Volumul „Ramuri de ceară” este un volum cu versuri albe având un titlu sugestiv care parcă ne introduce de la început într-o lume a tăcerii, într-un cadru supus suferințelor și lacrimilor amare.
Viorel Birtu Pîrăianu este un poet desprins din Univers, Univers din care își culege slovele și versurile pline de încărcătură emoțională, condimentate cu metafore alese cu sufletul, fiind el însuși „oglinda ce reflectă lumina/ lumini și umbre pe coapsa iubirii/ o clipă atemporală, fără cuvinte”, vorbind despre iubire dar nu despre una oarecare ci despre una făurită „în palma lui Dumnezeu” (Poem)
În permanență își poartă pașii prin tăceri, prin amintiri, scriind „cuvinte pe cer pentru îngerii de ceară”,
în căutare de cuvinte potrivite pentru a-și exprima complicatele trăiri. Ba chiar observă și alte trăiri și constată cu tristețe că pretutindeni există suferință, „că zăpada se topește lăsând în jur lacrimi/ în timp ce atâtea suflete sunt goale și pustii”, acoperite de „veștede flori, searbede flori” (Suflet în vânt)
Despre sine, poetul vorbește cu sinceritate, definind tot zbuciumul pe care îl trăiește în niște vremuri prea ‘tulburi”, în care el rătăcește prin lume „zidind amintiri sub pașii tociți”, ajungând sub „o cruce” pe care niște „călăi” o cioplesc cu bună-știință fiindcă ei nu pun deloc preț pe cuvânt, pe sentimente, pe viață, pe nimic! (Pași printre gânduri)
Toată căutarea sa se întinde „dincolo de zare”, cu speranța că va găsi totuși acalmia, că poate tot acest zbucium va lua sfârșit, în cele din urmă.
Sosind primăvara, natura se trezește la viață, ploaia îi inundă gândurile devenite adevărați „tăciuni” însă toate acestea dispar odată cu trecerea timpului. Anotimpuri se succed cu repeziciune, anii se scurg iar nostalgia, „când rătăceam copil prin lunci” este tot mai puternică, tot mai intensă, mai ales atunci când constată că „dispare iarba din poieni/ mă sting în timpuri amare”
Este singur, mereu singur și „în palme încă strâng/ bulgării inocenței pierdute/ parfum de liliac pe prispa casei”/ și cu regret va continua: ” eu plec spre ultimul refugiu/ sunt ultimul pribeag/ pierdut în larg. (Balada ultimului pribeag)
Fiind mereu în căutarea iubirii, totul trece cu durere, cu suspine, cu zbor peste timp, prin timp, cu vise și gânduri aprinse și în fiecare gând, împlinit ori nu, există o speranță, chiar dacă extrem de mică, fie ea și cât un grăunte de nisip: „era gând, era vis, trăit, împlinit/ desculț pășeam pe drumul cotit/ în urmă a rămas o ușă deschisă”, acea ușă fiind de fapt sâmburele său de speranță, raza de lumină și căldură pentru sufletu-i rătăcitor.
Tristețea poetului pare nesfârșită, lacrimile sale sunt ca o ceară topită și apoi întărită într-un gând despre o primăvară care va sosi până la urmă și în viața lui. Se consumă adesea înlăuntrul său, trăindu-și sentimentele la intensitate maximă, trecând de ierni grele strânse în suflet, de amurguri încărunțite, de nopți ci vise măcinate, „toate împreună”, scriind mereu despre imaginile care-i cuceresc gândurile, i le monopolizează și-i întunecă amintirile, simțindu-se astfel un „suflet ce bate în poartă/ drumeț necunoscut cu chipul de ceară”
Domnul Viorel Birtu Pîrăianu scrie într-un fel o poezie ermetizată, el plânge în gând, luptându-se cu „mlaștini de suflet” pentru a ajunge la „dimineața pe cărări și răzoare/ pe câmpuri, fluture în floare”, pășind „pe stropi de rouă/ căutând bezmetic, nebun, o zi nouă la final…”, zi în care speră întruna. (Stropi de gânduri)
Îți lasă impresia, prin felul în care își așterne poemele, că a pierdut o mare iubire, întrebându-se retoric: „dar ce este un dor fără amor/.
Adesea își alungă gândurile ori chiar le ignoră: „dacă pe țărm au rămas lacrimile noastre și o joacă”…
Oare iubita s-a transformat în înger? Omul niciodată nu va ști „unde plecăm,/ de ce plecăm” dar important rămâne faptul că atâta timp cât călătorim prin această lume, „vom zidi iubire”, după care putem păși „pe câmpia/ unde Dumnezeu își mângâie pruncii.” (Surâsul îngerilor)
Poetul scrie cu sufletul, arzând cu fiecare silabă, cu fiecare cuvânt, cu fiecare vers, cu fiecare poem. Știe că e „doar un biet muritor” și că „ziua de mâine va veni/ atunci când eu nu voi mai fi/ decât o lumânare arsă pe-o masă”… (Pagină goală)
Ploaia contină să cadă, vântul să fie nervos vărsându-și furia pe geamurile „unei case vechi și pustii, unde nu stă nimeni,/ doar tăcerea mai țipă prin unghere/, „un suflet a pierit” iar poetul nu are altceva de făcut decât a „plânge pe o coală”, fiindcă nu are cu cine să-și împărtășească amarul. Ploaia cade, lacrimile sale udă coala pe care scrie iar noaptea devine un vis urât, îmfricoșător chiar. (Cântec)
Se consideră a fi ” foc de aripi albe peste ape”, cu ploi, nopți și tăceri, „dureri de cruce” răsturnate pe drum. Totul doare, încrâncenează, moartea rânjește nemiloasă de peste tot în timp ce „marea curge și curge în zare”, fiindcă ea este nemuritoare și lipsită de dureri ori de suferințe.
Cu resemnare spune că „înmuguresc bătrân/ sprijinind fruntea de o lume nenăscută” (Rugă) El se simte un suflet rătăcit și luptă din răsputeri cu timpul, cu viața, cu amintirile și chiar cu slovele împletite atât de straniu în dureri inimaginabile, creând parcă imagini apocaliptice ale unei iubiri fără iubire: „se sting iubiri în noapte/ curg clipe peste ape/ amețite de mângâierea unui cânt/ pe țărm a mai rămas doar o vioară/ ea càntă și cântă/ un cântec de jale/ un cânt de uitare”.
În fiecare dintre poemele sale apar ca elemente fundamentale tăcerea, ploaia, lacrimile, întunericul, noaptea, gândurile, visele, timpul, țărmul mării. Toate te duc cu gândul la o cruntă suferință din dragoste. Până și mâinile îi sunt „murdare de gânduri/ și timpul a murit în ceață”.
Cu toate acestea, se roagă întruna: „învață-mă, Doamne/ să fiu făclie în noapte/ purtând în buzunare versuri de lumină” (Scrisoarea)
Metaforele sale erup din fiecare poem, ca lava dintr-un vulcan, impresionând la maximum.
În versurile sale până și ceara vorbește iar poetul însuși este pregătit să-i adune șoaptele și visează să urce „pe culmile de lut” și să strângă „în palme taina” (Zborul)
Poate că îi este dor de copilul care a fost cândva, care nu se confrunta cu trăirile amare de acum, cu noaptea, cu vântul furios, cu ploaia, cu lacrimile. Îi este dor de el și se gândește că „poate, odată, voi clădi cu el o lume nouă” (Rătăciri)
Își ascunde „gândurile în buzunare” în timp ce „lumina cerului/ curge zgomotos printre pletele timpului”.
Poetul creează niște imagini precum niște candelabre care ațipesc pe țărmuri de vise, trezindu-se apoi ” în splendoarea unei lumi/ rătăcite pe alt tărâm”.
De fapt, fiecare poem are accente de tristețe, de gri, de o suferință nepotolită: „nechează gânduri în noapte”, „sunt pom ce plânge pe drum/ sunt fructul oprit aruncat pe pământ/ sunt tristețea și disperarea adunate într-un pumn/ sunt pumnul ridicat către cer/ sunt cerul căzut pe pământ/ sunt pământul adunat într-un gând/ mă întreb mai sunt/ sau poate sunt acela ce nu mai sunt”, „sunt doar suflet biciuit de ploaie/ sunt orbul ce caută privirea/ sunt privirea ce plânge pe țărm/ sunt țărmul cu ochii în lacrimi/ sunt lacrima ce se stinge în mine”, „sunt un ultim suspin/ o fărâmă de suflet” (Ultimul poem)
Prea multă tristețe, prea multe tonuri de gri, cu dorință fierbinte „să dorm, să dorm pe pat de flori/ alături de ea, femeia ultimului dor” (Patul de flori)
Crede că fericirea nu poate exista decât la hotar de viață, că numai în cer lumina îi va învia sufletul și vor înceta toate aceste imagini sinistre care-i inundă întreaga ființă: „lasă-mă, Doamne să aștept învierea/ în ochiul de apă din pleoape/ să fiu rădăcină a clipei ce vine” (Se aprinde felinarul)
Viorel Birtu Pîrăianu explică foarte clar iubirea: „nu știu…/ de ce în fiecare zi/ eu mor de dor, de aprig dor amețitor/ nu știu…/ știu, știu că ochii tăi sunt ochii mei/ iar trupul meu este al tău” (Nu știu), în interiorul său strălucind un diamant de iubire, de dor, de suferință.
Fiecare poem debutează cu literă mică, după titlu, la fel și celelalte versuri, procedeu artistic specific versului alb modern.
Toate aceste dureri pe care le simte din plin, s-ar topi ca ceara „dacă într-o zi mâna Ta va atinge pământul/ din humă voi renaște în toate” (Într-o zi), fiind convins că din lacrimi poate să zidească „turnuri de margini de zare”.
Iubita rătăcește și ea în noapte și o tot întreabă, prin eter: „unde ești/ femeie fără chip/ din tainice povești” (Pași în noapte)
Poate sufletul îi este stăpânit de demonii tristeții, poate îi e prea greu să răzbată prin nori, prin ploi, prin întuneric, pentru a ajunge la țărmul luminii ori poate „ar trebui să gonim demonii din noi/ poate, odată, va exista și o zi” (Într-o zi, de va fi)
Mărturisirea sa este extrem de dureroasă: „sunt străinul rătăcit într-o țară bolnavă/ noaptea mănânc ceara dintr-o lumânare/ ce-mi arde la cap/ lumina pâlpâie agonic în salonul unui spital bolnav/ pic…pic…pic…/ apoi, nimic/ lumânarea s-a stins dimineața,/ un dric așteaptă la poarta unui spital/ dintr-un oraș murdar” (Bolnavul)
Ce poate fi mai greu de dus ca o boală într-un spital fără mijloacele necesare tratării decente a pacienților, ca agonia unui om cu o lumânare la cap, care se stinge odată cu zborul sufletului care se înalță la cer?
Din cauza pierderii iubirii el va comunica, prin gând, cu patimă: „femeie, ești tot ce n-am știut să fiu/ frumoasa mea, privește-mă și pierde-te în mine”, ea reprezentând pentru el, muritorul, o adevărată zeiță. (Jocul iubirii).
El trăiește ” cu morții vii” cu care joacă „un joc nebun” și i se adresează în continuare iubitei: „de-ai veni femeie într-o zi/ te-aș dezbrăca de toate păcatele lumii/ de m-ai lăsa/ să te iubesc o dată/ dar tu stai/ pentru că eu am murit de dor/ de dorul tău/ la umbra unui gând nebun” (Mirajul)
Poemele lui Viorel Birtu Pîrăianu pot fi asemănate cu unele bocete, cu niște
vaiete fără de sfârșit: „și te chemam femeie într-o noapte/ tot sărutând a tale șoapte” (Steaua)
Metafora este modul de exprimare al poetului: „sunt grăuntele Tău zidit în nămol/ voi încolți într-o zi/ într-o vară târzie/ la seceriș mă veți coace în cuptor de ceară/ să aveți pită pe drumul Golgotei” (Drumul)
Și totuși visează, visează frumos: „îmi ești aprig dor/ de a ta îmbrățișare/ de sărutări ce ard, ce dor”, ” mi-e dor de noaptea noastră/ în taina sfântă a iubirii împărtășită/ de întâiul țipăt dăruit iubirii/ cum te frânge duios/ sub sărutări, sub mângâieri/ să dorm, să dormi în cuibul meu”, „să vii, să nu vii în noapte”, „să plecăm împreună în zbor” (Pe malul unui gând)
Toate trăirile sale au loc pe maluri de gând, toate gândurile sale stau prin buzunare, prin nopți fremătătoare, prin amintirile rămase dar care dor din cauza dorului; clipele se scurg, „fug, pășesc printre spini”. Până și cuvintele sunt tot gânduri colorate pe hârtie, la vedere, să-i macine sufletul în moara vieții, să-l poarte în vârtelnița dorului, în dangăt de clopote lugubre: „în suflet noroaie, lacrimi, frig cu „troiene de gânduri pe câmpuri ucise”, cu „ruga înghețată de dor”
Istovit de plânsul din „noaptea minții mele/ mi-e frig și mor pe o pagină nescrisă”, fiind veșnic în căutare de „fagurele de lumină” prin care să-și îndulcească zilele.
Se compară cu „un pendul fără odihnă/ căutând nenăscutele ere”.
Spune că „am obosit să mor în fiecare zi/ mă voi trezi în zori să scriu/ povestea unui om nebun ce-a crezut odată în iubire/ când nu scriu țip/ când nu țip, plàng/ când nu plâng, mă rog” (Lumânarea)
Suflet veșnic zbuciumat și fără odihnă, arde ca o lumânare, prefăcându-se în „ramuri de ceară”, topindu-se între maluri de timp, de dor, de nesfârșită suferință.
Lui Dumnezeu îi declară umil că „sunt lacrimă de ceară în palma Ta/ deasupra mâinii negre de atâta supărare/ mi-e dor să cad în țărână/ la picioarele Tale/ purtat de valul etern/ să învăț să cuprind necuprinsul/ să fac din lut o candelă a lumii/ să șterg din ochi tristețea milenară/ cu raza pură a credinței/ tânjind cu drag la mântuire” (Lacrima de ceară)
Sfâșietoare constatare: „iubito,/ câtă tristețe e lipsa ta”, „iubito, numele tău e speranță/ e vis/ de nimeni atins/ un început, un surâs și un sărut” (Sirâsul iubirii)
Dar…anii trec. Timpului nu-i pasă de suferința nimănui, el își face datoria și întinerește natura, florile se deschid, păsările zburdă vesele prin pomi și prin văzduh, în timp ce pașii săi se apropie tot mai mult și mai mult de tărâmul veșniciei. Stă pe „ultimul țărm” așteptând ultimul zbor, zborul spre Acasă, unde poate o va întâlni pe Ea, femeia eternă căreia i-a purtat dorul ca pe o povară alcătuită din tone de lacrimi: „Clepsidra lumii este spartă/ se șterge timpul în eter”.
Poetul iubește „pământul, lacrima și viața”, dar oare care viață? Viața eternă? Viața de dincolo de orizont, de dincolo de pământ?
El iubește lacrima prefăcută în ploaie, lacrima aceea izvorâtă dintr-o altă lacrima, lacrima unei lumânări, dispusă în „ramuri de ceară”?
Mai spune poetul: „sunt un țărm închis într-o colivie”, „îmi iau în suflet însingurarea/ să îmi văd iarăși și iarăși pasul încovoiat de gânduri/ astăzi și mâine/ într-o nouă-veche zi/ de va fi, într-o zi” (De va fi într-o zi)
Dragi cititori, încă nu mi-a fost dat să citesc o carte cu versuri, cap-coadă, în care autorul, bărbat fiind, să-și așeze trăirile pe tavă fără teama de a fi considerat un om slab.
El scrie o poezie în care lacrima inundă fiecare poem, în care suferința permanentă face parte din sine, din viața sa, o poezie în care dorul său e pururi mistuitor, exact ca un foc sublim care arde și arde până la ultimul tăciune, care arde, zic, precum o lumânare care se micșorează până la dispariție, împrăștiindu-și stropii de lacrimi în „ramuri de ceară”, urme ale existenței sale efemere dar lăsând amprente de existență în urma sa.
Poetul este condus de o filozofie a vieții foarte interesantă dar și cu accente de normalitate, până la urma urmei: statornicie în iubire, în sentimente, un respect deosebit pentru femeie, adorând-o, căutând-o fără încetare pe pământ, în cer, prin pustiuri, prin întuneric, prin nori, prin ploi, prin anotimpuri, scriind pentru ea, tocmai pentru a-si domoli dorul, poeme scurte dar pline de esență, deloc facile, metaforele sale având o aureolă aparte.
Viorel Birtu Pîrăianu este un poet original, nefăcând rabat de la sentimentele sale. Cine nu și-ar dori un bărbat care să iubească în acest fel, pentru care femeia să însemne totul, fără de care viața lui nu ar avea nici gust, nici culoare, nici interes pentru tot ce-l înconjoară?
Să recunoaștem, acest gen de bărbați nu pot fi întâlniți pe toate drumurile!
„Ramuri de ceară” este o carte lineară prin care poemele curg precum un izvor de lacrimi nobile, însemnate cu aureolă divină.
Recenzie: În căutarea iubirii, Florentina Savu-Tunaru,
Personajele mele fac parte din lumea satului de odinioară, când viața era destul de grea, când stagiul militar al tinerilor dura trei ani încheiați, așa, ca nici duoă zece ani de la încheierea celuu de-al doilea război mondial.Datoria față de patrie era prioritară iar băieții își lăsau vetrele, părinții, nevestele, iubitele și plecau să-și facă această datorie. Lacrimi, dor și speranță că timpul va trece până la urmă și vor reveni acasă pentru totdeauna, alături de toți cei dragi. În lipsa lui George, bătrânul său tată este cel care susține moral familia, este cel care se ocupă cel mai mult de nepoata sa, Ștefana, pe care o iubește enorm.
Emilia învață din mers meseria de gospodină și mamă, fiind doar un copil când fugise cu George și se stabilise în casa acestuia. Era învățată cu munca, făcea parte dintr-o familie numeroasă și nimeni n-o ocolise sau cocoloșise vreodată când era vorba de treburile casnice sau de munca la câmp. George o furase, teamă fiindu-i că părinții ei nu i-o vor da, nu numai pentru că era sărac dar mai ales pentru faptul că erau amândoi foarte tineri și necopți încă pentru o viață de familie statornică.
Puși în fața faptului împlinit, părinții nu au mai spus nimic și l-au acceptat. Ilie era fratele mai mare al lui George. El făcuse războiul, cam zece ani de armată și de luptă grea, pe pământ românesc ori pe pământuri străine. Îndurase geruri năprasnice, călduri, moarte, oboseală, epuizare dar nu-și pierduse speranța în victorie și într-o viață mai bună pentru el și pentru toți ai lui, pentru țară. Ilinca era femeia cu care își unise destinul, chiar înainte de moartea mamei sale, aceasta fiind o femeie care dusese o viață mai rebelă, crescută de bunici dar, odată venită în casa lui, construită după revenirea de pe front, o casă mică, modestă, simplă, ca pentru doi oameni, după modelul țărănesc al acelor vremuri, se dovedise a fi o femeie credincioasă, gospodină, iubitoare și la locul ei.
Cei doi au avut o mare influență asupra Ștefanei, pe care o iubeau ca și cum ar fi fost copilul lor. Locuiau cu toții în aceeași curte, între ei nu exista gard, erau ca o singură familie Ilie era un bărbat bine și cu vorba domoală.Pe timpul mai rece umbla îmbrăcat în pantalini bufanți din lână și într-un pulover gros peste care punea de fiecare dată un pieptar cu motive naționale și o pufoaică iar în picioare își punea pantofi cu șoșoni ori cizme de gumă.Pe cap avea o pălărie sau o căciulă cu urechi.Avea gura puțin într-o parte, abia se observa, când zămbea, ochi căprui, trăsăturile feței regulate și părul cărunt deși încă nu împlinise 40 de ani.
Anii de armată, de concentrare, războiul dus îi lăsaseră urme adânci nu numai pe față și corp dar și în suflet. Încerca să le ignore pe cât posibil, făcând bine celor din jur, acest lucru devenind apoi un deziderat pentru el. Ilinca îl susținea în tot ce făcea, îi era alături în permanență cu o mângâiere și cu o vorbă bună. Când George revine din armată își găsește fiica măricică dar între ei nu are loc o apropiere sufletească, parcă erau doi străini. Fata se temea de el, el nu se pricepea deloc să și-o apropie și de aceea Ștefana fugea mereu la „unchișorul” și la „tușica”, de fapt era mai mult acolo decât în casa părinților săi.
Chiar și nopțile și le petrecea adesea alături de Ilie și Ilinca, unde întotdeauna exista un pat gata pregătit pentru ea. Prostiile pe care George începuse să le facă imediat după întoarcerea din armată, îi întrista pe toți: și pe Emilia, și pe bătrânul său tată, și pe Ilie și Ilinca. Din prea multă dragoste pentru fratele rebel, Ilie îi trecea cu vederea toate acestea, George fiind mai mic decât fratele său cu vreo două decenii. Poate de aceea îl îndrăgise atât de mult și îl trata ca pe propriu-i copil, neezitând să-l muștruluiască ori de câte ori acesta îi înșela așteptările. Ce păcat! Ilie nu trăiește atât de mult încât să aibă timp să-i împlinească Ștefanei visul, acela de a o înfia și a o face legal copilul său. Moare fulgerător la numai 48 de ani, în floarea vârstei, plâns și însoțit pe ultimul drum de întreaga suflare a satului și nu numai. Este înmormàntat cu onoruri militare iar mormântul său a fost acoperit de 80 de coroane, majoritatea din flori naturale.Ștefana se simțea distrusă…
La numai nouă ani făcea cunoștință cu moartea! Dar… viața merge înainte, cu surprize și întâmplări de tot felul. Pentru o scurtă perioadă viața familiei, sub imperiul durerui, pare să se îndrepte spre firescul vieții însă între timp George merge la o școală de partid, obține o funcție importantă în comună și începe treptat-treptat să se îndepărteze de Emilia și de fete, fiindcă după sosirea sa din arnată, la niciun an, apăruse pe lume și Măgduța. Așadar, el se îndepărtează de familie pentru o femeie mai tânără și mai frumoasă, din punctul său de vedere, deși nici Emilia nu era de lepădat dar ea nu avea liceul, ca cealaltă care, de câțiva ani, era și profesoară suplinitoare în sat.
Despărțirea celor doi soți are loc cu sulițe și trâmbițe însă, gata, totul se încheiase iremediabil deși viața celor rămași în urmă se transformase într-un iad, iad pe care l-au depășit cu eforturi supraomenești: cu boală, cu depresii, cu tratamente, după care a urmat acalmia, resemnarea, suferința mută, tăcerea…Bunicul s-a prăpădit curând, fără ca Ștefana , de acum dimnișoară, să-i fie la cap, deși în acea zi se afla în sat dar lipsind de acasă. De unde să bănuiască ea că el își trăia ultimele ore de viață? Înainte de moartea bunicului și de despărțirea părinților, Ștefana află pentru prima oară de existența unui văr primar, fiul uneia dintre surorile lui George, un copil din flori, pe care aceasta îl dăduse spre adopție, de la vârsta de opt luni, el nefiind recunoscut de tată.
Cum lumea satului era foarte strictă cu asemenea situații, mama se vede nevoită să-și îndepărteze copilul de la sân, deși nu va mai avea niciodată un altul, dându-l unei familii despre care nu știa nimic: situație, localitate, absolut nimic! Nu am pretenția de a fi scris o carte extraoedinară dar întâmplările din ea sunt așezate cu suflet pe covorul vieții, un covor fermecat totuși și de pe care literele nu se vor șterge niciodată, nu vor fugi, nu se vor împrăștia. Sunt convinsă că întâmplările prezentate vor emoționa, măcar pe o parte dintre cititori și scriu cu tot dragul și din suflet pentru ei, scriu pentru aceia care vor trăi alături de mine și de eroii mei, integrându-se în povestea mea, însoțindu-mă pe acest drum bolovănos, spinos ori neted, în această luptă a unor suflete curate.
Nu intenționez să arunc vina asupra cuiva, dragostea este un sentiment, o stare și ea nu se poate impune și nici nu poate fi stăvilită cu forța. Cred că mulți dintre dv. ați trecut prin situații similare, însă fiecare a procedat conform principiilor sale, unii mergând înainte cu nepăsare, cu indolență chiar, alții retrăgându-se pentru a nu face rău cuiva, pentru a nu-și clădi fericirea pe nefericirea nimănui. Cei dintâi sunt cei puternici, cu sânge rece, pentru care doar sentimentele lor primează, cei de pe urmă sunt cei slabi, în stare să sacrifice totul pentru binele altora și care, datorită principiilor morale vor fi oropsiții vieții mereu.
Nimeni nu le va ridica statuie, nimeni nu-i va lăuda pentru sacrificiul lor, nimeni nu-i va observa și nu-i va auzi. Așadar, cum să-i condamni pe unii și să-i lauzi pe alții? Rămâi imparțial, treci mai departe, suferi, ierți, iubești și atât! Da, complicată situație, greu de explicat dar și mai greu de trăit! Noi familii, noi frați, frați vitregi, invidii, iubiri imposibile, căsătorii nepotrivite, destine frânte, viață risipită…
Situații peste situații, trăiri intense, renunțări, condamnări, moarte, plâns, tăcere și abia într-un târziu puțină îndrăzneală, îndrăzneala de a înflori la bătrânețe, de a urca spre paradisul visat, de a-ți folisi și a-ți pune la treabă fantezia, de a lucra cu ea și de a ignora toate eșecurile de odinioară. Timpul se micșorează, îți dorești o toamnă lungă și o iarnă cât de târzie ca să-ți poți trăi din plin viața pe care ai ținut-o în exil de bunăvoie. Amintiri din copilărie, din anii de școală, din adolescență, toate sunt trecute în revistă cu nostalgie, cu iubire, cu regret. Rând pe rând cei dragi au plecat într-o lume poate mai bună iar tu, personaj, te-ai trezit deodată orfană într-o lume din ce în ce mai rea și mai nepăsătoare, într-o țară pe care nu o mai recunoști. După toate întâmplările din viața ei, Ștefana ar fi vrut să mai privească cu seninătate înainte însă gândurile sale o măcinau și o chinuiau atât de tare încât nu mai era sigură de nimic.
Îi era milă de propria persoană și nu știa dacă merita să-i fie. Câte o roză își mai scutura petalele peste visurile sale, însă petalele odată căzute, se aprindeau ca sângele. Ochii i se tulburau apoi se limpezeau, recăpătându-și indiferența de zi cu zi. Ar fi vrut să spună: „Sunt nefericită!”, dar cât de fără sens, cât de fără noimă i se păreau acum aceste cuvinte! Zbor de păsărele își fâlfâiau aripile pe la urechile ei cu ciripitul lor vesel, îi dădeau binețe, tulburându-i liniștea și determinând-o să tresară și să le privească.Erau fericite păsărelele, fericite ca niște cântece de izbândă…Se întreba cu inima strânsă: „Oare, cunosc și eu un strop din această fericire?” Ce să-și răspundă?
Tăcea, nu avea ce spune, cuvintele sale se pierduseră printr-un timp furat, niște cuvinte vechi și uitate ca și ea. Ridica din umeri și mergea mai departe, cu ochii privind în gol. Cândva, aceiași ochi erau plini de visuri, de cântece, de viață. Dacă oamenii ar fi deschiși unii față de alții, ce bine s-ar înțelege! Dar au atâtea taine, atâtea asunzișuru și atâta răutate clocește în mintea unora și-n inima lor, că chiar frâng destine! Ți se face părul măciucă gândindu-te ce zace în astfel de suflete.Pământ prielnic dacă ar avea, răutatea acestora ar înflori ciulini peste sufletele pure… Dragii mei cititori, vă doresc lectură plăcută și vă rog aveți grijă de voi și de inima voastră! Iubiți-vă aproapele ca pe voi înșivă, iubiți-vă pe voi ca să-i puteți iubi și pe ei și mai ales, rețineți cuvintele de foc ale romanticului Ionel Teodoreanu: „Dragostea arde iară lipsa ei usucă!”
Așadar, nimic fără dragoste, nimic fără Dumnezeu! Dragostea și Credința sunt pietre de temelie la înălțarea cetății numită VIAȚĂ!
ZBOR ALB de Mihaela Avram (RECENZIE) Numai un om cu o doză mare de sensibilitate, cu un cuget curat, cu un suflet de artist și trăiri deosebite, așa cum este Mihaela Avram, poate să-și pună aripi și să-și ia avânt într-un „zbor alb”, prin lume și prin univers, să cerceteze cu luare-aminte tot frumosul existent pretutindeni, să preia tot ceea ce i se pare potrivit visurilor sale, dorințelor sale. Iubirea o călăuzește în acest zbor și uneori face câte un „popas” pentru a-și explora interiorul, acea flacără pe care o poartă cu sine și pe care nu vrea s-o vadă stinsă vreodată. Alteori se lasă antrenată de o dorință copilărească dar o dorință care o frământă fiindcă acea copilărie a trecut și inima bate într-un alt ritm, cu vorbe care „se-nfig/ în tălpile picioarelor” încât, ca și în poezia stănesciană, începe să șchiopăteze, însă nu-și va întrerupe nicidecum mersul.
Lipsa comunicării o doare dar asta nu o împiedică pe autoare să spere, în subconștientul său, că în acest zbor minunat va întâlni și o rază de lumină:”Și chiar de știu/ că nu te voi găsi niciodată,/ voi continua să mă joc/ cu tine/ de-a v-ați ascunselea!” (De-a v-ați ascunselea) Este o iubitoare de adevăr, nu suportă minciuna fiindcă aceasta „doare”,”Ne sfâșie cu răzbunare/ și-n umbra ei,/ rămânem goi.” (Nu mai minți…)Iubirea presupune sacrificiu, grijă, protecție, căldură: „Ascunde-mă-n tine,/ să nu îngheț/ în iarna ce vine…/ Poartă-mă-n gând/ când crivățul smulge/ orice cuvânt.” (Decembrie) Autoarea consideră că iubirea nu poate avea decât culoare de „roșu” și, drept urmare:”Tu ai luat o pensulă,/ ai înmuiat-o în sânge/ și ai desenat/ O INIMĂ!”El însă vede viața în culoarea tinereții, a verdelui primăvăratic. De aceea „Eu am luat/ o frunză,/ am legat-o/ de inima ta/Și am privit-o/ cum crește” (Joc de culori)
Un amestec de roșu și verde, de iubire și viață, de statornicie, de zbor spre alb, spre lumina atât de dorită.Poemele Mihaelei Avram sunt parcă rupte din „Poveste”, o poveste care”Începe cu ziua/ în care te-ai născut”, cu „drumul” parcurs, cu „întâlnirea” „cu viața” și cu „ceasul” care „bate ora exactă!” O suită de metafore își face loc prin creația sa, dându-i un farmec aparte. „Bătaia timpului” nu o sperie, doar o trăiește cu intensitate în timp ce „Ușa rămâne întredeschisă”. Oare de ce?Pentru că speranța, deși palidă, există în subconștient, altfel ușa aceea ar fi rămas închisă pe vecie. Există, pentru că „Între cer și pământ/ două trupuri/ zvâcnind din aripi” aveau „o singură/ bătaie de inimă” (Între cer și pământ) Fiecare gând al său, fiecare întrebare pe care și-o pune sieși seamănă cu un cânt dulce din acel zbor alb, din care nu se oprește, fiindcă aripile sale sunt puternice, ele o duc prin primăveri și ierni, printre îngeri și crini, prin lumină și către iubire.
Chiar ruga pe care o înalță este o „Rugă” către Dumnezeu, rugă prin care îi cere să-și păstreze „zâmbetul”:”Fă-l Lumină/ și împrăștie-l/ cum știi mai bine,/ încât să ajungă/ la cei care/ încă mai strigă la Tine!” (Rugă) Lacrima și-o dorește”Speranță” iar speranța înseamnă tot zâmbet.În „Rugăciune” mărturisește că „aș fi vrut/ să mă nasc/ ÎNGER” sau o icoană/ îngenuncheată/ spre Dumnezeu/, pe drumul căruia ar vrea să ajungă când „mâinile mele/ se vor transforma în aripi împletite/ în rugăciune” Mihaela Avram iubește cu fiecare por al corpului său lumina, florile, primăvara, ploile, păsările. La un moment dat chiar spune:”am crezut/ că sunt Primăvara!” (Cine sunt eu?)Există atâta gingășie, mărinimie, nostalgie, atâta trăire în poezia sa încât te atrage, te cutremură, te încarcă cu emoție: „aș vrea să-ți fiu Suflet ascuns/ în tăcerea cuvintelor tale/ atunci când sufletul tău/ uită de Tine!” (Aș vrea să-ți fiu)Ce dovadă mai mare de iubire, de sacrificiu, de bunătate, de alb?Între minciună și adevăr ea preferă întotdeauna adevărul pentru că „La fiecare răspuns corect/ vom primi/ câte o secundă/ de Eternitate.
(Plimbare în timp) Oricâte rătăciri i-ar bifurca zborul, ea dăruiește „bucăți de suflet” celui cu „mâna întinsă” deoarece, „cu naivitatea copilului/ care încă mai crede/ în Hansel și Gretel”, având în gând „speranța reîntoarcerii/ pe drumul/ către Fericire”, nu poate renunța la zborul său alb prin care se înalță tot mai sus, cu aripile larg desfăcute din care-și curge binecuvântările sufletului peste cetatea Pământ și peste toate sufletele chinuite și iubitoare, ca și ea, de alb. Trăiește momente în care în fața ochilor îi apare copilăria zâmbitoare și fragilă, trecerea acesteia și îmbâtrânirea treptată…Are momente când devine timidă și nu poate rosti cuvintele magice „te iubesc” și „mai rămâi”:”Degeaba mă-nec/ în cuvinte/ când golul din tine/ pare că stinge/ iubirea mea! (Despărțire) Pentru poetă vara este anotimpul în care răsăritul este mult mai frumos decât în oricare anotimp fiindcă vara vine cu vacanțe frumoase, cu iubire:”Vara…,/ vis fierbinte/ născut pe țărmul mării”, va concluziona poeta.
(Vara)Ea spune că din cauza falsității unora, a măștilor pe care le poartă „încât se aude/ printre secunde/ Lumina/ țipând/ de durere/ , se simte destul de afectată.(Alergare) Viața se complică. Iubirea este cea care trebuie să-i călăuzească pe oameni, cea pentru care ei să-și pună aripi de vis și să zboare oriunde fiindcă, atâta timp cât ai un suflet frumos, zborul tău este posibil oricând și oriunde. Iubirea nu se măsoară, nu se cumpără, nu se vinde ci doar se simte”cu fiecare semn de punctuație,/ de la virgulă la punct,/ iar apoi la un semn de exclamare.” (Semne de punctuație) Fiecare poem, fiecare vers este o metaforă, este un punct de atracție, parcă intri într-o lume nepământeană. Mihaela Avram impresionează prin ușurința cu care jonglează cu aceste metafore, impresionează prin imaginația sa creatoare de frumos. Totul pare o magie, o feerie:”Mă simt o floare/ crescând din pământul palmei tale/ într-o primăvară geroasă/ Ce bucurie/ să îți simt primăvara din suflet/ mutată în palmă!” (Primăvara)Ce declarație de dragoste, în care cuvintele sunt scrise cu majuscule, tocmai pentru a scoate în evidență intensitatea acelei iubiri:”E o altă zi/ în care se naște/ un nou TU/ și un alt Eu./ Ce măreție în a te iubi!” (Declarație)
Aminteam la început de asemănarea uneia dintre poeziile sale cu stilul lui Nichita Stănescu. Cred că poeta Mihaela Avram este un fel de Nichita, dar feminin.Citind-o, simt aceleași emoții, am aceleași viziuni ca atunci când cu inima fremătând citeam filă după filă din cărțile poetului, străfulgerată de atâta frumusețe, de atâta trăire, de atâta viață, de atâta culoare, de atâta sunet, parfum și căldură:”Cum am putea trăi/ fără o respirație a sufletului/ ce își caută Primăvara/ prin treceri de anotimpuri!?”
(Respirație)Oare, cum? Chiar trebuie să-i dăm dreptate poetei că „Viața-i o binecuvântare/ primită-n dar/ în acea Duminică/ când iarba din curtea bisericii/ începuse/ să miroase a verde/ sub pașii noștri.” (Ce-i viața?) Ea va fi veșnic „bolnavă de viață”, cu „febră de amintiri/ și frisoane de dor”, căreia medicul îi prescrie „un dram de iubire/ dizolvat într-o linguriță/ de speranță” iar „Dacă boala persistă”, va fi nevoie de „o eventuală internare/ la domiciliul/ zâmbetului.” (Prescripție)”Tu arcuș și eu vioară/ noi, un cântec de o vară!””Tu, un vers și eu , o rimă/Noi, cuvinte ce suspină!”, fiindcă vara a trecut și visul frumos se pare că a zburat. (Cântec) Autoarea are și o „Întrebare” la care își răspunde singură: „Ce se întâmplă când iubești?/ Înflorește iarna!”Și cred că are mare dreptate! Iubirea poate înflori orice frig, orice necaz, orice durere:Uneori, chiar dacă este întuneric, privind chipul iubit poți afirma cu certitudine: „în sfârșit,/ s-a făcut/ și dimineață!” Răutatea dintre oameni/ e iarna grea/ ce ne-a rămas!”
Poeta se simte „Pierdută în lume”, „Când Dumnezeu/ de oameni/ e gonit”Unele dintre poeziile sale sunt însoțite de câte o Ilustrație sugestivă care le dau un plus de valoare. Și, peste toate aceste zboruri cade o ploaie rece și ucigașă, o ploaie care aduce acel virus dătător de moarte, datorită căruia oamenii trebuie să se protejeze:”Zâmbete pierdute sub măști/ căutând alte zâmbete/ sub alte măști…””Dorința de a învinge” este puternică, deși oamenii sunt speriați (Corona-Pandemia)În același timp se întreabă „Cum ar fi” viața”dacă/ în loc de oameni/ am fi flori…” „am fi râuri…”, „am fi oameni/ crescuți din iubire…””Dar mai ales,/ Cum ar fi dacă/ în fiecare om/S-ar naște acum/ Dumnezeu?” Da, cum ar fi?Am fi binecuvântați, așa cum este acest „zbor alb” în care m-am ancorat și eu cu încântare, cu bucuria de a descoperi o poetă care știe să dea glas prin cuvântul scris, sentimentelor sale, sentimentelor mele, sentimentelor tale, sentimentelor voastre, sentimentelor tuturor.
Cartea Mihaelei Avram este o carte cu esență care merită citită din scoarță în scoarță și din care avem de învățat că IUBIREA, IERTAREA, ADEVĂRUL, SPERANȚA, BUNĂTATEA, LUMINA sunt ESENȚIALE pentru existența noastră pe când MiNCIUNA, ÎNTUNERICUL, RĂUTATEA, niciodată nu vor aduce nimic bun pentru NIMENI!
CĂLĂTORI SPRE ABSOLUT
Marilena Răghinaru și Ionel Arădoaie
-Note de lectură –
Firi romantice și visătoare, cei doi poeți se încumetă să exploreze acest absolut, să călătorească în „diligența” sa cu toată disponibilitatea interioară și cu toată deschiderea spre frumos, să se îndrepte spre o lume greu de atins fizic dar imaginația creatoare a fiecăruia dintre ei poate oricând face posibil acest lucru.
Visurile lor sunt visurile omenirii, sunt visurile care ne urnesc spre necunoscut, spre explorări și spre descoperiri ale propriului Eu. Inima lor devine fluture în zbor către Everestul Iubirii.
Când vârful acelui Everest este atins înseamnă că ești aproape de acel absolut spre care ai tins, pe care ți l-ai dorit și ți l-ai visat.
Ionel Arădoaie este cel care îi propune Marilenei Răghinaru evadarea din lumea aceasta comună într-o lume strălucitoare de basm, pe tărâmuri de legendă în care zeitățile încă sunt respectate și iubite, în care tradițiile, locurile și poezia se împletesc și îndeamnă la visare. El o asigură că ajunși în acele locuri de basm:
„Ne vor așterne-n cale covoare lungi de flori
Și ne-or boteza cu ale lor nume, din povești,
Purtați în baldachine, pictate în vii culori
Ca doi Maharajahi, în straie-mpărătești
Vom deveni legenda Tărâmului de Aur,
Ne vor cânta dervișii, în mantre cu mătănii,
Când vom zbura în noapte, cu aripi de balaur
Ca în Mahabharata, călare pe dihăniil”
(Călători spre absolut)
Răspunsul și acordul ei nu întârzie să apară fiindcă la rândul său își dorește să scape de liniștea „prea apăsătoare” în care își duce existența și atunci evadarea din cotidianul plictisitor spre tărâmuri demult visate o atrage dar și mai mult o atrage călătoria alături de iubirea sa:
„N-aș vrea să fiu crăiasa ta de gheață
Pe calea șerpuind spre Absolut…
Nu-mi dărui un suflet sau o viață,
Croiește-mi pelerină din sărut!”
Pe oriunde vor călători cu gândul și cu visul ea își va întări dorința de evadare:
„Cutreierând prin recile tărâmuri,
Nu vom lăsa ca gerul să ne doară,
Ne-om însoți cu florile pe drumuri
Să evadăm în altă Primăvară!” (Să evadăm!)
Pentru Marilena absolutul îl reprezintă iubirea sinceră, adevărată ci nu viața din povești, zeitățile de odinioară, tărâmurile de basm, însă călătorește alături de el din iubire.
El pare un prinț desprins din acea lume extraordinară, lume în care vrea să o introducă și pe ea fiindcă simte că este îndrăgostit și vrea ca la rându-i să fie nu numai iubit ci și admirat:
„Singurul leac îmi ești tu sau îmi e ghilotina
Chiar dacă cerul va cădea pe pământ,
Dă-mi dragostea ta, mi-ești în viață divina,
Ultima dulce iubire în suflet și-n gând!”
(Îndrăgostit)
Este emoționant răspunsul celei de care se simțea îndrăgostit, răspuns în care ea amintește de majoritatea cuplurilor celebre din literatura universală reproșându-i oarecum că el o căuta în imaginea tuturor acelor femei celebre și nemuritoare: Penelopa, Nemesis, Cleopatra, Galateea, Julieta, Cătălina din „Luceafărul” eminescian, Ofelia, Isolda.
Ca o concluzie amară și ca o speranță de împlinire pe plan terestru, Marilena îi spune cuminte:
„N-ai priceput de ce ne-ndurătoarea soartă
Nu o lăsa defel s-apară-n drumul tău,
Doar ea te aștepta sfioasă și mirată
Nu-n locuri legendare, ci-n…gara din Buzău” (Căutări)
El-iubitul, Ea-iubita, Ea cerebrală și mai pământeană, El visătorul, Zburătorul, magicianul pregătit să scoată din jobenu-i fermecat lumea de poveste și pe femeia visurilor sale.
Poate de aceea, deși îl iubește, Ea nu dorește să-i devină o frână în drumul spre absolut:
„Nu-i loc pentru-amândoi în visele-ți mărețe,
Urmează-ți singur calea, respectă-al tău destin,
Te urcă singuratic pe culmile semețe,
Nu vreau să-ți fiu o umbră, vreau doar să te susțin”Ne(credința)
El nu este de acord cu îndemnul Ei fiindcă dorește să meargă alături, completându-se unul pe celălalt nu numai în poezie ci și în viața de toate zilele:
„Te iau cu mine, de-i ploaie sau furtună,
La stânga mâinii mele, alăturea mereu,
Să punem capăt Lumii, proastă și nebună,
Cu stihuri de iubire, iubiți de Dumnezeu”(Credință)
Poetul din el visează la lumea selectă de altădată, la lumea lui Baudelaire, a lui Minulescu, La Martine, La Fontaine, Paul Cezanne, Piaf, Fernandel, Jean Marais, Luis de Funes, la acel Paris plin de parfum și culoare prin care fantezia aleargă liberă și elegantă, cultivată și elevată.(Visând la Paris)
La fel de elevată apare și replica Ei însoțindu-l la toate întâlnirile din visele sale ca la final să-l readucă cu picioarele pe pământ:
„Spunând povești după povești,
Din reverie te trezești
Nemaiștiind…a fost un vis
Sau chiar ai fost pe la…Paris?” (Visător prin…Paris)
Vise frumoase, creatoare de versuri spectaculoase. Iubirea lor este închisă între copertele unor cărți de dragoste scrise în tandem, unde fantezia se înșiruie liberă în poeme arzătoare:
„Timpul nu-i oprit în orologii sparte,
Ne întâlnim, sălbatici, între coperți de carte
Sărutul ne e-n versul încolăcit în noapte
Iubiți, beți de parfumul din vinul Lunii coapte”(Călător spre tine)
Ea își dorește o iubire mai pământeană, o iubire dincolo de slova cărților, cu plimbări mână în mână, admirând natura și cerul, trăind iubirea cu bătăi de inimă accelerate ci nu iubirea aceea fantezistă din versuri:
„Aș vrea prin Crâng să mă mai ții de mână,
Să-i admirăm covorul ruginiu
Când se-odihnește eclipsat de Lună,
Nu doar prin versuri fade, să-l descriu” (Ne-a uitat Crângul)
Și mai adaugă ea, modestă ca de obicei:
„N-am coroană de safire, faima vreau să-ți aparțină,
Admirat la infinit, pentru slova-ți cea divină,
Împărat peste cuvinte, monarh veșnic printre stele, Continue reading „Florentina SAVU: Călătorie în doi”→
– ÎNTÂLNIRI PE CRUCEA VIEȚII – Autor, Manuela Cerasela Jerlăianu
Poetul este ființa care duce în spate povara unor sentimente pe care le cară cu sine prin spațiul numit poezie și le arată în toată profunzimea și arderea lor neîncetat.
Poezia este crucea lui de lumină pe care cu toată greutatea sentimentelor o poartă ca un Isus al ei spre mântuirea altora, spre bucuria și liniștea lor.
Poetul este un vrăjitor, un adevărat magician iar talentul său e mantia de sub care apar diamante și mărgăritare, minuni pe care numai sufletul și mintea sa le pot făuri.
Versurile se înșiră pe fire învizibile, fiecare literă este o perlă strălucitoare și fiecare vers o floare de vis. Întreaga construcție numită poezie devine un palat măreț în care nu poți pătrunde decât cu sfială și cu tălpile goale, cu sentimente curate și astfel să-ți încropești din tot o oază de liniște și frumusețe.
În poemul închinat de Manuela Cerasela Jerlăianu unei alte poete, și nu numai, un om de litere de o valoare deosebită, Cezarina Adamescu, ea spune că aceasta „este un om vrăjit de vers” pe care mulți îl invidiază tocmai pentru că nu pot atinge înălțimile sale, acele înălțimi pe care dumneaei le-a urcat cu tenacitate și talent de mare alpinist:
„Dacă îi ceri un pic de timp din vers ca să citească,
Se uită-n jurul tău mijind, dorind să te zdrobească”.
Printre ochii mijiți el, invidiosul, zărește magia și frumosul din vers însă incapabil de a atinge acel vis, de a se amesteca în vreun fel cu el.
Nu de puține ori poeți buni au fost crucificați de invidii, răutăți, prefăcătorie, falsitate.
Iubirea de țară nu te ajută să fii în față, să i te dedici cu trup și suflet. Îndemnul la aducere aminte este tulburător:
„Dacă mă judeci că am scris descătușând cuvântul,
Adu-ți aminte de toți cei care-au apus de-a rândul,
Că țara sub cel tăvălug i-a îngropat în timp
Uitând că au fost luminați purtând al vieții nimb” (Pe drumul Crucii de poet)
Crucea vieții poetului nu este deloc ușoară. El poartă în sufletul său flămând de vers iubirea întregii lumi, cu riscul de a fi criticat și crucificat pe altarul poeziei.
Cu pana lor fermecată poeții scriu despre iubire și o trăiesc pe hârtie ca și cum ar fi reală. Ei inventează trăiri miraculoase, șoapte mărețe de dragoste. Iubirea lor este vijelioasă precum valurile mării pe timp de furtună. Ei își slobozesc în lume toate aceste trăiri precum face marea cu valurile sale când le izbește de țărm, retrăgându-le apoi când trebuie să-și reia locul în matcă:
„Poeții scriu de marea lor iubire
Cuvintele apun valuri pe rând
În nopțile rămase amintire
Purtate peste altele din gând.
Iubirea se trăiește-n poezie
Diamantin sclipind dintr-un condei
Și înflorește toată-n poezie
Bătând din aripe cu lungi scântei.”
Iubirea pentru poezie este sacră la fel ca și iubirea pentru Dumnezeu și în ea chiar respiră Dumnezeu deși uneori îți pare a fi ca un blestem.
De fapt poate fi un blestem de iubire maximă, blestem care poate clădi sau ruina versul, îl poate îngropa însă călcând pe propria moarte acesta va reînvia și va așeza primăvara în toată splendoarea sa pe drumul de lumină:
„Și mă voi duce colo-ntre izvoare
Unde pârâul curge liniștit
Și primăvara plină de culoare
Să le îngrop, chiar dacă n-am murit.”
Strada Gării apare ca un loc de pornire spre o nouă destinație, undeva la malul mării, să-i asculte valurile cântând „versuri baladești” și țipătul pescărușilor, spre care își va elibera tumultul din piept:
„Că visele se risipesc ușoare
Și cad pe Strada Gării mii și mii,
Făcând poetul slovă trecătoare,
Care-și dă sufletul în poezii.”
Sacrificiul scrierii este mare fiindcă acele trăiri lăuntrice, acele imagini din minte și din suflet cărora el le dă viață consumă energie și timp, obosesc. Sângele său, picătură cu picătură, este dat numai din iubire.
Poeții tac dar pentru ei vorbește cuvântul și vocea acestuia, prin toată tăcerea sa, răzbate ca un clopot în zi de sărbătoare:
„Poeții tac, dar mintea strună merge
Și marea de cuvinte, la condei,
Și orice fac, ei singuri nu pot drege
Pornirea-i avalanșă de idei” ( Pură socoteală)
Silabe și cuvinte se înșiră ca la paradă, defilând într-un joc al minții până la final de marș: poezia.
„Că poezia-i pură socoteală,
E-o adunare de silabe-n gând,
Iar noi venim scriind cu îndrăzneală
Și măsurăm cuvinte rând pe rând”.
Raiul și Iadul colindă prin poezie iar visul de mărire există în sufletul fiecăruia măcar prin existența unui monument postum.
Versul este sufletul poetului, nucleul pe care el își așează trăirile, îmbrăcându-l în haine multicolore, de o frumusețe aparte fiindcă își poate permite să viseze:
„Vântur versurile-n suflet ca poeții prinși în horă
Și când scriu o poezie fur din viață doar o oră,
Mă inspir din fantezie și din versul ce-l citesc
Lăsând umbrele să vadă visele ce le trăiesc.” ( Vă colind la țărm de vise )
Anotimpurile se succed cu repeziciunea viselor și prin fiecare anotimp se înserează poeme rupte parcă din același mare suflet, bogat ca un nabab, etalându-și cu fast bogăția, în lumină ori în întuneric. Această bogăție este râvnită și invidiată de mulți confrați mai săraci cu duhul, mai neputincioși.
Bogăția, strălucirea, întotdeauna vor stârni egoismul și falsitatea, pitite prin cotloanele întunecate ale unor suflete mici:
„Am privit spre cerul nopții în livada lui de stele
Lăsând clipele să cadă printre gândurile mele,
Însă toți poeții-au râs povestind un soi de dramă,
Fiindcă neputința lor le sădea în suflet teamă” ( Am privit spre cerul nopții )
În versurile sale, cerul cu luna și cu stelele îi sunt prieteni, la fel și luceafărul peste care și-ar dori să fie stăpână și chiar poate să-i fie, fiindcă în poezie totul este posibil. Orice vis se poate împlini, orice fantezie se poate prinde în dansul minții și evada ca un fluture din borcanul în care copiii, în joacă, l-au închis.
Pe „munții de cuvinte”, imaginația se cațără necontenit, fără să obosească vreodată.
Chiar dacă trupul este bolnav și suferind, imaginația continuă să se cațere și să zboare și să aștearnă pat de cuvinte în calea nemuririi, pe care poeta să-și odihnească toată iubirea, scăldată în frumos și credință:
„Azi scriem o poemă, în urmă să lăsăm
O amintire-n care, cu drag vă invităm,
Spre clipa nemuririi ne ducem liniștiți
Și vom privi din ceruri de-a pururi mulțumiți.” ( Minune mi se spune și înger…)
„Plouă pe suflet, teribil mai plouă”
Sub pași ni se-adună picurii de rouă,
Sufletul bocește cu tristețe-amară,
Tălpile se scaldă în plâns de vioară,
Plouă și pe suflet, plouă și pe gând
Că n-o să mai vedem lumina curând,
Oamenii plutesc în rea nepăsare
Și-au uitat cum e s-admire și-o floare
Simțurile lor sunt de-acuma moarte,
Lipsa de respect e la cote-înalte
Prea se mulțumesc cu apa de ploaie
Și către cei mari spatele-și îndoaie…
Plouă cu tristețe în inima mea
Este pustiu cerul, nu vezi nicio stea
Caravane trec prin visele reci
Cu priviri de ceață mereu le petreci!
Geme-întreaga țară dar nimic nu face,
Le suportă toate și-n mizerii zace,
Relele se-adună pe răbojul vieții
Vorbesc despre ele, întruna, poeții
Dar nimeni în seamă nicicând nu i-o lua
Că-s săracii țării, cine să îi vrea?
Ei trăiesc cu slova, ea le este-averea,
Nu la ei, la alții, e astăzi puterea!
„Plouă pe suflet, teribil mai plouă”,
Unde să găsim acea lume nouă
Care să ne-învețe ce este Iubirea
Și să ne respecte tuturor trăirea?
„AM UN CIMITIR ÎN SUFLET”…
„Am un cimitir în suflet”,
vino să îngenunchezi
în fața sa,
Vino și aprinde-ți luminile din ochi
ca pe două lumânări
și roagă-te la crucea
pe care o port
în viață și-n moarte!
„Am un cimitir în suflet”,
este mare cât toată planeta,
Adu-mi flori doi maci
de iubire,
Pune-mi-i pe buze
să-mi înflorească zâmbetul,
Adu-mi o albăstrea
să mi se însenineze
cerul iubirii,
Adu-mi un căuș de apă
din izvorul unui sărut,
Adu-mi soarele cald
al șoaptelor de dor! Continue reading „Florentina SAVU: Plouă pe suflet (poeme)”→
Prin zorul vieții trec arzând
Fitil nebun de fericire,
Aud pământul fremătând
Și-mi urmez visul de…mărire!
Pe drumul vieții calc voioasă,
Chiar nici o creangă nu mă-ndoaie,
Mereu voi fi o curajoasă
Arzând la fel ca o văpaie…
Cu soarele prieten bun
Zâmbesc și cânt ca o artistă,
M-adăpostesc sub un alun
Să-mi trec bucurii în revistă
Demult visez l’ a mea mărire,
Pe-un vârf de munte să ajung,
Nu banii aduc fericire,
De dorul lor nicicând nu plâng!
Pe creasta muntelui mi-adun
În buzunar de suflet, viață;
Pot cerului cu drag să-i spun:
– A mea mărire e speranță,
Speranța de a fi un om,
La cap și suflet sănătos,
De a iubi gâze și pomi
Și tot ce este, și-i frumos!
Eu ard de drag și de iubire
Față de adevăr și oameni,
Că nu cunosc altă mărire
Decât aceasta, și nu galbeni!
Averile se duc și vin,
Nimic nu iei în veșnicie,
De ce să ai suflet păgân
Și să te scalzi în avuție?
Ești mare că ai strâns comori?
Degeaba, frate! Ești sărac,
De sentimentele-ți omori
Și-ți faci mereu doar bunul-plac…
Cu-a ta avere ești nimic!
Eu? Valorez cât fericirea,
Nu aș putea să fiu calic,
Tu, mergi, sărace, cum ți-i firea!
TRĂIRI
Mi se scurge simțirea pe mâneca stângă,
Lacrimă de iubire peste iarba de sub picioare,
Picuri de rouă care să-i mângâie delicat frumusețea
Și s-o încălzească plăcut înainte de răsărit…
Mi se scurge visul printre închisele și transparentele pleoape
Și zboară liber peste câmpii și peste livezi,
Ca o perdea albastră de speranțe frumoase
Chiar sub privirea bolții cerești, cu spații total-infinite…
CĂLĂTORI SPRE ABSOLUT
– ÎNTÂLNIRI PE CRUCEA VIEȚII –