Florica PATAN: SOLENOID, de Mircea Cărtărescu – Lumea, un tablou în lumini și umbre

Scriitorul, spune Mircea Cărtărescu în Solenoid, creează un personaj care are percepțiile și senzațiile lui despre lume și viață, în absența cititorului, iar cititorul, spunem noi, parafrazându-l pe autor, are și el percepțiile și senzațiile lui, față în față cu textul, implicit cu scriitorul, a cărui voce o ascultă, citindu-l. Personajul lui Mircea Cărtărescu este profesor de română care ține un jurnal ce va sta la baza viitorului roman și este evident că scrierea are un sâmbure de biografism, de real al timpului trăit într-un spațiu al Bucureștiului anilor `80, cu unele rememorări din copilăria nu prea îndepărtată. Personajul mărturisește, făcând în roman referire la propriul text, că vreau să scriu o dare de seamă despre anomaliile mele și, oricum, n-ar vrea ca acesta să fie nici roman, nici poem, iar anomaliile despre care vorbește sunt percepțiile sale exacerbate despre lume și condiția umană, imaginarul și hiperbola fiindu-i la îndemână, alături de suspans, simboluri, absurd si miraculos.

       Real e și visul, reale sunt și primele amintiri, (reală cât de reală!) e și ficțiunea, spune el și acesta este sensul percepțiilor personajului-narator, realizând o scriere  postmodernă, de factură poematico-filozofică (și în această cheie am citit romanul  Solenoid, autor Mircea Cărtărescu, Editura Humanitas, București, 2017, 858 pagini).

       Percepția noastră este că lumea prezentată în Solenoid este un tablou cu lumini și umbre ale unei realități imaginate în stil postmodern, cu un mesaj-soluție sui-generis de salvare/ mântuire a spiritului uman, posibilă prin trecerea într-o altă dimensiune, într-o viziune suprarealistă.
Primul argument îl constituie ideea de reflexivitate, fragmentarism și autoreferențialitate a autorului, în roman. Structurată în patru părți și 51 de capitole, notate cu cifre arabe, cartea are ca punct de pornire acel jurnal al personajului-narator, cu însemnări despre episoadele de viață trăite nu atât ca acțiuni, cât ca senzații ale ființei, percepții și emoții, toate trecute prin fluxul memoriei și filtrul maturității, mereu reluate și privite din alte unghiuri, de aici fragmentarism al narațiunii și autoreferențialitate. Obiectul gândirii mele este  gândirea mea și lumea mea se identifică cu mintea mea, spune autorul. Inflexiunile lirico-reflexive împing imaginarul dincolo de orice închipuire, fie prin intrarea în fabulosul lumii microscopice, fie prin hiperbolizarea realității transfigurate. Solenoizii, cinci în zona Bucureștiului, sunt acele bobine uriașe care, sub tensiune electrică, aduc orașul în starea fabuloasă a levitației, o ascensiune pe verticală ce ar sparge bariera celor trei dimensiuni… fără să mai știm, în încercarea de salvare, ce ar mai putea rămâne din speranțele și iluziile ce au hrănit lumea aceasta, pe parcursul istoriei sale zbuciumate.
Dar lumina interioară, aceea a conștiinței, determină suita de întrebări când totul conspiră la construirea unei iluzii perfecte, mântuirea. Lumina interioară și lumina dinafara noastră dau formelor contururi observabile de cel care vrea să înțeleagă lumea. Pornind de la o frază precum Uite cum se reflectă soarele în ferestre, sau de la o imagine ce prefigurează fiorul unei iubiri: Deodată, unde nu era nimic se deschide o poartă sau o casă are ușa de la intrare larg deschisă și te așteaptă cu toate ferestrele luminate în noapte , există speranța evadării prin simbolica ușă deschisă pentru doi colegi de cancelarie, el profesor de română, ea, cu numele Irina, profesoară de fizică. Și astfel se proiectează lumea lor cu lumini și umbre trandafirii, ca un tablou cu urcușuri și coborâșuri sinusoidale ale unei vieți firești.
Continuând cu suita experiențelor și percepțiilor trăite care dau romanului fragmentarism, dar și accente lirice și reflexive, cu o structură autoreferențială, autorul-personaj rememorează faptul că nu câștigă niciodată prietenia colegilor în școală, dimpotrivă, trăiește experiența respingerii de către toți colegii datorită faptului că devenise purtător al bacilului TBC, confirmat de IDR-ul mărit, trecerea prin preventoriul de la Voila, apoi vacanțele la bunicii dintr-un sat de la Dunăre, singuratice, dar cu o carte în mână, toate acestea par a fi irecuperabile, ba chiar ultimul episod l-a împărțit pe literatul ce citise toată viața lui cam două sute de cărți pe an, în două : fețele alterității sale, un ego, un alter ego și încă unul vorbind despre ei.

        În al doilea rând, prezentarea eului, în multiplicitatea și complexitatea percepției de sine, cu ideea de alteritate a spiritului, dezvăluind absconsul abisal, ilustrează ideea dualității ființei. Personajul lui Mircea Cărtărescu are sensibilități legate de creația sa și mărturisește : Mă gândesc răutăcios la celălalt, la autorul de romane, volume de versuri, eseuri, Dumnezeu mai știe ce, desprins de mine, separat de mine ca un siamez printr-o operație intruzivă, traumatizantă … Îl văd, îl știu, îl simt de pe partea cealaltă-a monezii, îl aud prin metalul ei rece ștanțat c-un cap pe-o parte și-o pajură pe cealaltă. Încerc să-i transmit prin ciocănituri ritmate un plan de evadare, al spargerii zidului, al ieșirii din muzeu…. Și vocea auctorială, trece la persoana a III-a, vorbind despre unul și același Eu, în varianta alter-ego : Dar el e surd, orb și obtuz, cum e bântuit de blestemata nevoie de glorie… Este relevantă pentru conturarea profilului psihologic al personajului această modalitate de autoanaliză, ca dintr-un unghi exterior sinelui,  cu maximă sinceritate și obiectivism.
Visul, spațiu compensatoriu, sau poate nu, starea de confuzie fiind prezentă, face posibil miracolul, cu un lirism al imaginilor: Cu un efort de voință, am vărsat apa din pahar : lichidul transparent și sticlos a curs oarecum cu încetinitorul, într-o cascadă ciudată; altădată visul este înspăimântător, între beznă și lumină, când moartea se face văzută cu o bestială față de cadavru. Când vede o mare lumină albă, tot în vis, acesta este Dumnezeu, iar eroul se simte dizolvat în lumină cu o față observată a doua zi în oglindă, cu ochii înspăimântător de triști, deși se simțea detașat, indiferent la tot ce există, un alt Eu, altul decât ceilalți, absolut diferit.

          Din astfel de considerații însă pot decurge anumite ambiguități, neclarități, și tatonări, incertitudini sau enigme, cu senzația de straniu. Cunoașterea umană este senzorială, o tactilitate bâjbâitoare spune autorul, sub lumina iradiată și pâlpâită a stelelor, percepute de pe un pat de spital, printr-o cupolă de stică imaginată de mintea febrilă a personajului-narator, ce filtrează mereu realitatea prin porii senzațiilor sale. În aceste condiții cum s-ar putea răspunde la întrebări ce par imposibil de rezolvat și creează o stare de spirit de nespusă dezolare, cu un fior tragic al morții, într-o suită de întrebări repetitive : De ce știu că exist, dacă știu de asemenea că nu voi mai fi? De ce mi s-a dat acces la spațiul logic și la structura matematică-a lumii? Doar ca să le pierd când trupul mi se distruge? De ce mă trezesc nopțile cu gândul că voi muri, și mă ridic în capul oaselor, acoperit de sudoare, și țip, și mă zbat, și-ncerc să-mi înăbuș gândul intolerabil că voi dispărea pentru eternitate, că nu voi mai fi niciodată, până la capătul timpurilor? De ce lumea se va sfârși odată cu mine?… De ce frica e substanța lumii-n care trăim? un șir interminabil de întrebări.
Sunt întrebări ce se repetă obsesiv, cu unele răspunsuri dezolante, ceea ce conferă textului nota de postmodernism, fără bariere între narațiune și lirism, un text care curge fluent, cu treceri atât de firești de la realitate la ficțiune, de la normalitate la fabulos. … nimeni, absolut nimeni nu scapă… ca și când n-am fi trăit, ca și când n-am fi fost niciodată. Cum e posibil să-ți aștepți rândul la execuție , [moartea] cu tăcerea cretină a oilor, nevinovat ca și ele, când ești spirit, când ești parte din Dumnezeire?  și seria  sentințelor continuă : …avem scrijelită pe frunte sentința ; …cunoașterea destinului nostru comun e fierul înroșit cu care suntem însemnați, direct pe creier, ca vitele pe șold, înaintea execuției finale. Regresia în timp prilejuiește vocii auctoriale să prezinte realitatea de atunci cu mintea de acum, un prezent al narațiunii, transfigurat cu mijloace poetice plasticizante : transgresarea sensurilor, suspansul, hiperbola, metafora crinilor de stele sau, tot aici,  sticla convexă a ochilor ce deformează realitatea într-un mod nebănuit, neașteptat.
Știm că suntem în labirint, știm că trebuie să evadăm. Labirintul este enigma, umbra ce întunecă, în general, ieșirea spre lumină, înaintând la voia întâmplării prin damnarea universală, condiția noastră de muritori în această lume.

      Luminozitatea, culorile și transparența lumii. Jocul de lumini și umbre ca un clar-obscur al lumii : În dispensar patul meu era în centrul unei încăperi circulare, cu peretele de-un crem lăptos , peste care pur și simplu se arcuia bolta cerească. De va fi fost vreo cupolă de sticlă între mine și stele (iar acum nu mă mai îndoiesc de asta) , sticla trebuie să fi fost nespus de curată și limpede, practic invizibilă. Câmpul lexical al sticlei , cu termeni ca transparent, limpede, clar, translucid, diafan, fluorescent, derivatul sticlos sau sinonimul neologic vitros, a vitrifica, apoi substantivul gheață (transparentă), adaugă lumii percepută de personaj, în ipostazele sale de copil sau de adult, acea notă de luminozitate și transparență, opuse cenușiului, celor noroioase, murdare, sau întunecate, pământii, care dezolează, întristează profund,  sugerând sfârșitul implacabil, neantul, moartea necruțătoare.
Culorile în lumea personajului sunt diferite în funcție de starea sufletească, dar și de intensitatea luminii, care este diferită dimineața, când este una, și alta, mai vie, după-amiaza. Pereții halei în care intră cei doi profesori, de română și de matematică, pentru a vedea de ce elevii de la 86 intră mereu în Fabrica de Țevi Sudate sunt cumva denaturați. Lumina era verde-oliv, iar umbra oliv denatura totul, agregatele așezate în baze, prima bază era de un roz murdar, a doua, albastru închis, a treia stacojie, a patra un fel de oranj către siena, a cincea galben intens, luminând în depărtare, având nuanțe diferite, ușor recognoscibile de autor. Atenția mărită asupra detaliilor de formă sau culoare, de lumină sau umbre, de mișcare, aproape totdeauna mișcare, fie concentrică, reverberantă, fie în spirală, doar ea purtând în sine ideea de evadare, una pe verticală, cu siguranță, enumerarea obiectelor în aspectele percepute la un moment dat, cu impactul lor asupra ființei, dau măsura sensibilității și a rafinamentului pictural al scriitorului, implicat activ în țesătura textului, cu remarci atât de nuanțate.
Chiar și în cancelaria școlii, atât de stranie, cu luminile aprinse în noapte, pe când tot restul școlii vuia întunecat, pe când profesorii mai intrau, după recensămintele efectuate în vifor, să se mai încălzească, lumina becurilor din tavan șiroia [ oximoronic ] murdară, cafenie, vopsind chipurile într-un pământiu de ființe subterane, portretele de personalități herțegovene de pe pereți împrumutau ceva din olivul sinistru al zugrăvelii, detalii semnificative ce fac parte din  țesătura textului.
Unei eleve, Valeria, sub fereastra inundată de soare, unghiile îi sclipeau halucinant, ca într-o piesă absurdă, exact în nuanțele agregatelor din fabrica veche, în aceeași ordine și cu aceleași nuanțe: roz-murdar, albastru-închis, stacojiu, oranj siena, galben intens și plin de lumină, ca niște coji de sticlă ; când primește observații leșină și cade, rotulele genunchilor ei având ceva din carnea sticloasă a portocalei, în timp ce pe geam se zărea sclipind dement pe fondul amurgului fabrica veche.

Suspans, paradox, absurd. Paradoxal, Bucureștiul este perceput întins sub stele până la marginea vederii și luminat cum n-a mai fost apoi niciodată, de parcă s-ar fi aprins de la ochii mei ce priveau din umbră, de la fereastră,  ochii mei cafeniu-deschiși ca două lacuri pe-o față palidă și subțire, luminând orașul care le lumina irișii străvezii, cu o multiplicare la infinit a luminii precum în oglinzi paralele. Și paradoxul continuă: E noapte, casele sunt palide și deasupra e un cer fabulos înstelat. Deodată, o stea mișcătoare își frânge traiectoria spre pământ și coboară ca un trăsnet undeva în centrul orașului, explodând cu putere.Și apoi e zi, e o lumină galbenă peste case, eu sunt la marea fereastră ușor aburită și nu-mi vine să cred că a dispărut blocul de peste șosea…„Cu toate astea nu visez”, îmi spun având certitudinea absolută a realității. Mintea mi-era complet limpede și discerneam net fiecare obiect, ca-n starea de trezie. Aici ambiguitatea, starea de incertitudine postmodernă este evidentă, ca și în multe alte situații când ceva pare a fi, fără să fie de fapt…sau invers, există, fără a putea fi văzut, ceea ce pare absurd, paradoxal și creează momente reale de suspans în dinamica epicii lui Mircea Cărtărescu . Continue reading „Florica PATAN: SOLENOID, de Mircea Cărtărescu – Lumea, un tablou în lumini și umbre”

Florica PATAN: PREZENTUL lui ACUM și AICI, în poetica niponă scrisă de Vasi Cojocaru-Vulcan

Pentru o sensibilitate artistică precum aceea a poetului Vasi Cojocaru-Vulcan, creator de poezie niponă, a contempla, a privi în adâncul sau în înaltul realităților, a medita în templul muntelui, al naturii cu miracolul și inefabilul său, o lume de o fastă cuprindere, toate acestea devin hrană spirituală, adevărat izvor al poemelor sale, acolo, în solitudine și reflecție. Ochiul atent deschis asupra frumuseții miraculoase a poienilor sau a pădurii foșnitoare, cu poteci pătrunzătoare în mirific, în vârtejul copleșitor al imaginilor, cu văzutele și nevăzutele de noi, oamenii cetății, a surprins pentru „a ne arăta” clipa de față, scena, instantaneul din mijlocul naturii, momente din experiența personală pe care poetul nu le evocă, ci ni le arată în chiar spațiul săvârșirii lor, simultan cu fenomenul care le-a produs, acum și aici.

        Auzim în haiku-urile sale, clasice sau de tip contemporan, de la scârțâitul ușii, la glasul clopotelor în noaptea de Paști, auzim chiar în momentul producerii „toaca bătrânului schit”, pentru că poetul ni le arată, apoi buciumul, „briza prin cetini”, „clipocitul stelelor”; sau, altădată, țârâitul de greier, șoapte peste trestii, ori tunete. Noaptea e neagră, serile albastre, dar mușcatele sunt albe și, în general, lumea lui Vasi Cojocaru-Vulcan este un univers în alb în care vezi nufăr plutind vara sau ninsoarea, iarna, când „trosnește jarul” în liniștea colibei, afară simți o pală de vânt, arșița nopții de vară sau ploaia, toate văzute și „arătate” în dimineața, amiaza, amurgul sau asfințitul zilei, când au fost trăite cu inteligența de a se sustrage împrejurărilor lipsite de ochiul căutător care are răbdarea și finețea observației și a consemnării atente:

„Vrei să cunoști rostul vieții?

Prinde în pumnul tău vântul,

du pumnul la ureche

și, în tăcere,

ascultă!

(Gogyohka)

      Apar răzlețe atingeri ale trăirilor personale , dorul sau suspinul, lacrima sau regretul, și acestea mai mult sugerate, căci poetul vede clocotul și splendoarea lumii miniaturale (Mono no aware – un patos al lucrurilor), acolo, în firele de iarbă sub salcâmii scuturați și razele de lună, sau simte, întrevede o lume nerăbdătoare să fie rostită, pornind de la ceaiul din ceașcă, până în depărtări orientale, originare ale stilului său poetic: templul Shoji, Casa de ceai, Marea Galbenă, gheișa cu evantai, kimono-ul, fie ca imagini concrete, fie ca simboluri:

„Marea Galbenă –

un lan de răsărită

vălurit de vânt”

        Vasi Cojocaru-Vulcan scrie poezie niponă, de la Haiku, la Senryu, Sedoka, Tanka, până la Katauta și Gogyohka. Dintre direcțiile sau categoriile estetice ale poeziei nipone, prin care poetul configurează spațiul lui „acum și aici”, ne aplecăm atenția în mod special asupra a două concepte definitorii: estetica Frumosului (Aware) și Efemeritatea (Ryuko). Dacă în estetica occidentală Frumosul este un concept al admirației pentru conținutul său intrinsec, în estetica niponă el este perceput din perspectiva a ceea ce aduce el ca folos și prezentat ca accesoriu al grației și al calității.

         În unicitatea destinului său, poetul simte respirația lumii, atent înafara sinelui, la ambientul existențial, dispoziția sufletească a zilei sau a scenei aflate „în obiectiv”, în vremuri sofisticate; având libertatea interioară și vocația de a trăi impactul cu miraculosul, cu fascinația lumii, el surprinde un spațiu al măreției care infiorează, o forță care copleșește cu impresia tonică a firii stăpânitoare, ca o lecție unică a naturii ce pecetluiește taina primordialității:

„Ceruri și ape –

maculând albastrul

un pescăruș alb

        Conceput în formula clasică de 5-7-5 silabe, acest haiku este structurat în două planuri unite estetic prin Kireji, și vizual prin fenomenul reflectării cerului în ape, primul este fragmentul care proiectează privirea spre Unde? ( pe linia imaginară în universul mare, între apele și cerul reflectat ), cu o sugestie de Kigo, Când? ( Vara ). Spațiul sugerat este linia imaginară care unește pe verticală apele cu cerurile, realități reprezentînd eternul, ceea ce este constant, dimensiunea atemporală a universului nostru (Fueki). Expresia descriptivă sau Sintagma, „un pescăruș alb”, reprezintă răspunsul la întrebările Cine? / Ce? ca dimensiune trecătoare a naturii, efemeră (Ryuko); apariția aici și acum a pescărușului pare că nuanțează albastrul într-un degradé cu alb, dând tabloului acea măreție și splendoare, un Aware intens, armonios. Este o stare emoțională de optimism al omului care-și oferă un răgaz restaurator și o odihnă a sufletului, imaginea și tâlcul ei fiind concentrate în șaptesprezece silabe, cu un verb la gerunziu, câteva substantive și un adjectiv „alb”, al culorii; termenul „albastrul” intră în caregoria substantivelor, nume de culoare, prin conversiune. „Aici” se concretizează în universul mare, iar „acum” este momentul zborului în văzduhul dintre cele două planuri unite prin reflectarea culorii albastre, în plan vizual și prin juxtapunere, gramatical. Natura oferă momente de meditație profundă asupra Frumosului său, cu antiteza etern / efemer, iar privirile noastre se pierd în infinitul întrebărilor despre existență.

       Continue reading „Florica PATAN: PREZENTUL lui ACUM și AICI, în poetica niponă scrisă de Vasi Cojocaru-Vulcan”

Florica PATAN: Notre-Dame de Paris

Viscoliri de priviri în penumbra severă

Quasimodo pierdut în Turla aprinsă

Esmeralda rostește în genunchi les prières

Notre-Dame, catedrala cu fruntea în cer,

își așteaptă salvarea în acest asfințit

să vină din Nîmes navete- `adair…

Flăcări arzând vinovat stilul gotic

limbi de fum împresoară văzduhul spasmodic

liturghia de marți, în foc o închid

entități neștiute cu obrazul livid –

La Rose du Midi, rozariu deschis

irizări de lumină în naosul scris

Fecioarei Maria Gabriel, cel pios

Rugăciuni îi înalță spre cer dureros ;

Notre Dame d` aujourd` hui va renaște din scrum.

Cu glas șovăind abătut pe un drum

Mă rog, Notre- Dame pleine de grace,

cu grele suspine în glas

Iisus cu cete de Sfinți din umbre de nori

peste lume înalță iertări –

Strop de timp neatins, zmeul ars în aripă

din al inimii cer am căzut într-o clipă

nu-mi găsesc punct de sprijin nici din moarte adus

Sainte Marie, Mon Dieu, Priez pour nous tous!

—————————-

Florica PATAN

Alba Iulia

15 aprilie 2019

Florica PATAN: Poesis

Lupa Exupéry

Ni se părea că totul era static

timpul era o dimensiune observabilă

prin repetiția dimineților cu altă rouă

așezată lacrimă pe suflet

zborul nu-l vedeam, aveam nevoie de

o lupă, aceea a sufletului

– după Exupéry –

dacă vrei pot fi eu lupa ta

eu sunt numai suflet născut pentru

tine, privește-te prin mine și

vezi-te, mă voi strădui, îți spuneam, să respect

voința ta să fiu o oglindă dreaptă

știu

călătoriile tale se termină

în niște spații de nedefinit

te atrage mirajul potențial al unui vortex

ce deschide porțile energetice ale cerurilor

de peste padină

am simțit impulsul acela

am citit despre asta pe undeva

dacă sufletul tău

se poate privi printr-o lupă magică

precum sunt eu

atunci înseamnă

că sufletele noastre sunt simetrice și

noi trăim în aceeași dimensiune

 

Pandantiv

 

îmi pare că

simt semnele scrierii

criptate

de pe tăblițele de la Tărtăria

de-acum opt mii de ani

nu-mi sunt străine…

una dintre ele

a fost dintotdeauna a mea

pe găurica aceea treceam un fir și

mi-o atârnam la gât

microcosm sub raze de lună

pe valea Mureșului –

rostogolire prin ere

scrise pe suflet

 

Pasul Lui

 

În zbor de vultur

pe cerul încrederii noastre

dureri nemărginite și

pericole…

pasul Lui

Continue reading „Florica PATAN: Poesis”

Florica PATAN: Dacă ai putea

dacă ai putea să-mi faci

dintr-un gând poteci de stele

să mă cațăr pân’ la lună

pe o scară de nuiele sau

poate, pe-un nor de fum

ai putea oare găsi pentru mine

o frânghie de alun,

poate fi și de salcâm, să mă sui

în carul mare într-un cui

de păpădie să aprind, galben,

pe cer felinarul de mister

pus în aur de gutuie

 

și-ai putea încă pe-un nor, să te faci

din flutur alb în buchetul de zambile

nopți și zile de suiș peste dorul

de cuvinte ce nu mint, nici nu adorm

 

încă mi-ai putea întoarce

lacrima în roua rece de pe firele

de iarbă, ai putea găsi o cheie

să deschidă uși spre soare

tălpi de plâns să încălzească,

înghețate-n veșnicie prin zăvoaie

cu nămeți strânși în uitare, viscoliți

de dor prin ramuri și cu scorburi

de-amintiri zăvorâte cu pelin

 

te-aș ruga, dac-ai putea,

să-mi împletești orele, fire toarse

pe vecie în câmpie sau din trunchi

de apă vie, în amiaza unui gând

vei veni, dac-ai putea, pe un colț

de stea pustie să cobori pe o zorea,

pe un sfert de păpădie scuturată,

cine știe?

—————————-

Florica PATAN

Alba Iulia

( din volumul Primăvara blândă, 2018)

Florica PATAN: Fructele mâniei, John Steinbeck

Oamenii privesc adânc unul în sufletul celuilalt, înfometați, deznădăjduiți, sleiți și tăcuți.       Ultimul lor refugiu din calea istoriei și a tăvălugului ei, este șopronul abia zărit prin pânzele stropilor de ploaie ce plesneau pământul, în California, la mii de kilometri distanță de Oklahoma, acolo unde se născuseră și unde avuseseră un acoperiș deasupra capului.
Romanul „Fructele mâniei”, pentru care John Steinbeck primește premiul Pulitzer, apare în 1939 și prezintă realități ale anilor în care America se lupta cu efectele Marii Crize Financiare, realități atât de bine cunoscute de scriitorul cu o viziune biologistă asupra destinului uman, care a lucrat în diverse joburi pentru a se întreține în perioada tinereții sale: laborant chimist, zidar, lucrător agricol, pribegind din loc în loc. Un timp a trăit din pescuit, pe o ambarcațiune. A studiat la Universitatea din Stanford.

    John Steinbeck este laureat al premiului Nobel pentru literatură, pe anul 1962, „ pentru scrierile sale realiste și imaginative, îmbinând un umor afectuos cu o observație socială ascuțită”.
Autorul (n. 1902, la Calinas, în comitatul Monterey, California – d.1968, New York) prezintă în Fructele mâniei strămutarea unei familii de foști arendași, nevoiți să-și părăsească locurile natale și să supraviețuiască unor condiții inumane, într-un context istoric de impunere a intereselor băncilor, ale marilor proprietari de pământuri și companii. Nedreptatea se instalase și moartea prematură secera viețile. Sistemul de producție învechit era înlocuit brutal de marile companii.

     Romanul Fructele mâniei ( The Grapes of Wrath ) este despre schimbare și sacrificiu. Doar că sacrificiul este de ordin uman, guvernul lui Herbert Hoover face încercări palide de susținere a șomerilor. Nu există soluții în sensul compensării familiilor de arendași, nici oferte de alte locuri de muncă. Acele tabere în care ajung cei din familia Joad, și alții ca ei, oferă apa caldă și dușul pentru o baie după mii de kilometri de pribegie, dar locuri de muncă nu sunt. Și trebuie din nou să pribegească. Și să caute.

     Bunul și buna se prăpădesc pe rând și sunt înmormîntați în cimitirul săracilor, pentru că nu sunt bani. Taica și maica, împreună cu Tom, All, Rosasharn, Winfield și Ruthie, dar și Casy, fostul preot, continuă fuga de trecut într-o camionetă hârbuită. Connie și unchiul John, își iau lumea-n cap, refuzând strămutarea.

     Tehnica narativă este cinematografică, dinamica faptelor se derulează cronologic, cu ușoare întoarceri în trecutul recent, amintiri, păreri ale unor personaje care-și prezintă impresiile despre situația locurilor spre care se îndreaptă protagoniștii, cu speranța de a scăpa de foamete. Trăirile emoționale pe fondul unor întâmplări cu totul ieșite din comun, arta narativă și portretistică îl plasează pe John Steinbeck în linia realismului, cele treizeci de capitole fiind traversate de adevăruri crunte, surprinse în intensitatea lor maximă, prin apropieri și îndepărtări spațiale ușoare față de o familie pe care o vedem și o auzim relaționând cu membrii ei sau cu alte familii aflate în același impas și pe aceleași drumuri presărate cu iluzii.

    Banca- monstrul acesta

    Romanul este rotund, începe și se sfârșește cu imaginea ploilor, numai că la început sunt ploile primăvăratice ale unui belșug viitor (de acum al marilor proprietari) în Oklahoma, iar la sfârșit, ploile sunt de-a dreptul apocaliptice, toamna târziu, în California. Liniștea Joad-ilor piere, dar începe să crească mânia în sufletele acestei familii numeroase, plecată în pribegie. Pentru că plugul unui tractor putea de acum să înlocuiască fără drept de apel munca manuală. Societatea cristalizează alte sisteme și alte relații, alte interese. „Nu ne putem lăsa la voia întâmplării. Banca- monstrul acesta – are mereu nevoie de profituri. Nu poate s-aștepte. Moare. Nu poate, impozitele trebuie plătite. De îndată ce nu mai crește, monstrul moare. Nu poate sta pe loc.”
Așa se naște mânia arendașilor, pentru că acum, năuciți și duși pe gînduri, n-au cum să plece. Ei știu că locurile pe unde au trăit sunt și ele parte din oameni, că pământul lor va zămisli sub fier, dar își va da cu încetul suflarea, căci nou-veniții nu-l iubesc și nimeni nu-i va închina rugi.

    „Cum o să trăim fără viețile noastre, fără trecut?”
California? Acolo nu vine niciodată iarna și s-ar găsi de lucru, așa se aude… Și de aici încolo linia vieții lor devine sinusoidală, cu urcușuri de speranță și reverie, urmate de căderi la pământ și, din nou, dar tot mai anevoioase, ridicări urmate iarăși de căderi, în lupta cu toate neajunsurile, foamea fiind cea dintâi. Viziunea în acest roman este profund antitetică trecut-prezent, speranță-disperare, compasiune-mercantilism, întuneric-lumină. Șoseaua 66 devine pentru ei „calea fugii”, când „toată țara a luat-o din loc, umblă de colo, colo”, iar mânia este ascendentă, crescând până la disperare și furie.

     Cauzele erau profunde și simple: „foamea, într-un pântece repetată de un milion de ori, foamea într-un suflet stingher, repetată de un milion de ori, foamea de bucurie și de oarecare siguranță a zilei de mâine, repetată de un milion de ori; mușchi și minți  chinuite de dorința  de a se dezvolta, de a munci, de a crea, repetată de un milion de ori.”

     Întâia licărire de mânie apare în ochii lui Tom Joad. El caută un răspuns la întrebarea de ce un plugar arendaș care a fost cândva proprietarul pământului trebuie acum să pribegească. Și, când oamenii legii nu vor să știe de lege, dar vor să-i vadă târându-se ca un câine bătut, atunci înțelege că omul nu-și mai poate apăra obrazul de rușine, decât dând cu parul în capul polițistului. Și chiar dacă din pribegi au devenit nomazi, el are conștiința faptului că încă mai dețin dreptul de a se deplasa într-o direcție sau alta, pe șoselele ce gemeau de oameni turbați după un loc de muncă.

     Maica avea sarcina de lecuitor a celor atinși de boală. Avea dibăcie, răbdare și siguranță.  Era impasibilă și nepărtinitoare, ca o zeiță, părea să-și dea foarte bine seama că, dacă ea ar scăpa din mână frâiele, întreaga familie s-ar destrăma. Ajunsese la o seninătate sublimă și la o frumusețe calmă și nobilă, pentru că știa că ei sunt poporul și că țin la greu, sperând în vremuri mai bune.

     Unchiul John, trăia cufundat într-o singurătate de nepătruns, după moartea nevestei. Avea sentimentul vinovăției pentru moartea ei și uneori chiar își dorea să moară și el. Ca un somn de odihnă. Și atunci glasul îi suna a jelanie, stins.
Preotul Jim Casy renunță la preoție, nu mai ține slujbe, pleacă în pribegie cu Joad. În această lume confuză, el nu mai înțelege sensul cuvântului „sfânt”, dar mărturisește că simte că între acești oameni care-l iau și pe el în pribegie, există dragoste.
Taica, oarecum retras, crede că femeia a luat acum în stăpânire familia, deciziile aparținându-i. El totuși nu-și pierde speranța: „poate c-om fi în stare s-o luăm de la capăt în țara aia nouă și bogată – California – unde se fac fructele . Numa s-ajung eu în California, să pot lua din pom portocale oricând îmi vine pofta, și să vedeți voi!”

    Omul este așa construit că și-ar da și viața pentru o idee. „Speranța lui uriașă luminează tabloul sumbru al foamei instalată in această familie. Speranța este o unică însușire esențială a Omului, deosebit de tot restul universului! Nevoia este îndemn către idee și ideea, îndemnul către acțiune. O jumătate de milion de oameni mișună de-a latul țării, încă un milion se frământă, gata de plecare, alte zece milioane încearcă primii fiori ai neliniștii!” 

Taica repetă până la obsesie că înainte de toate trebuie să aibă ce mânca, văzând că sunt în căutare a tocmai ceea ce nu vor găsi. „Luăm o căsuță” este visul lor. Dar în contrast cu visul este realitatea: omul are dreptul să mănânce, dar cu un singur dolar pentru o tonă de piersici culese este imposibilă supraviețuirea. Oamenii nu-și mai dau binețe. Și în curând vor muri de foame. Antiteza trecut / prezent ( atunci erau o familie, acum totul se destramă) este firul principal al narațiunii pe sinusoida speranță / mânie / speranță.

     Pleacă din nou pe o plantație de bumbac. Aici Casy, fostul preot care credea că sufletul său nu face doi bani dacă nu stă alături de restul oamenilor, să alcătuiască un singur tot, Marele Tot al lumii, de care vorbea la începutul secolului trecut Ralph Waldo Emerson, este capabil de un sacrificiu uriaș în ideea luptei pentru dreptate. Și va face pușcărie pentru a-l salva pe Tom Joad.        Li se pare că viețile lor sunt încheiate. În șoproane mai aduc câte ceva din cerșetorie și au trecut acum și la furt.

    Spaima devine mânie, mânia crescândă are momente de furie

    Marile companii  nu știau că distanța dintre foame și mânie este doar de un pas. În loc de plata decentă a salariilor, achiziționau bombe lacrimogene, puști și pistoale pentru represiune. Ei intensificau instrucția militară, mânia oamelilor începea să fiarbă. Pământul este silit să rodească științific, și numai marii proprietari pot supraviețui, pentru că dețin fabricile de conserve. Dar lucrul cel mai trist este că, pentru a mentine prețurile ridicate, uneori o parte din roade trebuie distruse, cu furtunul cu gaz peste portocali… Alimentele trebuie silite să putrezască, porcii tăiați prin șanțuri sunt imediat acoperiți cu var nestins, iar în ochii flămânzilor se vede cum crește mînia.„ În sufletele oamenilor fructele mâniei se împlinesc și cresc în greutate, se coc în așteptarea culesului ce va să vie.”

 

    Căderea vine la prima confirmare a vorbelor omului în zdrențe, că nu se plătește munca la justa sa valoare în California și totul este o iluzie. Omul se zbate, speră, se împleticește, suferă, se rătăcește. „Cu cât mai mulți oameni poate să strângă ăla și cu cât mai hămesiți de foame sunt oamenii, cu atât mai puțin o să le plătească”. Oamenii primesc cu chipurile împietrite primele sfaturi privind drepturile omului.
Soarele răsare iarăși, vechea lor mașină este reparată și drumul poate continua. Din nou speranțele încolțesc în mintea lor. Maica vrea să ajungă cât mai repede acolo unde-i belșug și verdeață. În tabăra guvernului, doar Tom găsește de lucru și doar pentru cinci zile. Din nou cerul se-ntunecă și, chiar dacă acolo erau tratați ca niște ființe umane, vor trebui să plece.

    Personajele din roman sunt oameni obișnuiți din prima parte a secolului trecut. Familia Joad se întinde pe trei generații, bunicii, părinții, copiii și nepoții. A patra generație nu are șansa de a se ivi în această lume, pentru că Rosashart, istovită de drumuri, muncă și foame, cu toate eforturile celor din jur, naște un prunc mort.

    Romanul are sonorități de simfonie pe un portativ al ploii cu stropi mari și rari ce plesnesc fie pământul, fie apa râului ce se umflă și inundă vagoanele în care oamenii se adăpostesc.  Alteori ploaia devine deasă, măruntă, nesfârșită, halucinantă. Tot așa cum sensurile de „gunoi” cu toate nuanțele lui, ale apelativului „okie” sună atât de straniu.

    Auzim cântecele oamenilor în momentele lor de liniște, seara, pe lângă corturile ridicate pentru a înnopta. Auzim și discuțiile lor, vorbind cu glas domol despre căminele lor, din trecut sau când vorbeau despre nenorocirile lor. Vorbeau oamenii și despre viitor, imaginând fericirea aceea simplă și adevărată a lucrurilor mărunte.

    Vorbeau. Cu replici scurte, întrebări și răspunsuri în limita bunului simț, și, chiar dacă unul dintre ei a greșit, ceilalți au toleranța de a înțelege și accepta, de dragul familiei, pentru a o păstra unită.

    Focurile odată stinse, privirile oamenilor se îndreptau asupra lumii lor lăuntrice, cugetele cântau în alte vremuri. Zilele treceau, iar mașinile acestor pribegi înaintau „ca niște insecte”.

După trecerea râului Colorado, urma traversarea deșertului și apoi intrau în țara așa zisă a făgăduinței. Ce deziluzie! „Ehei, nu mai ești în țara ta acuma! Ești în California și nu vrem ca toți împuțiții de okie să se pripășească la noi. Între ăștia și gorile nu este nicio deosebire. O ființă omenească n-ar îndura să umble așa de răpciugoasă”.

    Personajele sunt oameni care cunosc și cultivă dragostea și respectul, tradiția și vecinătatea, iubesc dreptatea și libertatea, de aceea noi, ca cititori, împlinim dorința autorului care consideră că nu se poate adresa unor oameni „mulțumiți”.

John Steinbeck încearcă, spune el, „din răsputeri” să ne tulbure… Și iată că la 80 de ani de la publicarea romanului său, continuă să ne miște sufletul încă din titlul oximoronic Fructele mâniei.

    Alăturarea celor doi termeni este sugestivă pentru întreaga narațiune, care, de la un capăt la altul, pe 600 de pagini, ne surprinde și ne pune în rezonanță cu acea lume plină de speranțe și  iluzii care stârnesc mânia. Fructele, pe de altă parte, ca simbol pentru belșug și bunăstare, sugerează o stare de spirit de împlinire a omului care dorește să construiască și să viețuiască în tihnă, fapt ce nu se mai poate împlini într-o societate rapace, dominată de mercantilism.

   „Familiile învățară ce drepturi trebuie respectate și ce interzicții au. Au dreptul de-a rămâne numai cu tine însuți sub cort; dreptul de a păstra trecutul pecetluit în suflet; dreptul de a vorbi și de a asculta; dreptul de a refuza ajutorul ori de a-l primi, de a oferi ajutor ori de a te feri să-l dai; dreptul fiului de a face curte și al fiicei de a fi curtată, dreptul celui flămând de a fi ospătat, dreptul celor însărcinate și al bolnavilor de a trece înaintea tuturor celorlalți…”

Cromatica acestui roman cu imagini cinematografice succesive, aproape ca într-un film mut derulat rapid, este una a cenușiului ploii, cu reflexii ce întunecă sufletul personajelor în care crește mânia, pe măsură ce se pierde speranța. Arta scriitorului face ca anumite sclipiri irizante ale soarelui printre nori, să lumineze firul narativ, într-un mod delicat și tandru .

    Onestitatea este măsura lucrurilor în acest roman
Fructele mâniei este cel mai dur, dar și cel mai tandru roman al lui Steinbeck, cu istoria cea mai aspră, dar și cea mai dulce, mai aproape de realism, și până la urmă cea mai melodramatică, cea mai furioasă, dar și cea mai idilică.” (Time)

   „O carte care naște emoții puternice, indignare, furie, milă. Un document al protestului și al compasiunii, ca o poveste ce arde să fie spusă, ca o carte ce tânjește după cititorul ei.” (The Nation)

    De același autor: „Pășunile raiului”, „Oameni și șoareci”, „Iarna vrajbei noastre” , „Joia dulce”, „La Est de Eden”, „Bătălie îndoielnică” ș.a.

—————————–––––

Florica PATAN

Alba Iulia

26 februarie 2019

Florica PATAN: Halldor Laxnes, „Sub Ghețar”

Astăzi să ne imaginăm că „nimic nu este mai firesc decât absurdul” omului care-și caută nemurirea. Nichita Stănescu

Pentru cei/cele care puteți accepta fabulosul în unele momente, fie ele de visare sau contemplare, vă propun un roman miraculos, ce vine parcă dintr-o altă lume, cu o lectură ce ne solicită intens imaginația și spiritul de acceptare, fără spaime, fără angoase.


Halldor Laxnes, Trebuie să devin un mare scriitor sau mor”
„Sub Ghețar”
(1968) este un roman fantastic-vizionar, filozofic, asupra căruia vrem să ne oprim.
Fantasticul este o categorie estetică, ce se situează între miraculos și straniu. În miraculos, supranaturalul este justificat, totuși eroul are o reacție de respingere. În spațiul straniului, faptele aparent supranaturale, sunt acceptate, ca aparținând normalității. În modernism, absurdul este o aventură existențială, ilustrând reversul realului, cu o tipologie specifică a personajului absurd, care poate avea o doctrină personală, după cum spune unul din presonajele scriitorului Halldor Laxness :

„Mi se pare că e prea devreme să folosim cuvintele, ar trebui să așteptăm până când lumea va fi fost creată” . Geneza e în  deplină desfășurare.” Spune pastorul Jon Primus, din romanul absurd, „Sub Ghețar”.

      Când, la 18 ani, își spunea că „Trebuie să devin un mare scriitor sau mor”, Halldor Laxness ( 23 aprilie 1912 – 8 februarie 1998), avea deja un roman publicat și intuia că se află pe drumul cel bun „spre o cunoaștere a oamenilor și a lumii”. Iar la 43 de ani, în plină glorie literară, cu o creație literară vastă, alcătuită din poezie, dramaturgie, eseuri, traduceri și, mai ales, proză, din care amintim câteva titluri de romane : „Sub  Muntele Sfânt”, „Marele țesător din Kașmir”, „O istorie din Islanda”, „Oameni independenți”, „Timpuri grele”, „Stația atomică”, „Clopotul din Islanda”, „Fericiții războinici”, „Paradisul dorit”, „Sub Ghețar” (roman ecranizat de fiica sa, regizor), Halldor Laxness, cel născut în mijlocul unei națiuni atât de adâncite de secole în poezie și tradiție literară,  primește premiul Nobel pentru literatură, „pentru forța epică vie prin care a reînnoit marea artă narativă a Islandei” (1955).

       Credința, cu manifestările ei într-o comunitate mică, îndepărtată, excentrică și fabuloasă,  constituie punctul de pornire al romanului ce cuprinde raportul sau darea de seamă a emisarului episcopului din Islanda, trimis cu o misiune specială în strania parohie de la Snaefellsjokull.

 1.Primii pași spre absurd. Acolo, sub Ghețar, în parohie, nu se mai respecta tradiția, acolo se întâmplau lucruri ciudate, într-o primăvară care pare a nu mai fi renașterea lumii, ci într-un mod absolut ciudat, „anotimpul între iarbă și fân este dintotdeauna cel în care se sting și animale, și oameni”.

       Călătoria tânărului emisar, care este și nu este chiar un teolog, în înțelesul deplin al cuvântului, ne introduce ușor, ușor, prin descrieri de peisaje, în specificul acelui ținut straniu :

Munții din dreapta șoselei au culmile negre. Din loc în loc, troiene de zăpadă, versanți arși, vaste ținuturi mlăștinoase, cenușii, între munte și țărm. Dar există pe râuri și lacuri o lucire stranie…  „Ghețarul” aduce uneori cu o strachină de pământ întoarsă cu gura în jos, cu smalțul un pic albăstrui, iar alteori cu porțelanul chinezesc translucid, cu margini aurii”. Nimeni de pe-aici nu se îndoiește că ghețarul este centrul universului. Privindu-l, dispare corpul  deloc spectaculos pentru alpiniști și „rămâne sufletul înveșmântat în aer”. În anumite momente ghețarul e iluminat de o „iradiere specială și se scaldă într-o strălucire de aur cu o puternică aureolă de raze”, iar noaptea el devine „o siluetă liniștită care s-a retras în sine și răsuflă peste oameni și animale cuvântul niciodată, care poate că înseamnă mereu.”

  1. Personaje ciudate, gesturi paradoxale și fapte absurde
    Domnișoara Hnalltora
    afirmă tânărului emisar Empi, înarmat cu un carnet pentru notițe sau stenografieri, precum și cu un magnetofon pentru înregistrări, că aici „nu i se-ntâmplă nimănui nimic niciodată. Nimeni nu a văzut niciodată nimic.” Dar aici morții sunt „neglijați”, eventual vreunul este dus la Ghețar, copiii nu sunt botezați, de Crăciun nu este slujbă, iar pastorul Jon Primus se dedică potcovitului cailor, și aceasta e o treabă cam absurdă, din moment ce se circulă tot mai mult cu mașina.

       Biserica aflată în paragină, cu ușa și ferestrele bătute în cuie, este o ruină, are „podeaua umflată ca o mlaștină”. Stranele bisericii au fost arse în timpul crizei de lemne din primăvara marilor zăpezi. Pastorul, „aflat într-o funcție înaltă”, după cum afirmă, si-a ars și el atunci mobila personală și cărțile, iar în ultimă instanță, ușile casei parohiale. Cauzele acestor stări de lucruri sunt, în viziunea lui „copiii, Vremea, Legea Gravitației și Timpul. Nimeni nu le poate ține piept”.

Pastorul Jon Primus, personajul central, referitor la episcopul Islandei, spune că „nu cădem de accord în nicio privință. Dar totul e să cazi de acord să nu cazi de acord”. Așa că „o să cădem de acord să nu fim de acord și o să rămânem prieteni buni ca înainte” ; aceasta este filozofia lui de viață. Consideră potcovitul ținând de vindecarea sufletelor.
El abia așteaptă să adoarmă cu ghețarul, să se trezească dimineața lângă el, iar moartea să-l elibereze din funcție și să intre în ghețar, căci cimitirul este aproape inexistent, toate crucile fiind căzute.
Are percepția vieții ca joc : „Să spunem că aceasta este o casă și eu mă prefac că mă cheamă pastorul Jon”. Nu are viață personală, consideră că femeile sunt un miracol, poate pentru că mireasa lui a fugit cu prietenul său chiar la propria nuntă.

      Doctrina lui este, desigur, bizară :  istoria este o născocire, și încă una proastă, crede el. Căutând una mai bună, a găsit teologia, deci tot o născocire, s-ar părea.

      Și are o teorie pe care Empi o consemnează: diferența dintre un romancier și un istoric constă în faptul că primul spune minciuni în mod deliberat și doar în joacă, „”istoricul, în naivitatea lui, spune minciuni și își închipuie că spune adevărul. Toată istoria, inclusiv istoria lumii este o născocire. Iar timpul este supranatural, el nu este nici energie, nici materie, nici dimensiune, cu atât mai puțin funcție. Și cu toate acestea, este începutul și sfârșitul Creației lumii.”

      Este momentul în care Empi gândește, fără a consemna: „Se prea poate ca unele dintre ideile pastorului să aducă o ușoară atingere, pe alocuri, teologiei creștine… Codul etic care ordonează comportamentul pastorului Jon poate fi identificat în teologia compasiunii a secolului al doisprezecelea”.

      Cantorul Tumi Jonsen, personaj pitoresc și el printr-un absurd al  afirmației și negarea ei în fraza imediat următoare, cu inserția lucrurilor în ambiguități, într-o ceață de nepătruns : despre sicriul misterios urcat pe ghețar, spune că „este o bârfă indecentă” , aruncă umbre de îndoială asupra poveștii spuse , nu face niciun efort să descrie lucrurile, alunecă pe lângă punctele principale ale subiectului, tăinuiește anumite detalii, găsește anumite justificări personale, cum ar fi : „În linii mari, există diverse lucruri la Ghețar pe care e greu să le-nțelegi…”

Helgi
, numit Langvetningur este „un bărbat care „a venit spre mine cu un zâmbet radios, direct din spațiul cosmic”. El știe că potrivit clarvăzătorilor unele locuri sunt mai predispuse la prezențe spirituale decât altele. „Din locurile în care s-a născut Numai-gândul, inteligența umană are acces la Supracomunicare. Islanda este una dintre sferele pentru această prezență specială, este un loc în care focul devine pământ, pământul devine apă, apa devine aer, iar aerul devine spirit. Aici la Ghețar, boul divin al nemuririi va fi înhămat la plugul sufletului, suntem în supracomuniune și originile vieții sunt în puterea noastră”.

  1. Narațiunea este țesută în ițele ei complicate prin formule memorabile, cu o notă de autenticitate și umor. Ele dau savoare și oralitate stilului, într-o proză fluentă, plăcută, cu o artă a dialogului viu, deși absurd, prin care personajele își transmit gândurile și stările, se acceptă în acea dizarmonie ascetică și absurdă, o proză care-l antrenează pe cititor în a urmări desfășurarea faptelor. Formule precum : „zic unii” , „n-aș îndrăzni să bag mâna în foc pentru adevărul acestei povești”, „se spune”, „eu doar duc mai departe ce mi s-a spus și mie”, „există savanți demni de încredere care au afirmat”, „o tradiție în care cred”,  „unii ar zice că-i un pic cam ciudat”, „ca să nu lungesc vorba”,  „cronicile spun”, „lumea e nesigură…”

       Apoi, este remarcabilă maniera de ocolire a răspunsurilor și de introducere a cititorului în obscuritatea faptelor. Iată câteva consemnări din raportul emisarului : „Întrebat cu privire la biserică și la viața parohială ; răspuns – despre alimentația presurilor de zăpadă și potcovirea cailor.” „ Întrebat  cu privire la călătorii suspecte, posibile funeralii, sus, pe ghețar ; răspuns – despre un cadavru care s-a sculat din morți gol-pușcă și a copt pâine pentru cei care-i purtau sicriul.”  „În ceea ce privește starea civilă a pastorului din parohie, mi se dau informații despre o nobilă spaniolă care a fost alăptată toată viața, până când bărbații i-au făcut un copil. Răspunsuri instructive, dar mai degrabă tangențiale”.

       4.Absurdul împins în fantastic.  Snaefellsjokull beneficiază de comunicare astrală.

Dr. Syngmann afirmă că grupul său insuflă viață. „Transferăm viață dintr-un corp în altul, biotelekinezie. Sau, între planete, astrobioradiofonie. Suntem pe punctul de a transfera oameni în pești și pești în oameni. Sperăm să reușim să conservăm viața până la trei mii de ani și poate că într-o zi o să trezim la viață mumiile din Egipt Totul e așezat pe funcții cosmobiologice. Am reușit comunicarea intergalactică. ”   
Personajul însă se stinge din viață. Rămâne însă întipărită în conștiința cititorului problematica ființării omului în univers, ideea de nemurire, pe care Halldor Laxness o abordează aici în manieră fantastică. Epipemides este un personaj fabulos, nemaiîntâlnit : „Nu vorbește. Doarme de cincizeci și șapte de ani. Nu vorbește nici măcar în somn Dar în somn cheamă la viață sau ucide insectele cu ochii. Când se va trezi, va vorbi.”

 

  1. Vocile auctoriale Romanul este scris la persoana I, însă personajul-narator, își dă numele Empi, și vorbește despre el la persoana a III-a. Alteori, fiind vorba de un Raport scris, se adresează și cu „Subsemnatul” – „eu”, dar și „el” Vorbind despre „unele lucruri care s-au întâmplat sau mai degrabă nu s-au întâmplat”, se referă la sine, cu persoana a III-a : „Are subsemnatul autoritatea de a-i solicita unui pastor de parohie o dare de seamă asupra unei chestiuni personale, care n-a fost niciodată prilej de controverse, dar care ar putea constitui un caz pentru poliție… ?”

  2. Mesajul
    Vorbim de o dizarmonie absurd-ascetică, acolo, sub Ghețar, pastorul Jon nu-și mai îndeplinește obligațiile pastorale, trăiește chiar dorul de contopire prin moarte cu Ghețarul, nu ni se spune de ce se întâmplă toate acestea, dar intuim, arătându-ni-se imaginea somonului congelat în pachetul „de cristal”, că soluția de conservare prin congelare după moarte, a acelor oameni, ar însemna, într-un mod cu totul fabulos, o formă de prelungire a existenței, un fel de nemurire. În plus, Dr. Syngmann și ai lui sperau la o conservare a vieții până la trei mii de ani, nemurirea însăși… Este un spațiu firesc în miraculosul său pentru comunitatea de sub Ghețar, dar halucinant și atât de straniu, încât Empi fuge încercând să se salveze și să găsească șoseaua principală, care, în plan simbolic, ar fi ideea de normalitate, în sensul biblic.
  3. Citate din instrucțiunile episcopului pentru Empi, din care răzbate ușor un parfum paradoxal :
    „Pur și simplu trebuie să spui și să faci cât mai puțin cu putință. Fii cu ochii-n patru. Vorbește despre vreme. Întreabă ce fel de vară a fost anul trecut și în cel de dinainte. Spune că episcopul are reumatism. Nu  încerca să îndrepți nimic – asta e treaba noastră, la Ministerul Afacerilor Ecleziastice, cu condiția să știm ce este în neregulă. Îți cerem doar un raport, nimic mai mult. Lasă-I să vorbească, nu-I contrazice! Iar dacă sunt tăcuți, ce anume trec sub tăcere. Notează orice e relevant. Să nu fii personal, fii sec! (…) Nu ne pasă câtuși de puțin ce crezi tu despre toate astea. (…) Niciun fel de verificare ! Dacă oamenii spun minciuni, așa să fie ! Să nu uiți că puțini sunt cei care ar mărturisi mai mult decât o mică parte din adevăr. Cuvintele rostite constituie fapte prin ele însele, fie că sunt adevărate, fie că sunt false. Când vorbesc, oamenii se dezvăluiesc pe ei înșiși, fie că mint, fie că spun adevărul.  (…) Să nu ponegrești pe nimeni în raport. Ține minte, orice minciună ți se spune, chiar și premeditat, poate fi adesea o faptă mai importantă decât orice adevăr spus cu toată sinceritatea. Nu-i corecta și nici nu încerca să-i tălmăcești. Asta e responsabilitatea noastră.”
    —————————-

    Florica PATAN

    Alba Iulia

    8 februarie 2019

Florica PATAN: Viorel Birtu–Pîrăianu: „ARIPI DE NISIP” și zborul în spațiul metafizic al Poeziei

Existența este o căutare neîntreruptă pe un drum care să dea un sens, un răspuns întrebărilor de conștiință, iar poetul este „un pendul pe aripa nopții”, ce ființează „printre dureri”, căutând lumina, esența vieții, în înțelesul ei de cunoaștere și cuprindere a „nemărginirii”. Omul, în demersul său ontic, nu poate cuprinde realitatea decât în succesiune, în părți, în particule (Ralph Waldo Emerson), având conștiința frumuseții universale. În actul cunoașterii poetice, fiecare parte sau element relaționează cu Întregul, eternul Unu – sufletul. El, sufletul, dă strălucire umanității, dă acea sclipire de diamant lumii în care viețuim și căreia încercăm să-i înțelegem taina.

Punctul de pornire și deci imaginea centrală, cu multiplele ei sensuri, în „Aripi de nisip”, este LUMINA, ca atribut al lumii ( lumina soarelui) și al subiectului cunoașterii, conștiința poetică (lumina minții) . Imaginile adiacente luminii sunt, în viziunea poetului Viorel Birtu-Pîrăianu, „nemărginirea” sufletului uman și cosmic, ca obiect al cunoașterii; apoi „aripile”, termen metonimic pentru ideea de zbor poetic în spațiul cunoașterii, în transcendentul suprasensibil, spre iubire și credință, realități aflate la un nivel înalt de vibrație în spațiul metafizic al Poeziei. În această cheie am citit volumul „Aripi de nisip”, cu versuri centrate pe subiectul cunoașterii poetice, fie că sunt ele confesive, meditative, contemplative, discursive, sau vizionare, poetul desfășurând câmpuri lirice pe o paletă largă de nuanțe și valențe estetice.

Senzația de zbor în imaginar. Imaginea aripei, substantiv cu formă de plural, cu sau fără determinări, simbol al zborului ( „aripi”, „aripi de nisip”, „aripi de soare”)

Odată cu volumul de versuri „Aripi de nisip”, călătoria poetului Viorel Birtu-Pîrăianu în spațiul cunoașterii lirice este un zbor imaginar, înaripat imagistic când ”cu aripi de nisip” , undeva, la malul mării, pe un țărm al iubirii, pe când „cuvintele foșnesc a valuri”, când „cu aripi de soare” , când, pur și simplu, „cu aripi” simple, de zbor. Aripa, în oricare din aceste ipostaze metaforice, sugerează zborul liric al cunoașterii, care în poetica lui Viorel Birtu Pîrăianu poate fi zbatere sau planare lină, peste relieful lumii perceput concret (țărmul mării, sau văzduhul cu pescăruși), sau, de cele mai multe ori peste un spațiu imaginar, ca substanță a unei realității subiective. De aici, lirismul vizionar al aripilor „de nisip”, acele particule de nisip sugerând materialitatea lumii în timp și spațiu, dar și versatilitatea ei. Nisipul, fiind mișcător, deși are greutate, își poate schimba forma de la un moment la altul, iar în viziunea poetului poate deveni aripi de zbor împins de vânt, sugerând zborul anevoios, îngreunat, al cunoașterii.

Lumina, coordonată definitorie a existenței noastre, simbolul central al câmpului liric în „Aripi de nisip”. Eul liric, autoreferențialitate. Sacralitatea lumii și statornicia ei prin iubire și credință.

Imaginea-cheie a versurilor pe tot parcursul volumului, este, într-un chip nespus de duios și sensibil, lumina dătătoare de viață, la care poetul accede în zborul său cognitiv, vibrant, prin iubire și credință, translatând cunoașterea poetică în plan superior, transcendent, suprasensibil. Acestea sunt cele două căi ce converg în sacralitatea, în sfințenia ființării, ca un dat divin primordial. Aflăm „jocul iubirii”, vis sau realitate melodioasă, și chiar dacă zeii s-au retras în neființă, iubita nu poate fi decât „zeiță”, mai presus de orice altă închipuire, căci ea este un „suflet plăpând” înfiripat în lumină, „sub lacrima Ta” caldă, ce inundă sufletul mereu însetat de statornicia iubirii.

Versurile sunt autoreferențiale, centrate pe subiectul cunoașterii, eul liric. El este fascinat de lumina de natură divină și are conștiința sacralității lumii, al cărei liant este credința. Dar și iubirea!

O suită de ipostazieri ale iubirii, în oglinzi interioare sensibile, cu multiplicitatea imagistică a acesteia, precum și „fragmentele” stărilor emoționale diferite, conferă postmodernitate discursului liric, poetul fiind un creator al timpului său, cu un meșteșug artistic bine articulat, identificabil într-o arhitectură lirică atent lucrată, chiar dacă, tehnic, filonul principal al creației sale este imaginația debordantă, inepuizabilă, precum și intuiția lirică. Iubirea, cu reflexii multiple, este în viziunea poetului „pasăre în zbor”, intangibilă („Pasărea”), sau poate fi opozantă și interogativă: „erai acolo, eu, la polul opus / luminai a întrebare („Aripi”), ori, dimpotrivă, ea este tangibilă și poate uni sufletele primăvara, „când vom zbura liberi spre cer/ purtând pe aripi / raze de suflet preacurat” („Pe raze de suflet”).

Percepția asupra luminii, substanța sine-qua-non a realității vizibile, lumina soarelui, dar și cu sensul de „învățare”, lumina minții, dă sclipiri de diamant versurilor din acest volum ce irizează adevăruri în care ne putem regăsi. Pentru a înțelege tainele lumii, pentru a-și potoli această sete sau „dor fără sațiu”, cum ar zice Emil Botta, un poet ce numea iubirea „o lucitoare, / un dor pentru care / pierirăm, pierim”, poetul Viorel Birtu-Pîrăianu cere, „o clipă de lumină”, iar în ochii unui prunc vede, metaforic, „bulgări… de lumină”, născuți din iubire. Eul liric, într-un elan al propriei ființe, accede la a fi el însuși această lumină („Într-o zi, de va fi”), deși, într-un alt poem, are senzația retragerii luminii prin reflectare, „în ochiuri de apă” („Pînze în noapte”).

Lumina poetului este „tăcută” într-o lume cu „licăriri de gânduri” și ea împletește „tăceri”… Transferul de energii este evident, pentru că tăcerea gândului este vibrantă cuantic, iar poetul este un alchimist al lumii în care ecuația cunoașterii își găsește rezolvări poetice profund originale și surprinzătoare.

Inserția livrescului. Multiplicitate a eului, alteritate și fragmentarism vizionar.

Imaginar, poetul este însuși Paris. Este o aluzie la „Iliada” lui Homer, prin care inserează în versurile sale livrescul. Personaj mitologic, Paris, fiul regelui Priam, deși controversat, este renumit pentru vitejia sa, și supranumit „protectorul”, „învingătorul”, el are totuși frică de moarte și piere răpus de o săgeată otrăvită. Prin ce se apropie eul liric de acest personaj? Prin iubirea sa, desigur. Ca și frumosul Paris, îndrăgostit de cea mai frumoasă dintre muritoare, poetul își divinizează femeia pe care o vede cea mai frumoasă, ea este „mândră” și demnă de o iubire nepieritoare.

Medicul-scriitor, ca fiu de preot, face adeseori trimiteri la textul biblic, din versetele căruia citează, ca învățătură a Divinității: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața…” „Îmbrăcat în raze de lumină / sunt fir din mâna Ta / zâmbind în soare” cu speranță și dor de viață. („Fir de lumină”)

„Căutam un eu”, un alt sine ascuns, un alter-ego al ființei sale, spune el în „Pulberi de gânduri” și are strania senzație că valuri vin din larg să spargă lumina, să șteragă „pulberi de gânduri” prin care ar fi putut, poate, să-și „vadă” acel abscons abisal, un fel de „quelque chose de noir à contenter” despre care face vorbire pictorul Auguste Renoir, cu referire asupra lucrărilor sale, care-i satisfac o sete interioară, o stare de neconceput, ne neimaginat în obișnuitul sau firescul cotidian.

Ideea de fragmentarism este mereu reluată prin imaginea „cioburilor” care pot fi „de gânduri” sau „de lumini”, cu trimitere la ideea că realitatea epocii moderne este că primim informația fragmentar, viața noastră fiind o suită de „cioburi” metaforice informaționale.

Pe de altă parte, fragmentarismul este o cale, o tehnică a pașilor mărunți în demersurile cognitive, spre adevărurile ce vin spre noi în fragmente mici, gândirea conștientă fiind aceea care reconstituie sau recontextualizează întregul fărâmițat, decontextualizat pentru a fi înțeles. Medic de profesie, poetul Viorel Birtu-Pîrăianu are o anume finețe, o subtilitate a observației asupra lumii, de analiză și sinteză a fenomenelor ce țin de corpul eteric sau mental, de microcosmul inimii, al stărilor ei emoționale și de raportare la macrocosm, prin asceze intelectuale, transcenderi în suprasensibil.

Într-un alt context am vorbit despre „Umbra”, dar, pentru că mi-a plăcut atât de mult versul ce face trimitere, dar nu reproduce, un vers celebru al lui Serghei Esenin, îl amintesc și aici „nu plâng, nu gem și nu blestem”, tot ca inserție a livrescului, a culturii universale absorbită în substanța poetică proprie, voit sau intuitiv, spontan, în imagini de mare rafinament stilistic postmodern, așa cum inserează liverescul poeții postmoderni, de la Mircea Cărtărescu încoace.

Incertitudini existențiale, intrarea în ceața imaginarului obscur, cu percepția dezolantă a dispariției esențelor

În „Ultima scrisoare”, un eseu liric despre absență, asistăm la dezolanta dispariție a cuvântului, a șoaptei, a ființei odată cu ele, toate esențe ale lumii. Este o stare de spirit copleșită de incertitudini, ca o confuzie de moment, în căutarea idealului, acela pe care poetul îl repetă obsedant, atingerea sau cuprinderea nemărginirii, simbol care sugerează cunoașterea adevărului suprem, poate acela al Dumnezeirii, printr-o iubire absolută, pământească, ideal al stării de fericire supremă . Poezia lui Viorel Birtu-Pîrăianu este un univers imaginar ce sugerează stări de lucruri din realitatea imediată pe care le transfigurează și le sublimează într-o lume imaginară, cu multiple înțelesuri, broderii complicate în imagini nuanțate mai ales în lumini, dar și în umbre, un imaginar obscur, perceput ca tristețe.

Întrebări puse și mereu reluate în zbateri de suflet pentru a afla răspunsuri esențiale. Principiul cunoașterii emoționale, sufletul fiind coordonata de sensibilitate în actul cognitiv

„M-am ridicat din cenușa trupului / către lumină /cu ochii plini de întrebări”, și, precum Iisus, „pe frunte duceam spinii cunoașterii” ( În vatra sufletului”), „căutam taina”, mărturisește apoi poetul. „Eu cine mai sunt? Tu unde ești?” , „Ce sunt dacă nu ești?” („ Dacă tu, dacă eu”).

Răspunsurile la întrebările sale, sunt ascunse în mare („Poetul), poate de aceea simte că se îndepărtează de sinele său cu fiecare pas ( ca într-o imagine fotografică a mișcării) și, prin urmare, nu mai are atingerea senzorială și pierde raționalitatea cunoașterii, care este de natură senzorială. În absența cunoașterii senzoriale, lumea mai poate fi percepută doar poetic, suprasensibil, cu reprezentări vizionare.

Senzația de confuzie, imprecizie și disoluție a timpului, coordonată definitorie a existenței.

Existența sinelui înseamnă căutarea luminii, alteori, rătăcire, taină, retragere din lume, ardere, chin din iubire și lacrimă. Versurile fiind centrate pe subiect , eul liric se autodefinește frecvent. El are senzații confuze de rătăcire, „pe aici, pe undeva”, timpul a murit, a ars, este „scrum”, starea de disoluție a lumii materiale este depășită prin conștiința propriei valori: „Sunt vers, sunt suflet, sunt chemare” și tocmai acestei chemări pentru care ființează în lume dorește să-i răspundă prin vers, prin opera sa de gândire și simțire.

Labirint existențial… Identificarea eului cu natura și transferul emoțional om-univers

„Sunt poem”, „ fructul oprit”, „tristețea”, „pumnul …”, „cerul căzut pe pământ”„, pâmântul adunat într-un gând”, „suflet biciuit de ploaie”, „orbul ce caută privirea”, „sunt privirea ce plânge pe țărm”, „sunt țărmul cu ochii în lacrimi”, „sunt lacrima” ( „Ultimul poem”). Sunt imagini enumerate aparent simplu, dar complexitatea dinamicii lor creează senzația de spectacol al lumii ce merită trăit de poet și merită „văzut” de lectorul implicat mental și sufletesc .

Concretul și abstractul se îngemănează, realul cu imaginarul, posibilul cu imposibilul și labirintul hiperbolizat al cerului laolaltă cu pământul se metamorfozează simbolic într-un inefabil domino în care piesă cu piesă antrenează mișcarea următoare, sugerând o dinamică a sentimentelor ce se articulează organic și energetic; avem un zig-zag labirintic poem/ fruct/ tristețe/pumn/ cer/ pământ/ gând/ suflet, apoi intuiția poetică „aranjează pisele” ca într-un domino liric, de forță pulsatilă, în care piesele „se răstoarnă” în linii și curbe imaginare, într-un „traseu” cu fandări stilistice în expresionism, de la o privire căutată de orb – la privirea ce plânge pe țărm – apoi la țărmul cu ochii în lacrimi – și o ultimă trecere în lacrima pură. Universul este însuflețit, personificat, participativ emoțional, într-o manieră romantico-existențialistă, poetul plimbându-se liber prin curentele literare în transmiterea mesajului său de suflet. El este un magician al cuvintelor și imaginilor, mereu în ton cu mișcarea sufletului său năvalnic, alteori obosit, dar permanent aflat în încercări sisifice de decriptate a nepătrunsului ascuns.

Intensificare a stării de spirit. Verbe ale potențialității de a fi. Debusolare și revenire

Versurile-rugăciune conferă note de idealism și asceză spre culmile sacre ale existenței și ale creației de natură divină: „învață-mă îmbrățișarea, Doamne, / să fiu făclie în noapte / purtând pe buze versuri de lumină”. („Făclie în noapte”)

Îngerii în templul luminii plutesc lin către lumină. Imaginea serafică este tulburată de altă lucire, o stare a spiritului liric ce are percepția spinilor lui Iisus, sentimentul datoriei de om, aceea a credinței pioase, exprimat tranșant: „eu am venit să împletesc fântâni /aici, în infinit,/ să aprind lumini vestind cuvântul Lui în zorii zilei noi”; „Trupul meu fă-l arc peste timp să pășească pe el cei ce caută, orbi, lumina” („Surâsul”). Verbele la conjunctiv prezent conferă versurilor ideea de acțiuni posibile, realizabile, acea potențialitate de a fi, în existent.

Pentru că alegoria cunoașterii poetice la Viorel Birtu-Pîrăianu figurează, în suite metaforice și simbolice de o frumusețe inegalabilă, bogăția ideatică și rafinamentul construcției poetice ce dezvăluie arta poetică îndelung exersată în participări active în diferite grupuri și cenacluri literare, în publicarea numeroaselor antologii și volume individuale, pe parcursul anilor, voi cita, spre exemplificare, metafora și epitetul personificator, simbolul și reflecția filozofică în fraze conclusive:

„în ochi se aprindeau / ruguri de sori”;

„ochii însetați de lumină / căutau o rază de soare”;

„în zori nufărul / a înflorit între ape”. („Între ape”);

„căutam lumina norilor / în vocea Ta”;

„să ating în zori necuprinsul” („Fluture în noapte”);

„m-am trezit singur/ nu aveam puterea să mă ridic, deci zăceam;

„nu aveam puterea să gândesc / deci nu gândeam;

„nu aveam puterea să vorbesc / deci tăceam”. („Dreptul de a alege”)

Poetul aude din când în când sunetul tânguit, arareori vioi, nicicând săltat, al unei viori ( „Mai cânta o vioară”), ce cântă și ea melodia sufletului său, s-ar părea, niciodată mângâiat. „Se aprind felinare în suflet de lumină” („Se aprind felinare”) și „lumânarea … / arde și arde” , parcă prevestitor, luminând zorile ce vin. Poetul pierde senzația de zbor, aripile-i „de nisip” sunt îngreunate sub ploi și se scufundă în „fântâni de lumină”, aflîndu-și rădăcinile în măruntaiele telurice unite cu universul prin lumină („Rădăcini”). Iar ultimii pași duc tot spre lumină, trecerea pragului spre moarte nefiind nicidecum sfârșitul spiritului, ci dimpotrivă… un nou început, cu „cioburi de speranță”( „Pași spre lumină”). Și discursul liric se închide abia în „Pași în noapte”, cu o ultimă autodefinire a spiritului său tumultuos, el fiind „un om, o pană, un gând”, ca un gest de onestitate și evidențiere a propriilor limite, care sunt în fond, ale umanității căreia îi aparțin, în raport cu imensitatea sufletului idealizat al „nemărginirii” cosmice.

De partea cealaltă, a cititorului, se face auzită simfonia pe care Poezia lui Viorel Birtu-Pîrăianu o compune pe „calea” confesiunii conștiinței sale, în efortul mărturisit de a cuprinde „nemărginirea” sufletului său și a lumii. Soluția lirică sugerată ar fi retragerea în sine, credința și liniștea interioară. Nu respinge raționalitatea, dar acceptă, ca soluție la un moment dat, superioritatea inteligenței emoționale : „să caut în suflet necuprinsul /să frâng sub pleoape aripi de soare ” („Aripi de soare”), fără a-și uita visul ( ceea ce înseamnă că aventura cunoașterii va continua): „ visam să fiu o stea în strigătul nopții / să cobor printre coapsele lumii / să frâng gânduri în palme / să alerg la izvoare / să culeg în zori, / o petală de floare ( „Petale …)

Vă ofer recenzia, cu urarea de La mulți ani! azi, 4 februarie. Sper că este o surpriză plăcută! Știam de anul trecut că aniversați Ziua de naștere în 4 februarie.

A fost fascinantă această experiență, vă mulțumesc pentru volumul trimis în format electronic!

–––––––––-

Florica PATAN

Alba Iulia

21 ianuarie 2019

Florica PATAN: Lumea percepută ca ,,margine” în poetica lui Viorel Birtu-Pîrăianu

,,Ar fi o mare greșeală – care ar contrazice esența poeziei – să se afirme că fiecare poem corespunde unei anumite intenții reale și unice a autorului. Versurile mele au sensul care li se dă în momentul lecturii.”

(Paul Valéry)

Versurile poetului Viorel Birtu-Piraianu, centrate pe eul cunoașterii, punându-și întrebări mereu reluate pentru a găsi răspunsuri într-o lume incertă, nesigură, cu ambiguități formale și de adâncime, insecurizantă și tot mai obscură, mediocră, obosită, imperfectă, configurează imaginea unui univers al tristeților și durerilor sale.

Cele două perspective prin care poetul ilustrează propria experiență ontologică sunt percepția lumii și a gândului ca „margine”, „capăt”, „sfârșit”, „final”, sufletul zbătându-se într-un câmp semantic presărat cu „strigăt”, „ țipăt”, „lacrimă”, „durere” și „plâns” al acestei lumi , iar cea de a doua perspectivă este aceea a disoluției realității și scurgerea destinului în „singurătate”, „umbră”, „delir”, „mască”, „pulbere” și „scrum”, o arhitectură poetică transpusă în propriul imaginar și percepută ca substanță a realității.

Se deschide astfel „ușa amintirilor” și eul liric pătrunde pe un tărâm volatil al marginilor, al „tăcerilor nespuse”, un pustiu al unui „ultim drum”, iar „gândurile țipă un nume”, ca o confesiune a conștiinței
poetice de esență tragică. Subiectul și obiectul cunoașterii, lumea, așa cum este ea, viața și moartea deopotrivă, nu mai apar în forma unor cercuri circumscrise, care nici măcar ne se mai intersectează, ci apar în forma unor planuri diferite ale cunoașterii, ca cercuri exterioare unul celuilalt. De aici senzația de pierdere a echilibrelor existențiale, dezolarea, spiritul debusolat și oglinzile sale multiplicate, cu deformări ale realităților percepute de poetul însetat de cunoaștere a lumii și a sinelui.

Propriul „eu”, în încercarea de recuperare a reperelor armoniei pierdute, mărturisește dezolat că „aștept în neștire”, „tăcerea mă doare”, „mă ardeau cuvintele, ninge și scriu”, „o vioară mai cântă”, dar „melodia e alta”, prefigurându-i înstrăinarea .(„Ultimul vals”)

Poetul are percepția armoniei universale pierdute, devenită, halucinant, dizarmonie și se exprimă în versuri libere, fără ritm și rimă el părând a-și căuta propria cadență, propriul ritm în acest univers în care „pășeam” „la capăt de timp”, „prea obosit”, „prea trist”, „ghemuit în mine”, căci până și lumina dătătoare odinioară de încredere, forță vitală și încredere, acum „plânge”.(„Lacrima luminii”)

Lirismul decurge din trăirea ultimei suflări, purtând în sine cuvântul în singurătate, acea singurătate care nu-i mai permite poetului (re)construcția de sine, ci îl debusolează și-i creează o stare de insecuritate, iar cuvântul însuși se vede ajuns „la capăt” („La capătul cuvântului”), ca un fatal capăt al răbdării, al sfârșitului, un final absolut.

De altfel ideea de margine și capăt, care poate fi de GÂND, de cuvânt, de timp, de viață, de drum, străbate construcția lirică a poetului Viorel Birtu-Piraianu, care uzitează cu subtilitate de serii sinonimice și antonimice de termeni conferind versurilor sale accente meditative în profunzimi de ape dramatic versatile. Strigătul poate fi țipăt, lacrima se identifică total cu plânsul, conceptul de singurătate poate primi conotații poetice diverse, ea poate însemna „tăcere”, „durere” sau „rana” din
suflet („Amurg”) ; „aici” poate fi ”acolo” sau „oriunde”, poate chiar „undeva” ; „acum”, pendulează indeterminant, între „atunci”, „cândva”, „azi”, sau „ieri” ; ambiguitatea substanțelor conferă o imagistică volatilă spațiului cunoașterii precum în oglinzi deformante în care realul se confundă cu virtualul : acest veac pare a fi „alt veac” și drumul pare a fi „altul”, existența însăși cade în incertitudini, de aici, debusolarea, rătăcirea și, fatalmente, neputința cuprinderii a ceea ce este esențial, acel ceva ce pare că ne scapă tuturor, Întregul real, din care s-ar părea că distingem doar părțile, picăturile, fragmentele, după opinia lui Ralf Waldo Emerson .

În al doilea rând, dincolo de percepția lumii și a sufletului în drumul labirintic parcurs, poetul identifică umbre delirante, măști și gânduri care-i vorbesc despre disoluția lumii moderne, termeni ce evocă planuri ale reflectivității lirice, autoreferențialități privind timpul ființării, vremile „scufundate” ale trăirii noastre, lumea actuală :
„Mi-e sufletul o tristă liră / rătăcitor prin viața asta / o lume piere lângă mine / azi nu mai am puterea / să țip, să strig , să plâng / alte vremuri scufundate / delirul unui gând arzând aduc cu mine timpul / ce poate odată îl vom străbate / răsuflarea mării / astăzi nomad, / aud chemări din alte zări / vor trece alte cuvinte / luminând feeric cerul / atunci, acolo, voi zâmbi fericit”. ( Adânci chemări”)
În viziunea poetului Viorel Birtu –Pîrăianu „apune o lume seacă”, ea se frânge, iar lacrima nu mai ajunge să stingă durerea și, spune el, „mă strigă destinul”, „mă înțeapă și spinii”, viața însemnând, cu un substrat metatextual biblic, simbolic, urcarea pe Golgota a durerilor existențiale, precum suferința îndurată de Hristos.

Viorel-Birtu-Pîrăianu are percepția noncomunicării și a pendulării între „un veac” sau „alt veac” , „tot fără rost / tot fără leac / prin trup trec tăceri / lugubre tăceri, spre infinit / într-un alai de mult sfârșit” („Pași”), cu oameni, „palide umbre”, cu vieți rătăcite „pe aici, pe undeva”, luna are, și ea, „masca” ei ; „acum poți să spui, / știu, știu, / n-ai cui să spui.”
Este, poate cel mai dureros adevăr, acela al imposibilității comunicării interumane, al retragerii omului în sine și al izolării lui față de umanitate, poetul însuși simțindu-se „închis într-un gând”. („Umbre pedrum”)

Timpul, coordonată definitorie a lumii, intră în disoluție, el „piere în pulbere și scrum”, plânge ca un curs de ape, pe Mureș sau Olt ; prin Carpați apune o lume, iar noi rămânem tot pe același „tărâm ireal”, versurile întrupându-se organic din izvoare ale realității tivite în plăsmuirea imaginativă în care văzutele și nevăzutele condensează anumite paralelisme, poetica lui Viorel Birtu-Pîrâianu fiind acea construcție a lumii îmbrăcată în melancolie și tristețe adâncă, uneori în lacrimi ce curg pe ziduri și în suflet.

Altădată conștiința lirică, debusolată, cunoscându-și neputința în aflarea adevărului, optează pentru ieșirea din propriul sacrificiu pentru cunoaștere, perceput ca o răstignire, și transfigurează simbolic destinul, prin răstignirea timpului, ca o tentativă de recuperare, de câștigare a unui refugiu existențial.

Fiu de preot , Viorel Birtu-Pîrăianu imaginează intuitiv, într-un onirism simbolic și simetric biblic, această refugiere în propria stingere, prefigurând în „Crucea” un univers poetic cu lumânare și cuie biblice, ca spațiu potențial-imaginar al lumii de dincolo, o stare dezolantă de descompunere fizică a sinelui și a lumii „Putrezesc în locuri descompuse / trăiesc dincolo / visez gânduri / un drum cu ochii deschiși și / lumânarea picură încet / lumea la lumina întunecată a lunii / am închis ochii o singură dată / poate sfârșitul trecuse de mine / fără să știu, îngândurat / m-am desprins din cuie / răstignind timpul pe o cruce”. („Crucea”)

Intrarea și ieșirea din starea de crucificare a propriului destin, senzația de pendulare între a ști și a nu ști, a înțelege și a nu înțelege reconfigurează aceeași incertitudine sau ambiguitate a cunoașterii poetice, subiectul și obiectul cunoașterii aflându-se în sfere cognitivediferite, netangențiale, sunt acum „măști” ale unui vizionarism poetic, dincolo de echilibrul raționalității, ca într-un spectacol absurd.

Poezia este un câmp al complexităților trăirii, iar poetul, alchimistul tristeții. El ne conduce într-o lume cu imagini, sunete, gust și parfum ale senzațiilor și percepțiilor sale ce poartă amprenta imaginarului poetic, abstractizat în vise, tăceri, elemente din natura primordială, a începutului de lume și de istorie, cu trimiteri dureroase la răstignirea Mântuitorului, pe care încearcă simbolic să și-o asume.

Verbul său este expresia cunoașterii din perspectiva subiectivă a propriului eu liric, într-o realitate transfigurată covârșitor, metaforic, ca un izvor de ape și sentimente curgând frenetic în sonoritatea diamantină a limbii române : „rătăceam într-un gând” ; „aștept în neștire” ; „tăcerea mă doare ; ,,ninge cu lacrimi” ;” „ trăiesc în ultima suflare a lumii ucise” ; „port în mine cuvântul” ; „gândurile țipă în mine” ; „sunt parte din lacrima luminii” ; „am găsit o șoaptă” ; „pășesc la capăt de timp” ; „aud chemări”; „eram izvor de ape”.

–––––––––––

FLORICA PATAN,

19 decembrie, 2018

http://confluente.org/florica_patan_1545222740.html

 

Florica PĂȚAN: Harul ce curge spre cer al Dorinei Stoica

Adevăruri general-umane sunt preluate și redate de o conștiință lirică ce a devenit porta-voce a celor oropsiți într-un timp al ostilităților existențiale, prin asumare conștientă și cuprinse în ciclul de poezii spirituale apărute de curând în „Confluențe.ro”

Citindu-le, intrăm într-un lirism cu valențe confesive, remarcabil prin forța de cuprindere a realității, prin frumusețea și rafinamentul în simplitate al construcției poetice, precum și sinceritatea expresiei.

Scrise în tonalitate elegiacă, versurile Dorinei Stoica sunt o simfonie a durerii unei existențe bântuite de nenorocul soartei, în care doar mintea sclipește, în adevăruri dureroase, ce-și lasă vălul trist și greu.

„Pantofii și uniformele refuzau să crească odată cu noi” într-o familie cu mulți copii; „visam că am sandvișuri cu pâine albă și unt” ( „Poem de trecut prin viață” ) este mărturia unui suflet a cărui inimă bate „ca un clopot de mănăstire” , invocând pronia cerească.

Realitatea tangibilă este figurată în imagini sfâșietoare :„în seara asta nu avem pâine” doar „lacrimile au gust de pâine” . Dar speranța aceleia care la cinci ani avea conștiința propriei maturizări împlinite cu mult înainte de vreme „Dacă aș vorbi oamenii ar înțelege / că sunt cu mult mai înțeleaptă / decât înțelepții lumii” („Pâinea seamănă cu Anușca” ), speranța așadar își urcă sevele în mintea eroului liric sclipind de inteligență: „aștept un tren care să mă ducă în al noulea cer”, pentru că prima și ultima nădejde a celor oropsiți rămâne cerul, altarul nostru de rugăciune.

Și pentru că Cerul unui suflet ce „poartă universul pe umeri” și „are o foame cumplită de iubire” este darnic pentru toți cu minunățiile simple și adevărate ale vieții în cele spirituale, poeta rostește o rugăciune de mulțumire lui Dumnezeu „cu sufletul fărâmițat în bobițe de mătănii” pentru „că am o pâine pe masă”, „pentru fructe, păsări și flori / pentru soarele care răsare în zori”, „pentru firul de apă”, „pentru harul din a mea mână”, „pentru harul ce curge din mine spre cer”. ( „Dincolo de aparențe” ). Simțim în substratul acestor versuri fermitatea unei conștiințe ce-și cunoaște propria valoare și verticalitate în lume. Continue reading „Florica PĂȚAN: Harul ce curge spre cer al Dorinei Stoica”