolo pe poeta Emilia Poenaru, editor și mentor al meu, care mă duce direct în „Cenaclul poetic Schenk” și în „Cercul literar de la Cluj”, unde am exersat scrisul: proză și poezie. Am devenit scriitor colaborator la „Confluențe literare”, Literatura de Azi”, „Bel-Esprit”, „Logos și Agape” „Armonii culturale” ș. a., unde făceam ce știam eu mai bine, anume recenzii, note de lectură, eseuri, adunate în volumele „Scriitori români” și „Scriitori străini”, proză și poezie, publicate în 2017. Am semnat recenzii, eseuri, note de lectură, prefețe/postfețe ale cărților unor autori importanți, ca: Viviana Milivoievici, („Lirismul cuantic în Albastru-Infinit”), Andra Tischer-Podia („Legi nescrise”), Ileana Popescu-Bîldea („Viața îmbrăcată subțire”), Viorel Birtu-Pîraianu („Aripi de nisip”), Vasi Cojocaru-Vulcan (Haiku), Virgil Todeasă ș.a. Am participat la un concurs „Poezia de dragoste”, 2017, unde am primit Diploma de excelență și publicarea pe hârtie în antologia respectivă, la Editura „Art creativ” din București, cu poemul „Ori altundeva”: „(…) Despre rostul casei vreau să mai vorbim/ rătăcind prin astre, tot să răscolim!/ despre cum e vremea, ne-nghite pământul?/ cum e mântuirea, dacă plânge vântul,/ dacă mă mai plimbi pe lac cu șalupa,/ sau de vrei cumva să vezi/ Guadelupa.//
Dacă vrei să pun plăcintă la masă,/ ori să îți aduc lună nouă-n casă/ de-un colț să-ți agăți gândurile toate,/ să plutim noi doi, coji de nucă sparte/ pe-oceane întinse și pe mări albastre/ vântul austral să ne poarte-n/astre.// Prin zăvoaie verzi în zile de iunii,/ pasul să se-afunde în liniștea lunii./ Să ne cernem trupul în praful de stele,/ pe fund de oceane să-mpletim inele/ pe un nor de crini de vrei să plutim,/ ori altundeva mâine să/ pornim!”

Primul volum de poezie, în manuscris aștepta în sertar. Poezia… Ea a fost mâna care m-a vindecat, mi-a schimbat viața. Scriind poeme centrate pe „eul” cunoașterii poetice, am început să mă văd mai bine, cine sunt și încotro mă îndrept… Aveam întrebări, căutam răspunsuri…

„Pacea adevărată şi adâncă a inimii şi liniştea sufletească desăvârşită, acest bun pământesc suprem, după sănătate, se poate găsi numai în singurătate şi ca dispoziţie durabilă numai în izolarea cea mai adâncă.” (Arthur Schopenhauer) Atunci când scriem. Da, „cărțile se scriu în singurătate , însă împotriva ei! (Octavian Paler) Și eu ajunsesem să fiu singură, deci era timpul să scriu.

Era timpul să-mi așez gândurile pe hârtie, să-mi ordonez trăirile punându-le aripi… și înțelegând că existența este o căutare neîntreruptă pe un drum care să dea un sens, un răspuns întrebărilor de conștiință, iar poetul este un căutător și restaurator, ce ființează în spații incerte, căutând lumina, esența vieții, în înțelesul ei de cunoaștere și cuprindere a nemărginirii. Omul, în demersul său ontic, nu poate cuprinde realitatea decât în succesiune, în părți, în particule (Ralph Waldo Emerson), având conștiința frumuseții universale. În actul cunoașterii poetice, fiecare parte sau element relaționează cu Întregul, eternul Unu – sufletul. El, sufletul, dă strălucire umanității, dă acea sclipire de diamant lumii în care viețuim și căreia încercăm să-i înțelegem taina, acel înțeles subtil care ne fascinează.

Scrisul începuse să-mi traseze un orizont imaginar, o experiență metafizică, o reprezentare a spirirului însetat de cunoaștere absolută, care, pierzând paradisul pitagoreicei armonii, caută spații compensatorii, cu treceri fantastice de la un timp la altul, în trecut mai ales și în spații stranii uneori… Scrisul în sine devine o taină, cu elemente de sacralitate. Scrisul meu se apropia încet-încet de vis… Unul despre zi. Dar chiar aici este dilema, nu cumva visul devenea mai real decât realitatea? Nu cumva era trăit cu mult mai intens decât realul? Mă aflam în fața unei scrieri reflexive, visătoare, cu o imaginație ce se revarsă într-o metafizică a ideilor preluate din filozofia lui Fichte „lumea e visul sufletului” sau din Kant, subiectivitatea timpului și a spațiului, ca forme ale intuiției; din Leibniz, „în om sunt tot atâția oameni, câte stele se reflectă într-o picătură de rouă, ca un univers într-o picătură trecătoare”.

În noi există o ființă astrală, partea noastră eternă. Visul oniric este un eveniment de cunoaștere despre condiția omului superior și destinul său limitat, despre angoasele sale și durerile pe care trebuie să le înfrunte. Ideea versurilor mele este aceea că omul nu poate cunoaște nemărginirea în timp, în spațiu, în cunoaștere, sau în sentiment, în absolut, decât fragmentar. El nu poate deține controlul asupra lumii și nici măcar asupra sieși, frământările și îndoielile aruncându-l când pe un versant al cunoașterii, când pe altul.

Avem percepții onirice, imaginativ suntem într-un labirint de lumi interioare, mentale, poate un rezultat al lecturilor care ne deschid orizonturi de contemplare, trăind în închipuiri ce ne umplu gândurile subiective, ca într-o lume mai adevărată decât realitatea (Mircea Cărtărescu, în „Solenoid”), dar cu o umbră dulce de tristețe. Conform visului oniric, lumea este visul sufletului (Johann Gottlieb Fichte) și noi vibrăm la metafizica idealistă a lui Fichte și în sufletul nostru răsună această coardă a sensibilității romantice. Dacă lumea este visul sufletului, nu suntem îndreptățiți s-o privim cu zâmbet? Visăm călătorii în univers. Dar universul nu este oare în noi? Nu cunoaștem adâncimile spiritului nostru. Drumul misterios trece însă prin interiorul nostru. În noi sau nicăieri este eternitatea cu lumile ei, cu trecutul și cu viitorul. Lumea este o structură în care nimic nu se poate schimba și constituie fundalul de metafizică eleată. Articulațiile onirice sunt mișcările subconștientului care structurează simbolic imaginea lumii, poemele mele sunt scrise în spirit postmodern, prăbușit sau nu, cu ambiguități, fragmentarism al ideilor, alteritate și multiplicitate a „eului”, cu inserția livrescului, dar va rămâne totuşi un sâmbure de simţire, o trăire a adevărului autentică, atât de satisfăcătoare, de indestructibilă şi de invulnerabilă. În parcursul liric, transfigurări eclatante conferă unicitate viziunii. Substanța poeziei, rigoarea, reflecția nuanțează și vindecă angoasa sufletească.

Pictor al marilor iubiri și al marilor suferințe, poetul explorează trăiri metafizice. Sub lupa tragismului vieții, sufletul nu este abandonat de rațiune. Poezia este meditație existențială, cu forța înțeleptului, iar versurile se zbuciumă în valuri, uneori uriașe, ale gândurilor …la modul absolut auzim vuietul neliniștilor sale. Iubirea este treapta cea mai înaltă spre desăvârșire a lumii, împlinirea vremilor și întruchipare a forțelor lăuntrice ale cerurilor, ale pământului și ale apelor. Gândurile zboară în toate direcțiile, plutim peste realități pe care le înțegem sau nu, trecem prin ere punând câte ceva la temelia societății, avem sentimentul datoriei împlinite, lăsăm moștenire iubirea și totul se repetă ca într-o poveste spusă la infinit, de parcă am cuceri același castel în fiecare zi.

Înainte de primul volum individual, am avut o serie de apariții în Antologii, fie în „Literatura din Călimară”, fie în cadrul Cenaclului „Ecreator”.

*
Continue reading „Florica PĂȚAN: Taina Scrisului (115) – Scrisul, mâna care vindecă” →

Florica PATAN: PREZENTUL lui ACUM și AICI, în poetica niponă scrisă de Vasi Cojocaru-Vulcan

Pentru o sensibilitate artistică precum aceea a poetului Vasi Cojocaru-Vulcan, creator de poezie niponă, a contempla, a privi în adâncul sau în înaltul realităților, a medita în templul muntelui, al naturii cu miracolul și inefabilul său, o lume de o fastă cuprindere, toate acestea devin hrană spirituală, adevărat izvor al poemelor sale, acolo, în solitudine și reflecție. Ochiul atent deschis asupra frumuseții miraculoase a poienilor sau a pădurii foșnitoare, cu poteci pătrunzătoare în mirific, în vârtejul copleșitor al imaginilor, cu văzutele și nevăzutele de noi, oamenii cetății, a surprins pentru „a ne arăta” CLIPA de față, scena, instantaneul din mijlocul naturii, momente din experiența personală pe care poetul nu le evocă, ci ni le arată în chiar spațiul săvârșirii lor, simultan cu fenomenul care le-a produs, acum și aici.
Auzim în haiku-urile sale, clasice sau de tip contemporan, de la scârțâitul ușii, la glasul clopotelor în noaptea de Paști, auzim chiar în momentul producerii „toaca bătrânului schit”, pentru că poetul ni le arată, apoi buciumul, „briza prin cetini”, „clipocitul stelelor”; sau, altădată, țârâitul de greier, șoapte peste trestii, ori tunete. Noaptea e neagră, serile albastre, dar mușcatele sunt albe și, în general, lumea lui Vasi Cojocaru-Vulcan este un univers în alb în care vezi nufăr plutind vara sau ninsoarea, iarna, când „trosnește jarul” în liniștea colibei, afară simți o pală de vânt, arșița nopții de vară sau ploaia, toate văzute și „arătate” în dimineața, amiaza, amurgul sau asfințitul zilei, când au fost trăite cu inteligența de a se sustrage împrejurărilor lipsite de ochiul căutător care are răbdarea și finețea observației și a consemnării atente:

„Vrei să cunoști rostul vieții?
Prinde în pumnul tău vântul,
du pumnul la ureche
și, în tăcere, ascultă!”
(poem de tip Gogyohka)

Apar răzlețe atingeri ale trăirilor personale , dorul sau suspinul, lacrima sau regretul, și acestea mai mult sugerate, căci poetul vede clocotul și splendoarea lumii miniaturale (Mono no aware – un patos al lucrurilor), acolo, în firele de iarbă sub salcâmii scuturați și razele de lună, sau simte, întrevede o lume nerăbdătoare să fie rostită, ponind de la ceaiul din ceașcă, până în depărtări orientale, originare ale stilului său poetic: templul Shoji, Casa de ceai, Marea Galbenă, gheișa cu evantai, kimono-ul, fie ca imagini concrete, fie ca simboluri:

„Marea Galbenă –
un lan de răsăriță
vălurit de vânt”

Vasi Cojocaru-Vulcan scrie poezie niponă, de la Haiku, la Senryu, Sedoka, Tanka, până la Katauta și Gogyohka. Dintre direcțiile sau categoriile estetice ale poeziei nipone, prin care poetul configurează spațiul lui „acum și aici”, ne aplecăm atenția în mod special asupra a două concepte definitorii: estetica Frumosului (Aware) și Efemeritatea (Ryuko). Dacă în estetica occidentală Frumosul este un concept al admirației pentru conținutul său intrinsec, în estetica niponă el este perceput din perspectiva a ceea ce aduce el ca folos și prezentat ca accesoriu al grației și al calității.
În unicitatea destinului său, poetul simte respirația lumii, atent înafara sinelui, la ambientul existențial, dispoziția sufletească a zilei sau a scenei aflate „în obiectiv”, în vremuri sofisticate; având libertatea interioară și vocația de a trăi impactul cu miraculosul, cu fascinația lumii, el surprinde un spațiu al măreției care infiorează, o forță care copleșește cu impresia tonică a firii stăpânitoare, ca o lecție unică a naturii ce pecetluiește taina primordialității:

„Ceruri și ape –
maculând albastrul
un pescăruș alb”

Conceput în formula clasică de 5-7-5 silabe, acest haiku este structurat în două planuri unite estetic prin Kireji, și vizual prin fenomenul reflectării cerului în ape, primul este Fragmentul care proiectează privirea spre Unde? ( pe linia imaginară în universul mare, între apele și cerul reflectat ), cu o sugestie de Kigo, Când? ( Vara ). Spațiul sugerat este linia imaginară care unește pe verticală apele cu cerurile, realități reprezentînd eternul, ceea ce este constant, dimensiunea atemporală a universului nostru (Fueki). Expresia descriptivă sau Sintagma, „un pescăruș alb”, reprezintă răspunsul la întrebările Cine? / Ce? ca dimensiune trecătoare a naturii, efemeră (Ryuko); apariția aici și acum a pescărușului pare că nuanțează albastrul într-un degradé cu alb, dând tabloului acea măreție și splendoare, un Aware intens, armonios. Este o stare emoțională de optimism al omului care-și oferă un răgaz restaurator și o odihnă a sufletului, imaginea și tâlcul ei fiind concentrate în șaptesprezece silabe, cu un verb la gerunziu, câteva substantive și un adjectiv „alb”, al culorii; termenul „albastrul” intră în caregoria substantivelor, nume de culoare, prin conversiune. „Aici” se concretizează în universul mare, iar „acum” este momentul zborului în văzduhul dintre cele două planuri unite prin reflectarea culorii albastre, în plan vizual și prin juxtapunere, gramatical. Natura oferă momente de meditație profundă asupra Frumosului său, cu antiteza etern / efemer, iar privirile noastre se pierd în infinitul întrebărilor despre existență.
Frumosul (Aware) este surprins peste tot în natură, în momente de iluminare ale poetului, aceste circumstanțe „acum și aici”, care surprind fragilitatea clipei, Efemeritatea (Ryuko). Frumoase, deși efemere, sunt vietățile din universul miniatural, atât în haiku-ul clasic, în cel conceput în două linii sau în cel contemporan: gărgărița, lăcusta, ciocârlia, turturica, lebăda, fluturele, colțul ierbii, greierul… Senzația de aware, frumosețe o dau imaginile unei gări în Bărăgan, o capră ce paște, un „biet cocostârc”, umanizat prin acest epitet personificator, plăcut este vântul ce „ezită”, „apele înfiorate” atrag atenția, holdele „în pârgă” sunt văzute, observate în splendoarea lor . Continue reading „Florica PATAN: PREZENTUL lui ACUM și AICI, în poetica niponă scrisă de Vasi Cojocaru-Vulcan” →

Florica PATAN: ,,Aripi de nisip” și zborul în spațiul metafizic al Poeziei lui Viorel Birtu – Pîrăianu

Existența este o căutare neîntreruptă pe un drum care să dea un sens, un răspuns întrebărilor de conștiință, iar poetul este un pendul pe aripa nopții, ce ființează printre dureri, căutând lumina, esența vieții, în înțelesul ei de cunoaștere și cuprindere a nemărginirii. Omul, în demersul său ontic, nu poate cuprinde realitatea decât în succesiune, în părți, în particule (Ralph Waldo Emerson), având conștiința frumuseții universale. În actul cunoașterii poetice, fiecare parte sau element relaționează cu Întregul, eternul Unu – sufletul. El, sufletul, dă strălucire umanității, dă acea sclipire de diamant lumii în care viețuim și căreia încercăm să-i înțelegem taina.

Punctul de pornire și deci imaginea centrală, cu multiplele ei sensuri, în Aripi de nisip, este lumina, ca atribut al lumii ( lumina soarelui) și al subiectului cunoașterii, conștiința poetică (lumina minții) . Imaginile adiacente luminii sunt, în viziunea poetului Viorel Birtu-Pîrăianu, nemărginirea sufletului uman și cosmic, ca obiect al cunoașterii; apoi aripile, termen metonimic pentru ideea de zbor poetic în spațiul cunoașterii, în transcendentul suprasensibil, spre iubire și credință, realități aflate la un nivel înalt de vibrație în spațiul metafizic al Poeziei. În această cheie am citit volumul Aripi de nisip, cu versuri centrate pe subiectul cunoașterii poetice, fie că sunt ele confesive, meditative, contemplative, discursive, sau vizionare, poetul desfășurând câmpuri lirice pe o paletă largă de nuanțe și valențe estetice.

Senzația de zbor în imaginar. Imaginea aripei, substantiv cu formă de plural, cu sau fără determinări, simbol al zborului ( aripi, aripi de nisip, aripi de soare)

Odată cu volumul de versuri Aripi de nisip, călătoria poetului Viorel Birtu-Pîrăianu în spațiul cunoașterii lirice este un zbor imaginar, înaripat imagistic, când cu aripi de nisip , undeva, la malul mării, pe un țărm al iubirii, pe când cuvintele foșnesc a valuri, când cu aripi de soare , când, pur și simplu, cu aripi simple, de zbor. Aripa, în oricare din aceste ipostaze metaforice, sugerează zborul liric al cunoașterii, care în poetica lui Viorel Birtu Pîrăianu poate fi zbatere sau planare lină, peste relieful lumii perceput concret (țărmul mării, sau văzduhul cu pescăruși), sau, de cele mai multe ori peste un spațiu imaginar, ca substanță a unei realități subiective. De aici, lirismul vizionar al aripilor „de nisip”, acele particule de nisip sugerând materialitatea lumii în timp și spațiu, dar și versatilitatea ei. Nisipul, fiind mișcător, deși are greutate, își poate schimba forma de la un moment la altul, iar în viziunea poetului poate deveni aripi de zbor împinse de vânt, sugerând zborul anevoios, îngreunat, al cunoașterii.

Lumina, coordonată definitorie a existenței noastre, simbolul central al câmpului liric în „Aripi de nisip”. Eul liric, autoreferențialitate. Sacralitatea lumii și statornicia ei prin iubire și credință

Imaginea-cheie a versurilor pe tot parcursul volumului, este, într-un chip nespus de duios și sensibil, lumina dătătoare de viață, la care poetul accede în zborul său cognitiv, vibrant, prin iubire și credință, translatând cunoașterea poetică în plan superior, transcendent, suprasensibil. Acestea sunt cele două căi ce converg în sacralitatea, în sfințenia ființării, ca un dat divin primordial. Aflăm jocul iubirii, vis sau realitate melodioasă, și chiar dacă zeii s-au retras în neființă, iubita nu poate fi decât zeiță, mai presus de orice altă închipuire, căci ea este un suflet plăpând înfiripat în lumină, sub lacrima Ta caldă, ce inundă sufletul mereu însetat de statornicia iubirii. Versurile sunt autoreferențiale, centrate pe subiectul cunoașterii, eul liric. El este fascinat de lumina de natură divină și are conștiința sacralității lumii, al cărei liant este credința. Dar și iubirea!

O suită de ipostazieri ale iubirii, în oglinzi interioare sensibile, cu multiplicitatea imagistică a acesteia, precum și „fragmentele” stărilor emoționale diferite, conferă postmodernitate discursului liric, poetul fiind un creator al timpului său, cu un meșteșug artistic bine articulat, identificabil într-o arhitectură lirică atent lucrată, chiar dacă, tehnic, filonul principal al creației sale este imaginația debordantă, inepuizabilă, precum și intuiția lirică. Iubirea, cu reflexii multiple, este în viziunea poetului pasăre în zbor, intangibilă (Pasărea), sau poate fi opozantă și interogativă: erai acolo, eu, la polul opus / luminai a întrebare (Aripi), ori, dimpotrivă, ea este tangibilă și poate uni sufletele primăvara, când vom zbura liberi spre cer/ purtând pe aripi / raze de suflet preacurat (Pe raze de suflet).

Percepția asupra luminii, substanța sine-qua-non a realității vizibile, lumina soarelui, dar și cu sensul de „învățare”, lumina minții, dă sclipiri de diamant versurilor din acest volum ce irizează adevăruri în care ne putem regăsi. Pentru a înțelege tainele lumii, pentru a-și potoli această sete sau dor fără sațiu, cum ar zice Emil Botta, poetul Viorel Birtu-Pîrăianu cere, o clipă de lumină, iar în ochii unui prunc vede, metaforic, bulgări… de lumină, născuți din iubire. Eul liric, într-un elan al propriei ființe, accede la a fi el însuși această lumină (Într-o zi, de va fi), deși, într-un alt poem, are senzația retragerii luminii prin refractare, în ochiuri de apă (Pânze în noapte).

Lumina poetului (înțelegerea) îi este tăcută într-o lume cu licăriri de gânduri și ea împletește tăceri… Transferul de energii este evident, pentru că tăcerea gândului este vibrantă cuantic, iar poetul este un alchimist al lumii în care ecuația cunoașterii își găsește rezolvări poetice profund originale și surprinzătoare.

Inserția livrescului. Multiplicitate a eului, alteritate și fragmentarism vizionar

Imaginar, poetul este însuși Paris. Este o aluzie la Iliada lui Homer, prin care inserează în versurile sale livrescul. Personaj mitologic, Paris, fiul regelui Priam, deși controversat, este renumit pentru vitejia sa, și supranumit protectorul, învingătorul, el are totuși frică de moarte și piere răpus de o săgeată otrăvită. Prin ce se apropie eul liric de acest personaj? Prin iubirea sa, desigur. Ca și frumosul Paris, îndrăgostit de cea mai frumoasă dintre muritoare, poetul își divinizează femeia pe care o vede cea mai frumoasă, ea este mândră făptură și demnă de o iubire nepieritoare.

Medicul-scriitor, ca fiu de preot, face adeseori trimiteri la textul biblic, din versetele căruia citează, ca învățătură a Divinității: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața… Îmbrăcat în raze de lumină / sunt fir din mâna Ta / zâmbind în soare cu speranță și dor de viață. (Fir de lumină)

Căutam un eu, un alt sine ascuns, un alter-ego al ființei sale, spune el în Pulberi de gânduri și are strania senzație că valuri vin din larg să spargă lumina, să șteargă pulberi de gânduri prin care ar fi putut, poate, să-și „vadă” acel abscons abisal, un fel de quelque chose de noir à contenter la care făcea referire pictorul Auguste Renoir, vorbind despre lucrările sale, care-i satisfac o sete interioară, o chemare imensă, ne neimaginat în obișnuitul sau firescul cotidian.

Ideea de fragmentarism este mereu reluată prin imaginea cioburilor care pot fi de gânduri sau de lumini, cu trimitere la realitatea epocii moderne în care primim informația fragmentar, viața noastră fiind o suită de cioburi metaforice informaționale.

Pe de altă parte, fragmentarismul este o cale, o tehnică a pașilor mărunți în demersurile cognitive, spre adevărurile ce vin spre noi în fragmente mici, gândirea conștientă fiind aceea care reconstituie sau recontextualizează întregul fărâmițat, decontextualizat pentru a fi înțeles. Medic de profesie, poetul Viorel Birtu-Pîrăianu are o anume finețe, o subtilitate a observației asupra lumii, de analiză și sinteză a fenomenelor ce țin de corpul eteric sau mental, de microcosmul inimii, al stărilor ei emoționale și de raportare la macrocosm, prin asceze intelectuale, transcenderi în suprasensibil, prin transfigurarea câmpului realității.
Într-un alt context am vorbit despre Umbra, dar, pentru că mi-a plăcut atât de mult versul ce face trimitere, dar nu reproduce, un vers celebru al lui Serghei Esenin, îl amintesc și aici nu plâng, nu gem și nu blestem, tot ca inserție a livrescului, a culturii universale absorbită în substanța poetică proprie, voit sau intuitiv, spontan, în imagini de mare rafinament stilistic postmodern, așa cum inserează livrescul poeții postmoderni, de la Mircea Cărtărescu încoace.

Incertitudini existențiale, intrarea în ceața imaginarului obscur, cu percepția dezolantă a dispariției esențelor

În Ultima scrisoare, un eseu liric despre absență, asistăm la dezolanta dispariție a cuvântului, a șoaptei, a ființei odată cu ele, toate esențe ale lumii. Este o stare de spirit copleșită de incertitudini, ca o confuzie de moment, în căutarea idealului, acela pe care poetul îl repetă obsedant, atingerea sau cuprinderea nemărginirii, simbol care sugerează cunoașterea adevărului suprem, poate acela al Dumnezeirii, printr-o iubire absolută, pământească, ideal al stării de fericire supreme . Poezia lui Viorel Birtu-Pîrăianu este un univers imaginar ce sugerează stări de lucruri din realitatea imediată pe care le transfigurează și le sublimează într-o lume imaginară, cu multiple înțelesuri, broderii complicate în imagini nuanțate mai ales în lumini, dar și în umbre, un imaginar obscur, perceput ca tristețe.

Întrebări puse și mereu reluate în zbateri de suflet pentru a afla răspunsuri esențiale. Principiul cunoașterii emoționale, sufletul fiind coordonata de sensibilitate în actul cognitiv

Continue reading „Florica PATAN: ,,Aripi de nisip” și zborul în spațiul metafizic al Poeziei lui Viorel Birtu – Pîrăianu” →

Florica PATAN: Ultimul zbor (poeme)

Ultimul zbor

privește-mă și spune-mi

că nu vrei să mă vezi cu cămașa asta

de călăreț prin ape otrăvite,

în acea zi de miercuri, cu nările în văzduh ca

un zmeu

credeam că voi zbura iar

în tării albastre de fum,

să câștig timp, să supun distanța

până la cuvântul tău, iată-mă încordat

ca marea dezlănțuită,

prăbușit în gânduri ce-mi sunt

asediate de tine

îmi spuneai mereu

mă gândesc la tine

numai tu-mi știi ruga, îmi înțelegi

pasul frenetic, mă împaci sub

ploile acide, incerte drumuri,

uneori mă superi ca un joc pierdut

și iar mă împaci

cu un sunet pus în vorbele alea ale tale,

izvoare nesecate, cu o nonșalanță

ce construiește

strategii și câștigă războaie fără mine…

totuși mi-e groază de ultimul zbor

Cu vânt dinspre est

îngândurat, cu capul plecat

în sensurile adânci

ale cuvintelor

în litera și vibrația lor, cu mâinile goale

cuprind lumea și

o țin la piept, nu vorbesc de teamă

să nu trezesc

un spirit căzut

din proxima centauri pe o brazdă

întoarsă de nor, ce se destramă

auzul meu e tulburat de mugetul taurilor

primordiali uciși de

o pală de vânt dinspre est…

însingurat, închid filele cărții și

privesc spre celălalt eu…

o să-mi construiesc un sistem metafizic

peste cadavrul

din sufletul lumii,

precum Fernando Pessoa

în care să încapă toate visele mele

neîndrăznite, toate

universurile mele nerostite

și mă voi instala acolo, ziceai,

într-o cazemată inexpugnabilă

doar cu tine, fie și pentru o zi,

poate ultima…

Nimicul potențial

am făcut un scenariu pentru

un film gen Alec Baldwin,

tu ai rolul principal, vei avea

tot felul de probe

până atingi Adevărul

va trebui să faci cascadoriile minții,

să patinezi

pe stânci vara peste jarul durerii,

să înghiți sabia

îndoielilor cu flăcări uriașe,

să trimiți mail-uri

norilor măturați de vânt, să înduri

embargouri pe timp

picurat în destin sau în absurd

vei reuși pentru că te ajută

lacrima de diamant

a sufletului tău

în final vei ieși din labirint, Continue reading „Florica PATAN: Ultimul zbor (poeme)” →

Florica PATAN: PRISMA

Poetul este o ființă complexă, greu de definit, și mai greu de înțeles.

„Am să vă spun un lucru, cu riscul de a mă repeta. Eu nu prea cred ca există poeti, cred ca există poezie.” Nichita Stănescu.

PRISMA

„N-am de gând să stau la povești până târziu , știu că lui îi place să penduleze de la un subiect la altul despre sonoritățile timpului, despre univers, dar, după mii de kilometri parcurși până acasă, e cam problematic… ”

Așa gândea, însă cine e ea să dețină controlul discuțiilor ?

Era târziu.

Se afla în sala de baie, pe când el îi creă o ambianță plăcută înainte de somn, doar cu o veioză aprinsă pe noptieră , în camera de hotel.

Îi promisese toată disponibilitatea ei pentru a doua zi , când era lansarea cărții lui. S-a așezat la somn , nu înainte de a răsfoi acest ultim volum de versuri și nu putea înțelege de ce nu i-l trimisese online, să-l poată citi pe îndelete, așa cum promisese.

Îi plăcu prezentarea grafică a cărții și simți din plin mirosul de tuș proaspăt cristalizat în bucuria lecturii. Dar era extrem de obosită după o călătorie așa de lungă …

Încercă să stingă lumina.

Privi veioza cu mare atenție, dar îi fu imposibil să găsească vreun întrerupător. De unde să fi știut că androidul mascat (in)voluntar ? de vaza cu flori din colț, este conectat și setat să stingă luminile din cameră ?

Mai citi câteva poeme, prinsă în euforia piruetelor semantice și a metaforelor cu trenă expresionistă, apoi, epuizată de călătoria din Montpellier până la Brașov, încercă să adoarmă.

Avea un stagiu în Franța pentru doctoratul său în Matematici, lucra foarte intens, într-o echipă de doctoranzi din Franța, UK și Polonia, acum se simțea devastată, așadar căută din nou să stingă lumina, însă fără succes…

„Nu, nu pot dormi cu veioza aprinsă, mă deranjează, chiar dacă lumina ei e verde, e clar că n-o s-o pot stinge, și-atunci înseamnă că s-a ales praful de somnul meu de frumusețe și, la drept vorbind, sunt ruptă de oboseală ! Pentru ce am venit până aici ? puteam să-i comunic telefonic ce aveam de zis, ce anume hotărâre am luat în ceea ce-l privește, nu mai pot respira în spații virtuale , incerte, fie ele chiar poetice sau filozofice, am obosit, asta e…Acum îl voi susține, iubesc poemele scrise de el, dar…”

Așa o găsi Doru pe la ora nouă dimineața, cu veioza încă aprinsă, citind…

„Ce faci ?”

„Mai am căteva pagini, c’est somptueux ce volume, comme un temple de l’ émotion, cher ami ! am citit toată noaptea…”

„Mulțumesc ! te invit , de îndată ce vei fi pregătită, să cobori pentru micul dejun, mai vin niște prieteni, apoi pornim cu toții spre locația de prezentare, ma chérie…am emoții, să știi…”

Se îndreptă spre android și-i zise , în engleză, să stingă lumina…

„A, da ? Asta era ! Doamne, ce noapte ! pic de nesomn și oboseală j’ suis complètement épuisée, quelle sotisse, să nu-mi spună rostul camerei în acest hotel !”

I se părea că este a doua mare farsă și abia acum o înțelese pe prima, când îi promisese că-i trimite fragmente din volum în format electronic, pentru a-l parcurge pe îndelete… o promisiune neonorată, degeaba a tot așteptat ea, știa el prea bine că vine acasă și-l studiază aici, pentru lansare.

„Va să zică m-a lăsat cu veioza aprinsă, s-a asigurat că citesc !

Deci doi la zero ! nu, așa nu se mai poate, e adevărat n-am putut să-i promit scrierea unei prezentări ca prefață , dar știe bine că am cercetarea mea, în fond dintre toți prietenii săi, oricare putea să-i facă una, ceea ce s-a și întâmplat, dealtfel. Și apoi , nici nu s-a mai obosit să-mi trimită materialul, deci așa, amigo ? Câtă „loialitate ” risipită așa, fără rost ?! ”

Îi plăceau sensurile emoționale și metaforice, eleganța prozodică, metafizica ideilor ce configurează câmpul său liric, apoi confesiunile de mare sensibilitate ale conștiinței lirice în admirabile ritmuri interioare.

Coabitarea aceasta el – el : El, poetul și El, omul, cel care nu se pierde în amănunte, așa – zis frivole, antonimice, vai ! niște concepte estetice, în trei trepte : realitate imediată – imaginea ei – proiecția denaturată ; cădere – plutire -ascensiune ș a m d.
Un poet, pe de o parte – creația lui – și un om, pe de altă parte ! inseparabili și totuși incompatibili… Să trebuiască să iubești pe unul , prin prisma celuilalt…

După prezentare, dineul oferit pentru a celebra evenimentul. Felicitări, autografe, poze , muzică, antren. Târziu în noapte, Doru se despărți de Anna , conducând-o la hotelul unde era cazată pentru câteva zile de ședere în Brașov.

„Mâine dau o cafea în centru, ca semn de prețuire și reverență în fața domniei tale, pentru aserțiunea de azi, te sărut, ai fost strălucită, nu-mi venea să cred că vorbești despre mine !”

„Eu te felicit a mia oară, dragule, pentru comorile de gând și simțire pe care ni le dăruiești… Sigur că vin ! five o’ clock , la Statuie?”

„Ok, dragă, te las să te odihnești. Mâine, doar noi doi, abia aștept, see you!”

Ora cinci.

La Statuie, nimeni ! nici după sfertul academic, nici după trei sferturi de oră. „Doamne ! ce caraghios sunt, uite-mă ca o statuie pironit aici în așteptare, de ce ține telefonul ăla închis ?” Se simțea într-un spațiu emoțional cenușiu precum o pasăre plecată dintr-un cuib inundat bacovian de indiferență și frig, de uitare și burniță… Negura timpurilor trecute se proiecta într-un prezent confuz, chiar mocirlos în ploi interminabile, avea nevoie de alte îmbrățișări, pe care le gusta din plin, încredințat fiind că i se cuvin…Cine era el ? Cum cine ? era El , Poetul, prețuit și iubit de atâta lume, de literați, de un segment constant de cititori fideli …

Plecă pufăind a câta țigară ? aprinsă de nervi, în această oră de așteptare …

„De ce n-ai venit ?” o luă la întrebări aparent calm, dar clocotea în sine, de parcă hăuri fără fund l-ar chema să experimenteze zborul spre cer, prin cădere în gol, ca o umbră proiectată în adâncimi telurice și apoi în spații ascendente, siderale. Avea deseori această viziune, iar Anna îi scrisese în câteva rânduri de atunci, fără să precizeze că au experimentat și alții aceeași viziune…

O abandonă în explicații care nu-l mai interesau și rememoră dizertația ei, patosul ideilor, vocea vibrantă, toate-i păreau noblețea însăși, ca atitudine, în fața unui edificiu poetic care era al lui, simțindu-se de-a dreptul măgulit. Pentru că doar Anna îi părea că pătrunde în profunzimea trăirilor sale și reușea așa de bine să-l înțeleagă:

„Este o stare ( încerca el să-și amintească întocmai cuvintele Annei) de ascensiune spirituală prin transcendere, dincolo de orice posibilitate umană de cunoaștere, confer Immanuel Kant, a unor imagini izvorâte din fluxul spontan al conștiinței. Setea de absolut transfigurată poetic prin acea „cădere spre cer”, să te înalți prin cădere, să trăiești , la nivel mental, zborul ultim, fatal, această sete, aspirație sau stare de grație, toate sunt percepute ca o treaptă de cunoaștere poetică , și respinse , cu tristețe metafizică, în plan rațional: … omul nu poate să zboare… Însă starea de euforie estetică a fost atinsă, prin sensurile simbolice ale versului vizionar, oniric, precum un vis cu ochii deschiși spre inefabil.”

O percepea vorbind, ca prin somn, total neinteresat de argumentele ei, sau de logica ei :

„Nu am ajuns, pentru că n-am plecat !”

„Cum n-ai plecat ?”

„Pur și simplu, așa cum nici tu nu mi-ai trimis site-ul promis, pentru că n-ai dat „enter” înțelegi ?

Și eu am așteptat, am căutat, pierzând din timpul meu pentru o himeră ! Unu : cum să primesc materialul online, dacă tu nu mi l-ai trimis ? ! și doi : cum să ajung , dacă nu am plecat !”

„Nu mă conduce, chem un taxi, îi aruncă ea peste umăr, închizând un capitol și ieșind din spațiul inconsecvențelor generate de anumite energii, precum mișcarea browniană și iat-o deschizând larg ochii , printr-o altă prismă, spre ziua de mâine :

Tout casse, Anna, tout passe… ! Doi la unu, dar oricum nu mai contează.”

„Apel pierdut… ? bine-nțeles ! Doi la doi, égalité!”

—————————-

Prof. Florica PATAN

Alba Iulia, 5 octombrie, 2017

Continue reading „Florica PATAN: PRISMA” →

Florica PATAN: Cântarea iubirii – Eseu hristic

Existența este o căutare neîntreruptă pe un drum care să dea un sens, un răspuns întrebărilor de conștiință, iar poetul este un pendul pe aripa rugăciunii sale, și ființează printre dureri, el fiind însăși lumina, esența vieții, în înțelesul ei de cunoaștere și cuprindere a nemărginirii, acel spațiu al sacralității, în sensul dat de Mircea Eliade. Omul care se roagă pătrunde în spațiul metafizic al sacralității și dă strălucire și speranță sufletului însetat de absolut, aduce acea sclipire lumii în care viețuim și căreia încercăm să-i înțelegem taina, iar glasul se înalță ca un sunet de clopot bisericesc ce ne cheamă pe toți la rugăciune:

Mai am o rugă, Doamne, curată si fierbinte:
pune-mi iertare-n suflet și dragoste-n cuvinte!

Poemul este un eseu hristic despre viață și fragilitatea ei, despre existența ca dar sfânt primit „din mila și-ngăduința Ta”, Creatorul nostru, despre starea de singurătate și ideea de finitudine, ca realitate dezolantă a existenței noastre.

Partea I ilustrează neliniștile sufletului care cere divinității iertare și dragoste, cu durere și nevoia de binecuvântare, în viața „prea iute curgătoare”: Ajută firii mele/și dă-mi puterea tainei

Cu un destin sinusoidal, care cunoaște cădere și-nălțare, omul își înalță ruga spre cer și transcende clipa străină a durerilor existențialiste cu cernit „memento mori” din sufletu-i cu preafiravă lumină: Mi-e sufletul lumină că vine de la Tine,/ pe drumuri troienite de grea singurătate.

Partea a II-a aduce mulțumiri înălțate Domnului, lanțurile grele ale tăcerilor se rup, răzbate deznădejdea argheziană de-a putea manifesta credința „simt că nu am cuvinte, nici suflet să te strig”, și însingurat și în păcat, trupul pare îngenunchiat pe vecie: Spre-a-ți mulțumi, privirea, cu teamă, se ridică,/ și glasul meu uitarea țărânii o despică.

Teama, îndoiala sunt depășite iubirea vreau s-o strig, iar îndepărtarea de divinitate este resimțită tragic, tăcerile mistuitoare crucifică Ființa, ori o îngenunchează, o transpun în starea sau ipostaza celui ce se roagă pe genunchi și pe coate, cu mătănii doveditoare ale pioșeniei și umilinței față de Creatotul și izbăvitorul nostru.

Condiția umană de muritor conferă celui care se roagă, Eului ce se face auzit, și căruia îi corespundem cu toții, fiorul tragic al morții, și simt câteodată , cât de aproape sunt/ de liniștea țărânii.

Timpul și Iubirea creștină sunt percepții ale necesității de a cânta lumina credinței, bucuria, de a primi binecuvântarea, un strop din Slava Ta: Nu teama, nu-ndoiala…Iubirea vreau s-o strig.

Și din nou cereri pe care sufletul le știe îngăduite ca un drum presărat cu milostiviri spre cererea cea mare, aceea a iubirii divine coborâtoare peste cel creat din iubire, totul ca un flux neîntrerupt divinitate-om și, din nou, divinitate: Coboară peste mine în tainică lucrare / cuvinte de iubire, de pace și-ndurare.Te rog ( … )/ eu, cel pierdut prin firea păcatului lumesc,/ să spun, în dulce cântec, ce tainic Te iubesc

Partea a III-a face referire la poemul-rugă definit ca o cântare a bucuriei spre lumină și construit pe dualități antagonice, recunoscute simbolic în lume: arșiță și ploaie, sânge și sudoare, îngenunchere și zbor spre veșnicie, temporalitate și atemporalitate, liniște și dor, roua, așteptarea și clipa regăsirii, lacrimă și uitare, durere dar și speranță, Lumina și Cuvântul din cerurile Tale, precum și roua, lacrimă de iubire a Ceului și lacrima de iubire a omului

Conștiința creștină găsește suficiente elemente care o definesc în relația cu Dumnezeu, niciodată suficiente însă: Sunt doar un om pe care-l încearcă și-l frământă/ Lumina și Cuvântul din cerurile Tale/ pe care-n mare milă mi le așterni în Cale…/ pentru că resimte acut o anume ruptură, ca o pierdere a paradisului/că de-mi ridic privirea, supusă și pierdută,/mă simt uitat și singur. Nici cerul nu m-ajută./ Dacă-mi îngrop privirea, sfioasă, în pământ,/mă tulbur și mai tare, și nu știu cine sunt.(…)/îngenuncheat, în rugă, mă-ntreb, pierdut: Ce sunt?

Citind acest eseu hristic avem percepția unei rugăciuni rostite într-un singur glas, o Cântare a Cântărilor ajunsă la noi ca o rugă înălțată divinității pornită dintr-un suflet adevărat, sincer și cu durere. Este un poem-rugăciune izvorât dintr-o limpede conștiință creștină în care „eu” se poate transpune simplu și firesc în „noi” toți:

și dă-mi puterea tainei, să cred că pot rosti
cuvintele lăsate să te putem iubi

Vocea care rostește această rugă înălțată lui Hristos dezvăluie gândurile, temerea sau bucuria, îndoiala sau ce are omul mai sfânt în sine, în adâncul sufletului pe care, iată, ni-l dezvăluie, permițându-ne să ne reflectăm în modelul său și să ne regăsim, să rezonăm… Pentru că aceasta este condiția umană, suntem proiectați de Creatorul nostru întru iubire, așadar întru cunoaștere și comuniune, cu o sete de nestăvilit de absolut. Poemul este o „cântare a iubirii” în sensul ei cel mai înalt, amintind de modelul mai vechi al Canticum Canticorum, Cântarea Cântărilor, iubirea omului religios față de Dumnezeu în ipostaza cea mai înaltă și pură a sentimentului ce-l înalță pe hommo religiossus în spațiul sacru al existenței sale (Mircea Eliade).

Poemul-rugăciune este structurat după modelul unei rugăciuni scrise pe care părintele o citește în altar, între liturghie și vecernie, și comportă o adresare Instanțelor divine Construct liric al acestei rugăciuni este înălțat prin Continue reading „Florica PATAN: Cântarea iubirii – Eseu hristic” →

Florica PATAN: Revelație în ie

REVELAȚIE ÎN IE

Prinde-mă-n desen cu plaiuri, ciripit de păsărele, flori cu fire
fin cusute, uită-mă acolo secoli lângă-un suflet ce-ndrăgesc și
mă lasă în chemarea unui vis bineștiut, să te-ntorci suspin la
mine, cu alunul, bradul, pinul ori cu nucul sau stejarul, idealul
unui timp ce amarnic s-a tot dus…

Du-mă în istorii aspre, când cu sângele vărsat am păstrat un nume
drag și ea Patrie ne este, prinde-mi în cercei de vară flori de măr
ori de cais… scurge-mă în ape limpezi ce destinul meu îl poartă,
cântă-mă din frunză verde și mă pune-n conștiința neamului ivit
Lumină, printre stele-ntrevăzut…

Ține-mă-n albastru iris și mă poartă printre astre, să-nțeleg jocul
cu moartea, du-mă-n cercul de lumină și-ntr-un salt ondulatoriu
să mă fac un punct pe hartă, în Bucegi, pe lângă Sfinx, unde revelații
spun cum că Totul are-n lume sensul devenirii pure și accelerații
ample, mai rapide ca ideea…

scrie-mă în arhetipuri, vechi legende, cronici puse-n manuscriptum,
ori pe ia seculară, tot așa cum ai făcut…

—————————-

Prof. Florica PATAN

Alba Iulia

24 iunie 2019, „Ziua Internațională a Iei Românești”

Imagine internet, Henri Matisse, „La Blouse Roumaine”.

Florica PATAN: Odă ( în metru antic), de Mihai Eminescu

Nu credeam să-nvăț a muri vrodată,
cel mai profund gând poetic din literatura română

Atât de multe lucruri s-au spus despre moarte și, deși știm cu toții că ea este implacabilă, un dat al sorții, de vreme ce primii noștri părinți au pierdut nemurirea lor și pe a noastră fiind izgoniți din rai, totuși încercăm să o negăm sau să-i conferim sensuri diverse, care să liniștească într-un fel sau altul spiritul nostru tulburat la asemenea gând.

S-a spus adeseori că moartea nu există, gânditorii au pus întrebarea dacă ea este un punct sau o virgulă; moartea a fost definită ca un somn dulce (Leonardo da Vinci), ca un mare instrument al vieții (Thomas Mann), că doar murind devii stăpânul lumii (Alexandru Macedonski). Poate că ea este o datorie pe care fiecare om nu o poate plăti decât o singură dată (William Shakespeare), sau ne ducem spre ea ca o lebădă, cântând (Vasile Alecsandri); poate aflăm că în clipa morții omul e dezlegat să explice ceea ce n-a putut înțelege pe pământ (Liviu Rebreanu), sau că cea mai cumplită formă a ei ar fi moartea în singurătate , când însăși lumina este un principiu de moarte (Emil Cioran). O personalitate ca Napoleon spunea că a muri nu înseamnă a fi învins, iar filozoful Mircea Eliade o vedea ca pe o cortină lăsată definitiv peste un destin sau altul, omul având o singură existență, finită, în această lume.

Nu credeam să-nvăț a muri vrodată, de Mihai Eminescu, este considerat cel mai profund gând poetic scris în limba română.

Timpul I al viziunii poetice: cum prefigurează Eminescu ideea de moarte la vârsta de 34 de ani?

Cu cinci ani înaintea finalului său prematur, Mihai Eminescu publică, în 1884, Odă (în metru antic), poem ce a trecut prin nu mai puțin de unsprezece variante în cei zece ani de șlefuire a textului filozofic, până la ivirea acestei ultime variante în cinci strofe. Gândit inițial ca imn de slavă, (Odă pentru Napoleon), poemul devine (prin reflectarea sensibilă a iubirii, ca voluptate a durerii, și prin ideea de autocunoaștere), o elegie erotică meditativă asupra condiției umane de muritor, pătruns de sensurile și fiorul tragic al efemerității, al morții.

Pentru Eminescu, timpul platonician al muzicii sferelor și al armoniei celeste s-a scurs, odată cu trecerea perioadei creative de început, când se simțea aparținând armoniei universale. Dumnezeu pare a-și fi întors fața dinspre omenire, iar gândirea umană, odinioară consubstanțială gândirii divine (Ioana Em. Petrescu, Eminescu, Modele cosmologice și viziune poetică, București, Edit. Minerva, 1984, p 27 și urm.), nu mai poate percepe armoniile celeste, de aici melancoliile, tristețile, izolările și trăirea unei dureri metafizice a unui alt timp al umanității, timpul kantian, unul perceput ostil ideii de fericire, de liniște și armonizare cosmică a ființei.

În aceste limite existențiale, poetul în mantie de filozof caută și găsește universuri compensatorii în teme absolute, precum iubirea, natura, istoria, somnul și visul. Astfel, sinele poetic ce contemplă lumea căutând răspunsuri marilor întrebări despre viață și moarte, pornește pe un făgaș meditativ ce-i poate oferi altenativa unui echilibru existențial într-un timp ostil viețuirii efemere în această lume, ce nu mai pare de înțeles și care își închide definitiv porțile în moarte. El consideră visul un spațiu compensatoriu al ideii de moarte: Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată/ Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi/ Ochii mei nălţam visători la steaua/ Singurătăţii.

Atitudinea lirică a tânărului însingurat este mai degrabă vizionară, decât meditativă, el își înalță ochii visători spre timpurile trecute, contemplând spațiile armoniilor pierdute în care acum găsește, dureros, steaua / Singurătății. Pururi tânăr el învață limbajul morții și această apropiere de termeni tânăr și a muri conferă ideii de învățare o voluptate a durerii, specific eminesciană.

Considerat cel mai emoționant vers scris vreodată în limba română, Nu credeam să-nvăț a muri vrodată, este construit simplu, din trei verbe ce se urmează unul pe celălalt, precum treptele coborâtoare în moarte : nu credeam, imperfectul indicativului, treapta ce pleacă dintr-o realitate ce pare a sufoca ființa, o acțiune trecută, neterminată, în curs de desfășurare, proiectată într-un conjunctiv să-nvăț, aflat în potențialitatea de a fi a unui timp al relativității prezente și, în fine, acest al treilea verb, a treia treaptă, infinitivală de această dată, atemporală, a muri, ceea ce induce eului liric o romantică stare de spirit de profundă dezolare. Este o îndurerare augmentată de adverbul de timp vrodată, cu sensul revelatoriu de (nu credeam)… „niciodată”, sau chiar, într-o altă determinare, (nu credeam)… a muri „cândva”, sensuri care nu pun în relief ideea imposibilității învățării morții, ci tocmai contrariul…

Timpul al II-lea al cunoașterii lirice: moartea poate fi depășită prin mitul renașterii din propria cenușă, ca pasărea Pheonix?

Apariția iubirii nesperate și neașteptate ar fi putut fi un spațiu recuperatoriu al paradisului pierdut, dar este simțită acum ca suferință și figurată oximoronic dureros de dulce, o cale, s-ar părea, de absorbție a voluptății morții ca pe o licoare fatală: Până-n fund băui voluptatea morții / Ne-ndurătoare.

Iubirea înseamnă fior al durerii, iar voluptatea aceasta a durerii este imaginată venind din timpuri mitice, poetul referindu-se comparativ la eroii mitici. (Legenda spune că Hercules îl răpune pe centaurul Nessus cu o săgeată otrăvită; frumoasa Deianira, la îndemnul muribundului Nessus, îl îmbracă pe Hercules cu o cămașă înmuiată în sângele înveninat și inflamabil al lui Nessus și, evident, Hercules moare în flăcări, în chinuri groaznice).

Ca într-o paralelă legendară, poetul își mărturisește focul mistuitor al dragostei sale ce amintește de arhetip, Focul meu a-l stinge nu pot cu toate / Apele mării. Și ard de viu, aducând în prim plan imaginea iubirii ca un rug ce arde, rugul primordial al iubirii, din a cărui cenușă ar putea renaște.

Onirismul imaginilor, De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet, precum și dorința-simbol, construită printr-o interogație retorică, de renaștere din propria cenușă, ca pasărea Phoenix, puse în antiteză romantică, conferă „odei” inițiale caracter de elegie erotică, meditativă: Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…/ Pot să mai re-nviu luminos din el …?

Acesta este versul prin care poetul învățând inexorabilitatea morții, o poate învinge prin renaștere, din propria cenușă. Cunoscător al miturilor despre nemurire, tânărul poet crede în ea și are imaginația, încă sub semnul întrebării, că poate accede la renaștere, ca în modelul arhetipal.

Timpul al III-lea al revelației: condiția umană și cunoașterea de sine sau transfigurarea morții în nemurire :

Piară-mi ochii turburători din cale,/ Vino iar în sân, nepăsare tristă;/ Ca să pot muri liniştit, pe mine / Mie redă-mă!

Imaginea-cheie, uimitoare prin simplitatea ei, …pe mine / Mie redă-mă ! în spirit, configurează nevoia de regăsire a sinelui, ce are conștiința acelui eu mai adânc decât noi înșine, după C. Noica. Iubirea este tulburătoare pentru un spirit ce aspiră la acea nepăsare tristă pe care s-o poarte în inimă, cunoașterea și înțelegerea lumii, a condiției umane, o idee pe care o regăsim și la Maurice Maeterlinck care, făcând referire la moarte, asociază starea de durere cu ideea de cunoaștere.

Prin urmare, trupul trece în neant, într-o altă stare, numită moarte, dar rămâne viu spiritul, el se poate manifesta prin actul creației. Omul superior înțelege că va putea muri câștigând nemurirea în spirit, de aici atingerea unei stări de pace a sufletului și cerebralitate a cugetului. Moartea va fi o trecere spre nemurire a spiritului ce a realizat cunoașterea proprie (idee regăsită și la Nichita, în A unsprezecea elegie, mult mai târziu), poetul nepereche având înțelegerea omului de geniu, anume că omul, în efemeritatea sa, poate accede la nemurirea spiritului său liber prin (auto)cunoaștere.

Eminescu depășește într-adevăr prin aceasta mitul renașterii simbolice din propria cenușă și descoperă că sinele poate fi nemuritor în spiritul lucid, aflând nemurirea în spațiul metafizic al ideilor, al creației. Versurile din prima strofă pot fi înțelese ca o contemplare inițială a sinelui unit visător cu Înaltul, „steaua”, cosmosul, în care viața este calea de cunoaștere de sine, dar și ca învățare permanentă spre atingerea unei realități ulterioare morții fizice, nemurirea în spirit, rămânând să traverseze veșnicia pururi tânăr, visător și însingurat.

Percepem în cel mai profund gând poetic scris în limba română, în versul Nu credeam să-nvăț a muri vrodată o stare de plutire coborâtoare în moarte a trupului, în cele câteva trepte ale verbelor, cu o adâncă tristețe învăluitoare, Continue reading „Florica PATAN: Odă ( în metru antic), de Mihai Eminescu” →

Florica PATAN: Portret de autor – Anica Andrei-Fraschini

Absolventă a Facultății de Electronică, Anica Andrei-Fraschini, scriitoare de expresie română și franceză, trăiește la Iași și mărturisește că s-a dedicat scrisului „de când mă știu”, Limba și literatura română fiindu-i leagăn de suflet și primele încercări literare le datorează copilăriei și adolescenței, vârstelor de aur ale visului și creativității.

A continuat să scrie poezie și proză din care a publicat în diverse reviste, la care colaborează sau este redactor. Este activă în cenacluri importante, eu cunoscând-o în „Dialoguri culturale-Supliment literar”, ca o voce a adevărului rostit și dezvăluit clar, în metafore explicite, simboluri și construcții cerebrale, intelectualizate.

Stilul pe care îl propune în creațiile sale poetice se întinde pe o paletă largă de mijloace pe care le exersează cu suplețe, înscriindu-se în linia postmodernismului poetic, trecând, ca orice poet al timpului actual, prin toate curentele literare ce-i permit propria exprimare, de la pasaje expresioniste, la vizionarism sau lirism cuantic. Anica Andrei-Fraschini are un mesaj de profundă efuziune față de om și tot ceea ce îi definește existența într-o lume complexă, în care Ființa se simte tot mai izolată, înstrăinată și însingurată.

Atentă la inflexiunile sufletului într-o lume atât de grăbită și confuză, poeta observă și rezonează puternic față de problematica vieții noastre căreia îi contrapune speranța în capacitatea umanității de a-și reconfigura sensurile și armonia.

„Slime și crin”

Titlul spune aproape totul. Să alături simbolul frumuseții morale, al idealului de fericire și de iubire, „crinul”, pe care ni-l imaginăm alb sau roșu și intens parfumat, de părți ale materiei informe, ce nu „promit” nimic în plan spiritual, nici material și de niciun fel, este deja o viziune acablantă, care pune presiune pe conștientul nostru, în sensul izbăvitor al meditației și al trezirii conștiinței.

Prima parte a poemului prezintă angoasa omului modern, conectat la sisteme informaționale, bombardat cu imagini obsesive, flori ce curg on line, fără bucuria de a le atinge, sau a le putea așeza în vază, dar curg obsedant, apoi lumea copiilor în care ei nu se mai văd, prezența lor este doar sugerată de „trotinete” performante, tehnologii, știri, meteo, filme cu „dinozauri diversificați”, ce pot fi chiar ființe umane percepute astfel, totul este posibil, dar inutil, nici ora nu mai contează, dacă e sau nu exactă, cafeaua este doar un gest mecanic, părem a ne robotiza, golindu-ne de sentimente.

Apar episodic știri despre „fermieri”, nimic emoțional, nimic esențial, lumea pare a intra în disoluție, existența păstrează doar aparențe, totul este confuz, se percepe un profil al Eului, cumva absent asupra sinelui, devenit un simplu observator și atât.

În partea a doua, începând cu versul „săpăm , căutăm, găsim (…) un drum pentru viață” și acela „vremelnic”, instabil și nesigur, cu incertitudini și „intemperii”, imposibil de ocolit, chestiuni naturale sau, putem crede, psihologice, spirituale, se încearcă întoarcerea privirii spre interiorul nostru, cu determinări, frământări ale sufletului istovit, perceput în esența lui, ca sensibilitate, cu neclarități ale ființării reflectate din exterior. Totul „seamănă” a ceva, nu se știe sigur cu ce, dar „seamănă a zbatere continuă” ; el se mixează , după creșterea în intensitate a sentimentului, „ cu resemnare” însă. Reflexivitatea exterior/ interior, ca o multiplicare de oglinzi paralele, augmentează starea se spirit de apăsare și îngrijorare, de neadaptare și spleen.

Refugiul nu mai poate fi nici timpul subiectiv, cu „un fel de slime”, corpuri informe, ce se pot amesteca precum plastilina, slime ale amintirilor „de la orele de psihologie” ; în culori diferite, calde sau aprinse, amintirile mixate dau simbolicul cenușiu al timpului prezent, unul, s-ar părea, aproape de alienare a lumii, căci gesturile de zi cu zi sunt trase la xerox.

Dacă nu mai există verticalitate, dacă lumea are inconsistența formală a nisipului, care se mulează în netemeinicia unui imaginar castel ce se surpă la primul val… dacă jocul din copilărie nu mai are magia de atunci, ci ne roade metaforic timpul, și existența devine o alergare, limitativă pentru ființa modernă, atunci eul poetic caută și propune soluția de reechilibrare. Pentru că alergăm haotic, fără direcție sau scop, mașinal, robotic. Trăim „pe fugă”.

Mesajul este formulat conclusiv în partea a treia, finală. Este despre condiția omului modern, luptând să se adapteze lumii actuale sau să modeleze cumva, supraviețuirea sa. Criticul Daniel Cristea-Enache spunea, vorbind despre scriitori, că ei sunt cei care caută și găsesc „răspunsuri care ne-ar putea folosi”. Exact ceea ce aflăm în partea a treia a poemului, ultimul vers :

„Mă limitez la contemplarea altui crin.”

Este o viziune recuperatorie, ceea ce oferă lumea de azi, „un crin” fals, fabricat, cenușiu și fără parfumul din adâncuri stropite cu lacrimi de rouă, nu poate înlocui „crinul” real, „alt crin”, de natură divină, dăruit cu iubire. Ceva ce nu se poate trage la xerox, el este simbol al unei lumi mai apropiate de natură, acel „dat” al existenței noastre, de Continue reading „Florica PATAN: Portret de autor – Anica Andrei-Fraschini” →