Etichetă: Ben Todică

Ben TODICĂ: Benule, ce se întâmplă cu tezaurul meu?

Întrebările dumitale mi le pun zilnic, stimate domnule prof. dr. Dumitru V. Marin și dacă pornesc de la ideea conservării „tezaurului nostru”, forma cea mai trainică fiind scrierea cuneiformă care a rezistat până azi, pe care nu suntem în stare să o descifrăm ca lumea, atunci afirmațiile mele despre dumneavoastră pot fi dăltuite în piatră – mai e timp și încap pe o tabletă de marmură ca scrierea literaturii noastre de până acum va dispărea în avantajul erei digitale AI (Inteligența Artificială). În următorii zece ani se va trece la o nouă formă de comunicare și manifestare a existenței speciei umane. Noi emoții și concepții, percepții revoluționare fizice și spirituale într-o lume nouă multidimensională. Va fi doar o trăire în prezent și spre înainte. Specia umană a ajuns la stadiul de sinucidere, așa cum au sfârșit și civilizațiile dinainte. Urmează o altă fază în evoluția conștiinței. Omenirea ar trebui să convoace o adunare internațională în care să hotărască soarta literaturii de azi, a tezaurului scris care va fi înghițit împreună cu cel conservat din subsolurile Vaticanului de noul conștient. O altă Bibliotecă a Alexandriei va fi incinerată de astă dată de către noua formă de civilizație. Cartea, așa cum o știm de mii de ani va dispărea, la fel se va întâmpla și cu știința omului de a trăi literar, de a o descifra. La fel vor păți și celelalte ramuri ale gândirii tridimensionale. Dacă în o mie de ani cineva va reuși să obțină un roman de dragoste scris în secolul XX, poate că va descifra cuvintele și legătura dintre ele în frază, însă niciodată poezia și însemnătatea ei, a iubirii și libertății dăruite acum două mii de ani de un Fiu născut în iesle. Întâlniți-vă cu tinerii entuziaști din Valea Siliconului și cereți-le să vă explice viitorul. Așa cum îl văd ei. Pentru că, dacă nu o facem, vom descoperi că batem apa în piuă cu scrisul și ne ardem conștiința în neant. Dintr-o dată giganții literaturii universale vor fi aruncați la gunoi. Veți descoperi că tinerii ingineri nu au acces la emoțiile dumneavoastră. Ei au fost deprivați de ele intenționat ca să nu facă parte din algoritmul noii orânduiri. Scriitorul de azi este redus la eticheta de Activist/Prestator de servicii publice, cum afirma actorul și regizorul Dan Puric într-un interviu. Ești redus la nivelul activistului de partid comunist din vremurile ceaușiste.

Scriitorii scriu despre mediul și timpul pe care îl trăiesc fără a se gândi că ei sunt activiști reduși la serviciul guvernului local, la serviciul sistemului. Funcția, mai bine zis meseria scriitorului azi este redusă la femeia de serviciu care mătură prin curtea primăriei, o comoditate. Scriitorul azi este considerat un tip care trăiește între festivaluri scriitoricești și lansări de carte sau liste de vânzare. Lumea de azi este preocupată de clasificări, codificarea și punerea oamenilor în căsuțe separate, pe categorii ca-ntr-un depozit alimentar, bază de aprovizionare.

Menirea și totodată datoria scriitorului este să fie „un popular”, un exemplu de condei în apărarea adevărului, să stea singur în picioare, să apere viața și credința nu ca activist, ci ca înțelept cu cinste și exemplu de onoare mai mult ca niciodată azi, când suntem puși în fața unor schimbări radicale și particulare plină de suferința întâmpinată vreodată de omenire: INTELIGENȚA ARTIFICIALĂ și efectul încrucișării ei cu cea UMANĂ, A CONECȚIEI LA CREIERUL OMULUI. Că se anunță de pe acum capabilă să scrie Capodopere literare, să execute operații de chirurgie mai precise decât omul fără greșelile generate de om și oboseala lui. Omul își va pierde încrederea în el nefiind sigur ce e mai bine să fii, uman sau sintetic, ne spune scriitorul indian Arundati Roy. Cu suflet divin sau tehnologic. Ce e mai adevărat, virtualul sau natura? Omul va fi scos la pensie mai devreme precum mașinile japoneze la 40 de mii de kilometri (să crească vânzările) și exportate în alte țări precum Australia sau aruncate la gunoi. Dar, noi românii „ne descurcăm”, cum bine zice la iUmor Teo, o să vindem „parts” – că am eu un băiat care se pricepe. S-a lăsat de școală și acum vinde cipuri în scara blocului. Omul va fi în plus pe pământ. Nu va mai fi parte din procesul de producție. Va supravețui? Cum? Carne de consum pentru cățelușii și pisicuțele celor bogați și conectați la inteligența artificială pentru că au bani și își permit. Clasele sociale vor fi foarte departe unele de altele. Poate chiar în spațiu. Specia dominantă când ajunge aici, se spune că în fiecare civilizație când se ajunge la stadiul de sinucidere, ea dispare – se autodistruge.

Dacă nu suntem atenți, asta urmează. Aici se simte lipsa de educație și respect pentru sufletul și conștiința omului în școlile generale, pentru istorie, credință și tradiție națională. Literatura este mediul de a comunica cu părți din adâncul sufletului nostru. Este o comunicare și întâlnire intimă dintre scriitor și cititor care îi conectează pe cei doi, folosind literatura ca punte de întâlnire. Povestea nu moare, însă modul, puntea de întâlnire, efectul dispar, fiind înlocuite cu altele. Cuvântul scris literar nu comunică dintr-o dată cu cititorul așa cum o face imaginea sau muzica. Literatura este singura formă care recrează imaginea în ochiul și mintea cititorului în acord cu bagajul lui educațional și experiența vieții sale și folosindu-se instrumentele și experiențele trăite, acumulate. Imaginea creată devine unică cititorului. Arta creativă literară se petrece în creierul cititorului – în unul e de premiat, în altul poate fi doar acomodată sau trece prin ea ca rața râul. Dacă o mie citesc cartea și vizionezi imaginile create în creier de ei, vei vedea cu interes o mie de filme cu același titlu, însă realizate în țări diferite și actori diferiți. Unirea inteligenței creierului cu cea artificială ne va da această posibilitate foarte curând. Dar să nu uităm că literatura de-a lungul miilor de ani a dat voce celor asupriți și săraci, celor neputincioși, bolnavilor și suferinzilor, pacii și iubirii, legăturilor dintre oameni.

Primul Cyborg din lume, că așa se numesc cei conectați la inteligența artificială prin cip implantat în creier, Kevin Warwick, profesor de cybernetics la universitatea CRU din America ne spune că se poate comunica cu o altă persoană fără a folosi cuvinte, ci folosindu-se de inteligența artificială. Când omul descoperă noi căi de comunicare se aruncă mai lacom decât virusul sau plaga să se răspândească. Asta vor să facă celulele creierului să comunice, să răspândească informația. Elon Musk folosește un cip în experimentele sale făcute pe porci cu mii sau chiar milioane de conecții pe creier controlate prin telecomandă. Ce se întâmplă în creier când este unit cu inteligența artificială? Omul este foarte limitat în gândire azi în comparație cu posibilitățile pe care i le oferă creierul și poate prin această conexiune cu inteligența artificială, cu tehnologia să descopere noi căi de cunoaștere, noi căi de înțelegere și de comunicare a capabilităților noastre. Pe lângă faptul că vom putea corecta anumite stângăcii, malfuncționări, defecte, îmbunătăți și perfecționa anumite funcțiuni ale corpului nostru – chiar vom putea, de exemplu programa să cântăm perfect la pian Beethoven – Moonlight Sonata, să executăm exercițiile Nadiei Comăneci la paralele, însă fără emoțiile lor – ci va fi totul mecanic. Terapeutic să ne corectăm tremurăturile de Alzheimer sau Parkinson, să le depistăm înainte de a ne îmbolnăvi de ele și trata. Multe din bolile omului vor fi vindicate fără pastile. Creierul funcționează prin trăiri/reacții chimico-electrice, iar medicina doar prin chimicale, deci șansele de vindecare sunt foarte mari. Prin această unire vom cunoaște lumea în care trăim mult mai bine. Trăim într-o lume tridimensională, DAR SPAȚIUL REAL NU ESTE TRIDIMENSIONAL. Spațiul e doar spațiu. Cu inteligența artificială poți crea un număr nelimitat de dimensiuni și prin această conecție a creierului la tehnologie vom descoperi cu adevărat care este destinul omului în această viață. Vom înțelege și vom comunica cu universul în mai multe dimensiuni decum îl cunoaștem acum și această schimbare ne va ajuta să călătorim în alte colțuri ale universului cât ai clipi. În dimensiunea tridimensională avem nevoie de mii de ani lumină să ajungem la prima stea, dar în alte dimensiuni, 20-30 de dimensiuni poți ajunge într-o clipită. Conștiința umană e diferită de conștiința artificială și prin unirea lor vom putea obține oameni mai eficienți în toate domeniile de funcționare a societății. Filmele cu eroi științifico-fantastice realizate sunt ca să ne obișnuiască și să ne convingă să ne dorim să fim ca ei eficienți executanți pe când vor sosi globaliștii tehnocrați. Reci și mecanici, dar rapizi.

Continue reading „Ben TODICĂ: Benule, ce se întâmplă cu tezaurul meu?” →

Ben TODICĂ: Narcisa secolului XXI sau Metamorfoza Morții

O poartă a vitejilor daci, materia neagră și fluidă a universului care ne poate purta constelația dintr-o dimensiune în alta. Ce este universul, ce suntem noi decât închipuiri ale conștiinței noastre, care ne joacă într-o scenă shakespeariană a unei realități create. Nimic nu e adevărat, ci doar reprezentări matematice ale subconștientului observator și dibaci, care se hrănește cu violența pentru a fi rege. Există un sistem care ne generează pe noi și experiențele nostre. Realitatea netrăită nu te satisfice și atunci o inventezi. Îți place chinul? Moartea? Noi suntem personajul din povestea pe care o spune creierul nostru. Suntem înconjurați de imbecili care suportă virtual viața altora și nu sunt capabili să și-o trăiască pe-a lor și atunci se conformează „dumnezeilor” dați. Fugim de povestea noastră. Lași. Nu știm să trăim în nemurire, nici în infinit care e de fapt același și atunci ne creăm coșciuge, secte, culte, gășcuțe etc. Ne predăm viața și talentul dat. Fugim de experiența culorilor, a mirosului, a luminii, a greutății, a binelui și răului, a emoțiilor, trădând instinctul sau prezența din cămăruța sacră. Fugim de iubire, fugim de moarte. Și atunci întreb: emoțiile ucid sau construiesc?

Prietenul meu din copilărie, Iulian Topală se inspira din natură în lucrările sale inginerești. Îmi spunea că nimeni nu a putut perfecționa sistemele existenței decât natura însăși și atunci când ai o problemă adresează-te ei pentru că înțelepciunea vine de la bătrâni și nimeni nu-i mai bătrân ca universul. Mă doare sufletul când citesc că Vaticanul are 84 de km de rafturi cu înțelepciune culeasă de mii de ani din imperiile cucerite și nu o împărtășește cu specia umană. Se preferă sloganul care spune că noi suntem aici pe pământ, nu ca să aflăm adevărul ci doar ca să creștem. Să creștem coarne!? Păi, la ce ajută cărțile dacă nu le fructificați?

Aseară la cină, în bucătărie, în timp ce se pregătea masa am zărit la spălat, în chiuvetă, pe marginea castronului cu salată o omidă mare și verde de vreo 5 centimetri care se bucla țanțoș pe dunga vasului. Am luat-o și am pus-o în coșulețul cu resturi de vegetebile pentru îngrășat grădina, pe câteva frunze de ceapă. Nu i-a prea plăcut. A stat blocată un pic, poate paralizată de vaporii cepii care, după ce a îmbătat-o un pic a făcut-o să se onduleze țanțoș printre coji. Am zis că poate o dor ochii săraca, așa că am luat-o și am pus-o afară în balcon pe o frunză de narcisă într-un ghiveci. Asta se întâmpla cam pe la alegerile din România. A doua zi, am găsit omida atârnată sub frunză cu capul în jos. Credeam că a murit și cum respect mormintele am lăsat-o în pace. „O s-o mănânce vreo pasăre”, mă gândeam. Că așa ne arătase învățătorul nostru prin clasa a treia, domnul Ion Mustață cum vrăbiuțele mănâncă omizile de pe copacii din livada din dosul școlii. Domnul învățător, om foarte de treabă, mai trăgea el cu țoiul două prune din sticla pe care fratele meu Ghiță i-o descoperise în rezervorul de apă, de la buda (wc) școlii și l-a făcut de baftă la director și care, tot el, domnul Mustață a chemat-o pe mama la școală că nu-mi făcusem temele de casă „cum trebuie” de am luat o bătaie de la mama de a râs toată clasa de mine. Dar am crescut să fiu obișnuit cu ele, ca să nu-mi doresc moartea, că până am terminat școala generală din Ciudanovița, am mai luat vreo zece bătăi.

După mai mult de o săptămână, ca un elev cuminte și silitor am venit și am văzut că omida se îngroșase și din trup acum se mișca să iasă un cap cu aripi și piciorușe. „Uaaa!”,  am exlamat. Asistam la o naștere. Parcă era același cap de omidă, însă mai mare și cenușiu acum din verde cum fusese înainte, a ieșit afară gri și după câteva dezmeticiri și-a luat zborul… „Tată!”, exclamând din nou a bucurie. Un fluture de noapte, un strigoi spuneau băbuțele la țară și aveau dreptate, dar de unde știau ele asta că nu erau școlite ca noi azi. Într-adevăr fluturele este sufletul viermelui mort. Asistam la un miracol pe viu. Iată răspunsul naturii după spusele lui Iulian Topală – rezolvarea misterului morții.

E o chestie și cu moartea asta despre care nu se învață în școli. „Toți fug de subiectul ăsta ca de moarte”, e un fel de meditație violentă pentru spectator, pentru familie și cei prezenți din jur, însă ce se întâmplă înăuntrul minții omului atunci când se desparte trupul de suflet îmi imaginez acum că e ca un fel de metamorfoză asemănătoare cu cea a fluturelui.

După un pic de documentare am aflat că atunci când începe procesul de transformare, viermele nu știe ce i se întâmplă. El crede că e bolnav. Celulele imunitare ale omidei atacă procesul de schimbare a celulelor, ca pe un virus, ca pe o boală ca să păstreze sănătos corpul, ca să oprească schimbarea în fluture. Ele își fac datoria. Celulele imunitare atacă și omoară continuu încât la un moment dat nu mai pot face față împotriva năvălirii mulțimii celulelor de transformare. Celulele viermelui sunt înnecate, înăbușite, inundate încât nemairezistând celulele viermelui se lichefiază și apoi sunt remodelate într-o constructie fină de zburător, se transformă în fluture. Adică ți-e silă și frică de vierme, iar când devine fluture, mori de admirație și ți-l dorești în colecție. Extraordinar!

Din punctul de vedere al viermelui este groaznică moartea și plină de lacrimi, durere și suferință, atât fizică, dar și conștientă. Tot universul este în mișcare și în sărbătoare, pentru că dacă vom coborî la nivel atomic, nimic nu e lipsit de conștiință și în această ecuație putem susține că tot universul e o aglomerare de conștiințe a cărei sumă e Dumnezeu. Dacă nu există materie moartă, atunci nu există moarte. Deci nu se moare. Este o trăire infinită în infinite direcții.

Imunitatea viermelui în lupta ei demonstrează că această schimbare nu este binevenită. Lupta celulelor imunitare ale omizii în omidă se dă pe viață și pe moarte până când acestea sunt cotropite de mulțimea celulelor atacante. Din punctul de vedere al fluturelui este o nouă naștere, o nouă creație. Depinde din ce punct de vedere privești transformarea. Al omizii? Este sfârșitul.

Continue reading „Ben TODICĂ: Narcisa secolului XXI sau Metamorfoza Morții” →

Valeriu LUPU – Omul de cultură Ben Todică și lumea diasporei

                                                                  

”Este singurul mod în care îi pot spune

    României, Te Iubesc! Sună ciudat, dar

România rămâne PARADISUL MEU”

                                                                                               Benoni Todică

 

            Este mărturisirea unui om care la începutul anilor 80 ai secolului trecut își asuma dramatica și periculoasa decizie de a îngroșa rândurile diasporei românești tocmai în Australia, deși intenția lui era să emigreze undeva mai aproape de țara lui natală, fără a părăsi tărâmul european. Este mai greu de înțeles mobilul acestei hotărâri, atâta timp cât înzestrarea naturală cu un talent promițător, mai ales în domeniul artelor vizuale și comunicării, îi adusese  déjà o  largă recunoaștere la nivel local și național prin scenariile și proiecțiile sale cinematografice. Mai mult, își găsise o zonă în care se putea manifesta destul de liber, chiar boem, după propriile sale amintiri, nefiind încorsetat în chingile ideologice ale timpului și nici oprimat pentru ideile sale, care, e drept, erau încă adolescentine, dar pline de dorință, hotărâre și voință.

A vrut mai mult? a fost imboldul curiozității, al aventurii? sau a fost o chemare a destinului care implacabil netezește calea celui predestinat să găsească căi și să deschidă punți pentru semenii săi, aflați mai degrabă între două lumi, în căutarea reazămului pentru alegerea pe care au făcut-o și riscul pe care și l-au asumat. Nu a găsit mai mult și nici mai ușor, dar s-a descoperit pe el, și-a găsit și împlinit rostul la care a visat, devenind un adevărat lider al diasporei românești din Australia și asta pentru că posedă ca nimeni altul ”armele culturii”, cele adevărate, care dau sens vieții și garantează pașaportul pentru eternitate (pg 197).

Va descoperi curând că ceea ce lăsa în urma gestului său va deveni obsesia vieții lui, dominat de Iezerul mirific al vârstei mici (din ținutul vasluiului, comuna Puiești) și Ciudanovița (din ținuturile bănățene) – eterna lui dragoste, ale căror amintiri nostalgice îi conturează acel spațiu mioritic atât de râvnit când ești departe de țară. Conjunctură fericită pentru proaspătul sosit pe tărâmul celui de al treilea stat de imigrație (după Canada și SUA), de fapt o federație de cinci state (provincii) și două teritorii, care tocmai experimentau multiculturalismul inițiat în 1972 de primul ministru al acelor vremuri, Malcom Fraser, după eșecul politicii de asimilare forțată a celor 160 de grupări etnice care ajunseseră să reprezinte un sfert din populația Australiei.

Cei aproximativ 50.000 de etnici români (sau mai degrabă proveniți din România) sunt grupați în marile orașe (Sydney, Melbourne, Adelaide, Brisbao, Perth și New Castle) în 26 de asociații, societăți culturale sau în jurul bisericilor ortodoxe pe care și le-au construit. Multiculturalismul, promovat și supravegheat printr-un minister de resort (Department of Imigration and Multicultural Affairs) cu filiale în toate statele, a reușit să cuprindă toate grupările entice, reprezentate de câte un comitet coordonator (Steering Comitee) pentru fiecare etnie, ale căror întruniri lunare urmăresc să satisfacă nevoia de integrare în societatea australiană a noilor veniți, practicându-se în același timp și individualitatea etnică prin limbă, tradiție, cultură și spiritualitate.

În acest context, talentul și mai ales vocația multiculturală a maestrului Ben Todică (pentru că este un adept convins și practicant al multiculturalismului), va prinde contur și se va afirma prin scris, emisiuni radiofonice și televizate, căpătând notorietate națională până la nominalizarea sa ca ”Australian of the year 2007”. Și iată cum astăzi, omul plaiurilor mioritice care a văzut lumina zilei pe pământul binecuvântat al Moldovei, forjat în adolescența ținutului de legendă bănățeană al Ciudanoviței, maturizat și împlinit în lumea emisferei sudice a planetei, recidivează în zona care i-a devenit de-a lungul timpului o adevărată profesiune de credință, cea a scrisului.

Este vorba de noua sa carte ”Cu brațele aripi” apărută de curând la Editura PIM Iași, prefațată de doi iluștri literați; Nicolae Mătcaș – poet și profesor universitar din Chișinău și Vasilica Grigoraș – poetă și prozatoare din Vaslui. Această carte completează, am spune noi, o frumoasă trilogie începută cu prima sa carte ”Între două lumi” (Ed. Atticea, 2009), continuată apoi cu volumul ”În două lumi” (Ed. Singur, 2011) în care cititorul, avizat sau nu, va regăsi o adevărată odisee a exilului văzut prin prisma omului de cultură, pentru care fenomenul cultural capătă valențe definitorii, dominându-i gândirea și acțiunea în pofida vicisitudinilor vremurilor.

Astfel, dacă în primul volum dominantă este memoria trecutului cu parcursul său spre ceea ce i se părea libertatea absolută și mult visată, în cel de al doilea volum Ben Todică își găsește rostul pe noile meleaguri, nu fără dificultăți și eforturi pe care numai el le cunoaște. Așa încât, iată-l astăzi plutind maiestuos deasupra celor două lumi, pe care le survolează deopotrivă, cu nostalgia condeiului în expresia sa afectivă și a realităților vremurilor pe care le judecă prin prisma experienței și a înțelepciunii vârstei. Pentru că alegerea lui avea să ducă ineluctabil către zona în care trebuia să folosească ”cele trei puteri ale noastre” (pg 53) cu care am fost înzestrați; puterea gândirii, puterea emoției și puterea dorinței, pe care a trebuit să le practice de o manieră convingătoare.

Șansa lui a fost și existența unei diaspore adevărate, formată din oameni vrednici, creativi, cu dragoste de neam și țară, cu respect pentru cultura, tradiția și simbolurile naționale, în mijlocul căreia avea să își găsească un rost activ și creator. O diasporă care l-a stimulat și în mijlocul căreia și-a dezvoltat personalitatea, ajungând să o reprezinte în ceea ce are aceasta mai scump – mândria de a fi roman și dorul de acasă.

Remarcabil este faptul că în toată scriitura sa nu privește înapoi cu ”mânie proletară”, ca să folosesc un termen consacrat istoric, și nici cu atitudine resentimentară, ci cu sănătoasa afecțiune și nostalgie caracteristică personalității sale, cu convingerea mărturisită că acea perioadă a fost parte din tinerețea sa, imposibil de a fi ocolită, pentru că este împodobită de chipul blând al părinților, de ambianța caldă a casei părintești, de figura luminoasă a dascălilor și prietenilor acelor vremuri.

Este vorba de acea diasporă, constructivă și purtătoare de ideal, care diferă substanțial de cea pe care o consideră autoritățile române astăzi, atunci când amalgamează adevărata diasporă românească cu emigrația economică (sau de altă natură), cu scopul evident de a-i reduce individualitatea etnică și statutul social.  Din fericire această situație este mai rară în Australia, dar foarte frecventă în Europa datorită realităților de pe piața muncii românești și comunitare. Ba chiar s-a mers până acolo încât și comunitățile istorice românești situate în jurul României (care l-au făcut pe Nicolae Iorga să afirme că ”România este singura țară înconjurată de români”),  în perimetrul a ceea ce este consacrat istoric ca spațiul românismului (de fapt acasă pe pământul strămoșilor, ciuntit de vicisitudinile vremurilor și nesațul celor veniți mai pe urmă),  au fost assimilate în încercarea de includere a diasporei într-un  termen mai larg și lipsit de semnificație ”românii de pretutindeni” (vezi ”Diaspora între comunitățile istorice și românii de pretutindeni”).

Ideea era clară, dorința de a discredita diaspora care devenise oază de românism oriunde s-ar fi aflat pe mapamond, cu identitate proprie, practicându-și limba, cultura, tradiția și credința, prin urmare, adevărate ambasadoare ale spiritului românesc. Ben Todică trece peste aceste detalii (și bine face) punându-se în slujba comunităților românești devenind, el însuși, prin activitatea sa, un adevărat ambassador al spiritului românesc, pentru că el, prin preocupările sale în spațiul comunicării audiovizuale și creației literare, reușește să întrețină, să răspândească și să înfrumusețeze valorile culturii române pe îndepărtatul continent australian.

De ce scriu? se întreabă retoric Ben Todică. O întrebare la care nu mulți dintre cei în cauză ar răspunde cu sinceritate. Or, Ben Todică găsește, nici mai mult nici mai puțin, decât șase răspunsuri pe care ni le dezvăluie cu franchețe. Între acestea câteva pot fi considerate de pe acum ca fiind memorabile. Scrie pentru că amintirile îl revigorează, îi dă sentimental împlinirii în experiențele sale, iar ”în cazul în care stiloul este cinstit, voi sfârși prin a trăi de două ori în loc de o singură dată” (pg 30).

Scrie din datorie pentru trecutul său, ca ”un proces de intimitate” în folosul generației care vine, în căutarea unui viitor în primul rând uman și mai apoi dacă se poate mai bun. Și mai scrie Ben Todică pentru iubire ”într-o lume a despărțirilor și a singurătății”, impusă sau autoimpusă, în care ”comunicarea devine mecanică, care nu mai cuprinde; descoperire, provocare, cucerire, încântare, farmec sau curte…) (pg 35).

Prin scris autorul se eliberează și obține acea formă de contemplare care îi produce plăcere și satisfacție. Da, se eliberează într-o lume pe care a crezut-o liberă, dar a constatat repede și cu stupoare că în România dictatorială era mai liber și mai treaz. ”Am muncit încontinuu ca să mă bucur de libertatea de a alerga de la serviciu la bancă pentru a-mi plăti datoriile pentru lucrurile închise în casă, bunăstarea democrației și libertății capitaliste” (pg 224). Constată repede că aici libertatea este îngrădită de noile lanțuri ale libertății ”bunurile materiale” pe care trebuie să le păzești, situație comună de altfel pentru fiecare imigrant, motiv pentru care nici fericirea nu mai are valențele ei colective și nu poate fi decât tot una individuală (pg 225). Această abordare îmi amintește de ceea ce spunea Eminescu cu privire la libertate ”ce libertate este aceea când omul este robul trebuințelor sale sau celui care-i întinde o bucată de pâine?”.

Comparația pe care o face aici autorul cu viața aborigenilor, a căror existență  nu se derulează nici în trecut nici în viitor, ci doar în prezent, pare sugestivă, dar câți contemporani ar fi dispuși să-și coboare modul de viață la acest nivel? Pentru că aici operează ”ignoranța și naivitatea” care ar putea înseamna libertate absolută, dar, mai poate fi omul zilelor noastre ignorant și naiv? Prin urmare, conchide filosoful Ben Todică ”libertatea este o idée, care nu există” (pg 231). De altfel, preocuparea autorului în problema libertății occidentale, visată de generații de imigranți, va fi abordată în serialul ”Sweet and Sour Freedom”, o capodoperă în domeniu, reluat de nouă ori pe micile ecrane în decursul anilor.

Interesantă este pledoaria pentru credință, pe care Ben Todică o vede ca pe un act individual de conștiință a apartenenței, dezavuând corporatismul religios, fanatismul și bigotismul. În opinia sa credința capătă valoare atunci când este trecută prin conștiință, ”când gândești te reabilitezi, când crezi exiști, iar când îți folosești harul și talentul spre realizare și împlinire, atunci Dumnezeiești”, astfel și credința devine importantă pentru conștiință (pg 211).

Numai că Ben Todică alunecă încet, încet și cu tristețe către însingurare, către individuație, realitate pe care o deplânge pentru că eludează comuniunea, cea care a fost din totdeauna  liantul de bază al credinței, indiferent de confesiune. Însuși Iisus spunea cu privire la biserica sa ”unde vă adunați doi sau mai mulți în numele meu acolo sunt și eu”. Desigur, credința, sub aspect spiritual, este strâns legată de geneza conștiinței, iar omul nu pare să fie altceva decât o conștiință pură fundată pe o matrice spirituală. Și atunci, întrebările existențiale apar ca firești; cine ești?, ce ești?, ești doar animal sau ești mai mult?, ești conștiință sau bolovan?, trăiești prin trup sau suflet? (pg 58).

Răspunsul nu-l poate da decât credința și nu raționalitatea adevărului material. Petre Țuțea avea dreptate atunci când spunea ”Fără Dumnezeu omul este un animal rațional și vorbitor, care vine de nicăieri și se îndreaptă către nicăieri”. Ba mai mult, sub același aspect al credinței, același Petre Țuțea spunea răspicat (ceea ce și Ben Todică citează) că ”în fața lui Dumnezeu bătrâna e om, pe când laureatul premiului Nobel e dihor și el așa moare. (pg 255). Prin urmare, în geneza conștientului important este cu cel hrănești din perspectivă spirituală. Cea mai aproapiată de adevăr rămâne totuși credința, pentru că te naști în ea, chiar dacă mai târziu te regăsești sau nu în ea. Fără ea dispare iubirea de neam și țară pentru că fără ea ne îndepărtăm de adevăr și de identitatea noastră creștină.

Continue reading „Valeriu LUPU – Omul de cultură Ben Todică și lumea diasporei” →

Ben TODICĂ: Stele oprite din DEVENIRE

„Viața noastră” e un lucru uitat în aceste zile și s-ar putea să dispară. Am descoperit-o azi pe Diana Ankudinova, o cântăreață de 17 ani la vocea Rusiei. Vibrația sunetelor vocii ei naturale a produs o stare deosebită în rândul celor ce am ascultat-o și-o ascultăm. Am aflat că nu are antrenament și că se va apuca de acum încolo să își ia un profesor de voce. „Sper să nu i-o strice”. Cineva a zis: O voce atât de captivantă, voce de vrăjitoare, și atunci mi s-a deschis o ușă spre origine, spre vibrația naturală a pământului – cutremurul. La școală eram intenționat antrenați să ne speriem de vocile joase: Vai, vai, că vine strigoiul, o să te mănânce și uite așa eram educați să zburăm spre înălțimile notelor (tralala), unde suntem mai ușor de controlat „parcă” și de ce? Mă întreb cu suspiciune,

Pentru că vocea înaltă nu sperie, e luminoasă, nu te controlează, te adună, te atrage și te conduce ușor acolo unde dorește doamna educatoare – controlorul. O voce de copil nu te supune pe tine ascultatorul așa cum o face o voce cu ondulații joase care te domină; vocea unui adult sau bau, bau, te întunecă și te forțează să te ascunzi după ușă. Diana a avut un destin mai dramatic, o poveste extraordinară de supraviețuire. Mama ei, o alcolică a bătut-o groaznic de i-a rupt o clavicula și a aruncat-o în stradă la vârsta de 3-4 anișori. Bătută puternic de mama ei naturală, Diana a fost salvată de destin și a ajuns în orfelinat traumatizată și mută. De acolo, de milă este în cele din urmă adoptată de un kinetoterapeut. Noua mamă adoptivă o înscrie la lecții de muzică, în speranța că acestea o vor ajuta să-și recapete capacitatea de a vorbi. Diana a prins curaj și și-a dat drumul vocii cu lecțiile de canto, a început să cânte prin casă și a apărut pentru prima dată la emisiunea TV rusă „Ești Super”, o emisiune concurs pentru copiii defavorizați și abuzați. La vârsta de 13 ani, Diana impresionează specialiștii cu vocea ei care, spuneau ei că parcă vine din altă lume sau e altcineva în ea care cântă. O voce izvorată din durere. Deci am putea spune că are o voce Contralto, una dintre cele mai joase și rare pentru o femeie venită parcă din adâncuri. Un suflet oropsit și-a dat drumul vocii, spun oamenii dintr-un loc sălbatic în care nimeni nu e cu ea, ea fiind mereu singură și închisă în casă de mama ei care era mereu plecată, iar când revenea era beată. De ce ne farmecă vocea ei?

După un timp de cercetări  am descoperit un mister precum că, atunci când în muzică îți acorzi instrumentele înainte de a începe un recital, unii acordează după ureche, iar alții care nu pot, folosesc un instrument numit Tahometru, standardizat la 440 de Hertz. Această frecvență de acordare a instrumentelor, se spune că ne ferește de a intra în hipnoză, în zona sumbră a sunetelor care produc tristețe și disconfort, ne rupe din natural și ne aruncă în zona veselă și zglobie a vieții, unde cu ușurință suntem ușor satisfăcuți, cuceriți și dirijați dintr-un loc în altul al plăcerilor fără a ne trezi sau a fi treziți într-o realitate dură sau afectați psihologic. Un alt motiv este și rapiditatea acordării. Nu e incriminare, ci doar o constatare.

Până acum două sute de ani în urmă se folosea o altă frecvență de acordare a instrumentelor – 432 de Hz, este standardul vechi care acum reînvie, în urma slăbirii frâielor rigide ale standardelor și își reface apariția în mod special în industria meditației și a medicinii. Specialiștii au ajuns la concluzia că această frecvență de acordare a instrumentelor face bine sănătății și, în special a sănătății inimii și a altor boli pe care le vindecă. E o teorie conspirațională? Aici îmi vine în minte Egiptul Antic, unde medicii foloseau pisica așezând-o pe rănile bolnavilor care torcând în somnul ei adânc și dulce, scriu tabletele, producea vibrații considerate benefice, pentru că ele stimulau vindecarea rapidă a bolii. Acest fenomen l-am simțit chiar pe pielea mea când, sosit acasă, după o zi grea de muncă – și mă durea pieptul groaznic de la ridicarea fiarelor toată ziua prin fabrică, luam pisica, o așezam pe piept întins pe fotoliu și după o oră de somn mă ridicam ca nou. Tot pentru vindecare prin vibrația sunetelor au fost descoperite construcții lângă piramidele din Egipt, echipate cu sisteme de producere a lor, cu ajutorul apelor subterane, unde medicii erau specializați să trateze prin expunerea pacientului în diferite încăperi, în care construcția prin combinații de obstacole și jeturi crea diferite sunete și vibrații care erau specifice diferitelor boli de care suferea omul. Boli de natură fizică cât și de natură psihologică. Desigur, alături de celelalte forme de relaxare prin autosugestie, meditație și plante naturale.

          Acest suport/certificare pentru a justifica revenirea la frecvența de acordare a instrumentelor muzicale cu un instrument de 432 de Hz este demonstrat matematic în relația scărilor armonice și a frecvențelor sunetelor din natură. Toate aceste calcule matematice îi sunt atribuite lui Pitagora, care a trăit între anii 570 – 495 înaintea lui Hristos. Deci, realizați de ce era greu de acordat în vechiul sistem – pentru că trebuia să fii și un pic de matematician ca să te perfecționezi în acordarea instrumentelor, în muzică. Marii compozitori, Mozart și Verdi foloseau frecvența de 432 de Hz în acordarea instrumentelor lor. Frecvența de 440 de Hz a fost introdusă în anul 1800 de către fizicianul german Johann Heinrich. Tot el a inventat și Tahometrul. Americanii au adaptat sistemul în 1936. Chiar și azi mulți muzicieni sunt convinși că frecvența 432 de Hz este mai calmă și mai liniștitoare, are o contopire mai sănătoasă cu ascultătorii. India și Asia folosesc această frecvență dintodeauna și de aceea muzica lor e diferită față de vest și cu efecte mai liniștitoare.

Dacă vom calcula pătratul lui 432, obținem viteza luminii. Frecvența vibrației fierberii pământului oscilează în jurul a 8 Hz. Când frecvența începe să scadă sub 8, intrăm în zona noastră de calm și relaxare, în starea creierului, denumită Alfa și e aproape în Theta 4-7 Hz, când noi intrăm într-o relaxare adâncă de vindecare și somn, adormim și ne odihnim într-o meditație celestă profundă. Multiplii acestor frecvente sunt C = 64, 128 si 256 Hz (C mijlociu), unde notele devin audibile pentru urechea omului și apoi referința pentru 432de Hz.

Dacă vibrația pământului duce la vindecare rapidă și relaxare, atunci e ușor de înțeles strângerea în brate a trunchiurilor groase de copac practicate de anumite triburi din jungle sau grupuri meditative din alte țări. Stând în picioare se amortizează vibrația prin încălțăminte și alte forme de absorție, însă îmbrățișând trunchiul, aplici direct lungimii totale a trupului tău și transversal, vibrația pământului prin copac în tine. Deasemeni îmbăierea prin duș cu vibrațiile întregului copac, atunci când te așezi sub el să te odihnești. Ești așezat ca și crema dintre doi biscuiți în schimbul de energie dintre pământ și ramurile copacului. Te ridici înzdrăvenit și pleci mai departe. E fantezie? Toate aceste mici efecte neglijate ne-au fost luate în grabă de cei care voiau să ne folosească în mod real timpul în favoarea lor. Totul pentru profit și bani, după cum vedeți. S-au investit sume uriașe în folosirea sunetului ca armă de distrugere în masă în industria militară decât în folosirea medicală. Această manevră posesivă a industriei farmaceutice, a cărei contribuție (care la început a fost binevenită) a dus mai târziu, datorită lăcomiei ei la eliminarea etichetei echilibrate de descoperire și dezvoltare a științei de însănătoșire de toate felurile. Fără discriminare în prevenire a bolilor și reducerea chimicalelor din proces.

Recent, astronomii au calculat că frecvența fundamentală a soarelui este 144Hz. Al doilea overtone sau a treia armonică al acestui fundamental ton este 432 Hz. Acest lucru ne demonstreză încă o dată conecția cu natura. Marele tobe/ceaune sunt acordate de mii de ani în Nepal cu frecvența de 432 de Hz. Aceste tobe sunt folosite în vindecarea și relaxarea maselor după o zi grea de muncă, adică vindecarea întregii națiunii prin cânt și relaxare. Nu m-ar mira ca aceste observații și descoperiri să ne ducă la realizarea că, în marile construcții de piatră s-a folosit vibrația anumitor sunete în ridicarea blocurilor de sute de tone pe ziduri.

E foarte greu să revii dintr-o dată, pe toată suprafața pământului la vechea și originala frecvență de acordare a instrumentelor muzicale și a vocii omului de la 44oHz la 432Hz. Deci, vocea Dianei Ankudinova este vibrația naturală și originală a muzicii evoluate în timp cu viața de pe pământ. Ce s-a întâmplat acum 200 de ani a fost o mutare/hotărare mai mult economică și comercială ca să ușureze invazia tehnologică în numele profitului. Când Nikola Tesla i-a demonstrat patronului său, J.P.Morgan, energia electrică fără fir pe întreg pământul, acesta s-a enervat aflând că nu o poate taxa și a dat foc invenției. Exact cum au făcut-o și în invazia lor calculatoarele și internetul pe care nu am avut răbdare să le lăsăm să se maturizeze în tehnica de carte și a altor practici. Să ne amintim că ele sunt scule de deservire a umanității nu dumnezei. Sunt niște punți de trecere niște porți. De la scrisul de mână la tipar a fost o poartă, de la tipar la digital o altă poartă și de la digital la radiotelepurtare de informații și apoi comunicarea prin hipnoză o altă poartă. Vom deveni roboți? Vom fi înlocuiți de roboți?

Niciodată! Robotul care gândește creativ și inventează la infinit dacă va deveni fapt, atunci va dispărea creatorul și va rămâne ideea de transformare permanentă, un Perpetuum mobile. Un Univers care doar respiră. În momentul în care ajungi să te creezi pe tine însuți, devii Universul. Babele noastre, la horă știau ele ce știau când spuneau că muzica rockului e muzică drăcească și poate că aveau dreptate în acest sens al sunetelor false și schimonosite ieșite prin alterarea acordării instrumentelor de la vibrația originală de 432 de Hertzi. Acești noi extraordinari artiști care ne impresionează cu performanța lor au dărâmat barierele, au încălcat regula de care vorbea și Albert Einstein, când cineva care nu știe că nu se poate ceva, încearcă și o face. Când eu am luat lectii de canto, profesorul îmi dădea reguli pe care nu aveam voie să le încalc, când eu de fapt doream să cânt altceva. Descoperim deci spălare de creier și control mai în toate domeniile și când ieșim de sub acest control, ne descoperim capacitățile extraordinare.

O altă fenomenală voce a impresionat de curând concursul „America are talent”. Și americanii se pot considera onorați că o tânără cu suflet imaculat a călcat pe scena lor, la numai 14 ani; din mamă iraniană și tată norvegian, Angelina Jordan este ascultată de întregul juriu care s-a mirat cum de o fată atât de tănâră poate să reproducă astfel de emoții de om matur. Fata, dacă o asculți atent, cântă de fapt un cântec de leagăn, un bocet, o doină etc., lucru uitat în ziua de azi de a mai fi practicat de o mamă modernă. Un suflet crescut în dragoste de mamă și cuib părintesc. Copiii azi cresc „pe scurtătură” în țipete de rock an roll, singuri, izolați în virtual și e normal să nu fie familiarizați cu astfel de emoții maternale. „A fost întregul auditoriu hipnotizat!” O întreagă planetă ținută în cămașă de forță ascunsă a regulei paralele. „Nu ai voie! Nu ieși din pădure că te papă lupul.” Cei crescuți cu tableta în mână și biberonul în gură nu au cum reproduce astfel de emoții pentru că ele vin din adâncul inimii de părinte – din părinte. Nu mai știm să vorbim cu sufletul. Nu mai avem timp să vorbim cu ai noștri copii. Să le creăm personalitatea. Noua politică îi înnebunește și mai tare cu educația și confuzia sexuală. Ne-am rupt de natură. Cum ne-am bătut joc de societate, de planetă?

Această stare de dezolare în care am intrat, numită civilizație, aceasta lăcomie și materialism numit fericire, această horifică injustiție numită „Afacere normală”, „Afacere ca de obicei” ne-a adus aici și ne-a pus pe unii împotriva altora, miliarde de oameni blocați în drumul lor prin viață și închiși în casă deodată pe întreaga planetă, de parcă un singur braț s-a lăsat peste noi și ne ștrangulează, sufocă pe toți. Dacă virusul e devastator, soluția rezolvării este și mai devastatoare. O mare crimă a fost comisă împotriva speciei umane. Parcă ne-a lovit unul cu o măciuca în cap pe toți și vedem stele verzi. Aceste stele sunt blocate în ochii noștri și ne întrebăm cu nedumerire ce se va întâmpla cu ele – vor dispărea?

În Biblie, Moise ne-a trecut dintr-o țară în alta, acum covidul ne va trece și el dintr-o lume în alta? Întrebarea e, cum vom trece? Ne vom reîncarna? Vom muri cu toții sau vom renaște? Încă o dovadă că am fost păcăliți. Ca fiu, nu am avut multe de spus cu privire la venirea pe lume, tot așa cum nu voi avea la plecare, însă ca specie umană, cred că ne putem salva prin iubirea de aproapele. Să ne ajutăm unii pe alții cu mâncare și acoperiș, să tragem concluzii și să ne educăm până vor trece toate astea.

Faptul că civilizația a ajuns aici demonstrează ce fel de civilizație incompetentă, nepăsătoare și iresponsabilă suntem. Cât de jos am căzut? Cui ne adresăm acum să ne ajute? Este cineva atent la rugăciunile noastre? Întâlnim chiar și în aceste momente persoane care se opun și îi acoperă pe cei ce ne-au adus aici. Acoperindu-i pe ei, își acoperă scaunelele dar și craca pe care stau va cădea împreună.

Fetițe cu astfel de voci adânci, naturale ca ale Dianei din Rusia erau arse pe rug de inchizție dacă prezentau cu atâta acuratețe contactul spiritual dintre sufletele altor lumi. Să reproduci de la vârstă fragedă de cinci – șase ani  cum a făcut-o și Angelina Jordan când a uluit și câștigat „Norvegienii au talent”. Pe timpuri, prin emoții, prin recrearea timbrului vocilor marilor suflete celebre trecute era considerată de biserică vrăjitorie. Acești „manipulatori” care în acest fel au executat și pe faraonii Egiptului antic ne jonglează și azi. Reproducerea și canalizarea vocilor marilor Whitney Houston, Nina Simone, Elvis Presley, Billy Holidays etc. de către Angelina, ar fi dus-o la rug în timpul Inchiziției. Treziți-vă la realitate oameni buni că toți am fost fraieriți, duși în eroare și trași în piept de bolnavii în obsesia lor după control și avere. Că nu poți să-i numești altcum, când se vede clar că își taie, chiar ei craca de sub picioare. Golănimea care orchestrează înrobirea sufletelor în numele banului și a rămânerii lor în control trebuie oprită!

This woman is the only woman on this entire planet that has touched me so deeply with her voice and style of presentation emotionally it’s sublime „I’m thankful for the opportunity to hear this genius„ spun examinatorii. Înseamnă că e adevărat, când scriu că ne-am rupt de la natură și de la realitatea pentru care am fost creați și de la destinul nostru adevărat. Nu avem nevoie să ne omorâm între noi. Sunt infinite căile prin care se poate atinge apogeul și înălțimile cunoașterii fără violență, doar prin frumos și sinceritate și nu mai puțin unirea cu aproapele.

Continue reading „Ben TODICĂ: Stele oprite din DEVENIRE” →

Ben TODICĂ: De vorbă cu Îngerii

 

  – Atunci, trăiam normal!

Și acum putem trăi la fel, dacă nu lăsăm demonul fricii să ne pătrundă prin porțile simțurilor. Normalitatea vine, totuși, ca toate celelalte… din interior! Lucrurile care se întâmplă în exterior au valoarea pe care noi le-o dăm: o funie poate fi luată drept șarpe, un virus drept exterminatorul omenirii etc. Bau-bau există doar dacă noi îi dăm puterea de a exista, altfel este o biată formă de gând…

     – Atunci ce îl face pe un homosexual homosexual? E un act actoricesc?

     –  Când te apropii sufletește de un asemenea om damnat și începi să-i cunoști prima copilărie, îi dai dreptate lui Freud, înțelegi ce victimă a celorlalți este și de câtă compasiune are nevoie. Monștrii și demonii sunt aceia care îi încurajează pe acești oameni bolnavi să se considere „normali” și să ceară drepturi… Locul lor ar fi în cabinetele psihiatrilor, unde să fie tratați corespunzător și să ducă o viață cât mai discretă, nu să se expună deșănțat în public! Cândva, în societatea românească, homosexualitatea era considerată infracțiune și era pedepsită prin lege, tocmai pentru a nu se încuraja extinderea anormalității în societate – acum, este încurajată, susținută, asmuțită contra oamenilor normali. Cel mai grav este când demonii cu chip de om le spun copiilor de grădiniță că genul nu e totuna cu sexul și că, indiferent de sexul din naștere, copiii își pot alege genul!!!

     – Ești pe sufletul meu, dragă soră Alex! În Germania se spune că au fost înfiați orfani de către perechi de același gen. Științific, dacă iei o celulă ADN și îl multiplici, el nu va fi homosexual pentru că în fiecare oscior e gravat genul masculin. Atunci înseamnă că suntem conduși în unele instituții ale societății multilateral dezvoltate, democrat-mafiote de niște oameni psihic bolnavi care conduc pe principiul cocoșului care aleargă după găină și, dacă n-o prinde se răzbună pe coleg și viața merge înainte. Deci nu pot pretinde că șarpele e doar o funie. Românii au niște adevăruri groaznice în zicătorile lor: „Țara arde și baba se piaptănă”, adică pericolul este iminent, însă noi zicem că e bine și ne concentrăm pe lucruri neinteresante. Știi, mă gândesc la marii scriitori care au luptat împotriva terorii comuniste (eu nu am cunoscut-o, că am fost prea mic și un tânăr prea naiv și protejat de destin, fiind material prost în fața lor sau mereu corigent și deci ignorat de spălători) și aceștia au trăit arestați la domiciliu sau prin pușcării, mă gândesc de ce nu continuă să rămână eroi și să lupte în continuare pentru libertățile sufletului uman? Să cred că ei au fost interesați doar de turta lor? Ori își dau seama că acești noi, sub acoperire comuniști sunt prea sofisticați ca să fie înfruntați? Și asta nu ar fi nimic, că îi înțeleg, dar oare atunci de ce nu îi lasă pe alții tineri care vor să-i înfrunte pe acești „noi” și altoiți mincinoși hoți opresori? Se năpustesc asupra noilor eroi și îi demolează, îi înăbușă, îi asfixiază, îi extermină protejând noua orânduire mondială? Că de aici unde să mai fugi/emigrezi? Decât ca Bradley Manning în transvestire/schimbare de sex. Privind istoria, constat că orânduirile se schimbă, însă robia rămâne. Dragostea pentru aproapele e mereu ignorată de la o orânduire la alta și băgată sub preș.

     – Înrobiți prin limba pe care o înnoadă toată ziua prin instituții – pur și simplu în sensul cel mai categoric – proștii și inculții la putere și în ciuda tuturor legilor economice și a tuturor regulilor politice fac prostii, ca niște ignoranți ce sunt. Au năvălit parcă nu barbarii din alte continente ci, de jos în sus, derbedeii. Barbarii sunt șefi acum, preiau locurile de conducere, nu-ți vine să mori?

     – Astăzi am bătut la „poarta veșniciei”, stabilind unde să depunem haina trupului de acum, când va decide Bunul Dumnezeu să o dezbrăcăm. Am un sentiment de împăcare, am un sentiment de liniște, pentru că am făcut ce se cuvenea. Eu sunt pentru purificarea hainei trupului prin foc, dar soțul meu își dorește înhumare. Te va mira că îți spun aceste lucruri care țin de intimitatea noastră spirituală, dar pe puntea care leagă sufletele noastre eterne comunicarea este guvernată de alte legi decât convențiile sociale. Pe fundalul acestei liniști de apă nemișcată am simțit legătura profundă cuprinsă în zicala sângele apă nu se face: suntem de-un neam, de-o limbă, iar noi trebuie sa păstrăm nealterată zestrea genetică a neamului.

     – Amândouă sunt căi rapide de încarnare. Când eram prin clasa a șaptea și învățam despre evoluție, eram cu doamna Manda, doamne ce profesoară, și mă gândeam că cenușa celor arși se transformă în îngrășământ pentru iarba pe care o mănâncă animalele casei și apoi noi și prin ele pătrunde sămânța sufletului decedat de se naște noul prunc. Cu înhumații se petrece la fel doar că o să dureze puțin mai mult pentru că ei sunt mai adânc în pâmânt și o să treacă timp până sămânța găsește un mijloc de transport la suprafață și decide să devină râmă sau fir de iarbă. Cei care au murit înaintea Covidului, Anca și Bencei nu vor ști niciodată de ce au scăpat. Când ne vom întâlni cu ei n-or să ne creadă. Suntem obosiți? Periculoși sau sinucigași/ distructivi?

     – Limitat cum este instrumentul uman (Omul), noi presupunem, dar nu putem avea certitudinea că așa este Realitatea. Probabil că ne apropiem de Adevăr doar atât cât ne permit gama percepției și rațiunea cu care ne-a înzestrat Dumnezeu. Știam (din lecturi, prelegeri) că atâta timp cât încă mai există pe Pământ un fragment material care ne-a aparținut (resturile de os), suntem legați de sfera Pământului. Pe de altă parte, incinerarea distruge ADN-ul și cred că de aceea religia noastră nu o acceptă, pentru că ni se pierde codul identitar pentru Înviere.

Am convingerea absolută că Universurile (multiple, infinite) au o organizare extrem de riguroasă, iar incinerarea ne scoate cumva dintr-o ordine (înainte de vreme?) și ne duce în alta. Pe de altă parte, indiferent de ce ne planificăm noi, se întâmplă DOAR Voia Divină.

     – Ideea învierii m-a pus pe gânduri că plănuiam să mă incinerez. Am avut un sistem de educație al minții și intelectului genial în vremea comunismului, dragă Ionuț, care nu a existat și nu e la modă în capitalism azi… etc.?

     – Nu am o idee clară în ce măsură ai fost atent la aspectele învățământului în comunism. Eu în schimb, am fost îndrăgostit de carte, mereu printre primii 2-3, și aș fi fost chiar mai sus, dar în clasa mea erau minți hiperstrălucite, deveniți apoi miniștri, ambasadori, academicieni. Deci am învățat serios, din convingere. Și fapt este că imediat după liceu am reușit la facultate, printre primii… DAR, nu înseamnă deloc că noi pe atunci aveam un învățământ minunat, ci dimpotrivă! Statul comunist vroia să ne știe prin școli ca să ne aibă sub control, și nu oricum, ci anume ca să ne îndoctrineze cu falsa ideologie comunistă. Iar pe cei mari dorea să-i aibă în câmpul muncii, din același motiv – iar retribuția era batjocură. Și stăteam 5-6 ore la coadă, în spatele magazinului, ca să ne alegem cu picioare de porc, cu carcase de pasăre, cu…) Iată, în amănunt. Materii principale în liceul de 10 clase erau: Bazele darwinismului, Socialism științific; la istorie am făcut în loc de Istoria României, Istoria PCBUS; la geografie am făcut geografia URSS. Așa încât pentru intrarea la facultate, ca să mă pregătesc la geografie am împrumutat maculatoarele unui licean cu 2 ani mai mare. Ai înțeles? Manuale nu existau. Chiar și la facultate, scriam după dictare, neexistând manuale. Noroc cu acei profesori de liceu extraordinari, foști studenți ai lui Iorga, Lovinescu, Murgoci etc…

     – Cu un singur lucru nu pot fi de acord, anume că în guvernarea comunistă am fost ținuți în școli pentru a fi îndoctrinați. Este profund falsă această afirmație. Noi am fost ținuți în școli gratis, pentru profesionalizare, dar am avut și multe cursuri facultative pentru care am optat, cu folos. La limba italiană, limba spaniolă și limba greacă (elină și neogreacă) nu mi s-a făcut îndoctrinare, iar la repartizare s-a avut în vedere principiul meritocratic, adică incomparabil mai bine ca astăzi. Să nu exagerăm, că îl supărăm de Bunul Dumnezeu. Se învăța la cel mai înalt nivel atunci în comparație cu cel de azi și de cel din vest atunci!?

     – Oare?!  Nu se auzise în liceu de Blaga, de Arghezi, de Maiorescu. Despre Minulescu, s-a vorbit începând de prin 1956. Iar despre Eugen Ionescu, nici atât! Lui Blaga i-a apărut prima carte de poezii după 15 ani, în 1962, bietul de el murise în 1961, fără drept de semnătură!!! Dat afară de la Universitatea clujeană, de la Academie, ajuns un amărât de bibliotecar…

     – Aveți foarte mare dreptate! Toți avem unitățile noastre de măsură și aș fi fost de aceeași părere dacă aș fi rămas lângă dumneata în țară. Cum iarba e mai verde la vecin, am trăit și studiat în vest, am vizitat peste 18 țări și am crescut copii și nepoți aici, printre care și pe fiul meu, adus din România la vârsta de 12 ani și după 40 de ani am putut vedea că iarba nu e chiar verde acasă acum. Chiar și el a fost parte din test exclamând: „în clasa a șaptea, în țară învățam ce învățau aștia în Australia, în clasa a XI-a.” Instituțiile și universitățile lumii sunt pline de absolvenții școlilor noastre din comunism. Eu privesc întreaga planetă, nu izolez. Vă înțeleg poziția și elanul. Nu am niciun interes la vârsta mea să fiu părtinitor, însă situația și starea lumii de acum demonstrează cât de mare este efectul destabilizării produs de dispariția războiului rece. Acum se încearcă la disperare să se creeze un altul. Este doar mărturia filozofilor și a trăirilor mele. Nu le impun, dar nici nu le schimb pentru că ar însemna să mă mint. Fiecare suntem martorul vieții noastre. E viziunea mea! Noile generații își vor hotărî soarta după cum vor dori. E mult mai tragic decât vă imaginați. E greu de negociat între amintirile unui român din 1979 și ale celui din 2020. Nu se vor înțelege niciodată. De aceea îmi amintesc cu drag de școlile absolvite, de profesorii care erau modele de profesionalism, de ținută morală și socială, care s-au impus conștiinței noastre în perioada de formare. Cred că printr-o capacitate înnăscută de separare a grâului de neghină, cu toții am păstrat în sufletul nostru aceste modele și nu pe turnătorul sau securistul ori cenzorul care răspundeau de școală, uzină, redacție etc. Aceștia au fost măcinați și dați la gunoi de moara istoriei așa cum sunt tocate hârtiile neimportante în tocătorul de hârtii. Știm că unii s-au refăcut ca șopârlele și sunt acum la butoane – dar în conștiința noastră n-au avut și nu vor avea loc niciodată. Deci, da, se făcea îndoctrinare, la orele de învățământ politic ș.a., dar Școala în sine a format specialiști de valoare în toate domeniile. Puterile occidentale au dorit (și s-au străduit în acest sens!) ca noi să vedem în negru toată acea perioadă dinainte de `89, să ne mențină și accentueze complexul inferiorității, ca să ne transforme ușor, fără împotrivire, în colonie. La examenele de admitere, prin care am trecut cu succes, la o concurență mare, nu ideologia alegea, ci valoarea intelectuală, buna pregătire. La fel, repartiția guvernamentală se făcea în ordinea mediilor generale, pe criteriul meritului. Calitatea de membru de partid a unor absolvenți de învățământ superior conta la o departajare în caz de medii egale, dar se întâmpla foarte rar. Eu mă bucur că vă place unde a ajuns România azi.

     – Scuzați, nu am făcut niciodată această afirmație.  Sau una vorbim și bașca ne-nțelegem? Ca individ responsabil, caut să-mi păstrez luciditatea, singura care ne poate ajuta să înțelegem ce ni se întâmplă, nouă, tuturor locuitorilor planetei, în situația creată după dispariția celor două blocuri ideologice/politice/militare. Căci nu mai e vorba că acum e rău în România, ci e vorba că acum e rău în toată lumea, fără excepție. Războiul rece nu e o explicație care numai ea să justifice de ce în vest o duceau bine (dacă nu vorbim de Sud-America, de Africa). O duceau bine pentru că exista un real progres tehnic, pe baza concurențială. Exista forță de muncă, materii prime, piață largă de desfacere a producției. (Nu se lucra pe stoc, ca la noi!!) Pe când în marea lume a lagărului socialist, nu exista decât ideologie, baricadarea să nu trecem dincolo, productivitate minimă, comedia întrecerilor socialiste – ha, ha! -, și din plin: sărăcie, minciună, duplicitate – una spuneai la serviciu, alta spuneai acasă. Ne havka, era porunca tatei, când pleca de acasă: Nicio vorbuliță despre…

     – Dar, atunci de ce e rău azi? Ce s-a schimbat căci suntem același vest, cu același ritm de educație și forță de muncă?

     – Deci, nicidecum nu susțin eu aberația că la noi e bine. Cum ar putea fi?!? Cu comuniștii din linia doua ieșiți în față, ca mari revoluționari?!, cu aceeași securitate dar de 7 ori mai puternică, mai bine plătită/dotată, care acum nu mai lucrează sub acoperire ci se desfășoară la lumina zilei, chiar face demonstrații de forță, spre intimidarea maselor; cu companiile care au cumpărat tot, pe nimic și imediat au falimentat tot, ca să ne fericească cu produsele lor contrafăcute, etc. etc. Oare cum îți poți închipui că un om ca mine ar fi cu capul în traistă, când acestea sunt realități îndeobște cunoscute, etalate în media, discutate de toată lumea, inclusiv de analfabeți, azi din ce în ce mai numeroși…. Ar fi din plin motive să plecăm toți, care-încotro, dar Nu putem pleca toți din România, fiecare din motivele personale, dar până la urmă și din drag de aceste meleaguri, „de limbă, de străbuni și obiceiuri”, vorba Eminescului; poate și din resemnare, văzând și auzind ce ne spun rudele despre viața lor de exilați în alte țări,  – acesta e înțelesul patetic al sufletului meu.

     – Fiecare om de pe Terra este un unicat! Nu mai avem scriitori curajoși azi!?

     – Sunt foarte de acord. Scriitorul nu ia lumea pe tavă, el încearcă să facă oarecare ordine în dezordinea lumii, departajând binele de rău, durabilul de efemeride, sinceritatea, atașamentul, Continue reading „Ben TODICĂ: De vorbă cu Îngerii” →

Mariana GURZA: „CU BRAȚELE ARIPI” – REALĂ ÎNFIORARE

  Motto:

 

,,Una e viaţa vieţii şi alta e viaţa cărţii. Cartea trăieşte pe planeta ei proprie, care are această însuşire că nu poate fi determinată dimensional”. George Călinescu

 

Volumul ,,Cu brațele aripi”, autor Ben Todică, Editura Pim Iași, 2020, a prins aripi! ,,Doar cartea este o pasăre cu mai mult de o sută de aripi gata de zbor” după Ramon Gomez de la Serna. De data aceasta, Ben și-a luat zborul, de dragul Limbii Române cu responsabilitate și demnitate față de neamul românesc.

Constanța – Doina Spilca, nu dorește să fie  ,,icar pentru eseurile scriitorului”, dar este atentă la ,,spovedania” lui, Nicolae Mătcaș ne invită la ,,ospățul larg al frumuseților gândirii și simțirii românești” și splendid, Vasilica Grigoraș surprinde ,,zâmbetul și zbuciumul zborului în zigzag”, al prietenului Ben Todică.

Ben Todică privește de data aceasta, prin ochiul lui magic, ,,filmic” tot ceea ce se întâmplă în lume. De apreciat, că, în ciuda vremurilor pe care le trăim, cultura este mai puternică decât molima ce bântuie ca o stafie. Se scrie mult, și ca o părere personală, un bun medicament anti-covid.

Revenind la Ben, îmi amintesc de ce îmi spunea regretatul George Anca, văzându-l ca pe un OM al imaginii, un artist complex ce poate pătrunde dincolo de aparențe.

De ce scrie Ben? Dintr-o datorie față de trecutul său și ,,de a găsi un viitor uman, astfel încât copiii noștri să nu repete erorile istoriei”. Scrierile sale sunt, așa cum însuși mărturisește, ,,un fel de dialog, de dans cu viața, un fel de iubire, o relație…”, scrisul fiind o formă de contemplare care îl leagă cu dragoste de cer, ca o rugăciune eliberatoare. Scrie din iubire, ,,scriu pentru că sunt și pentru că exist!” –afirmă scriitorul.

Dintotdeauna, Ben Todică a luat atitudine în fața diferitelor evenimente cu demnitate și curaj. Nu este vorba de un patriotism ieftin, ci de o conștiință vie, dezinteresată ce s-a implicat mereu și a luptat indiferent de loc pentru Adevăr, pentru Pace, pentru sănătatea tuturor.  ,,Alergăm continuu. Nu avem timp să ne dezmeticim. Suntem bombardați permanent cu idei și filozofii noi, suntem demolați, destructurați ca personalitate de nu mai știm ce suntem, suflet sau mașină. Programați, deprogramați, generație după generație cu forme noi de îndoire după calapodul explotatorului invizibil”.

Violența, umilința, impunerea voințelor ,,forțelor negre” de a rămâne captivi într-o lume dezordonată, sentimentul că istoria se repetă pentru că cineva nu vrea ,,să învețe înălțarea divină prin evoluarea și înnobilarea conștiinței omului”, o politică bolnavă și distructivă.

Dragostea pentru Eminescu, pentru Limba Română, devine o constantă în universul creației lui Ben Todică. Tematica existențială, prezentă și ea, de la Iezer la Ciudanovița urmând Melbourne. Un zbor, un destin, care și-a păstrat aripile deasupra mărilor. Câți dintre cei plecați au dorința de a mai învăța ceva din gramatica limbii române? La o lansare de carte, (Între două lumi de Ben Todică) la Oravița, am aflat de la profesoara sa de limba română că îi ceruse manuale. Dornic de perfecționare, de a se dărui întru totul nației de unde a plecat.

Am remarcat cu bucurie evoluția pozitivă a autorului, prin acea meditație filozofică pe care o regăsim la marile conștiințe. De ce să nu vorbească de ,,geneza conștientului”? Suntem avertizați că intrând ,,într-o perioadă de schimbare a conștiinței și subconștientului prin sfărâmarea raționalului și eului din noi tocmai prin procesul exploziv al ideilor iregulare care ne bombardează zilnic logica binară în care trăim”.

Autorul se raportează la voința divină, îndemnându-ne spre credință, putând descoperi acel fior cosmogonic și transcendental.

,,Salvează-ți sufletul, frate! Prin Cuvânt! ”

Continue reading „Mariana GURZA: „CU BRAȚELE ARIPI” – REALĂ ÎNFIORARE” →

Ion LAZU: Poarta spre vis

Ieri am terminat un  text de evaluare a cărții lui Ben Todică. Cu brațele aripi.  Nici nu a fost prea greu să-l scriu. Citisem cu mare atenție și cu real interes acele pagini de publicistică adunate de prin revistele românești de pretutindeni și mi-am spus părerea despre mesaje, mai degrabă despre nivelul stilistic, despre realizarea artistică de fapt. La drept vorbind, după ce ai citit cu atenția cuvenită o carte, nici nu e mare lucru să emiți judecăți de valoare: ele ajung să facă parte din metabolismul scribului. E atât de simplu încât mulți dintre noi nu ne mai mobilizăm să notăm impresiile la cald.

Să se bucure autorul. Muzica! Numai că, foarte repede după ce am trimis recenzia, mi-am dat seama că despre un anumit aspect, chiar important, nu scrisesem nimic–nimicuța.  Mi-am dat deci repede seama că nu spusesem ceva foarte important și necesar despre scrisul lui Ben Todică. Această latură cu deosebire pregnantă a textelor sale este deschiderea spre vis. Intrarea intempestivă/năvalnică în vis.

Ce vreau să spun? Todică se apucă să-și lanseze sloganurile despre limbă, neam și țară, nu mult diferite de vociferările „politicianiste” cu care suntem suprasaturați/ asaltați din toate părțile deodată; dar omul nostru își ia seama, simte nevoia unor ancorări în realitatea zilei sau în realitatea amintirilor sale – ceea ce e cam același lucru. Abia aici tresari, frisonat și te lași fascinat de pregnanța scenelor, trăirilor, spunerilor etc. Ca, nu mult după această plonjare în propria poveste, autorul să noteze, simplu: „M-am sculat din pat și am băut apă.” În acest moment, efectul este electrizant: realizezi faptul simplu că în tot acest timp fusese vorba nu de o amintiri, nu de reluări ale unor povești spuse cândva amicilor, ci este vorba despre un vis, despe un extaz, un coșmar care l-a copleșit în somn și i-a redeșteptat vechi trăiri esențiale. L-a făcut să trăiască în vis ceva care transscende realul, îl potențează, îl transformă în act artistic. Nici mai mult, nici  mai puțin.

Acum pot să afirm că anume aceste deschideri spre vis îl singularizează pe autor. Ți-a căzut fisa, înțelegi pe dată ce e cu acest personaj român/australian. L-ai dibăcit fără greș! Un om care face minuni în trezie, oricare ar fi lucrul de care se ocupă: manual, tehnic, artistic etc.; însă deosebit în mod esențial de toți ceilalți din jurul său prin teroarea viselor care îi devastează somnul. Ai înțeles: acesta e în fapt omul nostru: mai expresiv în vis decât în trezie!.

Ar fi să mă opresc aici, rugându-l pe Benoni să adauge aceste rânduri la cele deja trimise. „Dar vezi, e felul meu”, vorba marelui Coșbuc. Dacă tot m-am gândit ani și ani la diverse aspecte ale scrisului românesc, am să spun că m-a intrigat foarte tare faptul că visul ca mijloc de exprimare artistică aproape că lipsește din literatura română. Să nu-mi spuneți de Galaction, de Agârbiceanu, de Delavrancea… nu mai avem de vreo sută de ani autori la nivelul acestora. Dați-mi un singur exemplu din Moromeții, I, II, etc., din vreun alt scriitor contemporan. Vă chinuiți zadarnic, dragii moșului!  Or, Ben Todică, dând curs unei porniri din adâncurile firii sale, care s-a dovedit salutară, a intuit că partea cea mai vădit artistică a trăirilor sale sunt visele/ obsesile/coșmarurile. Își va fi zis, dumirit: Dacă nici astea nu sunt literatură, cu metafore, cu mesaje la vedere și cu tot dichisul, atunci literatura nu mai este.

Continue reading „Ion LAZU: Poarta spre vis” →

Ben TODICĂ: Tehnologia sau Dumnezei (SF 6)

Sărutul, primul vis. Mi-aduc aminte că de câte ori veneau musafiri din alte părți ale țării, noi, tinerii ne adunam în casa unuia dintre noi și sărbătoream evenimentul. Dansam, jucam cărți și remi sau boabe, spuneam glume și ghicitori sau întrebări din istorie la care, dacă nu știai răspunsul, primeai pedepse. Eram înghesuiți unul în altul. Nu ne era frică de viruși. Singurul virus era iubirea. Eram băieți și fete între 14 și 18 ani și ne jucam jocul sticlei, pe care o învârteam pe podea și în dreptul căruia dintre noi se oprea gâtul sticlei, ieșea afară din cameră, pe coridor unde era întuneric și nu ne vedea nimeni și ne sărutam. Cel care conducea jocul îți punea întrebări și în funcție de răspuns primeam ca premiu un număr de săruturi cu cine aveam norocul dat de sticlă. Un sărut fermecat nu se termina ușor. Emoția naturală a sufletelor făcea noi conecții, declanșau noi senzori în trupul tânăr. Sărutul minunat e ca și cum a-i îndulci laptele cu miere, însă dacă nu se potrivește e ca și cum a-i amesteca apa cu uleiul sau chiar mai rău. Multe perechi dacă nu se plăceau se conformau cu jocul ieșind afară, dar nu se sărutau.

După ce am terminat școala profesională din Bocșa, am primit o lădiță cu scule pentru că eram de acum muncitor calificat și aveam în ea un ciocan, patent, cheie franceză, mox, șurubelnițe, chei fixe și reglabile, un șubler, micrometru, o ruletă, riglă etc. Toate acestea erau instrumente care aveau rolul să mă servească, să mă ajute să-mi îndeplinesc în bune condiții meseria, cu succes până la adânci bătrâneți. Am înțeles că fiecare sculă își are meritul ei și că toate sunt acolo spre beneficiul meu, să mă servească, „toate” în mod egal în evoluția muncii mele. La fel precum natura însăși s-a echilibrat și perfecționat, în evoluția sa cu respect pentru fiecare specie, plantă, insectă, microorganism sau elefant, la rândul lor participând la buna funcționare a creației, a legilor fizice și a echilibrului ecologic al acestei lumi. Le-am iubit pe toate la fel, fără discriminare pentru că le-am înțeles unicitatea și importanța de neînlocuit a fiecăreia dintre ele.

Omul s-a inspirat din natură și s-a perfecționat în existența sa spre fericire și bunăstare, învățând să creeze de la însăși Creația Domnului, pentru a funcționa în armonie cu ea. Noi, ca civilizație am evoluat și ne-am adaptat în sistemele noastre omenești, cu succes până la un moment dat, și totul a mers bine până când unul dintre noi a început să trișeze și să umble după „căi scurte”, și în lăcomia sa a început să fure, să trișeze etc. A ajuns să exploateze/excrocheze și să rănească echilibrul vieții. Așa s-a creat societatea imorală. La căderea blocului comunist, America a avut o mare șansă de a deveni eroul frumos și admirat al lumii, dar oare a făcut-o?

Putem să ne schimbăm, să reparăm condiția în care ne aflăm – radical? Să ne transformăm în ceva complet diferit de ce suntem acum? Să ne reparăm/ schimbăm conștiința? Cine e de vină? Economia, Politica, Ignoranța, Egoismul, Sufletul… ? Criza e în noi înșine. Singurul pericol care există împotriva omului e Omul, și tot el se poate apăra/repara.

Populația se unește pentru că a început să înțeleagă și să conecteze firele problemei. Atâta suferință a căzut peste Orientul Mijlociu și nimeni de la războiul din Irak, ocazie în care George Bush junior a avut grijă ca jurnaliștii adevărați să fie înlocuiți cu agenți secreți și mercenari care să fie folosiți pentru promovarea democrației vestului prin avion, tanc și bombe. Aceasta a fost calea aleasă de americani: să pornească repede cu parul prin lume și să însămânțeze teroare și frică. Ei se cred de admirat, însă nu realizează că sunt priviți cu ură și dispreț. Trei cetățeni dețin aceeași bogație cât restul țării la un loc, spun economiștii și dacă dau faliment, țara face foame.

Imperiul economic și militar a reușit să infecteze sub acest pretext toate statele lumii. America s-a întins prin cele peste 800 de baze militare (vezi datele expuse de specialiștii). America are peste 4800 de unități militare peste tot în lume, incluzind USA. Trebuie luat în considerare dezechilibrul dintre sărăcie și militarism, ecologie și economie, și în mod special trebuie luată în considerare și supremația celui 1% de bogătași de pe suprafața pământului care lucrează mână în mână – Corporațiile și Băncile. Trump este legat de Pentagon, Wall Street și industria militară, a votat pentru crearea pușcăriilor ca locuri de muncă. Țara cu cel mai mare procent de închiși pe locuitori. Asta-i democrație cu oameni fericiți? Spun asta pentru că ei bat toba că au cel mai înalt nivel de trai din lume.

Inegalitatea claselor societății e în creștere și nu poate fi controlată. La fel și nivelul de corupție. America e un „imperiu bolnav”, spun mai toți filozofii și acest „un procent” îl trage tot mai adânc în prăpastie. Armatele lumii nu ar fi excelat dacă nu ar fi fost stimulate/amenințate/instigate de evoluția militarismului american. America îi forțează pe toți să investească în industria de război. Contrabanda cu arme crește. Vedem tot mai mult gangsterizarea lumii mișcându-se spre neofascism. Este incredibil cum cei care aprobă și generează războiul și distrugerea în masă își certifică în gura mare inocența. Ei sunt victimele, cică!! Oare? Folosind misterul, miracolul, autoritatea în magie, în raționalul legalizării și mistificării, ca să justifice actul tiraniei și a despotismului, a activităților antidemocratice pentru a subjuga/subordona populația. Ei se cred fără de preț, iar restul suntem gunoaie, consumabile, carne de tun fără diferență de rasă sau culoare.

Terra este pământul nostru, casa noastră, cu o climă balansată natural, iar omul este parte din ea. Păianjenul vieții îl are pe om înăuntrul lui. Un păianjen artificial. Trebuie să formăm o solidaritate internațională de observat și amendat în numele moralității și echității lumii, în numele respectării vieții pe pământ. Noi nu pretindem că suntem solidari doar în sărăcie, doar cu cei suferinzi, ci suntem și împotriva prădătorilor capitaliști, a homofobiei, transfobiei oricărei forme de supremație, orice forme de patriarhie, orice formă de ideologie, de dominare care uită că suntem suflete umane, creștine și creație divină. Libertatea și curajul individual vine de la știința că există un Dumnezeu care ne-a creat. Fără credința în Dumnezeu, devenim animale fără curaj și supuse robiei.

Civilizația de azi are legi bine definite pentru controlul și exploatarea omului în direcții nedorite și neaprobate. Cărțile scrise azi, sunt interpretări ale unor scriitori care nu se potrivesc cu realitatea (2% au totul, iar 98% sărăcia). Ei îi reprezintă pe cei ce îi plătesc și le promovează ideologia. Oxfordul civilizației de azi este avansul omenirii spre întuneric, spre un viitor schilod. Nu doar primitiv, ci morbid, mecanic și mlăștinos. Eroii filmelor ștințifico-fantastice pe care îi admirăm și dorim să fim ca ei, nu au suflet, ei sunt roboți, iar noi îi putem admira pentru că suntem umani, avem emoții și suflet, iubim și urâm. Dacă vom deveni ca ei, vom fi roboți, lipsiți de emoții. Ei, nu ne spun asta.  Fasciștii sunt experți în manipularea maselor: Musolini, Hitler, Franco etc. și aceștia de azi folosesc noi forme și interpretări de fascism care urmează aceleași texte ca inspirație. Au grijă să-și păcălească zilnic cetățenii. Pentru că în sărăcie și suferință ei sunt mai vulnerabili. „Flămânzește-i și faci ce vrei cu ei!”, spunea rânjind Stalin. Ei au studiat continuu cum să pătrundă în interiorul mecanismului de gândire al clasei muncitoare ca aceasta să nu-și întoarcă durerea și suferința împotriva exploatatorului – ci să-i facă doar bine (reinterpretarea biblică: el dă cu piatra, tu îi răspunzi cu pâine). Ca, în final să-și autoreproducă asuprirea – să se asuprească între ei. Adică ne batem între noi, în timp ce ei stau sus și se hlizesc. Ei au grijă să ne rătăcească în fiecare zi ca să nu ne trezim. Toți suporterii acestor instituții fasciste suferă de această boală, însă ei știu să se ascundă cu dibăcie în spatele formulelor de pedofilie, homosexualism, lesbianism sau a altor forme de dezbinare: negri, arabi, musulmani, emigranți, mexicani, sirieni, teroriști etc., în loc să-i confrunte pe cei 1%, pe cei bogați din stăpânire. O mână de boșorogi bogați și obraznici își leagănă fălcile căzute de ani și ca să ne dea o lecție, arată omenirii întregi cât de proastă e, cât de proști suntem, cât de fragilă ne este independența și libertatea. În frunte cu toți academicii, judecătorii, polițiștii, doctorii, oamenii de știinșă, politicenii etc. am fost îngenunchiați, trași în piept și dresați ca niște căței, cu o bucată de ciolan, cu dependența noastră de bani și de bunuri materiale ne-au făcut să uităm de lup. De la revoluție noi dăm înapoi ca racul.

În grup omul produce multe, dar și distruge. Cine a dat omului tehnologia? Focul, electricitatea, radioul, racheta, praful de pușcă… Bomba atomică a devenit parte din civilizație. S-a uitat de Ilene Cosânzene și Feți Frumoși… Suntem conduși de un sistem de control elaborat, bazat pe „speriat omul”, care se folosește de energia generată de frica omului. De când ne naștem suntem conditionați, ni se spune cum să observăm și  cum să ne comportăm în societate. Totul începe în familie, apoi în școală, unde suntem intens modelați, unde devierea de la disciplină nu e tolerată și se continuă mai departe în Biserică și la locul de muncă. Suntem îndoctrinați să înțelegem că succesul nostru în viață depinde de respectarea regulilor date de sistem. Suntem de la începuturi educați să lucrăm ca sclavi, să depindem de bani și prețul pe care îl plătim este însăși viața noastră. La început am crezut că trăiesc starea aceasta doar în comunismul din România, însă ajuns în vest, mi s-a comfirmat că e globală starea. Că acesta e mecanismul folosit care conduce civilizația umană. Ce vis sinistru? Acesta e motivul pentru care marii artiști, marii cineaști ai vremurilor de azi nu mai au voie să mai facă filme înțelepte pentru a nu trezi națiunea așa cum o făceau cei din era comunistă. Aceste mecanisme perfecționate au fost adaptate azi de capitaliști în scopurile manipulării subliminale. Ei au reușit să ne strivească dintr-o dată pe întreaga suprafață a pământului pentru că suntem oameni condiționați să fim cinstiți și ascultători, să credem în instituții. Ne-au lovit. Acum sunt închis în casă la blocul B, apartamentul 5 din Ciudanovița.

E o zi fără soare. Camera e plină cu apă până la nivelul ferestrelor. E foarte clară și dulce ca temperatură. Spun dulce, pentru că asta e starea pe care mi-o dă când înot prin ea liber ca un delfin. Așa am fost destinat din pântecele mamei. Nu simt nici un efort, fac piruete și simt o stare de iubire și în această liniște apare un grup de fete și băieți care se așează pe dormeza de lângă peretele camerei din dreapta ușii care duce în balcon, opusă celei de la intrare. Oamenii fruntași primeau apartamente cu balcon pe vremea comunismului. Suntem cu toții sub nivelul suprafeței apei. Fetele râd și chicotesc cu băieții în mijlocul dormezii așezați în cerc, cu spatele la mine. Nu le văd fețele. Continui zborul subacvatic într-o alunecare constantă. E o stare de bine și o dorință de îmbrățișare, de contopire, de completare, de împlinire. O simt prin tot trupul. Din înfierbântarea mea, jos pe podea, întinsă cu fața în jos e o balerină, o tânără. Are o aparență obișnuită, însă deodată curbele devin halucinante. E foarte atrăgătoare și simt o stare de înălțare. Aș vrea s-o îmbrățișez. O apuc de brațul drept și o întorc gentil cu fața spre mine întrebând dacă dorește să o învăț să înoate. Nu are chip. Asta nu schimbă starea. E un fel de a ne apropia unul de celălalt, de a ne cunoaște. De a te cunoaște cu cineva care nu este. „Nu! Că râde lumea”, îmi răspunde și mirat îmi ridic privirea întrebând „care lume?”. Spre mirarea mea, în partea opusă a balconului în cameră era acum un taraf de lăutari în picioare pe o altă dormeză. I-am recunoscut. Era trupa de la Continue reading „Ben TODICĂ: Tehnologia sau Dumnezei (SF 6)” →

Nicolae MĂTCAȘ: UN MARE DECELUȘ

       În filmele rusești cu desene animate pentru copii din fosta URSS era un personaj foarte popular și îndrăgit de copii, care, din cauză că voia să cunoască tot ce îi ieșea sau întâlnea în cale, punea mereu veșnica întrebare a copiilor curioși: Da de ce? (rus. A pocemú?). Drept care și fusese „botezat” cu numele de POCEMÚC’KA (format cu sufix diminutival de la întrebarea POCEMU? – DE CE?). Mari meșteri la calchieri din rusă, românii basarabeni i-au spus pe dată, în povestirile despre un copil extrem de curios,  DECELUȘ.

         Un fel de DECELUȘ a fost, negreșit, la viața lui de gâgâlice și, pe parcurs, de adolescent din Ciudanovița (Banat) și (azi) cvasiseptuagenarul român bonom dus de vârtejul vieții tocmai  la Antipozi, în Melbourne, cunoscutul publicist, scriitor, declamator și editor, operator-programator, regizor și producător de filme, inginer de sunet, realizator de emisiuni radiofonice în limba română pentru românii din Australia BEN TODICĂ. Atâta doar că părinții, veniți, la chemarea partidului, tocmai de pe plaiuri vasluiene (din Iezer) la Ciudanovița, la minele de cărbuni, ulterior – de uraniu din munții Banatului, din cauza muncii grele și îndelungate, nu prea aveau când îi satisface curiozitatea; poate că numai bunii lui învățători și profesori de școală (pentru exigența cărora, peste ani, le poartă un respect aparte) îi vor fi explicat de-a lungul anilor multe din enigmele pe care voia să le descifreze spiridușul în veșnică și  ferventă căutare de răspunsuri, iar acolo unde nici aceștia n-au avut răbdarea să-i satisfacă această curiozitate debordantă, spiritul lui cutezător îl va fi făcut să afle singur explicarea prin desșurubarea, descompunerea și asamblarea diferitelor mașinării (o atare abilitate i-a prins bine, în treacăt fie spus, o dată în viață și la alte chestiuni, mai lumești, d,e. când, într-un veceu dintr-un tren din Japonia, a trebuit să desșurubeze ventilatorul pentru a mări curentul de aer necesar pentru a-și usca pantalonii spălați în chiuvetă dintr-o necesitate stringentă neprevăzută). Firea aceasta de copil curios i-a rămas impregnată în pori și la maturitate și în prag de senectute, mai cu seamă că profesia însăși de artist-creator multilateral presupune, implicit, o mare doză de curiozitate, căutare, sete de nou, necunoscut, original pentru a trăi bucuria confruntării opiniilor, comparării obiectelor, evenimentelor, faptelor, aflării răspunsului, descoperirii adevărului, realizării irealizabilului.

          „Spunea Brâncuși că murim ca artiști / Când încetăm a fi copii”, îmi place mie să citez un vers din poetul basarabean Aureliu Busuioc. Ei bine, BEN TODICĂ n-a încetat niciodată să fie copil, cu curiozitate de căutător. Copil încă, îl interesa filmul, pentru că acesta fixa momente unicale din viață, irepetabile, care, developate, deveneau istorie, urme ale activității omului, viziunii și opiniei lui asupra desfășurării evenimentelor, interpretării de către artist a imaginilor, memorie. Își procurase un aparat elementar de filmat, cu care a făcut primele filme, participând și la diverse competiții pe țară. În timp ce alți români își explică riscul de a evada din infernul ceaușist prin aspirația de a trăi mai bine din punct de vedere material și numai unii intelectuali și din setea de descătușare și libertate spirituală, autorul nostru, la vremea aceea (1979) un tânăr muncitor de 27 de ani fără să cunoască o limbă străină de prestigiu, dar cu mare ambiție, o face mai mult dintr-un spirit de curiozitate, aventură, frondă, după cum recunoaște însuși  în unul din eseurile din această a treia carte cu titlu poetic de film eisenșteinian „Cu brațele-aripi”. Ce și-o fi zis fostul odinioară ostaș-grănicer de la hotarul cu Serbia: „Atâția nemulțumiți încearcă să fugă în așa-zisa lume liberă și reușesc, eu de ce să nu încerc marea cu degetul?” A încercat și … a reușit! Timp de douăsprezece luni cât a stat în Italia a învățat limba italiană și limba engleză, care, din fericire pentru el, era și limba Australiei, țară în care a ajuns în 1980 (deși visa să ajungă în Suedia). N-a ignorat, la începutul emigrației, din necesități vitale, niciun fel de muncă, cu atât mai mult că, în calitate de absolvent de școală profesională, și în țară lucrase ca sudor, instalator de conducte de linii electrice și de apă, producător amator de filme, urmând, la seral, cursuri liceale. Nu trebuie să ne mire faptul că nu a renunțat la pasiunea pentru inginerie de cinema radio, TV (de sunet, de imagine, de film), iar când a mai prins la cheag – a studiat cu osârdie regia, operatoria, producția de film la colegiul de pe lângă Universitatea din Melbourne, și-a perfecționat aptitudinile de cântăreț de cor, editor, arta de a filma, imaginile sugerând noi idei, interpretări funcție de spectator, subînțelesuri, precum și arta – care începuse a-i da ghes – de a scrie. De astă dată eterna întrebarea DE CE? nu o mai adresează altora, ci sieși: De ce așa și nu altfel?; De ce în interes particular, propriu, al patronului, corporatistului, stăpânului, și nu în cel comun, al celor mulți, care muncesc?; De ce voalat, pe ascuns, hoțește, și nu pe față, deschis, onest?; De ce Mihai Eminescu se identifică totalmente cu poporul din care face parte, cu istoria, neamul, limba, credința noastră, de ce el este un martir și un sfânt al poporului nostru, de ce ar trebui canonizat?; De ce renunțarea la limba maternă duce la pierderea identității de sine? etc. etc. O avalanșă de întrebări DE CE? se abat asupra capului românului australian BEN TODICĂ, mai român decât unii români din țară, omul care trăiește, simte, cugetă, se roagă, scrie românește, românul care fără limba română n-ar putea să scrie, pentru care limba română este cea mai bogată și mai frumoasă, capabilă să vibreze și să redea cele mai subtile gânduri și nuanțe, limbă fără de care  ar muri.

         Omul, de când este, a vrut să fie liber, liber ca pasărea cerului. Pentru aceasta are nevoie de aripi-brațe: pentru a se smulge din lanțurile robiei, din captivitatea țarcului, din împărăția întunericului către cea a libertății, a liberei cugetări, a luminii. Ca să zboare spre înălțimi, pentru a cuprinde imensitatea lumii, imensitatea gândului, imensitatea cerului. Nu pentru a-l căuta pe Dumnezeu, a-l vedea pe viu, a se convinge de existența Lui. Pentru că autorul crede în Dumnezeu, în puterea și paza Lui, în existența Lui, nu se îndoiește nici pentru o clipă de ființarea reală a acestuia. Atunci când Dedal terminase construirea, pentru regele Minos, a labirintului din Knossos în care să țină Minotaurul și când regele aflase că Dedal împreună cu fiul său Icar puseseră la cale să-l ucidă pe Minotaur, regele i-a întemnițat în labirintul fără ieșire pe cei doi „complotiști”. Ingeniosul Dedal confecționă două perechi de aripi de ceară și din pene și, cu ajutorul acestora, scăpaseră de furia regelui. În desenele și schițele sale renumitul pictor al renașterii Leonardo da Vinci a lăsat urme ale gândirii sale privind lansarea în spațiu a omului-pasăre. Și personajul nostru în căutare veșnică BEN TODICĂ își imaginează omul cu brațele-aripi (a se vedea imaginea cunoscutului și de fiecare dată multașteptatului blog extrem de bogat ca informație al autorului, coperta cărții „Între două lumi”, macheta actualei cărți, „Cu brațele-aripi”, crochiul omonim din însăși cartea de față) levitând în spațiul supraterestru. Ba, pentru a ține în vizorul său imensitatea pământului, și-l imaginează, așa cum rezultă dintr-un rând strecurat în crochiurile din cartea, pe care i-o recomandăm cu deosebită căldură cititorului,  ca pe o drepnea neagră, pasăre care trăiește numai în înalt, în spațiul aerian, acolo unde zboară, mănâncă și doarme!

         Iubite grăbit cititor român din Țară și dinafară, oprește-ți un pic pașii și apleacă-te pentru puțin timp asupra meditațiilor în scris ale unui ales patriot român asupra unor probleme majore; după ce vei începe a citi nu te vei mai putea desprinde de lectură până la finele cărții. De-acolo, de departe, de la distanță, locurile sfinte ale copilăriei, adolescenței și tinereții din țara natală se văd mult mai frumoase, plăcute, pitorești decât din  imediata apropiere de banala lor imagine de la fața locului; indiferența oamenilor, a societății față de racilele acesteia, față de tendința de căpătuire și corupție a aleșilor și a guvernanților, față de distrugerea avuțiilor naționale, a pădurilor, poluarea mediului se simte mult mai acut decât în țară;  tendințele de abandonare masivă a țării în căutarea unui mediu de trai mai propice – mai alarmante și chiar mai periculoase în comparație cu situația reală din străinătate; capitalismul din străinătate, caracterul lui manipulator și exploatator – mult mai crud, necruțător, constrângător, distrugător pentru independența, bunăstarea, libertatea cetățeanului decât chiar fostul socialism dezvoltat din țara noastră etc. etc. BEN TODICĂ este un critic vehement al nepăsării, indiferenței, lehamitei generalizate, el îți deschide ochii, îți demonstrează, bate alarma, te cheamă la cugetare, luare de atitudine, conștientizare, opunere, chiar luptă. Lentilele lui nu sunt numai întunecate: Todică se mândrește cu măreția Luceafărului literaturii noastre; îi găsește limbii noastre virtuți și calități inestimabile pe care multe din limbile de circulație universală de azi le-au pierdut irecuperabil prin internaționalizare, globalizare, informatizare, formalizare, robotizare; românul, în comparație cu individualismul, consumerismul din țările capitaliste pretins dezvoltate,  și-a păstrat identitatea, sufletul, conștiința prin limbă, istorie, credință, port, obiceiuri, folclor, comuniune, neam, dor; avem nume de primă mărime recunoscute în lume  pe care nu știm să le prețuim în cultura națională: marele regizor Sergiu Nicolaescu (la plajă la Eforie, când l-a văzut pentru prima oară, tânărul regizor amator perfect necunoscut BEN TODICĂ n-a pregetat să-l roage să-i pozeze pentru un cadru, care acum a devenit de douăzeci de karate!); marele poet cu sute de ani înaintea literaturii române și universale, recent dispărutul regretat om de o modestie cuceritoare, hindusologul  George Anca; neuitatul coseur Nae Georgescu etc. etc. Icoana chipurilor de oamenii simpli pe care i-a cunoscut, cu care a învățat, a lucrat, a colaborat, care l-au ajutat în anumite  momente ale vieții, dar pe care i-a susținut cu toată căldura sufletului, o păstrează cu duioșie în inimă (poetul nativ neaoș minier Continue reading „Nicolae MĂTCAȘ: UN MARE DECELUȘ” →

Vasilica GRIGORAȘ: Zâmbetul și zbuciumul zborului în zigzag

Mă număr printre cei care au avut bucuria de a-l cunoaște îndeaproape, fie și numai virtual pe scriitorul, eseistul, cineastul, jurnalistul și promotorul cultural, Ben Todică, colaborând timp de peste 12 ani pe plan cultural și literar. În această colaborare i-am admirat și prețuit realizările și împlinirile pe plan scriitoricesc (a înzestrat universul literar în limba română cu volume de autor și colective), jurnalistic (contribuții esențiale la radio 3zzz din Melbourne și emisiuni de radio și televiziune realizate în România și Australia) și artistic, (un cineast cu sute de filme, variind ca durată între un minut și nouă ore, cel mai lung, fiind intitulat „Valentin și Adela”).

La Editura PIM din Iași, a văzut lumina tiparului o nouă carte a moldoveanului-bănățean din România, adoptat de Țara cangurilor, Australia. Întrebându-l cum se va numi cartea, mi-a răspuns foarte repede: „Cu brațele aripi”, motivând că de mai mult timp are această fierbinte dorință să publice o carte cu acest titlu, pentru că a trăit și a simțit viața ca un zbor spre înălțimi cu brațele întinse precum păsările cerului.

Încercând să scriu câteva impresii despre această minunată carte de eseuri, m-am tot gândit, cum aș putea să intitulez materialul meu. Răspunsul mi-a venit din lectura textelor incluse, și i-am spus „Zâmbetul și zbuciumul zborului în zigzag”; o aglomerare, o înșiruire de cuvinte care încep cu litera „Z”, gândindu-mă că sunetul „z” inspiră istețime și inteligență, gentilețe și generozitate, hărnicie și altruism, încredere și speranță… Întreaga sa viață, în tot ceea ce a întreprins, autorul a avut ca fond muzical zumzetul harnicelor albine în zborul lor spre a culege nectarul florilor pentru a-l transforma în dulcea miere, plăcută nouă, tuturor. În acest drum „Toată viața mi-am văzut-o filmic, chiar și atunci când visez.”, ne mărturisește autorul, lucru confirmat prin conținutul eseurilor incluse în carte.

Aparent, construită eclectic, lucrarea „Cu brațele aripi” este puternic ancorată în realitatea obiectivă și urmărește câteva probleme majore ale omului și societății actuale. Fiecare om percepe călătoria pe acest pământ în mod individual. Unii simt că se târăsc sau merg agale, alții în pas vioi, forțat și chiar la trap, sau, de ce nu, înotând în ape line ori învolburate, sau chiar zburând în direcții și cu viteze diferite, atingând înălțimi particulare. Ben Todică simte că viața-i zbor plin de mireasma florilor de câmp, dar și zbuciumat de turbulențe de toate soiurile, astfel încât atât omul, cât și societatea umană au un parcurs șerpuit.

Autorul, un rafinat analist, „s-a sondat” în ființa sa intimă pentru a dezvălui cu onestitate gândurile și trăirile sale în această lume. Pornește de la premiza că „Universul este în perfectă armonie şi echilibru. A fost creat pentru noi, pentru a ne inspira şi-a ne ajuta să înţelegem viaţa. Am fost plămădiţi şi dăruiţi cu suflet.” Poporul român a fost hărăzit cu „O limbă cu o dinamică largă, de calibrul unei simfonii Enesciene”. Gândind și simțind-o în această cheie, autorul îl consideră pe Mihai Eminescu, „Hristosul Limbii Române”, și pentru tot ceea ce a făcut și reprezintă pe cerul cultural, literar, spiritual al neamului românesc, Ben Todică propune și susține cu argumente forte, canonizarea poetul național.

Senin la chip și adânc de tulburător în scriitura eseistică, în zborul său existențial, uneori labirintic, forează asemenea unui alchimist în pleava vremii și încearcă să scoată la iveală mărăcinii care înțeapă fără milă pe cei mai mulți din populația lumii, oameni muncitori, cinstiți și cu credință. Îngrijorat de sălbatica dramă a existenței acestora, datorată prostiei și răutății nestăvilite a celor cu averi nemuncite, dar cu blazoane închipuite a fi nobiliare doar prin averile nerușinat de mari acumulate prin munca celor mulți, a popoarelor și neamurilor. Autorul aduce argumente indubitabile în condamnarea celor care au adus România și omenirea la marginea prăpastiei. „Alergăm continuu. Nu avem timp să ne dezmeticim. Suntem bombardați permanent cu idei și filozofii noi, suntem demolați, destructurați ca personalitate de nu mai știm ce suntem, suflet sau mașină. Programați, deprogramați, generație după generație cu forme noi de îndoire după calapodul exploatatorului invizibil.”

Astăzi fenomenul emigrării românilor este din ce în ce mai pronunțat, iar traumele sale tot mai accentuate în ultimul timp. Emigrarea este, în fapt o dezrădăcinare fără perspectiva de a prinde rădăcini puternice în sol străin. Este  frământare lăuntrică brutală, dar legalizată, în care cei care iau drumul pribegiei poartă cu ei tot ceea ce are pecete românească. Pentru a-și păstra ființa nealterată de influențe străine, sunt nevoiți să păstreze „Spaţiul mioritic… în fiecare cuvânt românesc pe care, când îl rostește, se simte ocrotit, este legătura dintre cer şi pământ.” Aceasta este doar una dintre căile de calmare și diminuare a durerii din suflet, la care se adaugă multe altele.

Credința strămoșească este suportul cel mai puternic al păstrării verticalității spiritului, sufletului și trupului: „Când gândeşti, te reabilitezi, când crezi, exişti, când îţi foloseşti harul şi talentul spre realizare şi împlinire, atunci Dumnezeieşti. Te apropii de casă. Te întregeşti.” Ben Todică înțelege limpede că, din păcate omul nu rămâne în acest perimetru divin, ci treptat, pe parcursul trecerii timpului, lumea este din ce în ce mai pestriță, mai nebună, mai sălbatică și înstrăinată de valorile umane adevărate. Aceasta, pentru că sporește procesul de „schimbare a conștiinței și subconștientului prin sfărâmarea raționalului și eului din noi tocmai prin procesul exploziv al ideilor iregulare care ne bombardează zilnic logica binară în care trăim.” Pe cale de consecință, eseistul ne spune că „Societatea de azi este foarte bolnavă spiritual, sufleteşte şi nu vrea să se salveze, nu crede în rugăciune şi salvare.” Și ceea ce este mai grav, este faptul că „Înaintea legăturilor sociale sacre pun profitul. Comunicarea şi conexiunea între oameni e distrusă, sfărâmată este şi legătura cu societatea.”

Dacă în prezent s-au acutizat multe probleme, omul poartă poveri din primii ani de viață. Experiențe care l-au marcat încă din copilărie, stocate în pliurile creierului său în formare și dezvoltare precoce au răbufnit mult mai târziu. Dacă în copilărie și-a dorit din toată inima să aibă o anume jucărie doar a lui, acest lucru nu a fost posibil. În postura de tată, îi oferă fiului său cu mult mai multe lucruri, jucării decât și-a dorit acesta, împlinindu-i doleanțe cu toptanul. Prin acest fapt, Ben Todică este purtătorul de cuvânt al multora dintre noi.  Cine nu a trăit asemenea frustrări în copilărie și, câți din copiii lumii de azi nu trăiesc asemenea drame sufletești. Câți dintre părinții de astăzi nu fac eforturi uriașe pentru a împlini dorințele copiilor lor.

Ben Todică, nu numai că ironizează manifestările obscure și triviale ale lumii contemporane, dar condamnă cu vehemență conducătorii din umbră, oculta mondială…, acuzându-i cu virulență de dezmățul și imoralitatea pe toate planurile vieții. Nu-i scapă nici incendiile prelungite din Australia, arătând că atunci „Când se ridică această problemă în parlament, toți fug, nu găsești unul prezent să asculte. Australia arde și ei sunt prin insulele tropicale la chef. Asta, da, trădare!! Tipul ăsta de trădare e la modă în democrație.” În aceeași idee a fărădelegilor existente pe plan mondial, regăsim în carte un grupaj de patru eseuri, intitulate „Celula SF”, numerotate, având fiecare un subtitlu.  De la începutul primului eseu, ne spune clar: „Acest virus, această armă naturală sau artificială, reală sau imaginară m-a făcut să înțeleg că nicio țară din lume nu este liberă și suverană, că toți plătim tributuri, fiind în robia aceluiași clan care ne conduce, ne exploatează și face experimente pe noi ca pe niște șoareci.” Pentru că nimeni nu se grăbește să dea un răspuns cinstit și corect unor întrebări coerente despre ceea ce se întâmplă astăzi, autorul formulează și întrebări retorice: „Voi, americanii, dacă tot tipăriți dolari cu nemiluita, de ce vă mai trebuie armată și bombe?” Dar, tot domnia sa vine cu răspunsul: <Azi, pericolul umanității este terorismul corporatist și lacomia „zombilor” financiari.> Lupta financiară și economică dintre SUA și China distruge echilibrul lumii de azi sub toate aspectele…: „Americanii sunt conștienți că asiaticii au ca avantaj câteva goluri marcate și, dacă nu trag tare ca să câștige lupta tehnologică vor rămâne în urmă, pe locul doi pentru totdeauna. Chinezii au devenit rapizi și ieftini și vor acapara întreaga piață mondială. Vor accepta oare americanii?”

Așa cum fiecare știință își construiește și își „șlefuiește, adică își „curăță” și își îmbogățește conceptele prin eliminarea prejudecăților și a erorilor acumulate, tot astfel, societatea ar trebui să aibă raționalitatea ei de construire și evoluție în, și spre beneficiul omului. Să stabilească scopuri și obiective prin care să sporească nivelul de trai al tuturor ființelor umane, apoi să identifice pârghiile care să conducă la împlinirea acestora. Acest lucru este posibil, atât teoretic, cât și practic pentru că omul are privilegiul de a raționa, de a ști și tria lucrurile bune de cele rele. Poate beneficia de complexitatea experiențială a omenirii în timp. Din păcate, timpul nu se cumpără, dar ca mod de manifestare se repetă, și de multe ori la scară alarmant de nefavorabilă pentru om. Trăim într-o realitate imediată conjuncturală, devenită demoniacă deoarece stâlpii moralei sociale s-au cariat în așa măsură, încât niciun tratament nu mai are efect, dar nici nu există o intenție clară, bună în a schimba lucrurile.

Ben Todică nu putea să rămână mut în fața apariției și răspândirii covidului 19. „Pandemia generată pe tot pământul, se spune/presupune de către specialiști că nu poate fi indentificată precis, că ar fi diferită în diverse zone și explicația unora este că ea s-a transformat în altă formă de virus, că evoluează rapid. Se mai presupune de unii specialiști că acest virus a fost injectat în laborator cu un mecanism, nanotehnologie, care poate fi comandată prin remote control dinafară și agravată la comandă în corpul infectaților. Dacă aceste tehnologii se dovedesc eficiente, vor aduce profit mare celor ce le vor cumpăra. Și acum, cu această ocazie pandemică, a apărut posibilitatea experimentării cu tot felul de tehnologii; demult așteptau un astfel de moment – ca să fie mulse de acest mic grup de miliardari care visează să aibă sub control întreaga omenire. Vând în fiecare zi prin știri numere crescânde de morți și ne țin închiși. Ei au media sub control și vând continuu frica. Vom avea și un al doilea val de coronavirus, în care vor avea posibilitatea să ne sufoce pe noi criticii, să distrugă viața și munca a miliarde de oameni, credința și agoniseala lor și nu se vor lăsa până când nu vor implementa tirania lor atotstăpânitoare. Mi s-a spus că alarmez. Nu încerc să alarmez, ci să atenționez.” Un tablou sinistru de fluidizare și lichefiere a gândirii, de nivelare și ștergere a memoriei curente, recente a omului și omenirii. Asistăm la o impostură umană, prin care un monstru cu multe capete, dorește cu orice preț distrugerea esenței ființei umane.

În asemenea condiții, fără precedent, omul acestui secolul a devenit „sclavul tehnologiei și al dormirii”, simțindu-se mai rob decât oricând pe pământ. Militează cu aprigă vehemență pentru „ieșirea din sclavie prin trezirea conștiinței individuale și colective, suferinde de o degradare împinsă până la coborârea la nivelul instinctelor.” Acesta este un joc foarte periculos, care se desfășoară în spațiul social, fără reguli și fără limite, ceea ce dă impresia de haos și lipsă totală de orice perspectivă.

Martor a tot ceea ce se întâmplă în lume, în pieptul său de bun român, inima-i pulsează de bucurie cu ocazia unor evenimente importante pentru patria sa. Punctează în mai multe eseuri sărbătorirea Centenarului Marii Uniri (2018), întregirea neamului și a teritoriilor sale: „Povestea neamului nostru a fost dintotdeauna nemurirea, iar azi mai mult ca niciodată avem nevoie să reînnodăm NEMURIREA, povestea de care avem nevoie azi.” Persoană deosebit de sensibilă, suflet de artist și minte luminată de scriitor apreciază importanța culturii și literaturii în evoluția civilizației unui popor și militează pentru dezvoltarea acestora. Pentru a se regăsi calea cea bună în acest demers, Ben Todică crede cu tărie în eficiența „Armelor culturale”, în nevinovăția, curățenia și inteligența copiilor lumii. „Fiecare poet încearcă să ne dăruiască o cheie. Eu consider Poezia o cheie de deschis un drum, o odaie, un loc misterios, o enigmă, un mod inteligent şi sensibil de a răspunde la o întrebare.”

Ochiul atent al lui Ben Todică distinge câteva dominante ale globalizării omenirii. În mod paradoxal are loc un proces de fărâmițare și pulverizare a solidarității sociale și a intereselor naționale, ele fiind înlocuite cu lupta acerbă, stradală și de multe ori sângeroasă pentru accederea la frâiele și ciolanele puterii. Asistăm la un film real al confruntărilor primitive între forțe tribale, în care nimeni nu are cea mai mică intenție și nici timp pentru a legifera normalitatea umană socială, ci se merge cu viteză spre distrugere, diminuarea drepturilor și libertăților oamenilor, cu falsa intenție declarată de democrație.

Cu vădită inteligență și luciditate, atunci când vremea existenței sale și a familiei este una senină, Ben Todică întreprinde, fie o vizită în Grădinile Naționale Rhododendron din Munții Dandenongului cu ocazia Festivalului cireșilor înfloriți, fie o croazieră în Oceanul Pacific. Bucurii pentru suflet, cunoștințe și informații noi acumulate de mintea sa iscoditoare.

Chiar și așa, în viziunea autorului, este limpede că puterea banului este mobilul actului criminal de sufocare, de distrugere a economiilor țărilor, de exploatare până la epuizare a omului, de extindere și împânzire a maladiei hoției, trădării, beției și ghiftuielii. Pentru împlinirea acestora, „criminalii îmbuibați de averi” acționează doar din întuneric precum liliecii în peșterile reci și umede, departe de ochii lumii.

Facilitățile tehnologice, poleite până în dinți cu aur de 24 de karate au orbit omul, indiferent de vârstă (de la copii la seniori).  Astfel, i-au îndepărtat pe unii de alții; de exemplu, membrii unei familie se întâlnesc cu diferite ocazii și fiecare (mic sau mare) stă cu ochii în telefon, fără a comunica între ei: „Internetul, presupus un instrument de înnobilare s-a transformat într-o caracatiţă de înrobire şi control al planetei.”

Ben Todică, un spirit lucid și demitizat încearcă să rămână optimist și încrezător într-un parcurs mai bun al omenirii, „privesc înainte și sper”. Dorința este una, iar realitatea este cu totul altceva. Un spectacol cu fața hâdă și întunecată este întotdeauna îngrijorător; referindu-se la ororile războiul Israel – Gaza, afirmă: „De aceea sunt supărat, omule, căci ştiindu-te capabil de măreţie, îţi baţi joc, distrugi, calci totul în picioare. Război, genocid, minciună…, distrugerea bunăstării, a mediului, a planetei, toate acestea, și pentru ce?”

În ciuda a tot și a toate, se poate afirma fără teama de a greși că Ben Todică este un OM împlinit din toate punctele de vedere. Cu iubire și respectul cuvenit își amintește cu admirație de profesorii Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Zâmbetul și zbuciumul zborului în zigzag” →