Octavian MIHALCEA: Peceți luminoase

Poemele lui Dumitru Ichim fundamentează perpetua căutarea a Adevărului, apropierea de cele sacre, inexpugnabile. Astfel ne aflăm pe drumul ce are ca finalitate contopirea cu Fiinţa, cu Numele Focului mereu invocat. Asistăm la integrarea în fecunda atmosferă care învăluie esenţiala problematică proprie acestor maximale pătrunderi în lumea Esenţei. Decriptând mai întâi misterele contingenţei, putem accede în arealul subtil unde primează criteriul diferenţei de nivel ontologic. Aici, sacrul nu mai poartă aparenţa unui misterium tremendum ci se înfăţişează eclatant, conform regulilor Transcendenţei: „Şi mie îmi este dor de zborul pur/ fără de aer, fără aripă,/ fără de umbră din nou ca să fiu,/ numai luminii spunându-i numele,/ fără ieri, fără mâine, fără târziu/ totul atât de rotund,/ însă pe muche de clipă”.  În lumina acestor adevăruri putem înţelege mai uşor traseele existenţiale pământene.

Chiar şi negativitatea are rolul ei bine integrat în cadrul logicii supramundane, greu de pătruns în stadiul nostru de fiinţe aflate considerabil sub influenţa unei durate relative: „…şi deodată cele văzute şi nevăzute/ s-au transformat în ceasuri:/ ceasuri de foc, de aer, de apă/ ceasuri de jder, ceasuri de frasin/ Poveştile se strâmbau în ceasuri de faianţă/ şi toate păsările dădeau ocol unui imens cadran./ pretutindeni ceasuri, ceasuri, ceasuri…// Nu mă preschimbaţi în orologiu,/ rogu-mă vouă cu izvoare şi biserici de lemn!/ Braţele mele nu le pot îndrepta spre orele nopţii.//”.  Pentru elevare, se impune evadarea din universul opacităţii şi căutarea neîntreruptă, aflarea pe Cale, reamintirea.

Versurile propuse de Dumitru Ichim oglindesc înaltele precepte religioase, sublimarea artistică invitându-ne la ample introspectări soteriologice. E vizată refacerea metafizicelor legături primordiale şi treptata reamintire a bazelor fiinţării. Natura perisabilă ce caracterizează materia contribuie la complexitatea procesului de pătrundere a tainelor, suferinţa umană purtând o misterioasă pecete în tot acest demers iniţiatic: „Crezi tu?/ Cred, Doamne ajută necredinţei mele/ şi dacă poţi,/ să nu mă mai pândească/ nici iarba şi nici steaua,/ iar peste florile-mi de gheaţă,/ ce vor să Te cunoască,/ trage la noapte, când mă rog,/ ca pe-un amin – perdeaua//”.  Fiorul divin, consubstanţial omenescului, va trebui să primeze în raport cu atât de cronicizatele drame ce compun   imprevizibila condiţie umană. Cu toate că uneori seamănă cu o vale a scurtei plângeri, parafrazându-l pe Teodor Pâcă, semnele imaculatei spiritualităţi sunt peste tot.

Oamenii trebuie doar să aibă puterea de a le recunoaşte. Urmărim idealul redempţiunii, integrator. Nelogodirea invocată de Dumitru Ichim e starea de la care trebuie să plecăm pe calea dobândirii darului Christic: „Veniţi de luaţi lumină!/ toată lumea se închină./ Inimi – clopotele bat/ că Hristos a înviat./ Îngerii în ceruri cântă/ către Născătoarea  Sfântă/ bucuria ce-au aflat/ că Hristos a înviat./ Ziua Paştelui vă fie/ sănătate, bucurie/ şi cu noi cântaţi frumos/ Azi a înviat Hristos!//”. Toată această căutare a fundamentelor e învăluită de Dumitru Ichim cu adierea pregnantă a verbului poetic. Acesta poate ilustra şi dureroase frământări existenţiale aflate neabătut pe drumul aflării Adevărului: „Mi s-a rătăcit inima/ atât de departe/ că tare mi-e frică/ dar nu de prăpastie -/ că am căzut destul,/ şi nici de moarte -/ că i-am dormit destul în pătul -/ ci de Tine//”.  Prin re-întemeierea sacramentală, omul îşi află Rostul, bucuria comuniunii întru Logos.

––––––––– 

Octavian MIHALCEA

octombrie 2018

București