Cămășile cusute, atât cele femeiești cât și cele bărbătești, sunt poate cel mai important atribut al unui adevărat costum popular.

          Din cele mai vechi timpuri cămășile cusute ne-au reprezentat pe meridianele lumii  ca neam ce ține cu sfințenie la portul național.

          Cele mai veci cămăși au fost cusute cu sute de ani în urmă pe pânză așa numită „de casă”, or, femeile de la țară această pânză o țeseau singure, o albeau spălând-o la râu de mai multe ori.

          De fapt în unele gospodării țărănești, dar mai adesea la muzeele de artă populară pot fi văzute cămăși vechi cusute pe pânză, care în ciuda vremurilor, și-au păstrat în primul rând frumusețea arhaică.

         Până în ziua de azi se mai păstrează, ce-i drept mai rar, obiceiul de a coase cămăși pe pânză simplă.  De regulă dacă a fost cusută o cămașă ea se păstrează cu sfințenie zeci de ani, fiind transmisă din generație în generație, de la bunica –mamei, de la mamă – la fiică, de la fiică – la nepoțică… Ca ea să  poată fi transmisă, trebuie păstrată cu grijă și atenție. Și trebuie să știi cum s-o păstrezi, cum s-o speli.

          În Bucovina cămașa a fost și rămâne un atribut al costumului național de mare valoare.

          Uzoarele cusute pe aceste cămăși reprezintă de fapt zona de unde vine și gospodina care a cusut-o. Dacă satul se află, de exemplu, sub pădure, sau la poale de munte, atunci pe rândurile cusute vor domina mai mult, crenguțe de brad sau molid, ghinde, scoruși… Dacă localitatea e pe malul râului, putem vedea rânduri șerpuite  sau vălurinde aidoma unei ape ce curge.  Dar peste tot vom întâlni rânduri cu flori, căci florile sunt bucuria vieții. Ele ne aduc dispoziție bună în orice perioadă n-ar fi. Cu bumbac, lână fină, mătase, fluturi, mărgele, în cele mai felurite culori, având cele mai diferite rânduri – mai late, mai înguste, mai mult sau mai puțin încărcate  cu flori, putem admira frumoasele nostre cămăși.  Cu altiță, cu rânduri drepte sau piezișe, așezate pe umeri, pe mâneci, pe piept, mai puțin pe spate – cămășile sunt o adevărată bijuterie populară. Multe cămăși mai vechi au poale tot de pânză și tot pot avea rând cusut pe jos. Or, se mai practică de a ridica o parte a catrinței, care se prinde în brâu, sau  a lăsa poalele mai lungi ca rândul cusut să poată fi văzut.

          Mai târziu ele, cămășile naționale au fost și mai sunt cusute pe pânză subțire, pe borangic, nailon, canva (un fel de material cu găurele) Cămășile așa numite „moderne”, deși au și ele deja mulți ani de când au fost cusute,  sunt mai strălucite, mai bogate în uzoare, cusute de regulă mai mult cu fir strălucitor, fluturi, mărgele mai mășcate sau mai mărunțele, sunt extrem de frumoase.

          În ultimul timp se cos cămăși cu uzor asemănător cu cel care este cusut pe fusta lungă de obicei neagră, roșie, vișinie, verde întunecat, cafenie, care acum tot mai des înlocuiește catrința su fota. Se mai cos tot din același material cu fusta și bundița. De regulă cu acelați uzor. Uneori pot fi văzute costume populare stilizate, dar nu au frumusețea ceea cu adevărat populară.

          Cândva cămășile erau îmbrăcate, în primul rând la sfânta biserică, la hramurile ce se făceau pe toloaca satului, la nunți, la cumătrii.  Am în vedere cămășile cusute de sărbătoare. Dar erau și cămăși mai simple, cusute cu rânduri mai mici, pe care țărăncile noastre le purtau și în zi de lucru. Iar dacă nu dovedeau să coase ceva pe pânza simplă, de casă, le făceau câte un rând de găurele și tot frumoase erau.

          De regulă, femeile obișnuite coseau mai mult iarna, când nu erau ocupate cu muncile câmpului, așa ca vara.  Doar meștrițele populare se ocupau aproape tot anul cu coaserea cămășilor. Ele, aveau și comenzi, adică câștigau cu meșteșugul lor, așa cum se putea câștiga și cu oricare alt meșteșug popular necesar într-o gospodărie – țesut, tors, croșetat, împletit, olărit, cizmărit etc.

          Azi cămășile naționale se îmbracă mai rar pe la nunți, cumătrii, or alte ceremonii familiare. La biserică, totuși se mai îmbracă, mai ales când e hramul bisericii. Acum se îmbracă la un concert, festival folcloric, sărbători tradiționale, iarmaroace etc. Se păstrează în muzeie, expoziții, săli de artă populară.

              Aș vrea să vă transmit și câteva poze cu cămășile mele naționale ce mi-au rămas ca o scumpă amintire de la regretata mea mamă, dar și de la nașele mele de botz, trecute deja și ele în lumea celor drepți. Ele, acele femei s-au trecut din această lume, dar lucrul minunat al mâinilor lor a rămas și se păstrează. Iar eu le păstrez ca pe o comoară de mare preț.

–––––––––––

Eleonora Schipor, profesoară, folcloristă

Cupca, Ucraina, septembrie 2020

           Cupca, este un sat vechi, având frumoase tradiţii şi  datini populare. Dacă în localităţile vecine, odată cu trecerea anilor, multe din obiceiurile strămoşeşti au fost date uitării, la noi ele s-au păstrat foarte bine. S-au păstrat, nu şi-au perdut coloritul naţional  şi, în ciuda vremurilor  de grea cumpănă pentru noi, ( am în vedere perioada ateistă) au rezistrat la toate.

            Dacă ar fi cazul s-o luăm de la început, aş începe de la sărbătorile de iarnă, care poposesc odată cu sosirea unui nou an în viaţa noastră . De Anul Nou  şi de sf. Vasile aici, la Cupca,  o ceată de băieţi  organizează  Malanca. Din ea fac parte vre-o 15-16 persoane în frunte cu o calfă, care păşeşte pragul casei  înconjurat de soli turceşti, crâşmăriţe, mireasă, moşnegi şi alte personaje, având fiecare masca pregătită cu multă migală. Hainele soldăţeşti le sunt  doldoră de  salbe vechi, fir strălucitor, oglinjoare, cusături frumoase.

             De obicei, în timpul acestor două sărbători ei merg pe la  toate casele unde sunt fete mari, colindă, cântă, dansează.        .

            De Crăciun se colindă tocmai trei zile la rând, umblă copii, merg şi cei în vârstă. Colindele se deosebesc de cele din alte sate, fiind monotone, domoale, foarte lungi.

            Paştele – sărbătoare învierii  Domnului – este sărbătoit pretutindeni cu ouă roşii, cozonaci, cum e datina la creştini. Cândva în satele cu  populaţie română a existat frumosul obicei de a organiza toaca. Cu părere de rău, el a fost dat uitării. La Cupca, însă, această datină se păstrează. A treia zi după Paşti femei, copii, bărbaţi, fete şi flăcăi, întru-n cuvânt, cine doreşte, se adună în faţa bisericii. Vin încoace îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, de cele mai multe ori  naţionale, cu trăistuţe ţesute sau cusute cu flori, pline cu ouă, şi ciocnesc între ei. Râd, glumesc, schimbă o vorbă-două şi  sunt bucuroşi că au venit  la toacăși că au ajuns cu bine la cea mai frumoasă sărbătoare a creștinilor.

            De Sf. Gheorghe, ca şi peste tot, se pun brăzdiţe cu crenguţe de răchită, ce se păstreză pe stâlpii porţilor, pe treptele casei, în grădină timp de o săptămână. Şi dacă brăzdiţele  nu se pun şi în case, atunci teiul de la Duminica Mare este adus şi în casa mare, este bătut în cue sau fixat pe la porţi, uşi ș.a.m.d. De  fapt  această tradiţie creştină este păstrată cu sfinţenie  peste tot, iar la  Cupca îndeosebi.

            Hramul bisericii şi al satului are loc la Cupca de două ori pe an – de sfinții Constantin  şi Elena  şi la ziua  Arhanghelilor Mihail și Gavriil. Adică primăvară şi toamna. În aceste zile se fac slujbe la biserică, unde se adună multă lume. E slujba sfântă de hram. Iar  jocul pe toloacă se organizează, fie în aceeași zi, fie duminica după trecerea sărbătorii. Este un obicei frumos aici, ca şi pretutindeni, de a pofti acasă în ospeţie, fie pe rudele și prietenii din acelaşi sat, fie pe cei de mai departe. Se pregăteşte masă de sărbătoare cu colaci şi învârtite, cu sarmale, răcituri, cuorbă, salături, plăcinte, dulciuri şi alte bucate naţionale gustoase, de la care îţi lasă  gura apă. Pe urmă se veselesc, lumea se plimbă, discută, după cum e datina.

Se păstrează cu sfinţenie  posturile din cursul anului în număr  de patru, mai ales postul cel mare al Paştelui. Printre oamenii bătrâni, precum şi printre cei mai tineri, sunt mulţi  care nu mănâncă bucate de frupt, adică carne, lapte, ouă şi toate cele  ce se pregătesc  din ele. Miercurea şi vinerea, care sunt zile de post, le ţin mulţi, arătând astfel încă odată  că sunt creştini adevărați. La biserică vine multe lume, frumos îmbrăcată, curată la suflet, cu gânduri bune.  Tradiţiile şi  datinile străbune sunt o comoară de  nepreţuit a neamului nostru. De aceea  trebuie să le păstrăm, să le readucem la viaţă, să nu le dăm uitării. Numai  atunci ne vom simţi bogaţi şi  satisfăcuţi sufletește când vom păstra cu sfințenie limba, credința, portul, tradiţiile, obiceiurile noastre.

            De fapt,  şi în concertele de astăzi  predomină folclorul, tot ce a ieşit din sânul poporului e sfânt.

                                Ne mândrim cu-a noastre datini,

                                Le păstrăm ca pe-o comoară.

 –––––––––

 Eleonora Schipor,

Cupca, Ucraina, septembrie 2020