Etichetă: Ben Todică

Mariana GURZA: „CU BRAȚELE ARIPI” – REALĂ ÎNFIORARE

  Motto:

 

,,Una e viaţa vieţii şi alta e viaţa cărţii. Cartea trăieşte pe planeta ei proprie, care are această însuşire că nu poate fi determinată dimensional”. George Călinescu

 

Volumul ,,Cu brațele aripi”, autor Ben Todică, Editura Pim Iași, 2020, a prins aripi! ,,Doar cartea este o pasăre cu mai mult de o sută de aripi gata de zbor” după Ramon Gomez de la Serna. De data aceasta, Ben și-a luat zborul, de dragul Limbii Române cu responsabilitate și demnitate față de neamul românesc.

Constanța – Doina Spilca, nu dorește să fie  ,,icar pentru eseurile scriitorului”, dar este atentă la ,,spovedania” lui, Nicolae Mătcaș ne invită la ,,ospățul larg al frumuseților gândirii și simțirii românești” și splendid, Vasilica Grigoraș surprinde ,,zâmbetul și zbuciumul zborului în zigzag”, al prietenului Ben Todică.

Ben Todică privește de data aceasta, prin ochiul lui magic, ,,filmic” tot ceea ce se întâmplă în lume. De apreciat, că, în ciuda vremurilor pe care le trăim, cultura este mai puternică decât molima ce bântuie ca o stafie. Se scrie mult, și ca o părere personală, un bun medicament anti-covid.

Revenind la Ben, îmi amintesc de ce îmi spunea regretatul George Anca, văzându-l ca pe un OM al imaginii, un artist complex ce poate pătrunde dincolo de aparențe.

De ce scrie Ben? Dintr-o datorie față de trecutul său și ,,de a găsi un viitor uman, astfel încât copiii noștri să nu repete erorile istoriei”. Scrierile sale sunt, așa cum însuși mărturisește, ,,un fel de dialog, de dans cu viața, un fel de iubire, o relație…”, scrisul fiind o formă de contemplare care îl leagă cu dragoste de cer, ca o rugăciune eliberatoare. Scrie din iubire, ,,scriu pentru că sunt și pentru că exist!” –afirmă scriitorul.

Dintotdeauna, Ben Todică a luat atitudine în fața diferitelor evenimente cu demnitate și curaj. Nu este vorba de un patriotism ieftin, ci de o conștiință vie, dezinteresată ce s-a implicat mereu și a luptat indiferent de loc pentru Adevăr, pentru Pace, pentru sănătatea tuturor.  ,,Alergăm continuu. Nu avem timp să ne dezmeticim. Suntem bombardați permanent cu idei și filozofii noi, suntem demolați, destructurați ca personalitate de nu mai știm ce suntem, suflet sau mașină. Programați, deprogramați, generație după generație cu forme noi de îndoire după calapodul explotatorului invizibil”.

Violența, umilința, impunerea voințelor ,,forțelor negre” de a rămâne captivi într-o lume dezordonată, sentimentul că istoria se repetă pentru că cineva nu vrea ,,să învețe înălțarea divină prin evoluarea și înnobilarea conștiinței omului”, o politică bolnavă și distructivă.

Dragostea pentru Eminescu, pentru Limba Română, devine o constantă în universul creației lui Ben Todică. Tematica existențială, prezentă și ea, de la Iezer la Ciudanovița urmând Melbourne. Un zbor, un destin, care și-a păstrat aripile deasupra mărilor. Câți dintre cei plecați au dorința de a mai învăța ceva din gramatica limbii române? La o lansare de carte, (Între două lumi de Ben Todică) la Oravița, am aflat de la profesoara sa de limba română că îi ceruse manuale. Dornic de perfecționare, de a se dărui întru totul nației de unde a plecat.

Am remarcat cu bucurie evoluția pozitivă a autorului, prin acea meditație filozofică pe care o regăsim la marile conștiințe. De ce să nu vorbească de ,,geneza conștientului”? Suntem avertizați că intrând ,,într-o perioadă de schimbare a conștiinței și subconștientului prin sfărâmarea raționalului și eului din noi tocmai prin procesul exploziv al ideilor iregulare care ne bombardează zilnic logica binară în care trăim”.

Autorul se raportează la voința divină, îndemnându-ne spre credință, putând descoperi acel fior cosmogonic și transcendental.

,,Salvează-ți sufletul, frate! Prin Cuvânt! ”

Continue reading „Mariana GURZA: „CU BRAȚELE ARIPI” – REALĂ ÎNFIORARE” →

Ion LAZU: Poarta spre vis

Ieri am terminat un  text de evaluare a cărții lui Ben Todică. Cu brațele aripi.  Nici nu a fost prea greu să-l scriu. Citisem cu mare atenție și cu real interes acele pagini de publicistică adunate de prin revistele românești de pretutindeni și mi-am spus părerea despre mesaje, mai degrabă despre nivelul stilistic, despre realizarea artistică de fapt. La drept vorbind, după ce ai citit cu atenția cuvenită o carte, nici nu e mare lucru să emiți judecăți de valoare: ele ajung să facă parte din metabolismul scribului. E atât de simplu încât mulți dintre noi nu ne mai mobilizăm să notăm impresiile la cald.

Să se bucure autorul. Muzica! Numai că, foarte repede după ce am trimis recenzia, mi-am dat seama că despre un anumit aspect, chiar important, nu scrisesem nimic–nimicuța.  Mi-am dat deci repede seama că nu spusesem ceva foarte important și necesar despre scrisul lui Ben Todică. Această latură cu deosebire pregnantă a textelor sale este deschiderea spre vis. Intrarea intempestivă/năvalnică în vis.

Ce vreau să spun? Todică se apucă să-și lanseze sloganurile despre limbă, neam și țară, nu mult diferite de vociferările „politicianiste” cu care suntem suprasaturați/ asaltați din toate părțile deodată; dar omul nostru își ia seama, simte nevoia unor ancorări în realitatea zilei sau în realitatea amintirilor sale – ceea ce e cam același lucru. Abia aici tresari, frisonat și te lași fascinat de pregnanța scenelor, trăirilor, spunerilor etc. Ca, nu mult după această plonjare în propria poveste, autorul să noteze, simplu: „M-am sculat din pat și am băut apă.” În acest moment, efectul este electrizant: realizezi faptul simplu că în tot acest timp fusese vorba nu de o amintiri, nu de reluări ale unor povești spuse cândva amicilor, ci este vorba despre un vis, despe un extaz, un coșmar care l-a copleșit în somn și i-a redeșteptat vechi trăiri esențiale. L-a făcut să trăiască în vis ceva care transscende realul, îl potențează, îl transformă în act artistic. Nici mai mult, nici  mai puțin.

Acum pot să afirm că anume aceste deschideri spre vis îl singularizează pe autor. Ți-a căzut fisa, înțelegi pe dată ce e cu acest personaj român/australian. L-ai dibăcit fără greș! Un om care face minuni în trezie, oricare ar fi lucrul de care se ocupă: manual, tehnic, artistic etc.; însă deosebit în mod esențial de toți ceilalți din jurul său prin teroarea viselor care îi devastează somnul. Ai înțeles: acesta e în fapt omul nostru: mai expresiv în vis decât în trezie!.

Ar fi să mă opresc aici, rugându-l pe Benoni să adauge aceste rânduri la cele deja trimise. „Dar vezi, e felul meu”, vorba marelui Coșbuc. Dacă tot m-am gândit ani și ani la diverse aspecte ale scrisului românesc, am să spun că m-a intrigat foarte tare faptul că visul ca mijloc de exprimare artistică aproape că lipsește din literatura română. Să nu-mi spuneți de Galaction, de Agârbiceanu, de Delavrancea… nu mai avem de vreo sută de ani autori la nivelul acestora. Dați-mi un singur exemplu din Moromeții, I, II, etc., din vreun alt scriitor contemporan. Vă chinuiți zadarnic, dragii moșului!  Or, Ben Todică, dând curs unei porniri din adâncurile firii sale, care s-a dovedit salutară, a intuit că partea cea mai vădit artistică a trăirilor sale sunt visele/ obsesile/coșmarurile. Își va fi zis, dumirit: Dacă nici astea nu sunt literatură, cu metafore, cu mesaje la vedere și cu tot dichisul, atunci literatura nu mai este.

Continue reading „Ion LAZU: Poarta spre vis” →

Ben TODICĂ: Tehnologia sau Dumnezei (SF 6)

Sărutul, primul vis. Mi-aduc aminte că de câte ori veneau musafiri din alte părți ale țării, noi, tinerii ne adunam în casa unuia dintre noi și sărbătoream evenimentul. Dansam, jucam cărți și remi sau boabe, spuneam glume și ghicitori sau întrebări din istorie la care, dacă nu știai răspunsul, primeai pedepse. Eram înghesuiți unul în altul. Nu ne era frică de viruși. Singurul virus era iubirea. Eram băieți și fete între 14 și 18 ani și ne jucam jocul sticlei, pe care o învârteam pe podea și în dreptul căruia dintre noi se oprea gâtul sticlei, ieșea afară din cameră, pe coridor unde era întuneric și nu ne vedea nimeni și ne sărutam. Cel care conducea jocul îți punea întrebări și în funcție de răspuns primeam ca premiu un număr de săruturi cu cine aveam norocul dat de sticlă. Un sărut fermecat nu se termina ușor. Emoția naturală a sufletelor făcea noi conecții, declanșau noi senzori în trupul tânăr. Sărutul minunat e ca și cum a-i îndulci laptele cu miere, însă dacă nu se potrivește e ca și cum a-i amesteca apa cu uleiul sau chiar mai rău. Multe perechi dacă nu se plăceau se conformau cu jocul ieșind afară, dar nu se sărutau.

După ce am terminat școala profesională din Bocșa, am primit o lădiță cu scule pentru că eram de acum muncitor calificat și aveam în ea un ciocan, patent, cheie franceză, mox, șurubelnițe, chei fixe și reglabile, un șubler, micrometru, o ruletă, riglă etc. Toate acestea erau instrumente care aveau rolul să mă servească, să mă ajute să-mi îndeplinesc în bune condiții meseria, cu succes până la adânci bătrâneți. Am înțeles că fiecare sculă își are meritul ei și că toate sunt acolo spre beneficiul meu, să mă servească, „toate” în mod egal în evoluția muncii mele. La fel precum natura însăși s-a echilibrat și perfecționat, în evoluția sa cu respect pentru fiecare specie, plantă, insectă, microorganism sau elefant, la rândul lor participând la buna funcționare a creației, a legilor fizice și a echilibrului ecologic al acestei lumi. Le-am iubit pe toate la fel, fără discriminare pentru că le-am înțeles unicitatea și importanța de neînlocuit a fiecăreia dintre ele.

Omul s-a inspirat din natură și s-a perfecționat în existența sa spre fericire și bunăstare, învățând să creeze de la însăși Creația Domnului, pentru a funcționa în armonie cu ea. Noi, ca civilizație am evoluat și ne-am adaptat în sistemele noastre omenești, cu succes până la un moment dat, și totul a mers bine până când unul dintre noi a început să trișeze și să umble după „căi scurte”, și în lăcomia sa a început să fure, să trișeze etc. A ajuns să exploateze/excrocheze și să rănească echilibrul vieții. Așa s-a creat societatea imorală. La căderea blocului comunist, America a avut o mare șansă de a deveni eroul frumos și admirat al lumii, dar oare a făcut-o?

Putem să ne schimbăm, să reparăm condiția în care ne aflăm – radical? Să ne transformăm în ceva complet diferit de ce suntem acum? Să ne reparăm/ schimbăm conștiința? Cine e de vină? Economia, Politica, Ignoranța, Egoismul, Sufletul… ? Criza e în noi înșine. Singurul pericol care există împotriva omului e Omul, și tot el se poate apăra/repara.

Populația se unește pentru că a început să înțeleagă și să conecteze firele problemei. Atâta suferință a căzut peste Orientul Mijlociu și nimeni de la războiul din Irak, ocazie în care George Bush junior a avut grijă ca jurnaliștii adevărați să fie înlocuiți cu agenți secreți și mercenari care să fie folosiți pentru promovarea democrației vestului prin avion, tanc și bombe. Aceasta a fost calea aleasă de americani: să pornească repede cu parul prin lume și să însămânțeze teroare și frică. Ei se cred de admirat, însă nu realizează că sunt priviți cu ură și dispreț. Trei cetățeni dețin aceeași bogație cât restul țării la un loc, spun economiștii și dacă dau faliment, țara face foame.

Imperiul economic și militar a reușit să infecteze sub acest pretext toate statele lumii. America s-a întins prin cele peste 800 de baze militare (vezi datele expuse de specialiștii). America are peste 4800 de unități militare peste tot în lume, incluzind USA. Trebuie luat în considerare dezechilibrul dintre sărăcie și militarism, ecologie și economie, și în mod special trebuie luată în considerare și supremația celui 1% de bogătași de pe suprafața pământului care lucrează mână în mână – Corporațiile și Băncile. Trump este legat de Pentagon, Wall Street și industria militară, a votat pentru crearea pușcăriilor ca locuri de muncă. Țara cu cel mai mare procent de închiși pe locuitori. Asta-i democrație cu oameni fericiți? Spun asta pentru că ei bat toba că au cel mai înalt nivel de trai din lume.

Inegalitatea claselor societății e în creștere și nu poate fi controlată. La fel și nivelul de corupție. America e un „imperiu bolnav”, spun mai toți filozofii și acest „un procent” îl trage tot mai adânc în prăpastie. Armatele lumii nu ar fi excelat dacă nu ar fi fost stimulate/amenințate/instigate de evoluția militarismului american. America îi forțează pe toți să investească în industria de război. Contrabanda cu arme crește. Vedem tot mai mult gangsterizarea lumii mișcându-se spre neofascism. Este incredibil cum cei care aprobă și generează războiul și distrugerea în masă își certifică în gura mare inocența. Ei sunt victimele, cică!! Oare? Folosind misterul, miracolul, autoritatea în magie, în raționalul legalizării și mistificării, ca să justifice actul tiraniei și a despotismului, a activităților antidemocratice pentru a subjuga/subordona populația. Ei se cred fără de preț, iar restul suntem gunoaie, consumabile, carne de tun fără diferență de rasă sau culoare.

Terra este pământul nostru, casa noastră, cu o climă balansată natural, iar omul este parte din ea. Păianjenul vieții îl are pe om înăuntrul lui. Un păianjen artificial. Trebuie să formăm o solidaritate internațională de observat și amendat în numele moralității și echității lumii, în numele respectării vieții pe pământ. Noi nu pretindem că suntem solidari doar în sărăcie, doar cu cei suferinzi, ci suntem și împotriva prădătorilor capitaliști, a homofobiei, transfobiei oricărei forme de supremație, orice forme de patriarhie, orice formă de ideologie, de dominare care uită că suntem suflete umane, creștine și creație divină. Libertatea și curajul individual vine de la știința că există un Dumnezeu care ne-a creat. Fără credința în Dumnezeu, devenim animale fără curaj și supuse robiei.

Civilizația de azi are legi bine definite pentru controlul și exploatarea omului în direcții nedorite și neaprobate. Cărțile scrise azi, sunt interpretări ale unor scriitori care nu se potrivesc cu realitatea (2% au totul, iar 98% sărăcia). Ei îi reprezintă pe cei ce îi plătesc și le promovează ideologia. Oxfordul civilizației de azi este avansul omenirii spre întuneric, spre un viitor schilod. Nu doar primitiv, ci morbid, mecanic și mlăștinos. Eroii filmelor ștințifico-fantastice pe care îi admirăm și dorim să fim ca ei, nu au suflet, ei sunt roboți, iar noi îi putem admira pentru că suntem umani, avem emoții și suflet, iubim și urâm. Dacă vom deveni ca ei, vom fi roboți, lipsiți de emoții. Ei, nu ne spun asta.  Fasciștii sunt experți în manipularea maselor: Musolini, Hitler, Franco etc. și aceștia de azi folosesc noi forme și interpretări de fascism care urmează aceleași texte ca inspirație. Au grijă să-și păcălească zilnic cetățenii. Pentru că în sărăcie și suferință ei sunt mai vulnerabili. „Flămânzește-i și faci ce vrei cu ei!”, spunea rânjind Stalin. Ei au studiat continuu cum să pătrundă în interiorul mecanismului de gândire al clasei muncitoare ca aceasta să nu-și întoarcă durerea și suferința împotriva exploatatorului – ci să-i facă doar bine (reinterpretarea biblică: el dă cu piatra, tu îi răspunzi cu pâine). Ca, în final să-și autoreproducă asuprirea – să se asuprească între ei. Adică ne batem între noi, în timp ce ei stau sus și se hlizesc. Ei au grijă să ne rătăcească în fiecare zi ca să nu ne trezim. Toți suporterii acestor instituții fasciste suferă de această boală, însă ei știu să se ascundă cu dibăcie în spatele formulelor de pedofilie, homosexualism, lesbianism sau a altor forme de dezbinare: negri, arabi, musulmani, emigranți, mexicani, sirieni, teroriști etc., în loc să-i confrunte pe cei 1%, pe cei bogați din stăpânire. O mână de boșorogi bogați și obraznici își leagănă fălcile căzute de ani și ca să ne dea o lecție, arată omenirii întregi cât de proastă e, cât de proști suntem, cât de fragilă ne este independența și libertatea. În frunte cu toți academicii, judecătorii, polițiștii, doctorii, oamenii de știinșă, politicenii etc. am fost îngenunchiați, trași în piept și dresați ca niște căței, cu o bucată de ciolan, cu dependența noastră de bani și de bunuri materiale ne-au făcut să uităm de lup. De la revoluție noi dăm înapoi ca racul.

În grup omul produce multe, dar și distruge. Cine a dat omului tehnologia? Focul, electricitatea, radioul, racheta, praful de pușcă… Bomba atomică a devenit parte din civilizație. S-a uitat de Ilene Cosânzene și Feți Frumoși… Suntem conduși de un sistem de control elaborat, bazat pe „speriat omul”, care se folosește de energia generată de frica omului. De când ne naștem suntem conditionați, ni se spune cum să observăm și  cum să ne comportăm în societate. Totul începe în familie, apoi în școală, unde suntem intens modelați, unde devierea de la disciplină nu e tolerată și se continuă mai departe în Biserică și la locul de muncă. Suntem îndoctrinați să înțelegem că succesul nostru în viață depinde de respectarea regulilor date de sistem. Suntem de la începuturi educați să lucrăm ca sclavi, să depindem de bani și prețul pe care îl plătim este însăși viața noastră. La început am crezut că trăiesc starea aceasta doar în comunismul din România, însă ajuns în vest, mi s-a comfirmat că e globală starea. Că acesta e mecanismul folosit care conduce civilizația umană. Ce vis sinistru? Acesta e motivul pentru care marii artiști, marii cineaști ai vremurilor de azi nu mai au voie să mai facă filme înțelepte pentru a nu trezi națiunea așa cum o făceau cei din era comunistă. Aceste mecanisme perfecționate au fost adaptate azi de capitaliști în scopurile manipulării subliminale. Ei au reușit să ne strivească dintr-o dată pe întreaga suprafață a pământului pentru că suntem oameni condiționați să fim cinstiți și ascultători, să credem în instituții. Ne-au lovit. Acum sunt închis în casă la blocul B, apartamentul 5 din Ciudanovița.

E o zi fără soare. Camera e plină cu apă până la nivelul ferestrelor. E foarte clară și dulce ca temperatură. Spun dulce, pentru că asta e starea pe care mi-o dă când înot prin ea liber ca un delfin. Așa am fost destinat din pântecele mamei. Nu simt nici un efort, fac piruete și simt o stare de iubire și în această liniște apare un grup de fete și băieți care se așează pe dormeza de lângă peretele camerei din dreapta ușii care duce în balcon, opusă celei de la intrare. Oamenii fruntași primeau apartamente cu balcon pe vremea comunismului. Suntem cu toții sub nivelul suprafeței apei. Fetele râd și chicotesc cu băieții în mijlocul dormezii așezați în cerc, cu spatele la mine. Nu le văd fețele. Continui zborul subacvatic într-o alunecare constantă. E o stare de bine și o dorință de îmbrățișare, de contopire, de completare, de împlinire. O simt prin tot trupul. Din înfierbântarea mea, jos pe podea, întinsă cu fața în jos e o balerină, o tânără. Are o aparență obișnuită, însă deodată curbele devin halucinante. E foarte atrăgătoare și simt o stare de înălțare. Aș vrea s-o îmbrățișez. O apuc de brațul drept și o întorc gentil cu fața spre mine întrebând dacă dorește să o învăț să înoate. Nu are chip. Asta nu schimbă starea. E un fel de a ne apropia unul de celălalt, de a ne cunoaște. De a te cunoaște cu cineva care nu este. „Nu! Că râde lumea”, îmi răspunde și mirat îmi ridic privirea întrebând „care lume?”. Spre mirarea mea, în partea opusă a balconului în cameră era acum un taraf de lăutari în picioare pe o altă dormeză. I-am recunoscut. Era trupa de la Continue reading „Ben TODICĂ: Tehnologia sau Dumnezei (SF 6)” →

Nicolae MĂTCAȘ: UN MARE DECELUȘ

       În filmele rusești cu desene animate pentru copii din fosta URSS era un personaj foarte popular și îndrăgit de copii, care, din cauză că voia să cunoască tot ce îi ieșea sau întâlnea în cale, punea mereu veșnica întrebare a copiilor curioși: Da de ce? (rus. A pocemú?). Drept care și fusese „botezat” cu numele de POCEMÚC’KA (format cu sufix diminutival de la întrebarea POCEMU? – DE CE?). Mari meșteri la calchieri din rusă, românii basarabeni i-au spus pe dată, în povestirile despre un copil extrem de curios,  DECELUȘ.

         Un fel de DECELUȘ a fost, negreșit, la viața lui de gâgâlice și, pe parcurs, de adolescent din Ciudanovița (Banat) și (azi) cvasiseptuagenarul român bonom dus de vârtejul vieții tocmai  la Antipozi, în Melbourne, cunoscutul publicist, scriitor, declamator și editor, operator-programator, regizor și producător de filme, inginer de sunet, realizator de emisiuni radiofonice în limba română pentru românii din Australia BEN TODICĂ. Atâta doar că părinții, veniți, la chemarea partidului, tocmai de pe plaiuri vasluiene (din Iezer) la Ciudanovița, la minele de cărbuni, ulterior – de uraniu din munții Banatului, din cauza muncii grele și îndelungate, nu prea aveau când îi satisface curiozitatea; poate că numai bunii lui învățători și profesori de școală (pentru exigența cărora, peste ani, le poartă un respect aparte) îi vor fi explicat de-a lungul anilor multe din enigmele pe care voia să le descifreze spiridușul în veșnică și  ferventă căutare de răspunsuri, iar acolo unde nici aceștia n-au avut răbdarea să-i satisfacă această curiozitate debordantă, spiritul lui cutezător îl va fi făcut să afle singur explicarea prin desșurubarea, descompunerea și asamblarea diferitelor mașinării (o atare abilitate i-a prins bine, în treacăt fie spus, o dată în viață și la alte chestiuni, mai lumești, d,e. când, într-un veceu dintr-un tren din Japonia, a trebuit să desșurubeze ventilatorul pentru a mări curentul de aer necesar pentru a-și usca pantalonii spălați în chiuvetă dintr-o necesitate stringentă neprevăzută). Firea aceasta de copil curios i-a rămas impregnată în pori și la maturitate și în prag de senectute, mai cu seamă că profesia însăși de artist-creator multilateral presupune, implicit, o mare doză de curiozitate, căutare, sete de nou, necunoscut, original pentru a trăi bucuria confruntării opiniilor, comparării obiectelor, evenimentelor, faptelor, aflării răspunsului, descoperirii adevărului, realizării irealizabilului.

          „Spunea Brâncuși că murim ca artiști / Când încetăm a fi copii”, îmi place mie să citez un vers din poetul basarabean Aureliu Busuioc. Ei bine, BEN TODICĂ n-a încetat niciodată să fie copil, cu curiozitate de căutător. Copil încă, îl interesa filmul, pentru că acesta fixa momente unicale din viață, irepetabile, care, developate, deveneau istorie, urme ale activității omului, viziunii și opiniei lui asupra desfășurării evenimentelor, interpretării de către artist a imaginilor, memorie. Își procurase un aparat elementar de filmat, cu care a făcut primele filme, participând și la diverse competiții pe țară. În timp ce alți români își explică riscul de a evada din infernul ceaușist prin aspirația de a trăi mai bine din punct de vedere material și numai unii intelectuali și din setea de descătușare și libertate spirituală, autorul nostru, la vremea aceea (1979) un tânăr muncitor de 27 de ani fără să cunoască o limbă străină de prestigiu, dar cu mare ambiție, o face mai mult dintr-un spirit de curiozitate, aventură, frondă, după cum recunoaște însuși  în unul din eseurile din această a treia carte cu titlu poetic de film eisenșteinian „Cu brațele-aripi”. Ce și-o fi zis fostul odinioară ostaș-grănicer de la hotarul cu Serbia: „Atâția nemulțumiți încearcă să fugă în așa-zisa lume liberă și reușesc, eu de ce să nu încerc marea cu degetul?” A încercat și … a reușit! Timp de douăsprezece luni cât a stat în Italia a învățat limba italiană și limba engleză, care, din fericire pentru el, era și limba Australiei, țară în care a ajuns în 1980 (deși visa să ajungă în Suedia). N-a ignorat, la începutul emigrației, din necesități vitale, niciun fel de muncă, cu atât mai mult că, în calitate de absolvent de școală profesională, și în țară lucrase ca sudor, instalator de conducte de linii electrice și de apă, producător amator de filme, urmând, la seral, cursuri liceale. Nu trebuie să ne mire faptul că nu a renunțat la pasiunea pentru inginerie de cinema radio, TV (de sunet, de imagine, de film), iar când a mai prins la cheag – a studiat cu osârdie regia, operatoria, producția de film la colegiul de pe lângă Universitatea din Melbourne, și-a perfecționat aptitudinile de cântăreț de cor, editor, arta de a filma, imaginile sugerând noi idei, interpretări funcție de spectator, subînțelesuri, precum și arta – care începuse a-i da ghes – de a scrie. De astă dată eterna întrebarea DE CE? nu o mai adresează altora, ci sieși: De ce așa și nu altfel?; De ce în interes particular, propriu, al patronului, corporatistului, stăpânului, și nu în cel comun, al celor mulți, care muncesc?; De ce voalat, pe ascuns, hoțește, și nu pe față, deschis, onest?; De ce Mihai Eminescu se identifică totalmente cu poporul din care face parte, cu istoria, neamul, limba, credința noastră, de ce el este un martir și un sfânt al poporului nostru, de ce ar trebui canonizat?; De ce renunțarea la limba maternă duce la pierderea identității de sine? etc. etc. O avalanșă de întrebări DE CE? se abat asupra capului românului australian BEN TODICĂ, mai român decât unii români din țară, omul care trăiește, simte, cugetă, se roagă, scrie românește, românul care fără limba română n-ar putea să scrie, pentru care limba română este cea mai bogată și mai frumoasă, capabilă să vibreze și să redea cele mai subtile gânduri și nuanțe, limbă fără de care  ar muri.

         Omul, de când este, a vrut să fie liber, liber ca pasărea cerului. Pentru aceasta are nevoie de aripi-brațe: pentru a se smulge din lanțurile robiei, din captivitatea țarcului, din împărăția întunericului către cea a libertății, a liberei cugetări, a luminii. Ca să zboare spre înălțimi, pentru a cuprinde imensitatea lumii, imensitatea gândului, imensitatea cerului. Nu pentru a-l căuta pe Dumnezeu, a-l vedea pe viu, a se convinge de existența Lui. Pentru că autorul crede în Dumnezeu, în puterea și paza Lui, în existența Lui, nu se îndoiește nici pentru o clipă de ființarea reală a acestuia. Atunci când Dedal terminase construirea, pentru regele Minos, a labirintului din Knossos în care să țină Minotaurul și când regele aflase că Dedal împreună cu fiul său Icar puseseră la cale să-l ucidă pe Minotaur, regele i-a întemnițat în labirintul fără ieșire pe cei doi „complotiști”. Ingeniosul Dedal confecționă două perechi de aripi de ceară și din pene și, cu ajutorul acestora, scăpaseră de furia regelui. În desenele și schițele sale renumitul pictor al renașterii Leonardo da Vinci a lăsat urme ale gândirii sale privind lansarea în spațiu a omului-pasăre. Și personajul nostru în căutare veșnică BEN TODICĂ își imaginează omul cu brațele-aripi (a se vedea imaginea cunoscutului și de fiecare dată multașteptatului blog extrem de bogat ca informație al autorului, coperta cărții „Între două lumi”, macheta actualei cărți, „Cu brațele-aripi”, crochiul omonim din însăși cartea de față) levitând în spațiul supraterestru. Ba, pentru a ține în vizorul său imensitatea pământului, și-l imaginează, așa cum rezultă dintr-un rând strecurat în crochiurile din cartea, pe care i-o recomandăm cu deosebită căldură cititorului,  ca pe o drepnea neagră, pasăre care trăiește numai în înalt, în spațiul aerian, acolo unde zboară, mănâncă și doarme!

         Iubite grăbit cititor român din Țară și dinafară, oprește-ți un pic pașii și apleacă-te pentru puțin timp asupra meditațiilor în scris ale unui ales patriot român asupra unor probleme majore; după ce vei începe a citi nu te vei mai putea desprinde de lectură până la finele cărții. De-acolo, de departe, de la distanță, locurile sfinte ale copilăriei, adolescenței și tinereții din țara natală se văd mult mai frumoase, plăcute, pitorești decât din  imediata apropiere de banala lor imagine de la fața locului; indiferența oamenilor, a societății față de racilele acesteia, față de tendința de căpătuire și corupție a aleșilor și a guvernanților, față de distrugerea avuțiilor naționale, a pădurilor, poluarea mediului se simte mult mai acut decât în țară;  tendințele de abandonare masivă a țării în căutarea unui mediu de trai mai propice – mai alarmante și chiar mai periculoase în comparație cu situația reală din străinătate; capitalismul din străinătate, caracterul lui manipulator și exploatator – mult mai crud, necruțător, constrângător, distrugător pentru independența, bunăstarea, libertatea cetățeanului decât chiar fostul socialism dezvoltat din țara noastră etc. etc. BEN TODICĂ este un critic vehement al nepăsării, indiferenței, lehamitei generalizate, el îți deschide ochii, îți demonstrează, bate alarma, te cheamă la cugetare, luare de atitudine, conștientizare, opunere, chiar luptă. Lentilele lui nu sunt numai întunecate: Todică se mândrește cu măreția Luceafărului literaturii noastre; îi găsește limbii noastre virtuți și calități inestimabile pe care multe din limbile de circulație universală de azi le-au pierdut irecuperabil prin internaționalizare, globalizare, informatizare, formalizare, robotizare; românul, în comparație cu individualismul, consumerismul din țările capitaliste pretins dezvoltate,  și-a păstrat identitatea, sufletul, conștiința prin limbă, istorie, credință, port, obiceiuri, folclor, comuniune, neam, dor; avem nume de primă mărime recunoscute în lume  pe care nu știm să le prețuim în cultura națională: marele regizor Sergiu Nicolaescu (la plajă la Eforie, când l-a văzut pentru prima oară, tânărul regizor amator perfect necunoscut BEN TODICĂ n-a pregetat să-l roage să-i pozeze pentru un cadru, care acum a devenit de douăzeci de karate!); marele poet cu sute de ani înaintea literaturii române și universale, recent dispărutul regretat om de o modestie cuceritoare, hindusologul  George Anca; neuitatul coseur Nae Georgescu etc. etc. Icoana chipurilor de oamenii simpli pe care i-a cunoscut, cu care a învățat, a lucrat, a colaborat, care l-au ajutat în anumite  momente ale vieții, dar pe care i-a susținut cu toată căldura sufletului, o păstrează cu duioșie în inimă (poetul nativ neaoș minier Continue reading „Nicolae MĂTCAȘ: UN MARE DECELUȘ” →

Vasilica GRIGORAȘ: Zâmbetul și zbuciumul zborului în zigzag

Mă număr printre cei care au avut bucuria de a-l cunoaște îndeaproape, fie și numai virtual pe scriitorul, eseistul, cineastul, jurnalistul și promotorul cultural, Ben Todică, colaborând timp de peste 12 ani pe plan cultural și literar. În această colaborare i-am admirat și prețuit realizările și împlinirile pe plan scriitoricesc (a înzestrat universul literar în limba română cu volume de autor și colective), jurnalistic (contribuții esențiale la radio 3zzz din Melbourne și emisiuni de radio și televiziune realizate în România și Australia) și artistic, (un cineast cu sute de filme, variind ca durată între un minut și nouă ore, cel mai lung, fiind intitulat „Valentin și Adela”).

La Editura PIM din Iași, a văzut lumina tiparului o nouă carte a moldoveanului-bănățean din România, adoptat de Țara cangurilor, Australia. Întrebându-l cum se va numi cartea, mi-a răspuns foarte repede: „Cu brațele aripi”, motivând că de mai mult timp are această fierbinte dorință să publice o carte cu acest titlu, pentru că a trăit și a simțit viața ca un zbor spre înălțimi cu brațele întinse precum păsările cerului.

Încercând să scriu câteva impresii despre această minunată carte de eseuri, m-am tot gândit, cum aș putea să intitulez materialul meu. Răspunsul mi-a venit din lectura textelor incluse, și i-am spus „Zâmbetul și zbuciumul zborului în zigzag”; o aglomerare, o înșiruire de cuvinte care încep cu litera „Z”, gândindu-mă că sunetul „z” inspiră istețime și inteligență, gentilețe și generozitate, hărnicie și altruism, încredere și speranță… Întreaga sa viață, în tot ceea ce a întreprins, autorul a avut ca fond muzical zumzetul harnicelor albine în zborul lor spre a culege nectarul florilor pentru a-l transforma în dulcea miere, plăcută nouă, tuturor. În acest drum „Toată viața mi-am văzut-o filmic, chiar și atunci când visez.”, ne mărturisește autorul, lucru confirmat prin conținutul eseurilor incluse în carte.

Aparent, construită eclectic, lucrarea „Cu brațele aripi” este puternic ancorată în realitatea obiectivă și urmărește câteva probleme majore ale omului și societății actuale. Fiecare om percepe călătoria pe acest pământ în mod individual. Unii simt că se târăsc sau merg agale, alții în pas vioi, forțat și chiar la trap, sau, de ce nu, înotând în ape line ori învolburate, sau chiar zburând în direcții și cu viteze diferite, atingând înălțimi particulare. Ben Todică simte că viața-i zbor plin de mireasma florilor de câmp, dar și zbuciumat de turbulențe de toate soiurile, astfel încât atât omul, cât și societatea umană au un parcurs șerpuit.

Autorul, un rafinat analist, „s-a sondat” în ființa sa intimă pentru a dezvălui cu onestitate gândurile și trăirile sale în această lume. Pornește de la premiza că „Universul este în perfectă armonie şi echilibru. A fost creat pentru noi, pentru a ne inspira şi-a ne ajuta să înţelegem viaţa. Am fost plămădiţi şi dăruiţi cu suflet.” Poporul român a fost hărăzit cu „O limbă cu o dinamică largă, de calibrul unei simfonii Enesciene”. Gândind și simțind-o în această cheie, autorul îl consideră pe Mihai Eminescu, „Hristosul Limbii Române”, și pentru tot ceea ce a făcut și reprezintă pe cerul cultural, literar, spiritual al neamului românesc, Ben Todică propune și susține cu argumente forte, canonizarea poetul național.

Senin la chip și adânc de tulburător în scriitura eseistică, în zborul său existențial, uneori labirintic, forează asemenea unui alchimist în pleava vremii și încearcă să scoată la iveală mărăcinii care înțeapă fără milă pe cei mai mulți din populația lumii, oameni muncitori, cinstiți și cu credință. Îngrijorat de sălbatica dramă a existenței acestora, datorată prostiei și răutății nestăvilite a celor cu averi nemuncite, dar cu blazoane închipuite a fi nobiliare doar prin averile nerușinat de mari acumulate prin munca celor mulți, a popoarelor și neamurilor. Autorul aduce argumente indubitabile în condamnarea celor care au adus România și omenirea la marginea prăpastiei. „Alergăm continuu. Nu avem timp să ne dezmeticim. Suntem bombardați permanent cu idei și filozofii noi, suntem demolați, destructurați ca personalitate de nu mai știm ce suntem, suflet sau mașină. Programați, deprogramați, generație după generație cu forme noi de îndoire după calapodul exploatatorului invizibil.”

Astăzi fenomenul emigrării românilor este din ce în ce mai pronunțat, iar traumele sale tot mai accentuate în ultimul timp. Emigrarea este, în fapt o dezrădăcinare fără perspectiva de a prinde rădăcini puternice în sol străin. Este  frământare lăuntrică brutală, dar legalizată, în care cei care iau drumul pribegiei poartă cu ei tot ceea ce are pecete românească. Pentru a-și păstra ființa nealterată de influențe străine, sunt nevoiți să păstreze „Spaţiul mioritic… în fiecare cuvânt românesc pe care, când îl rostește, se simte ocrotit, este legătura dintre cer şi pământ.” Aceasta este doar una dintre căile de calmare și diminuare a durerii din suflet, la care se adaugă multe altele.

Credința strămoșească este suportul cel mai puternic al păstrării verticalității spiritului, sufletului și trupului: „Când gândeşti, te reabilitezi, când crezi, exişti, când îţi foloseşti harul şi talentul spre realizare şi împlinire, atunci Dumnezeieşti. Te apropii de casă. Te întregeşti.” Ben Todică înțelege limpede că, din păcate omul nu rămâne în acest perimetru divin, ci treptat, pe parcursul trecerii timpului, lumea este din ce în ce mai pestriță, mai nebună, mai sălbatică și înstrăinată de valorile umane adevărate. Aceasta, pentru că sporește procesul de „schimbare a conștiinței și subconștientului prin sfărâmarea raționalului și eului din noi tocmai prin procesul exploziv al ideilor iregulare care ne bombardează zilnic logica binară în care trăim.” Pe cale de consecință, eseistul ne spune că „Societatea de azi este foarte bolnavă spiritual, sufleteşte şi nu vrea să se salveze, nu crede în rugăciune şi salvare.” Și ceea ce este mai grav, este faptul că „Înaintea legăturilor sociale sacre pun profitul. Comunicarea şi conexiunea între oameni e distrusă, sfărâmată este şi legătura cu societatea.”

Dacă în prezent s-au acutizat multe probleme, omul poartă poveri din primii ani de viață. Experiențe care l-au marcat încă din copilărie, stocate în pliurile creierului său în formare și dezvoltare precoce au răbufnit mult mai târziu. Dacă în copilărie și-a dorit din toată inima să aibă o anume jucărie doar a lui, acest lucru nu a fost posibil. În postura de tată, îi oferă fiului său cu mult mai multe lucruri, jucării decât și-a dorit acesta, împlinindu-i doleanțe cu toptanul. Prin acest fapt, Ben Todică este purtătorul de cuvânt al multora dintre noi.  Cine nu a trăit asemenea frustrări în copilărie și, câți din copiii lumii de azi nu trăiesc asemenea drame sufletești. Câți dintre părinții de astăzi nu fac eforturi uriașe pentru a împlini dorințele copiilor lor.

Ben Todică, nu numai că ironizează manifestările obscure și triviale ale lumii contemporane, dar condamnă cu vehemență conducătorii din umbră, oculta mondială…, acuzându-i cu virulență de dezmățul și imoralitatea pe toate planurile vieții. Nu-i scapă nici incendiile prelungite din Australia, arătând că atunci „Când se ridică această problemă în parlament, toți fug, nu găsești unul prezent să asculte. Australia arde și ei sunt prin insulele tropicale la chef. Asta, da, trădare!! Tipul ăsta de trădare e la modă în democrație.” În aceeași idee a fărădelegilor existente pe plan mondial, regăsim în carte un grupaj de patru eseuri, intitulate „Celula SF”, numerotate, având fiecare un subtitlu.  De la începutul primului eseu, ne spune clar: „Acest virus, această armă naturală sau artificială, reală sau imaginară m-a făcut să înțeleg că nicio țară din lume nu este liberă și suverană, că toți plătim tributuri, fiind în robia aceluiași clan care ne conduce, ne exploatează și face experimente pe noi ca pe niște șoareci.” Pentru că nimeni nu se grăbește să dea un răspuns cinstit și corect unor întrebări coerente despre ceea ce se întâmplă astăzi, autorul formulează și întrebări retorice: „Voi, americanii, dacă tot tipăriți dolari cu nemiluita, de ce vă mai trebuie armată și bombe?” Dar, tot domnia sa vine cu răspunsul: <Azi, pericolul umanității este terorismul corporatist și lacomia „zombilor” financiari.> Lupta financiară și economică dintre SUA și China distruge echilibrul lumii de azi sub toate aspectele…: „Americanii sunt conștienți că asiaticii au ca avantaj câteva goluri marcate și, dacă nu trag tare ca să câștige lupta tehnologică vor rămâne în urmă, pe locul doi pentru totdeauna. Chinezii au devenit rapizi și ieftini și vor acapara întreaga piață mondială. Vor accepta oare americanii?”

Așa cum fiecare știință își construiește și își „șlefuiește, adică își „curăță” și își îmbogățește conceptele prin eliminarea prejudecăților și a erorilor acumulate, tot astfel, societatea ar trebui să aibă raționalitatea ei de construire și evoluție în, și spre beneficiul omului. Să stabilească scopuri și obiective prin care să sporească nivelul de trai al tuturor ființelor umane, apoi să identifice pârghiile care să conducă la împlinirea acestora. Acest lucru este posibil, atât teoretic, cât și practic pentru că omul are privilegiul de a raționa, de a ști și tria lucrurile bune de cele rele. Poate beneficia de complexitatea experiențială a omenirii în timp. Din păcate, timpul nu se cumpără, dar ca mod de manifestare se repetă, și de multe ori la scară alarmant de nefavorabilă pentru om. Trăim într-o realitate imediată conjuncturală, devenită demoniacă deoarece stâlpii moralei sociale s-au cariat în așa măsură, încât niciun tratament nu mai are efect, dar nici nu există o intenție clară, bună în a schimba lucrurile.

Ben Todică nu putea să rămână mut în fața apariției și răspândirii covidului 19. „Pandemia generată pe tot pământul, se spune/presupune de către specialiști că nu poate fi indentificată precis, că ar fi diferită în diverse zone și explicația unora este că ea s-a transformat în altă formă de virus, că evoluează rapid. Se mai presupune de unii specialiști că acest virus a fost injectat în laborator cu un mecanism, nanotehnologie, care poate fi comandată prin remote control dinafară și agravată la comandă în corpul infectaților. Dacă aceste tehnologii se dovedesc eficiente, vor aduce profit mare celor ce le vor cumpăra. Și acum, cu această ocazie pandemică, a apărut posibilitatea experimentării cu tot felul de tehnologii; demult așteptau un astfel de moment – ca să fie mulse de acest mic grup de miliardari care visează să aibă sub control întreaga omenire. Vând în fiecare zi prin știri numere crescânde de morți și ne țin închiși. Ei au media sub control și vând continuu frica. Vom avea și un al doilea val de coronavirus, în care vor avea posibilitatea să ne sufoce pe noi criticii, să distrugă viața și munca a miliarde de oameni, credința și agoniseala lor și nu se vor lăsa până când nu vor implementa tirania lor atotstăpânitoare. Mi s-a spus că alarmez. Nu încerc să alarmez, ci să atenționez.” Un tablou sinistru de fluidizare și lichefiere a gândirii, de nivelare și ștergere a memoriei curente, recente a omului și omenirii. Asistăm la o impostură umană, prin care un monstru cu multe capete, dorește cu orice preț distrugerea esenței ființei umane.

În asemenea condiții, fără precedent, omul acestui secolul a devenit „sclavul tehnologiei și al dormirii”, simțindu-se mai rob decât oricând pe pământ. Militează cu aprigă vehemență pentru „ieșirea din sclavie prin trezirea conștiinței individuale și colective, suferinde de o degradare împinsă până la coborârea la nivelul instinctelor.” Acesta este un joc foarte periculos, care se desfășoară în spațiul social, fără reguli și fără limite, ceea ce dă impresia de haos și lipsă totală de orice perspectivă.

Martor a tot ceea ce se întâmplă în lume, în pieptul său de bun român, inima-i pulsează de bucurie cu ocazia unor evenimente importante pentru patria sa. Punctează în mai multe eseuri sărbătorirea Centenarului Marii Uniri (2018), întregirea neamului și a teritoriilor sale: „Povestea neamului nostru a fost dintotdeauna nemurirea, iar azi mai mult ca niciodată avem nevoie să reînnodăm NEMURIREA, povestea de care avem nevoie azi.” Persoană deosebit de sensibilă, suflet de artist și minte luminată de scriitor apreciază importanța culturii și literaturii în evoluția civilizației unui popor și militează pentru dezvoltarea acestora. Pentru a se regăsi calea cea bună în acest demers, Ben Todică crede cu tărie în eficiența „Armelor culturale”, în nevinovăția, curățenia și inteligența copiilor lumii. „Fiecare poet încearcă să ne dăruiască o cheie. Eu consider Poezia o cheie de deschis un drum, o odaie, un loc misterios, o enigmă, un mod inteligent şi sensibil de a răspunde la o întrebare.”

Ochiul atent al lui Ben Todică distinge câteva dominante ale globalizării omenirii. În mod paradoxal are loc un proces de fărâmițare și pulverizare a solidarității sociale și a intereselor naționale, ele fiind înlocuite cu lupta acerbă, stradală și de multe ori sângeroasă pentru accederea la frâiele și ciolanele puterii. Asistăm la un film real al confruntărilor primitive între forțe tribale, în care nimeni nu are cea mai mică intenție și nici timp pentru a legifera normalitatea umană socială, ci se merge cu viteză spre distrugere, diminuarea drepturilor și libertăților oamenilor, cu falsa intenție declarată de democrație.

Cu vădită inteligență și luciditate, atunci când vremea existenței sale și a familiei este una senină, Ben Todică întreprinde, fie o vizită în Grădinile Naționale Rhododendron din Munții Dandenongului cu ocazia Festivalului cireșilor înfloriți, fie o croazieră în Oceanul Pacific. Bucurii pentru suflet, cunoștințe și informații noi acumulate de mintea sa iscoditoare.

Chiar și așa, în viziunea autorului, este limpede că puterea banului este mobilul actului criminal de sufocare, de distrugere a economiilor țărilor, de exploatare până la epuizare a omului, de extindere și împânzire a maladiei hoției, trădării, beției și ghiftuielii. Pentru împlinirea acestora, „criminalii îmbuibați de averi” acționează doar din întuneric precum liliecii în peșterile reci și umede, departe de ochii lumii.

Facilitățile tehnologice, poleite până în dinți cu aur de 24 de karate au orbit omul, indiferent de vârstă (de la copii la seniori).  Astfel, i-au îndepărtat pe unii de alții; de exemplu, membrii unei familie se întâlnesc cu diferite ocazii și fiecare (mic sau mare) stă cu ochii în telefon, fără a comunica între ei: „Internetul, presupus un instrument de înnobilare s-a transformat într-o caracatiţă de înrobire şi control al planetei.”

Ben Todică, un spirit lucid și demitizat încearcă să rămână optimist și încrezător într-un parcurs mai bun al omenirii, „privesc înainte și sper”. Dorința este una, iar realitatea este cu totul altceva. Un spectacol cu fața hâdă și întunecată este întotdeauna îngrijorător; referindu-se la ororile războiul Israel – Gaza, afirmă: „De aceea sunt supărat, omule, căci ştiindu-te capabil de măreţie, îţi baţi joc, distrugi, calci totul în picioare. Război, genocid, minciună…, distrugerea bunăstării, a mediului, a planetei, toate acestea, și pentru ce?”

În ciuda a tot și a toate, se poate afirma fără teama de a greși că Ben Todică este un OM împlinit din toate punctele de vedere. Cu iubire și respectul cuvenit își amintește cu admirație de profesorii Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Zâmbetul și zbuciumul zborului în zigzag” →

Constanța – Doina SPILCA: Spovedanie

         M-a cuprins o deosebită înfiorare să nu devin un Icar pentru eseurile lui BEN TODICĂ, „CU BRAȚELE ARIPI”.

         Cunosc, de mulți ani, anvergura aripilor scriitorului BEN TODICĂ, copleșitor reverbatoare prin spirit, cuvânt, tunet, melancolie, verticalitate, umor…

         Sub aripile peniței, pe 350 de pagini, ocrotitor, sub harfa lui Apollo al artelor, dăltuiesc 68 de eseuri:

De ce scriu?, Cu brațele aripi, Lanțul invizibil, Hristosul limbii române sau Al doilea fiu, Limba, cuvântul și sufletul, Tineret și pastori creștini, Geneza conștientului, Notă la puterea cuvântului, Puterea cuvântului în limba română, Împușcat pentru o carte, A fi, de ce sunt?, Aprind becul și intru, Sărind coarda vieții, Anthony Hopkins, Deja vu civilizația, Jucăria, Jucăria 2, Unde sunt oamenii?, Cine suntem, unde mergem și de ce, Omul secolului, sclavul tehnologiei și al dormirii, Celula SF, Celula SF 2, Celula SF 3, Cântecul perlă a iubirii mele, Stropul, Strigoiul, vis și realitate, Oare cine sunt și ce caut aici?, Visul lucid, Dialog alb negru, Eu sunt omul muncii și faptele mele imposibil de egalat…, 2018 – Piatra de temelie a neamului, Nașterea eternității sau Cum și-a pierdut pantalonii în Japonia, Scrisoare către un frate român, Hipnoza găinilor, Prietenia întinerește, Apreciere – îndemn, Armele culturale, O lacrimă pe sânul mării sau Puterea eternității – DARUL, Despre credință (părerea unui om simplu), Regurgitarea limbajului de lemn, Despre poezie, Cămașa fudulă, Citrice, De unde eternul?, Libertatea, Continuare la libertate, Apărarea lui Eminescu, Iisus s-a cutremurat (Să calci pe urmele Lui!), Mitologiile lui Ioan Miclău, Grădinile Naționale Rhododendron din Munții Dandenongului și Festivalul cireșilor înfloriți, Violența pentru lași, Păstrăm spațiul mioritic vorbind limba română, Ecoul spațiului mioritic în exil, Nea Toduț, Nu compromite!, Privesc înainte și sper (Comentarii la războiul Israel-Gaza), Blândul înțelept, Profesorii mei din Liceul Real Oravița (seral), SOS păstrarea patrimoniului național, Ciudanovița, cetatea vocilor stinse, Sprijiniți ziarul local!, Civilizația ideologiilor, Privilegiu, Canonizare, Clipe care te urmăresc o viață, Sporească iubirea pentru valorile neamului!, O ”bucățică” de țară a murit, Câmpuri magnetice, Croazieră, Despre George Anca, S-a dus și Sava.

Spovedanii din Ciudanovița copilăriei până la Festivalul înfloririi cireșilor din Grădina Națională Rhododendron, la Madonna în show cu David Letterman, la Anthony Hopkins.

Frământări existențiale, de la spațiului mioritic la geneza conștientului, la civilizația ideologiilor.

Falii culturale, de la Eminescu la limbajul de lemn, la hipnoza găinilor, la cămășile fudule, Louis Vuitton.

Melancolic obituar, de la nenea Toduț, Sava la Sergiu Nicolaescu, la George Anca.

Ben Todică a fost și a rămas optimistul incurabil al izbăvirii spirituale, al nației, al libertății.

Stimați cititori, aprindeți becul și intrați în taina cărții, aflând cine este și ce caută aici Ben Todică și cine suntem, unde mergem și de ce?

Ben Todică, îți dedic aceste gânduri:

 

Aspirație

 

 

Nu ești tu

așa cum crezi,

ci așa cum te observ,

cum te nasc

în sinea mea.

Continue reading „Constanța – Doina SPILCA: Spovedanie” →

Ben TODICĂ: Infernul din dosul curții (SF 5)

Cum controlezi masele împotriva emoțiilor și reacțiilor naturale?

Puteți să le considerați conspirații, însă în armata română unde serviciul era obligatoriu circula zvonul că ni se pune bromură în cafea ca să nu umblăm după fete. În vest se spune că în lacurile de acumulare, în apa potabilă se pun chimicale care să calmeze populația, în altele se folosește ciomagul și așa mai departe.

După cum vedeți, guvernele folosesc tot felul de rețete pentru control și înrobire a maselor cu scopul exploatării muncii lor. Cel mai lacom și necruțător dintre ele acaparează țările mai slabe pentru resursele și potențialul de stăpânire și cotropire pe mai departe. Astăzi se dă o luptă între America și China pentru supremația economică și militară a pământului. Amândouă folosesc strategii diferite de împlinire a acestui țel.

De la terminarea celui de-al doilea război mondial încoace spune Chomsky, strategia americană aleasă e una militară, bazată pe frică, adică confecționare de inamici, îndreptând întreaga supraviețuire și profit economic spre industria de război. Trăind în acest mod de existență, americanii au devenit incapabili de empatie pentru aproapele – spun cei din afară. Nu cred că este adevărat, însă, observația mea este că există în istoria acestei perioade un tren scăpat fără frâne, nu doar în industria de război, ci și în America corporativă și ambele formează o forță extrem de puternică. Se pare că în secolele al XX-lea și al XXI-lea ei, cei din umbră și-au creat un mediu care să-i aducă (pe cei de pe scara sociopatică – aproximativ 25% din populație) într-un loc și timp, ca niciodată din istoria umană, în care toate sunt motivate, înrudite și atrase de bogăție și putere. La fel ca o vale în care boala numită lăcomie este amplificată precum ecoul din munți, toate aceste trăsături exclud aproape orice altceva, decât bogăția și puterea și își măresc efectul distilat continuu. Cu alte cuvinte, o mulțime de „nesimțiți față de aproapele”, veniți din toată lumea care lucrează împreună în cel mai puternic imperiu al lumii, nu pot merge decât într-o singură direcție – exterminarea prin sinucidere a speciei.

Deși bolnavii (că numai așa îi pot numi) și legați i-aș interna la un sanatoriu, Jebel sau Gataia sunt minoritari, trăsăturile lor sunt astfel încât sunt foarte hotărâți, iar cei dintre noi, cu mai puține dintre aceste trăsături operează pe agende foarte diferite și, în cele mai multe cazuri, renunțăm sau îi urmăm. Așa începe trenul care tot accelerează și a ajuns atât de departe. Cred cu tărie că a apărut încet de-a lungul acestui timp un sistem care le permite să se adune, să se izoleze de majoritate și să se bată pe umeri, să se premieze unii pe alții și să se recompenseze pentru faptele lor. Lucru care este mai periculos decât bomba atomică sau schimbarea climei dacă nu-i oprim. Internarea lor, aș spune că trebuie s-o înțelegem ca pe o știință biologică și că trebuie să tratăm problema ca atare, creând un fel de mecanism și mijloc de intimidare a comportamentului lor, în loc să-i recompensăm.

Azi, lupta care se dă între America și China pentru instalarea sistemului 5G nu este numai una comercială cum se lasă a se înțelges, ci mult mai adâncă. Această boală după control poate duce la un război nuclear și nu e necesar mai mult decât doar dacă una din puteri lansează bombe nucleare și e îndeajuns să ne extermine. După cum știm, frecvența semnalului de comunicare a noului sistem telefonic 5G este apropiat cu cel al descărcărilor electrice dintre neuronii din creier și asta poate influența comunicarea din gândirea umană.

Deci, dacă, să zicem că America care vrea să introducă 5G pe scară globală prin sateliți, dorește să îi agite pe români împotriva rușilor o poate face prin transmiterea unor frecvente, „să zicem” care transmit informații de speriat națiunea la frica unui atac din partea rușilor și atunci îi privim cu repulsie pe ruși. Rușii vor primi același semnal, însă cu privire la un atac din partea românilor și în această situație foarte ușor ne vom război. Ce vrea China să facă cu 5G este că ei vor să vândă sistemul statelor, independent, ca ele singure să contracareze semnalul vitriolic a altor forțe dinafară și să-și condiționeze țara la liniște și pace sau să urască și ei la rândul lor pe un inamic oarecare ales. Inamicul ales dacă are și el 5G se condiționează să nu îți vadă semnalul vicios și în felul ăsta nu va fi conflict sau ură între state. Deci, imperiul american dorește ca numai ei să fie în controlul unui astfel de sistem și atunci îi demonizează pe Chinezi ca să renunțe să mai vândă și altora…. E o ipoteză. Dacă vreți să știți exact adevărul, atunci studiați literatura de specialitate și concluziționați singuri.

Despre viitorul care ni se pregătește, fuzionarea creierului uman cu inteligența artificială.

Ca să înțelegem această evoluție a civilizației, a lumii în care trăim am s-o împart în 5 trepte:

Prima: Comuna primitivă. O etapă în care omul a apărut și a început să se cunoască pe el însuși și raportarea sa la mediul înconjurător, apoi s-a adaptat și s-a modernizat.

A doua treaptă a fost cunoașterea anatomică. Din ce suntem formați și cum funcționam ca specie, defecțiuni și reparații și chiar îmbunătățirea elementelor fizice. Deci, cei de langă noi știu totul despre starea noastră fizică, despre cultura și filozofiile noastre și aici suntem azi.

A treia care urmează acum prin fuzionarea dintre știința naturală și cea artificială este pătrunderea în conștientul nostru, unde ne vom pierde libertatea gândirii și a simțămintelor. Prin 5G ei vor ști ce gândești și ce hotărâri iei în gânduri, ei vor fi în stare să-ți creeze stări și acțiuni pe care tu nu vei fi capabil să le înțelegi, nefiind generate de tine. Vei crede că tu dorești să-ți sugrumi vecinul, nu că ți s-a dictat.

Etapa a patra, dacă până azi am avut libertatea gândirii, de acum, că ei o văd ca singura libertate care a mai rămas în vis, în subconștient unde va trebui să te antrenezi ca să citești și să comunici prin simbolurile create de energiile universului, energii la care omul fizic dinafară nu va avea acces. Este posibil să mai apară alte trepte în evoluția omului înainte de a intra în a cincea.

Iar a cincea treaptă este când vei deveni energie și vei putea să călătorești prin univers. Vei putea să te reîntorci în corpul tău (dacă va mai fi în viață), sau chiar vei putea să te întorci în alte forme de viață. Se numește și întoarcerea la origine, la locul de unde am venit.

Cine a organizat experiența acestei civilizații ne va introduce cât de curând fără drept și poate în treapta fuziunii inteligenței umane cu cele artificiale. Vor fi rebeliuni și opuneri, însă ne vom obișnui și vom descoperi și în această lume o identitate și un „eu” pentru care se va merita să trăim și să luptăm, și asta în așa măsură încât vom ajunge la aceleași rebeliuni și opuneri la următorul capitol, când vom fi transferați în treapta subconștientului. Până atunci vom învăța multe despre limbajul simbolurilor și secretele călătoriei prin aceasă lume.

Deocamdată, la mine trăirea din subconștient se produce în alb/negru, încă nu mi-am dezvoltat senzorii culorilor, nu am învățat să-i văd încă. Așa că sunt în această vale adâncă a unui pârâiaș mic dintre dealurile Ciudanoviței, între copaci înalți de fag prin care de foarte de sus pătrunde lumina cerului. Simt sursurul apei și mirosul mâlos și putred din pătura groasă de frunze uscate adunate de ani de zile. Câteodată îmi scufundam picioarele până deasupra gleznelor când pășeam prin ele, iar casa în care locuiesc acum e formată doar din bârne negre și învechite de sute de ani. E doar scheletul casei, dar eu sunt fericit în ea. Mă simt ca între perine cu puf și o dună caldă din pene de gâscă ca la mama acasă.

Când deodată apar din susul văii trei stafii celebre dând din mâini și alergând luptându-se cu mine, o biată muscă amețită care aleargă nebunatic să nu fiu prins, și mă gonesc în sus pe lângă gardul grădinii de porumb în care cocenii au rămas în picioare uscați cu știuleți cu tot. Ajung în curtea casei principale din piatră. Un gard și o poartă înaltă din lemn greu oprește vederea la șoseaua principală. Porumbul era cules. Se vede că e curte de oameni gospodari, cu lemne tăiate și stivuite, o covată cu porumb și o secure pe un butuc mare pe care cineva chiar s-a oprit din a tăia varză la rațe, găleți de lapte în așteptare. Probabil vacile or fi la păscut în afară. O fântână cu roată de căruță și lanț, cu o galeată din tablă galvanizată. Îi știu pe aștia trei – stafiile: Carrey crede ca e suficient să fii canadian, Tom e fericit cu veteranii la defilare chiar dacă ei pretend a fi fericiți. Cum să fii fericit când toate sufletele morților vin peste tine noaptea și te strigă: Eroule! Iar Nicol e fericită că e frumoasă și că e australiancă. Dar la urma urmei e casa mea chiar așa în paragină cum e și trebuie să mă întorc și să-i dau afară. Am mai trecut de câteva ori prin acest circuit al visului. Am făcut armată la grăniceri și am învățat să intru și să ies din vis la comandă. E ca un joc, și de fiecare dată înveți ceva nou și acumulezi punctaj, experimentezi și înveți până câștigi.

Am ieșit din tarlaua de porumbi prin dreapta și ca să ajung în vale, va trebui să intru din deal prin spatele casei unde tarlaua, pe o lungine de un kilometru se pierde în valea întunecată, în pădurea de fagi asa cum au făcut-o și ei când m-au atacat. Desigur e drum de căruță și după un kilometru intru în pădure și o iau la dreapta, pe cărare, și mă opresc surprins într-un depozit mare. Când naiba a fost construit? Mă întreb. E compania Ali Baba sau Amazon? Subconștientul confirmă. Norocul meu e că e închis azi. E duminică și nu se lucrează. Și ca să scurtez drumul, cobor în depozit și după ce îl traversez, mă îndrept prin curte spre ieșire unde îl desparte de stradă un gard și o poartă de grădină veche și săracă, cu scânduri negre și decolorate de soare. Între mine și poartă sunt vreo 30 de metri și un monument artizanal, gărduleț în mijlocul curții de vreo 5 metri lungime decorat cu ghiveciuri de flori atârnate de sus până jos. E o tăcere deplină. Privirea îmi este atrasă de o căsuță cu două nivele din afară de gardul din dreapta. E veche și cu balcon. O căsuță mică de o cameră de 2 pe 3 metri. Privesc curios dacă nu cumva e după fereastră cineva să mă vadă și să cheme poliția. Am intrat aici ilegal.

Apare o femeie cu o cotăriță în mână și mă ascund după gardul ornamentat, urmărind-o atent. Merge să strângă rufele de pe sârma întinsă din curtea depozitului între doi pari. Nu m-a văzut. Aștept. Se întoarce cu cotărița plină de rufe. Se uită către gărdulețul cu flori. Cred că nu m-a văzut, deși pare că m-ar fi văzut dar se face că nu mă vede, gândesc eu suspicios de parcă ar ști că misiunea mea e importantă și ea e de acord cu mine, adică să le dau americanilor un picior în spate și să-i scot afară din casa părinților mei ocupată. Seamană cu Arundhati Roy, scriitoarea indiană. Are privirea serioasă. Am ieșit tiptil pe poartă și m-am trezit pe coridorul de la etajul doi al universității de filozofie din Viena, la o serbare, din secolul al XVIII-lea.

Continue reading „Ben TODICĂ: Infernul din dosul curții (SF 5)” →

Ben TODICĂ: Interviu cu una dintre cele mai dragi ființe din constelația sufletului meu, Doamna Melania Rusu Caragioiu

Ben Todică: Vă mai aduceți aminte de locul în care v-ați născut? Îl puteți descrie așa cum a rămas în memorie?

Melania Rusu Caragioiu: Era așa un soare blând ca întotdeauna. Fânețele miroseau a  sulfină, greierii țârăiau pe mușuroiul de pământ strâns în jurul lujerului de porumb de unde răsăriseră încolăcindu-se firele de fasole urcătoare și un lujer de dovleac. În comuna Ilteu, Castelul stătea alb în parcul adormit, trezit doar de ferestrăul manual al inginerului Tompa, care  își păstra sănătatea în felul acela. Și multe îmi mai amintesc, dar deosebit, cum plângea bunica mea când îmi spăla picioarele în trocuțul cu apă caldă, după ce fusesem desculță, cu alți copii la cules de boabe de strugure, pe deal,  din via părăsită de grof în 1918. Prin comună se știa că oasele de șarpe uscate, pot intra în talpa piciorului și acolo stau până încep să ,,se coacă”, (adică să supurez)… Îmi mai amintesc, eram foarte atentă ce păsări cântau în pomii noștri din grădină, ca să nu fie cumva ciumvica, ,,ciumvic, ciumvic”, prevestitoare a morții, fiindcă mama era mereu bolnavă.

B.T.: Prima bucurie din viață și prima sperietură?

M.R.C.: Prin 1935, era o iarnă blândă, aveam hăinuțe frumoase, cum aveau toți copiii pe atunci, oamenii mi se păreau buni și zâmbitori. Tatăl meu, care pe atunci era impiegat de mișcare la c.f.r. pe linia principală Viena – Curtici – București, era salutat cu: ,,Să trăiești domnișorule cu steau-n frunte!” (Steaua de pe chipiul roșu de impiegat de mișcare).

În casă,  sub patul din dormitor, erau viguri întregi de pânzeturi spre a fi dăruite verișoarelor din ,,pustă”(zona aridă de șes, spre Curtici-Ungaria), tot sub pat mai erau roate de brânzeturi uscate și rude de salam, care așteptau același drum către rudele mai sărace. Atunci, la acel Crăciun, pentru prima dată am fost rugată să merg în curte, să aduc două lemne de foc, fiindcă ,,Neni”, dădaca mea și totodată menajera noastră era foarte ocupată cu prăjiturile.  M-am întrerupt de la ocupația mea cu o turtiță de aluat și am plecat, așa cum eram, în sfeterașul pe care îl aveam  pe mine.  M-am întors fără lemne, strigând în gura mare că Moș Crăciun mi-a adus un pom strălucitor, plin de bomboane, în cămara de lemne! Bucuria mea era cu atât mai mare cu cât toți m-au însoțit mirați de o așa mare minune și au transportat pomul în casă!

Prima sperietură

Viața mea a avut parte mai mult de sperieturi decât de bucurii, petrecându-mi viața în orașe ,,cheie” sub bombardamente, ascunzându-mă de valurile de combatanți feroce și de mașinile de război, răbdând de foame, de scarlatină și malarie și de tot ce este potrivnic vieții până în 1989, când, se știe…

Voi povesti o spaimă citadină:

Mă dusesem la Timișoara spre a mă prezenta la admiterea pentru facultate. Am fost cazată la un internat din Piața Maria. Eram împreună cu trei colege de clasă de la liceu, una dintre ele, Virginica, fiind chiar colega mea de bancă, timp de mai mulți ani. Întrucât camerele de baie erau enorme și cu dușuri, am luat-o și pe Virginica în baie. Tocmai când foloseam după duș prosoapele, s-a stins brusc lumina și s-a blocat și ușa spre ieșire.

 Eu, inventivă, ca întotdeauna, dar nu reușită inventivitate întotdeauna, am ajuns la fereastra băii și căutam să o deschid spre a ne salva din acea zisă închisoare caldă, plină de aburi, și cu puține șanse de a ne elibera, credeam eu. M-am urcat, în întuneric chiar pe pervazul ferestrei închise, căutând cu disperare un clențuș ca să o deschid ca să ieșim. Totul a fost în van. Baia părea în alt pavilon, deci nu ne-ar fi auzit nimeni dacă strigam să vină cineva să deschidă ușa băii pe dinafară. Ne-am resemnat și ne-am așezat pe grătarele de pe jos așternând prosoapele sub noi. Miracol, spre surprinderea noastră, s-a făcut lumină.

 Am dat fuga la fereastră, uitând să încercăm ușa. Când am deschis fereastra îndărătnică, am  sesizat că eram la etajul patru, iar fereastra dădea între patru  clădiri,  spre hornul adânc  de aerisite, iar dincolo de fereastră, era, deci,  un hău adânc… unde, dacă  aș fi reușit să deschid fereastra aș fi căzut. Spaima care m-a cuprins nu era de moarte, ci de ce se va întâmpla cu familia mea aflând ce am făcut și de asemenea cu toată acea sesiune de admitere, unde s-ar fi aflat că eu am putut face un asemenea gest necugetat și fatal, mie!!!

B.T.: Când ați recitat prima poezie sau când ați apărut în public?

M.R.C.: În copilărie am prins mai multe cântece și cântecele de la țară, și colinde pe care mă învăța bunicul, Moș Ilie, ca să le cânt. A da importanță și de a înțelege cum se recită o poezie, am învățat doar în clasa I-a primară. Eram la Vața de Jos. Serbarea de 10 mai se ținea în parcul Stațiunii ,,Băile Vața de Jos”. Era prin anul stăjeriei, 1940-1941.  Stațiunea își păstrase tot farmecul de stațiune Karlovy Vary a României, cum i se zicea în Europa. Halta c.f.r. pentru călători era un mic popas, cu birou, iar sala de așteptare, deschisă ca un abri elegant, cu bănci lustruite, cu ghirlande de viță de vie, care o acopereau peste strașina dantelată măiestrit tăiată. Acele fuioare care atârnau erau pline de grația verdelui, coborând în bucle. Peronul sclipea în petricelele lui, mărunte, viu colorate, mai mult spre roșu. Din trenul care ducea de la Arad la Brad, coborau ,,domni și doamne” foarte bine îmbrăcate- cum se spunea pe atunci, persoane cu valize ciudate și scumpe, și însoțitori care aveau un fel simplu de haine și purtau caschete, acuma i-aș denumi ,,domestici”. coborând pentru sejur și tratament în stațiune.

Ochii noștri, ai copiilor, îi urmăreau  curioși, dar de la distanță, îndreptându-se spre pavilionul alb, zidit mai mult din alb, marmură, ferestre albe, perdele și ,,podeaua” culoarelor din marmură cu nervuri negricioase și roșcate, ca peste tot, în pavilionul băilor unde se făceau tratamentele și unde se găsea și cabinetul medical.

Intram și noi, ne strecuram cu încântare pe lângă masa rotundă a recepționerei, apoi pășeam cu sfială pe culoarele albe, călcând cu grijă pe  marmura de pe jos, să nu facem zgomot, ciulind urechea spre a discerne unde s-au cazat domnii, pe partea dreaptă spre parcul cu minuni, sau pe partea stângă a pavilionului, unde geamurile dădeau spre piscina interioară. Piscina interioară era înconjurată de pavilionul central și alte clădiri aferente băilor. Un bazin mare dreptunghiular cu apă termală, scări de lemn, înconjurată cu o pardoseală mereu umedă din lemn și de jur împrejur cu cabine înalte din lemn, spălate de ploaie și de aburii care emanau mereu din bazin. Nu știam că se numesc vestiare, dar știam că înăuntru se ascundeau oamenii ca să se dezbrace, dar ieșeau tot îmbrăcați!, spre a intra în bazin sau de a ,,lenevi ” pe șezlongurile din lemn. De atunci încoace, când se pomenește noțiunea de scăldătoare, eu o asociez cu acea imagine care mi-a rămas pe retină și olfactiv, din copilărie.

Cum în localitate erau puțini intelectuali, câteodată cu un bonus, părinții mei primeau dreptul de a ocupa pentru baia medicinală binefăcătoare, o asemenea cameră cu baie amenajată medical în interior, în acest  staționar al băilor. Pentru mine era ceva ce eu citisem doar în cărticelele de povești. Și mult mă miram. Camera de baie avea niște vane mai mari și mai adânci decât pârâul în care bunica spăla cu leșie de cenușă așternuturile, iar procovițele de pe paturi, înainte de sărbătorile mari.

Perdele albe, luciul vanei, marmura de pe jos, prosoapele mari, mari, tot ce era acolo, în interior mă făcea să stau și să privesc, căutând în memoria mea dacă vreo carte mi-a vorbit de așa ceva. După uimirea mintală pentru edificiul multilocativ al băilor, ieșeam în parcul- pădure, bătrân cu arbori seculari care mărgineau aleile îngrijite. De atunci încoace, nu îmi mai amintesc să fi văzut alei ușor ,,cocoșate” pe mijloc, spre a nu stagna apa pe ele. Aleile erau pietruite tot cu acel dar al munților locali, cu acea brizură lucitoare în nuanțele ei de chihlimbar roșiu. În parc existau pavilioane rotunde, chioșcuri albe specifice epocii, unde acum nu mai cânta nici o mini orchestră de gradați muzicanți, cum mi se povestise. În mijlocul parcului de unde se desfăceau aleile spre terenul de tenis, spre podul din frânghie suspendat peste un afluent al Crișului alb, altă alee spre strada mare care ducea spre centrul comercial, școala veche, farmacia și piața cu minuni și bunătăți de dulciuri colorate, batoane de nucă în caramel și trebuie să recunosc și multe mere, ciubere și găini pestrițe pentru supa turiștilor.

Era soare, ziua de ,,10 mai”, Serbare școlară, știam noi, ,,națională!” zicea Domnul Învățător. Noi, toți copiii, în uniforme de străjer, care aveam, ceilalți în costumul popular obișnuit, strălucitor de curat și cu cojocel specific Țării Moților, cu obiele albe și opincuțe, eram strânși în mijlocul acelui parc, lângă rondoul amintit. Programl s-a desfășurat după regulamentul școlar, iar publicul era format din puținele oficialități ale stațiunii balneoclimaterice și ale comunei Vața de Jos, părinții copiilor și din cei veniți la tratament, curioși să asiste.

Au cântat cântece patriotice, ,,Tricolorul”, ,,10 mai”, ,,Limba noastră”, ,,Pe-al nostru steag”, ,,Marșul lui Iancu”. Au vorbit ,,Domnii”, Domnul Învățător a acordat premiile și apoi s-au recitat poeziile. Eu aveam de recitat o poezie patriotică. Am recitat la unison rând cu rând. Pe la mijlocul poeziei m-am oprit, am înghițit în sec, parcă îmi pierdusem suflul, câteva clipe. Am continuat obidită. Apoi au recitat ceilalți copii. Am înțeles că Iolika a fost mult aplaudată și i-a înveselit pe toți cu cățelușul, din poezia ei, el spărgând o oală. M-am simțit foarte nemulțumită de prestația mea și de faptul că Domnul Învățător de fiecare dată îmi dădea să recit o poezie patriotică, pe care nu știam cum s-o declam, ca să vorbesc mai convingător publicului și prin spusele mele, nu numai prin conținutul ei, să plac, să conving și să primesc aplauze ca Iolika. Spre jena mea, rotonda cu flori se ridica tot maestuos, lângă mine, cu coroanele sale concentrice de flori, spre a fi ele admirate, și din fiecare cerc concentric erau din ce în ce, mai înalte spre mijloc. Ele erau indiferente la obida mea.

B.T.: Care a fost materia preferată în școala primară? Dar profesorul sau profa?

M.R.C.: Începuse războiul, domnul învățător, Vesa Aron a fost concentrat. Am primit o învățătoare, o domnișoară de la Brad, înaltă, puternică și tot foarte corectă cu noi. A stat puțin la noi și a plâns mult când a aflat că Domnul Învățător a plecat pe front. Era îmbrăcată mereu în negru cu o rochie destul de exactă pe corp. Avea gesturi largi, vorba blândă. A plecat și ea. Atunci ne-a luat sub oblăduirea sa Preotul paroh, bătrân. Dânsul asculta la lecție, de obicei, pe băieții care învățau foarte bine, probabil ca să ascultăm și noi ceilalți, mai jucăuși, lecția de istorie și geografie. Eu o duceam bine cu lecția de limba română fiindcă îmi plăcea să citesc mult. Odată, când un copil care nu citea bine, poticnindu-se cu pauze lungi, învățătorul i-a zis: ,,de ce nu lungești silabele ca Melania, dacă nu poți citi bine și te poticnești cu pauze mari până dibuiești în gând întreg cuvântul?”

Îmi amintesc de faptul că mai mergeam cu lecția neînvățată, fiindcă pierdeam timpul citind și planând în aerul curat, zona înflorită de liliac, păpădie și tot ce te poate atrage. Odată, Domnul Învățător m-a prins și mi-a arătat cât de conștiincios este colegul meu care vine zilnic la școală, de peste deal, de la Părvăleni, o distanța de 6 sau 8 kilometri, pe jos, împreună cu alți copii. Într-adevăr acel copil a luat mereu premiul întâi pe școală.

B.T.: Vă aduceți aminte prima bătaie?

M.R.C.: Nu cred că am luat vreodată bătaie. Mama mă urechea uneori, dar eram prea ocupată cu joaca și gândurile proprii ca să am în minte urecheala. Nu mă băteam nici cu copiii. Eram un copil melancolic, copleșit de boala mamei, de neînțelegerile pentru avere din familia bunicilor, în timp ce familia noastră, în anii grei, trebuia din salarul tatălui meu să întrețină cu bani și bunuri și rudele din partea tatălui, care ,,veșnic” erau sărace, ,,ba le-a rupt calul dinții cu copita, ba s-a dărâmat un perete de lut”, sau… sau… și o mai aveam și pe Neni, Dădaca mea, acum menajera, mama fiind mereu bolnavă. Continue reading „Ben TODICĂ: Interviu cu una dintre cele mai dragi ființe din constelația sufletului meu, Doamna Melania Rusu Caragioiu” →

Ben TODICĂ: Cum l-am cunoscut pe George ANCA

George Anca împreună cu soția, Rodica au locuit și au murit câte puțin undeva într-unul din apartamentele moștenite din comunism; trăiau cumva izolați, ducând o viață de o modestie rară, ca apoi din câte am înțeles, mergând pe trotuar la câteva zile după moartea soției sale preaiubite,  să i se oprească inima și să cadă mort, spun prietenii. El și-a iubit foarte mult țara, limba și tradițiile românești pe care le-a cântat și slăvit în scrierile sale. Și-a exprimat deschis dragostea pentru poporul român, pentru frații săi, cărora le spunea faptul că dacă acum trăim greu, asta nu înseamnă că nu avem voie să visăm la o lumea de basm, o lume a părinților noștri. Cu tauri și zimbri. Chiar înjugat la plug, te poți naște cu coarne perfecte.

În scrierile lui, el ne ia de mână și în viteza trenului glonț în care apar doar frânturi de imagini, construcțiile sale ne poartă prin lumea amintirilor de altădată, prin frumusețea copilăriei rămasă printre ruinele și cioburile timpului. Haideți să adunăm toate aceste perle într-o salbă de margaritare pentru sărbătoarea satului, așa  cum o fac țărăncuțele noastre toamna la culesul recoltei pentru împodobirea chipului și a dansului cu strigături și țipuituri, cu zicători și ghicitori, cu proverbe și chiuituri vindecătoare din bătrâni la horele țărănești.

Scrierile lui George Anca și ale soției sale, Rodica sunt povești de dragoste forjate în sânul meleagurilor Râmnicului și ale Indiei unde au studiat și predat în universitățile popoarelor Maharajilor, unde au avut contact direct cu fierberea neamurilor țării lui Gandi, a Elefanților și a înțelepciunii Budiste, unde sărăcia crâncenă și bogăția absurdă ating cele mai îndepărtate puncte ale extremului supraviețuirii pe pământ. Un scriitor speră să atingă profunzimea înțelegerii lucrurilor prin sporirea înțelepciunii. G. Anca ne-a invitat în spațiile sale secrete unde nu poți împărtăși decât cu cei deschiși lumii, cu frații de încredere. Cât de frântă trebuie să fie inima românilor ca să se vândă pe o farfurie de fasole și un cârnat?

Kashmirul e o mare tragedie a lumii, de asemenea și Palestina, însă George a învățat trăind printre ele pentru că India e o societate care există într-o ierarhie crâncenă a claselor sociale numită CAST. De mii de ani și în ciuda acestor diferențe de clasă, se crede în fericire. În Australia, noi nu cunoaștem acest fenomen de clasă, doctorul și hamalul discută, împărțind prietenește berea și friptura în parc, fără sentimentul discriminării religioase, de clasă sau rasă, fapt care etichetează Australia ca țară ideală, de vis, un adevărat paradis.

Continue reading „Ben TODICĂ: Cum l-am cunoscut pe George ANCA” →

Ben TODICĂ: Șaua sau Calul?

– sau LAGĂRUL GÂNDIRII –

Ei ne cultivă cinstea și onoarea ca apoi să ne manipuleze și să ne țină în conflict. Seara târziu ne înghesuim la baie și soția dă tonul la copii: „Treceți la duș!” Apoi, strigă poruncitor în engleză: „Shower, shower!” adică Duș, duș! Că nu ne poate opri de pe ecranele calculatoarelor altcum. Am devenit cu toții roboți, consumatori înrăiți de internet. Redescoperirea umanismului este singura cheie spre salvare. O cultură vie, un mod de a vedea viața, de a mă trezi din această hipnoză a lăcomiei, posesiei și ignoranței. Este datoria fiecăruia dintre noi de a duce lumea mai departe, în ciuda faptului că ai bani mulți sau deloc, că ești deștept sau ai ales altceva. Literatura este afectată peste tot în lume. Dar care mai e rolul ei într-o lume fascistă? O lume în care artistul creator este pus în pericol, libertatea sa încercuită. Noi suntem educați să credem că toți scriitorii luptă pentru adevăr și justiție împotriva crimei și răufăcătorilor, însă sunt tot atât de mulți care sunt aliniați cu cei care cred învers și țin cu fasciștii, le netezesc drumul spre profit și înjugare a celor mulți.

În primul rând e bine să înțelegem ce înseamnă fascismul. Fascismul a apărut încă din antichitate de la idea că o anumită rasă de oameni e mai preferată de creator decât o alta, una dată de Dumnezeu să stăpâneasă, și așa a apărut Nazismul. Hitler promova ideea că rasa ariană trebuie să conducă lumea și, uite așa au apărut lagărele de concentrare.

Acest fel de gândire piramidală de sus în jos care controlează societatea se practică și azi. Comanda și controlul vin de sus în jos, iar profitul și frica de jos în sus. Autorii au devenit încetul cu încetul, de frică apolitici fapt pentru care au fost promovați și premiați, transformând condeiul din arma apărătoare a dreptății și adevărului în bagheta de fermecat și hipnotizat mulțimea. Un instrument distractiv și comercial care să stimuleze umplerea cufărelor din bănci. Construim iluzii ca să râdem și să plângem mai nou. Și devii dintr-o dată material de consum, de făcut bani pentru industria distractivă, pentru corporații, că ele plătesc. Nu? Te transformi încet dintr-un soldat al păcii și apărării într-un Clown, o etichetă comercială.

Dacă îndrăznești să publici ceva împotriva fasciștilor, ei automat își adună armata de „sugători” (aluzie la supt mâneca) și încep să te demoleze, distrugă, defăimeze, să te facă de râs, să cedezi, să te dai bătut și să treci în tabăra lor. Vezi că, asta cu trecutul în tabăra vecină se învăța pe vremuri la istorie și erau lecții bune de învățat despre acești trădători care erau trași în țeapă în final. De obicei,  fasciștii folosesc violența și șantajul. Te cumpără cu bani și favoruri. “Gândește în prezent” e lozinca, deaceea nu mai avem istorie și dacă fericirea e drumul de la A la B (destinația), ea ne-a fost furată.

Corporațiile angajează și găști (teroriști, mercenari etc.) să lupte împotriva ta, și atunci mulți dintre scriitori se retrag de teamă pentru securitatea lor și a familiilor lor. Populația pentru care scrii și te susținea înainte e acum atât de preocupată (ținută intenționat) cu lupta pentru supraviețuire încât nu mai este prezentă la viața cotidiană, la realitățile zilnice din comunitate pentru a te salva, trezindu-te singur printre lupi. Astfel scriitorului nu-i mai rămâne decât să te ajute să gândești singur și cu luciditate strategii de apărare și corectare împotriva exploatatorului.

Corporațiile au infiltrat media cu agenții lor, astfel ca cenzura să permită doar partea lor de adevăr,  ca hrană a maselor. Ești blocat în toate formele de media. Un adevărat credincios în ale scrisului trebuie să fie pregătit pentru astfel de consecințe: pușcărie, amenzi și chiar suprimarea vieții. Ficțiunea și realitatea nu se contrazic, în special când ne referim la viață și om. Mulți aleg ficțiunea ca să evite problema, să scape de necaz.

În ficțiune îți imaginezi lucruri care sunt posibile în realitate. Dacă citești o nuvelă, povestire sau roman care s-a scris și petrecut acum o sută de ani,  să zicem „Ion” sau „Moara cu noroc” ori „Veneticii” lui Ion Lazu, vei realiza cât de actuale sunt întâmplările, bucuriile și suferințele personajelor, iar forța care le produce răul e același ca cel de azi și din aceleași motive sau greșeli. Și atunci și azi, țărani și muncitori exploatați, bătuți de jandarmi și polițiști, sărăcie, foamete, boli, toate create de egoism, lăcomie, zgârcenie, răutate, violență, răscoale etc. Povestirile de ficțiune sunt accentuări ale realității care sunt destinate să ajute omul să vadă, să ajute societatea să se corecteze. Astăzi autorii profesioniști care sunt capabili să se strecoare printre aceste probleme, să producă piese care să fie premiate ca talent creativ, și reușesc să evite cuvintele SCLAVIE, FEUDALISM, EXPLOATARE, BIR etc. sunt acceptați și promovați, iar restul suntem condiționați să vedem doar anumite suferințe la anumite națiuni sau rase. De ce? De ce nu luptăm pentru dreptatea în sine, pentru suferința ca suferină, nu specifică cuiva. Să iau un exemplu din jungla PNGiului:  Canibalii din Papua nu simt mai multă sau mai puțină vinovație dacă mănâncă cu mâna, bețișoarele chinezești, furculițele franțuzești de argint sau cele de aur ale Elizabetei, Regina Angliei,  o turistă blondă sau neagră prăjită în jungle pe băț. Ei se înfruptă cu aceeași poftă cu care se înfruptă și pistolarii din Westernul american sau piloții din avioanele super americane care pârjolesc fără milă țări, una după alta. Concluzia: nu scula e de vină în această oroare, ci cel care o folosește. Omul cu mintea lui opacă, dezumanizată. Dacă am lua banii care se cheltuiesc pe scule și i-am investi în educație am avea o planetă mult mai sănătoasă și de răsunet în univers. Sigur am reuși să ajungem chiar în contact cu alte civilizații din univers. Dar, ce civilizație vrea să contacteze o lume care investește doar în arme de exterminare în masă? Asta are apucături sinucigașe, nu? Nu dăinuie. „Sunteți o specie condusă de masochiști sălbatici care au trecut clasa copiind temele colegilor”, ar remarca un extraterestru în trecere. Nu este diferență între noi cei de azi “tehnologizații” și cu Inteligență digitală și cei care au construit Turnul lui Babel ca să ajungă la cer. Au taxat oamenii de muncă și bani cum o facem noi azi, dorind să cucerim universul fără să realizam că ne tăiem singuri craca de sub picioare, luând educația și posibilitatea altor suflete (întrerupând drumul evoluției naturale) de a descoperi căi noi de drumeție spre stele. E o aroganță să crezi că poți ajunge la cea mai apropiată stea cu tehnologie mecanică cunoscută de noi sau orice altă formă de transport fizic. E un infinit de legi fizice și metafizice necunoscute încă de om în univers care așteaptă să fie descoperite prin alte forme de legi matematice decât cele cunoscute de noi acum. Istoria a demonstrat-o, însă o ignorăm.

Care e problema actuală a lumii și a Americii? Rasismul a fost întotdeauna o formă de control și dezbinare (poate cea mai populară a fost antisemitismul) care a justificat războaiele și investiția în arme de exterminare în masă. Evreii fiind conectați cu banul, desigur că au generat și atras asupra lor conflicte și au fost folosiți și ca declanșatori de războaie. Sclavagismul, Feudalismul, Comunismul și Capitalismul nu au fost scutite de anti-Semitism. Emoția aceasta a fost folosită ca motor de amorsare a violenței și urii între oameni. Să fie oare transformarea oamenilor în roboți prin 5G cum se presupune, o salvare a omului de la emoție și conștient? Transformarea speciei umane, a conștiinței/conștientului într-o gelatină fleșcăită, aruncată peste planetă? Și atunci chiar s-ar putea exclama că planeta e o entitate vie, e într-adevăr o Gaia cu gândire umană. O Inteligență Artificială, co-producție umano-digitală. O planetă îmbrăcată în crieer uman. Săraca planetă, ce balonzai!

Nu vrem să luptăm împotriva plăgii, numită Lăcomie care afectează o anumită parte din populația globului, atunci când o consumă și se atașează de ea. Dacă încerci să-i vindeci, ei folosesc culoarea ca armă de apărare pentru ca se vede, fiind cel mai ușor lucru de indentificat și folosit ca să dezbine populația și nu necesită cunoștințe multe de manevrare. Alb/Negru e o limbă comună și ușor de manevrat. Nu are nevoie de traducător. E o imagine, contrast, un tablou care se vede. Încă nu avem acces la alte spectre din radiațiile undelor magnetice, radio, lumină și invizibile din univers, ca să vedem multitudinea de lumi paralele care trăiesc odată cu noi aici, acum, concomitent în acest spațiu, în mediul nostru comun. Aceste lumi paralele există inconștiente una de alta. Ele nu ni s-au dezvăluit încă pozitiv. Sunt lumi care trebuie traduse tot așa cum sunt traduse negativele de pe film, în pozitivele fotografii, imaginile infrared, razele X sau Gama etc. Sunt lumi în jurul nostru pe care nu le vedem. Auzim din când în când câte unul care a văzut un strigoi sau are vedenii etc., deci a scăpat cumva…, și creierul său a reușit pentru moment să citească alte frecvențe din spectrul universului. Pe unii îi numim nebuni sau schizofrenici, pe alții visători sau filozofi, ștințifico-fantastici. Visul e și el o formă de călătorie într-un alt spațiu, o altă lume în care evenimentele respectă alte legi spectrale, fizice și chimice. Poți ucide, nu mai simți aceleași emoții și senzații și chiar poți zbura sau trece prin zid. Totul e posibil dacă cineva de acolo te învață cum și dacă reușești să simți lumea de dincolo, dar pentru asta e nevoie să-ți declanșezi senzorii care citesc fenomenele fizice și chimice din acea lume, s-o înveți. Toate aceste lucruri sunt posibile dacă ne dedicăm studiului.

În ziua de azi trăim într-o lume intimidată, insultată, mințită, violată, abuzată și needucată în realitatea vieții și a mediul înconjurător, în ciuda faptului că demonstrează aptitudini și tendințe de penetrare a necunoscutului și nepermisului spiritual și conștient al sufletului creator și atinge nivel olimpic atunci când își pune mintea. Deci, nu există bariere de cunoaștere, în schimb este neglijată și abuzată în scopuri criminale și meschine de o mână și sisteme de ignoranți oportuniști cu pofte animalice și fără o capacitate de bun, frumos și înălțare divină. Toate izvoarele de înțelepciune sunt ignorate și înăbușite.

Cât de bolnavi putem fi? Cât de naivi putem fi? Cât de răbdători? Până când? Dacă țipi la ei o iau la fugă ca niște lași, dacă le tragi o palmă serioasă plâng ca niște mâțe râzgâiate. Însă cine o face? Nimeni? De aceea ei continuă. Că ne văd fraieri și profită de frica însămânțată și programată mârșav în noi. De ce închidem ochii la marile crime ale lumii și îi ridicăm în slăvi pe inculpați (mulți chiar în viață) ai civilizației de azi? Cum de ne lăsăm manipulați cu atâta ușurință? Și ei o fac chiar folosindu-se de idolii noștrii, de eroii noștri care s-au sacrificat și sunt simboluri de libertate, de eliberare de sub jug. Sacrificat pentru salvarea noastră a fost Iisus Hristos, fiul Domnului nostru care este folosit și el șmecherește de marii noștri manipulatori ca să ne ducă în robie, în sclavie, în războaie interminabile, în care “eroii nostril” își sacrifică onoarea și își ridică rangul, omorând fără milă mame și copii în toate colțurile lumii. Apoi acești onorabili și viteji soldați se întorc acasă șocați de faptele lor inhumane, formând în final o țară de suferinzi și handicapați de război. Voi bisericile, cum justificați aceste sponsorizări ale industriei de omor în fața lui Dumnezeu? Votați și Continue reading „Ben TODICĂ: Șaua sau Calul?” →