Vasilica GRIGORAȘ: PRIETENIE ȘI RECUNOȘTINȚĂ

Grădina Botanică, Napier

Două Doamne… Nu prea părem, dar vă garantez că n-am greșit. Și spun astfel, pentru că dacă nu spun eu, cine să spună? Sunt eu și prietena mea de-o viață, Valentina Teclici la peste 60 de ani. Nu vă vine a crede și vă întrebați: ce căutăm într-un pom? Aa…, nu vă gândiți la expresia românească „a fi în pom”, adică a te afla într-o situație dificilă, precară… Nici vorbă! Este doar o imagine superbă de aducere aminte a unor timpuri trăite cu bucuria și exuberanța tinereții.

Știu că sunteți curioși să aflați despre ce este vorba, așa că nu vă mai țin cu sufletul la gură și vă spun că în inima și intimitatea imaginii stau câteva amintiri dragi din perioada studenției noastre când eram

îndrăgostite nebuneşte

de buchea cărţii

și cu o poftă verde

inspiram cuvântul

din paraclisul luminii.

Am spus ce se află în subsidiarul imaginii, dar nu și ce reprezintă cu adevărat, când și unde suntem. Foarte convinsă că vă voi surprinde, asta și doresc. Tocmai în Grădina botanică (Botanical Garden Napier), unul din minunatele parcuri din Noua Zeelandă, țară la mii de kilometri de România, unde în anul 2013 am făcut o vizită de trei luni prietenei mele (trăitor în Țara Norului Lung și Alb din anul 2002).

Ceea ce voi relata în continuare este un fragment despre ziua de 11 martie 2013. Din momentul în care am ajuns în Grădina Botanică am început explorarea vizuală, auditivă şi olfactivă a grădinii. Iarba strălucea ca smaraldul în licărul soarelui de după amiază. Ca suprafaţă, grădina nu este prea mare, însă este bogată în vegetaţie nativă, dar şi în plantaţii importate din alte locuri ale Terrei. Arbori şi arbuşti de toată frumuseţea. Florile parcă se întreceau în cromatică şi mirosuri, unele mai fine, delicate, altele mai intense.

Grădina găzduieşte şi câteva locuri pentru păsări, cuşti pentru papagali şi canari dintr-o specie din Australia, cuşti pentru porumbei… Pe lângă acestea, trăiesc sub cerul liber şi alte păsărele, iar trilurile lor sunt adevărate arii acompaniate de corul de grauri al grădinii, într-o armonie perfectă.

Prinse precum înaripatele

în coroana unui copac

timpul ninge

inimile noastre

cu-amintiri de neuitat.

Din loc în loc, în câteva ochiuri de apă, lacuri cristaline, se oglindesc flora şi fauna grădinii. În unul dintre ele, la numai câţiva centimetri de la suprafaţă, într-o apă clară ca lumina zilei ieşiseră la promenadă o mulţime de peşti, mai mari şi mai mici, de toate culorile, predominând cei portocalii. Pe faţa lacului se plimbau agale, leneşe raţele cu un penaj de o rară frumeseţe. Din când în când făceau câte-o scufundare, un adevărat salt subacvatic, totul părea un balet al lebedelor. Şi ca spectacolul să fie şi mai atractiv, deasupra lacului zburau porumbei albi, iar din zborul lor se aşezau pe malul lacului, între oameni, plimbându-se împreună, ca vechi şi buni prieteni.

Călători prin viaţă

deprindem

exerciţiul prin care

urechile inimii aud

vocea prieteniei.

Frumuseţea Grădinii botanice este sporită de o cascadă din apa căreia s-a format un pârâu. Pentru că relieful grădinii are multe denivelări și obstacole, meandrele acestuia formează adevărate trepte pe care coboară apa şi bălţi în care poposeşte pentru o vreme.

A urmat şedinţa foto pe alei, spaţii verzi, sub copaci şi în copaci. Da, da! Am spus corect, chiar şi în copaci. Admirând copacii, ne-am uitat una la alta şi parcă ne-am ghicit gândurile. Am zâmbit şi am zis: „Urcăm?” Am dat amândouă din cap în acel timp. „Da, cu plăcere!”, apoi ne-am căţărat împreună în mai mulţi copaci şi, chiar aş putea spune că, încă destul de sprintene!!! Dacă nu ne credeţi, încercaţi şi voi!

Priveam pe furiş

cerul din noi

şi ne ploua

gânduri prefăcute

în flori de cireş.

Ne-am simţit atât de libere, aveam sentimentul că plutim, că zburăm asemenea păsărilor pe care le-am speriat urcându-ne. Ne-am căutat locuri comode şi chiar am stat la taifas, aducându-ne aminte de vremurile studenţiei noastre, când o vizitam la Huşi. Petreceam timp de calitate în familia şi casa Valentinei, iar asemenea escapade prin vârful pomilor fructiferi erau sportul nostru preferat. Am depănat mai multe amintiri şi ne-am surprins pe noi înşine câte ne-au revenit în minte şi-n suflet după atâţia ani. Doamne, tare de mult au fost toate astea, dar iată că suntem din nou împreună, mulţumită Domnului şi frumuseţii sufletului prietenei mele dragi. Slăvit, fii Doamne!

Soarele ca o minge roşie de foc a zburdat întreaga zi desfătând cu razele sale întreaga natură. Alunecă spre vârful celui mai înalt copac din parc, apoi l-am văzut sărind zglobiu din arbore în arbore, rostogolindu-se lenevos până şi-a găsit aşternutul pentru odihna-i binemeritată în infinitul oceanului. Aici îşi răcoreşte discret razele fierbinţi, ascultă povestea de seară cu păţanii de tot felul, citită de valurile molcome şi adoarme ca un prunc. Ne-am îndreptat şi noi spre casă trecând printr-un adevărat tărâm de basm, în care, dincolo de case și grădini pe dreapta şi pe stânga se vedea Pacificul în toată măreţia lui. Locul este un vârf peninsular al Napier-ului, o limbă de uscat scăldat de albastrul apelor oceanului.

Prin această călătorie, în timpul cât am stat împreună am înțeles că

atunci când

în zorii vieții dăm

lumină viselor

amurgul ne colorează

împlinirile.

iar „Prietenii adevăraţi sunt ca stelele… Nu îi vezi mereu dar ştii că sunt acolo.” spune un autor necunoscut. Și chiar așa este. Destinul ne-a întins o cursă și trăim la mari depărtări una de cealaltă. Eu, în România, Valentina în Noua Zeelandă, însă

punând faţă-n faţă

trecutul și prezentul

am putut zidi

temelia viitorului

unei prietenii pe viață,

conștiente că „Prietenia îndoiește bucuriile și înjumătățește necazurile.” (Francis Bacon) Ne-am convins de acest lucru și

din caratele

prieteniei noastre

am adăugat cu răbdare

pagini de neuitat

într-o poveste adevărată.

Am trăit la antipozi aproape 100 de zile luminoase și senine precum cerul, strălucitoare asemenea scoicilor paua, valoroase și prețioase precum perlele de stridii, dulci ca mierea de manuka, fine și călduroase precum lâna merinos, pline de iubire ca fructul pasiunii, adânci în trăiri precum oceanul, melodioase şi armonioase așijderea trilurilor de păsărele.

Revenind acasă, seara, aşteptându-mi somnul, gândul mă poartă, iar şi iar spre Noua Zeelandă. Această călătorie este un izvor nesecat de frumuseţe, iubire, lumină, energie, vitalitate din care mă voi hrăni spiritual până la adâncă bătrâneţe, pe care o rog să vină cât mai târziu, să fie liniștită, blândă şi înţeleaptă pentru amândouă.

Excursia în Noua Zeelandă nu ar fi fost posibilă, cartea „Odă prieteniei: Jurnal de călătorie în Noua Zeelandă” nu ar fi apărut fără sprijinul Valentinei. Generozitatea şi dragostea cu care m-a invitat, m-a ajutat să ajung în Noua Zeelandă şi să trăiesc o minunată şi unică experienţă de viaţă alături de ea și familia ei sunt calități pe cale dispariție în lumea de astăzi, de aceea cred că merită cu prisosință să fie cunoscute.

Aceasta este Valentina – prietena mea minunată. Unul din principiile vieții este că „Suntem născuți pentru a făptui.” (Montaigne). Înțelegând acest lucru a creat, înfăptuit, modelat și transformat totul în bine și are satisfacții nenumărate atât pe plan profesional, literar, cultural… Până în prezent și sunt convinsă că și în continuare, Valentina trăiește în spiritul a ceea ce a afirmat Baruch Spinoza: „puterea de a lucra crește puterea de a exista”. Inteligența și altruismul, munca și dăruirea îi sunt ca aerul pentru respirație și ca apa pentru hidratarea organismului. Cunoscută în comunitatea literară din România, dar și din Noua Zeelandă scrie și publică fără rezerve în cele două țări. O admir și sunt mândră de ea pentru ceea ce înseamnă ca poet, scriitor, editor, traducător, doctor în sociologie, dar o prețuiesc și o iubesc ca OM și PRIETEN. Dacă aș putea să-i acord o distincție, i-aș oferi din toată inima „MAGNA CUM LAUDE”.

Îmbrac redignota

cuvântului și hrănesc

pana scrisului cu apă vie

sporind izvoarele PRIETENIEI

întru RECUNOȘTINȚĂ.

Vântul duce și-aduce boarea trăirilor și gândurilor noastre, le transformă în taină de noapte și de zi, așezându-le în chip minunat pe ștergarul prieteniei țesut cu flori nemuritoare.

Dragă Valentina, pentru PRIETENIA cu care m-ai onorat îți sunt profund recunoscătoare; îți mulțumesc din suflet, iar în prag aniversar înalț o rugă Domnului să te răsplătească înmiit pentru tot ceea ce mi-ai dăruit.

La mulți ani binecuvântați!

––––––––

Vasilica Grigoraș

20 ianuarie 2021

Eu şi Valentina, Izvoare termale, Whakarewarewa, Rotorua

Ben TODICĂ: Din ABIS în DIVIN și invers

E foarte cald și întuneric. Cred că sunt bolnav. S-ar putea să mor? Poți muri oricând. Am intrat pe furiș în baia apartamentului cu perete de sticlă glazată prin care se văd umbrele trecătorilor. Caut un loc unde să mă ușurez. Am și găsit, chiuveta e la o înălțime convenabilă. Jetul se scurge încet, fără a face zgomot, pe lângă o gâlma mare aranjată în pântecul ei, învelită într-un prosop de bucătărie alb și moale. Ușa e întredeschisă și se vede coridorul apartamentului cu cele trei intrări ale dormitoarelor. O doamna de vârstă mijlocie, plinuță la corp dar cu fața frumoasă, care putea fi distinsă cu premiul întâi însă nu o pot puncta. Nu mă vede căci sunt în întuneric dar mă străduiesc să nu se audă nimic și acum mă uit pe unde se scurge lichidul pe care-l elimin și când mișc sacul se revelează o masă mare de aluat frământat pus la dospit.

În teatru am învățat să accept ca normal urinatul în chiuveta din camera de machiaj, veceul era prea departe iar în turnee pe la căminele culturale de prin comunele și satele României erau pe undeva prin curte iar eu trebuia să intru în scenă. Săracul Eminescu, câte a avut de îndurat de la mine. Nu puteam să trec prin mijlocul sălii și să fug repede la WeCeu, spunând: vai, lăsați-mă să fac repede pișu după care să mă întorc pe scenă în rolul de June prim.

Mă alertez când mă gândesc că voi fi descoperit și mă grăbesc să spăl cu apă curată dâra aurie a urinei care se tot scurgea și mă consolez spălând-o la temperatura cuptorului pentru ca toți covizii și alte bacterii să fie omorâți. Iese a doua tipă din camera din stânga. E de o frumusețe rară, îmbrăcată și ea complet în negru, cu o bluză dantelată și părul inele îi ascunde misterios o față gingașă. O recunosc. E prima mea iubire și „păcat” din tinerețe. Au trecut vreo 50 de ani de atunci. Eram copii. Tatonam iubirea. Sărutul și mângâiatul sânilor și a feselor voluptoase, a pulpițelor atletice terminate în labe de gâscă, cam mari însă foarte senzuale. A respirației adânci plină de frică și curiozitate. La 15 ani e ușor să fii condamnat de părinții acelor vremuri și tradițiile românești de păcătoșenie și să fii ușor amenințat cu pușcăria. La această vârstă e ușor să te gândești la sinucidere. Nu i-am spus niciodată cât o iubesc, cât am iubit-o atunci și încă și azi. Părinții sunt conștienți și amorțiți de problemele vieții și a luptei pentru supraviețuire, însă săracii sunt proști și spălați zilnic la creier ca să realizeze prin ce mister trec doi copii la vârsta pubertăți. Ei luau bătaie și plecau cu vaca la vârsta mea. Doamne, cât am iubit-o! O iubire care a fost strivită ca un muc de țigară. Îi admir și azi pe țiganii care își lăsau copiii să se căsătorească la 11 ani. Ies și o întâmpin. E subțirică, înaltă și timidă. Sigur sunt la ea acasă. Cum am ajuns aici, nu știu. Se grăbește să mă bineprimească frumos cu o strângere de mână și îmbrățișare, dar privindu-mă realizează cine sunt, (așa cred) și devine foarte conștientă de momentul despărțirii noastre și ca o tăietură de cuțit totul se dă trecutului și cu nervozitate și eleganță de gazdă îmi oferă amândoi obrajii și o sărut. Ea tremurând, dispare.

Continue reading „Ben TODICĂ: Din ABIS în DIVIN și invers” →

Ben TODICĂ: Acul în carul cu fân sau MIRACOL

E a doua zi de Crăciun, 26 decembrie 2020. Soția s-a întors acasă de la cumpărături, unde fusese împreună cu fiul și era disperată că a pierdut un cercel din jad verde primit cadou din Pekin. Și mă roagă să merg cu ea pe urmele făcute cu speranța de a-l găsi. Ce gândire puerilă! Adică un întreg centru comercial cu supermarket Coles, aprozare, delicatese etc. Este imposibil ce îți dorești, îi zic. Îți dau bani să-ți cumperi alții. Nu, pentru că este un cadou special și această piatră de jad nu se găsește în altă parte. Hai să-i fac plăcerea că oricum îmi place Aventura, ne urcăm în mașină și plecăm către centrul comercial din Melbourne. Când să intrăm în parcarea acoperită îmi zic cu voce tare: Ăsta o să fie chiar un miracol de Crăciun să găsești tu acul în carul cu fân. Au trecut deja două ore și tu crezi că în mulțime nu a găsit vreun copil cercelul cu lănțișor de argint și un disc verde de jad strălucitor legat de el? Sau călcat și lovit cu piciorul sub vreo tejghea de careva, ori măturat deja. Dar nu contează, îmi zic. Eu îmi iubesc soția și voi fi alături de ea în această misiune. Ajungem și parchez în locul unde ei parcaseră înainte. Coborâm. Ea o ia înainte cu căutatul, iar eu în urma ei la vreo trei metri mătur cu privirea zona urmând-o. Intrăm printre tarabele cu legume și fructe și de fiecare dată întreb lucrătorii care aprovizionau tejghelele dacă au găsit cumva un cercel. Eu, om bătrân cu barbă, iar ei tinerei cu cercel în ureche mă priveau speriați. Nu! Primesc răspunsul și continui în urma soției. Ajungem la casă și lăsăm numărul de telefon pentru a ne suna dacă se găsește și așa procedăm prin fiecare magazin și chioșcuri. După o oră ne întoarcem în parcare dezamăgiți și deodată Ming tresare. Își amintește că mașina era parcată pe celălalt culoar de mașini, vizavi și că ea se duce să verifice. Eu rămân în mașină pentru că pornisem deja motorul și încep să mă rog la Dumnezeu că tot e Crăciunul să facă o minune și s-o ajute pe soție să-și găsească cercelul: Iisuse Hristoase, fă un miracol de ziua ta, te rog! Soția se întoarce dezamăgită. Eu o îmbărbătez că maine se va găsi cercelul și vom primi telefon acasă să venim să-l ridicăm, iar dacă nu, o să cumpăram o altă pereche de cercei din China, cu proxima ocazie.

Pornim tăcuți spre casă. Trecem prin intersecții tăcuți și tot în tăcere ne împăturim și măștile de pe față. O înțeleg. E tristă. Femeile se atașează de cercei cum ne atașăm și noi de șurubelnițe, mă gândesc. Dar e tare frumoasă! Acum 47 de ani eram pe frontiera României cu Iugoslavia, când într-o noapte întunecoasă eram de pază se apropie cu pași repezi un infractor. Îl somez verbal. Nu se oprește și atunci îl atenționez cu o rafală scurtă trasă în aer. Galopul pașilor dispare în întuneric. Trag rachete, se luminează terenul, se alarmează pichetul și îmi vine în ajutor. Nu găsim infractorul. Se verifică fâșia spre dimineață, însă nimic. Sunt stresat și e timpul să ies din serviciu, însă nu sunt primit în Pichet fără tuburile cartușelor trase. Sunt trimis înapoi în câmpul de luptă unde iarba era de cosit iar zorii dimineții mijeau. De la cinci dimineața și până la ora 10 când cu ajutorul lui Dumnezeu le-am găsit. Altcum eram acuzat că am ascuns cartușele pentru a-mi executa superiorii și eram considerat terorist și trimis în tribunalul militar. Și pentru ce? Că am încercat să-mi fac datoria și să-l prind pe infractorul care dorea să fugă din țară, dovedit mai târziu măgarul din stâna din apropiere care se rătăcise azi noapte de Crăciun și poate că și el îl căuta pe Iisus. Acum înțeleg de ce era important să găsim cercelul. Era loialitatea și respectul pentru cadou. Ne dezinfectăm palmele cu lichidul care a devenit acum o permanență în compartimentul mănușilor din bordul mașinii. Bine că am fost la plimbare și nu mai trebuie să plecăm la obișnuita rutină prin parc și că voi putea reveni în fața calculatorului să-mi reiau scrisul. Continue reading „Ben TODICĂ: Acul în carul cu fân sau MIRACOL” →

Ben TODICĂ: Iubiți-vă ! Nu vă trădați sufletul !

Dragi prieteni, dragi români,

Mă bucur să primesc vești bune din țară cu privire la finalizarea și publicarea unor cărți, despre adaptarea dascălilor/profesorilor la munca în mediul online și la succesul și bucuria copiilor chiar și în aceste vremuri tulburi. Învățământul și educația de calitate, scrierea și editarea unor cărți sunt „dulciurile” atât de necesare unei creșteri armonioase și totodată reprezintă mijloace de modelare a tinerilor pentru o creștere viguroasă.

Spun aceste lucruri deoarece chiar și acum îmi pare rău că uneori nu prea înțeleg ceea ce scriu lingviștii și literații și asta din cauză că nu am cunoștințele de bază ale acestor domenii. Am fost mereu corigent limba și literatura română, la orele doamnei Ștefănescu, iar pentru acest lucru era chemată mama la școală. Venea cu cureaua tatei sul în buzunar și o desfășura precum cowboyul biciul în fața clasei și mă ardea ca pe un noaten/mânz nărăvaș. Așa mă croia cu cordonul de la reșou și directorul școlii, d-l Sperlea Dorel. Dumnezeu să-l ierte că a fost un om tare de treabă, însă mă ardea la palmă de umblam cu ele pe pereții reci ai școlii ca să îi răcoresc; și nu eram singur, ci cu alți 4 sau 5 băieți și fete. Plângeam și râdeam în hohote unul de altul, de schimonoselile fetelor suferinde. Era totuși domn că nu ne bătea în public cum o făcea mama de față cu întreaga clasă de se ascundea și profesoara de frică. Mama era un gigant și avea o voce de se auzea de la câțiva kilometri când țipa la rând la carne, la prăvălia lui Ceda, că așa îl chema pe măcelarul de origine sârbă. Așteptau săracii de la trei dimineața, iar când sosea carnea pe la zece, se termina cu ordinea și se îmbulzeau la grămadă ca oile speriate de lup. Îl ștrangulau pe bietul măcelar cu tejgheaua în perete și de aia urla mama la ei. I-auzi moldoveanca! Strigau minerii de pe dealuri. La 40 de ani, venit din Australia în vizită acasă, m-am dus la doamna profesoară Ștefănescu la școală și i-am cerut o carte de limba română și doamna a râs de mine. La ce-ți mai ajută acum? Voiam să știu ce nu știu, ca să știu. I s-a făcut milă și mi-a adus din podul școlii cărțile din ciclul doi. E vastă limba și gramatica română și e o binecuvântare de la Dumnezeu și de la părinți să ți-o însușești la timpul potrivit.

Vine Crăciunul și sunt foarte trist și dezamăgit, deznădăjuit de starea lucrurilor și a omenirii. Mă doare sufletul că familia mea și toți cei dragi care mi-au adus fericire se află în această situație de parcă eu sunt vinovat că au ajuns aici și pentru că am avut curajul și îndrăzneala să cred și să visez la stele, că bunul și frumosul vor învinge, deasemeni omenia și dragostea… și ca un laș mă resemnez cu faptul că sunt bătrân și voi muri, că nu mai e treaba mea, că noi ramoliții nu mai înțelegem vremurile și să lăsăm totul pe seama copiilor să le rezolve. E timpul lor!

Sunt întrebat: ce-am mai făcut? Am descoperit cât de singur sunt, că totul e un univers care va muri o dată cu mine. Și iar visez. Eram în întuneric, în universul fără stele. Întunericul strălucea în jurul unui mare nevăzut. „Revelează-Te, Doamne!”, L-am rugat. „Tu nu ești pregătit pentru intensitatea iubirii mele fiule”, mi-a răspuns. „Am nevoie de iubire, Tată. Ce poate fi mai înălțător decât binecuvântarea SUFLULUI Tău, Părinte ceresc. Fă-mă să înțeleg, Tată!” „Cadoul iubirii e creația, e momentul culminant, apogeul actului împreunării cu ființa iubită… Când se produce, te crezi în ceruri. Imaginează-ți acest zenit multiplicat o dată, de două ori, însutit, înmiit, infinit. La această intensitate a bucuriei exprimate prin toți porii ființei tale, te evaporezi, devii mumie, o umbră, apoi dispari. Te descompui, devii iubire. Ești 80% apă, Mai vrei să mă vezi?” Am rămas pe gânduri. „Și totuși acesta e scopul călătoriei tale Ben. Mulți din fii/fiicele mele ajung la mine construind platoșe și dăruind iubire. Nu ați avut încredere-n Epistole și ați rămas de atunci terorizați de frica morții.”

Continue reading „Ben TODICĂ: Iubiți-vă ! Nu vă trădați sufletul !” →

Ben TODICĂ: Fratelui meu

Nu contează câtă școală ai făcut dacă nu ai conștiință să-l înțelegi și să-l poți aprecia pe aproapele tău degeaba mai vine Crăciunul. Și acum, de când cu virusul, toate necazurile prin care trecem sunt provocate de așa-zișii „deștepți” ai lumii care se urăsc între ei fără motive coerente și sănătoase. Toți marii eroi ai lumii imperiale se cred atotștiutori, însă lipsiți de suflet, de conștiință și doar istoricii noilor imperii îi poartă mai departe ca să le justifice lor existența. Degeaba ești cotropitor și violent dacă nu ești capabil să vezi Dumnezeul din om, în special dacă nu ești capabil să te pui în papucii inamicului tău.

În ziua de azi toate gunoaiele sunt ridicate la rang de „eroi”. Dumnezeu nu este un moșneag care dă porunci, pedepsește și iartă. Astea sunt șmecherii lumești. Nu-i dai sugarului friptură și adultului să sugă dacă vrei să cucerești lumea. Mă doare când îi văd pe cei care se bat cu pumnul în piept că au venit în occident ca să elibereze România, să distrugă comunismul și asta fac neîncetat și continuă s-o facă. Însă nu-i înțeleg. Ei luptă să distrugă un regim care i-a școlit gratuit, îngrijit și trimis la specializare în străinătate pe chinul și transpirația muncitorului și țaranului români și acolo au rămas cerând azil politic fără a se gândi că poate fără acest regim ar fi umblat desculți prin Ciulinii Bărăganului. E dreptul fiecăruia să-și cauți viitorul dar nu cu prețul ponegririi părinților tăi. Te crezi semizeu? Și acum dacă ai câștigat și ai schimbat regimul ce i-ai oferit acelui biet român care te-a ținut pe truda lui prin școli și universități? Care ți-a dat totul, chiar și un serviciu pe măsură de ai plecat să te dai mare și să-ți hrănești orgoliul incomensurabil. Ce i-ai dat azi și ce continui să-i dai? Cum îl ajuți? De ce o duce mai greu și umblă pribeag fără direcție? Nu ar fi corect să lupți în continuare împotriva celor care îl fură și persecută? Taci? Nu mai ai slogane? Eu te iert căci lăcomia te-a orbit. Ești poate sărac în suflet și lipsit de cunoaștere creștină. În viață ai cunoscut doar orgoliul. Sigur îmi ești frate după chip și am să te ajut. Nu îl pot trăda pe Tatăl. Aștept ca și tu s-o recunoști și să te întorci acasă.

Educația e primordială dacă vrem să atingem zenitul divin. Dar trebuie făcută și în suflet. Omul de azi, needucat nu e capabil de friptura adultă, de aceea e hrănit cu parabole de politicieni. Adică, suntem alăptați politic. Înțelepții lumii nu au ce căuta în educația noastră ca nu cumva să ne maturizăm. De asta a fost omorât Iisus pentru că încerca să ne conecteze cu Tatăl Ceresc, încerca să ne maturizeze. Voia să ne conecteze cu lumina copacului aprins a lui Moise de pe munte. Să ne ajute să scăpăm de răul care ne întuneca mintea. Să ne scape de robie, de satana din noi.

Continue reading „Ben TODICĂ: Fratelui meu” →

Ben TODICĂ: Artur Silvestri, veșnică aducere aminte

Artur Silvestri a venit ca un fulger și a stârnit teama în dușmanii României, iar în români mândrie și drag pentru cultura română, pentru patrimoniul național, comori care ne legitimează ca națiune și ca proprietari ai acestor locuri. Direcția lui a pus pe gânduri vestul care deja înspăimântat de ideia parteneriatului cu România, o țară care s-a dovedit atât de ușor adaptabilă, trecând cu ușurință de la o țară cu profil țărănesc-agricol la una de industrie avansată, aliniată cu primele țări din lume și la un pas de arma nucleară, care i-ar fi asigurat loc la masa puterilor lumii, toate la un loc dovedind forța și capacitatea acestui neam. Toți ar fi vrut-o subjugată, demontată și împărțită, jefuită și înrobită. Artur Silvestri a înțeles pericolul care se prăvălea asupra țării și viguros a investit în promovarea literaturii române și a talentului neglijat de golul creat de după revoluție. Artur Silvestri precum Moise a avut revelația scoaterii neamului de sub vălul negru a lui Ramses care amenința identitatea românului. A hotărât să ridice și să promoveze talentul și valorile literare din toate colțurile lumii, să împletească și să împlânte adânc rădăcinile, să apere și să conserve istoria și monumentele neamului, lucru care i-a deranjat pe cei împotrivă. Însă, Artur s-a îmbolnăvit brusc și tot atât de fulgerător precum a venit în viața noastră ne-a părăsit într-unul din spitalele Vienei. Se împlinesc anul acesta doisprezece ani de când a plecat în eternitate.

Artur Silvestri, 19 Martie 1953 – 30 Noiembrie 2008

Îi datorez momente de neuitat acestui brav român.

Odihnească-se în pace!

—————————–

Ben TODICĂ

Melbourne, Australia

30 Noiembrie 2020

Ben TODICĂ: Unde este Dumnezeu?

Răspunsul este în fiecare dintre noi. Eu l-am primit pe Dumnezeu de la părinții mei, din locul unde se aflau. Omul ca ființă l-a căutat încă din peșteră și l-a aflat în foc, în tunet, în vânt și îngheț și i s-a închinat, l-a înjurat, s-a lepădat de el verbal, însă întotdeauna Dumnezeu a fost în același loc.

Eu m-am jucat de când am deschis ochii în astă lume cu El și continui și astăzi. Azi, cu părul alb, înțeleg că Dumnezeu e peste tot: în animale, plante, în molecule și atomi, în marele și micul infinit și toate aceste entități sunt într-un dialog continuu cu El, altcum ar înceta să mai existe. Să mai existăm. Comunicăm permanent, chiar dacă specific sau nespecific, directionțit SPRE O RELIGIE ANUME.

În momentul în care mă rog Lui, mă reechilibrez, îmi etalonez instrumentele de orientare, înțelegere și a mă face înțeles de cei din jur pentru o funcționare eficientă ca om, parte a acestei societăți, pentru a o înțelege și pentru a putea supraviețui. Dacă nu sunt capabil să-mi explic mediul în care trăiesc și să comunic cu el mă simt în pericol. Am învățat despre conștient și despre subconștient, dar știm și faptul că încă nu deținem întrutotul secretul de a comunica cu El. Subconștientul este tradus și descifrat sau interpretat de specialiști ca folosind simboluri în a comunica.

Să nu uităm că limbajul de zi cu zi folosit în comunicarea din societate nu e născut odată cu noi ci e o invenție a omului, o construcție dovedită primitivă, dovedită înceată și ineficientă în explicarea a multor fenomene, emoții și stări ale omului. Încă, și azi se încearcă a se clarifica limbajul de comunicare a subconștientului cu raționalul, cu conștiința.

Continue reading „Ben TODICĂ: Unde este Dumnezeu?” →

Vasilica Grigoraș: CHIP DE ROMÂN AUTENTIC

„Nu te opri, du-ți până la capăt fapta
și îndeplinește-ți rolul de om ales!” (Seneca)

23 noiembrie, soarele tomnatic zâmbește ghiduș, clipind discret din spatele unui norișor, iar pe pământul moldav care se întinde până departe spre orizont se naște scriitorul, jurnalistul și cineastul Ben Todică. (Iezer, com. Puiești, jud. Vaslui). Și-a petrecut primii ani ai vieții pe aceste minunate mealeaguri, apoi destinul i-a purtat pașii împreună cu familia în Banat, la minele de uraniu de la Ciudanovița. De aici are cele mai multe amintiri, pe care le-a aranjat cu meticulozitate în suflet și le poartă cu sine.

De-a lungul veacurilor, oamenii și-au dorit libertatea pentru că atunci când aceasta este îngrădită apare UMILINŢA și dorința de evadare:

„Tumult de gânduri
luate de briză,
evantai
în zăduful
umilinței”.

În atare situație s-a aflat în tinerețe și românul Ben Todică. Nemaisimțindu-și pământul sub picioare în propria țară, crezând cu tărie că va reuși, ia drumul pribegiei spre Australia și se postează voluntar „Între două lumi”, stare greu de gestionat, iar consemnările din această perioadă au dat naștere mai târziu (2009, 2012) primei sale cărți, cu același titlu.

În dorința de a înfrăți în sufletul său cele două lumi și a se împărtăși cu buna creștere și credință românească din potirul exilului, depune eforturi incomensurabile de a se adapta, acomoda noului stil de viață, situându-se astfel, „În două lumi” (titlul celui de-al doilea volum din creația sa literară, 2011, 2012).

Ben Todică și-a asumat consecințele libertății și acțiunilor proprii, conștient fiind că soluția fiecărei probleme se află în interiorul său. Chiar și așa, uneori a avut parte de surprize neplăcute, situații dezagreabile, șimțindu-se ca într-un DEŞERT, într-un nor dens de nisip învolburat de vânt:

„În deşertul întins
doar nisipuri mişcătoare.
În pustiul din noi
gândurile răzleţe
caută lumina.”

Pe firul întins al timpului are loc o îngemănare a anotimpurilor și a punctelor cardinale, cu tot noianul de trăsături și amprente specifice. Vitregiile dilată timpul sporind durerea și suferința. De nicăieri NICIO EMPATIE :

„Vântul tăios
cocoţat pieziş
pe povârnişul muntelui
impasibil
la scrâşnetul copacilor”.

Împăcarea trecutului cu prezentul sporește șansa împăcării ființei vechi cu noua ființă, mai înțeleaptă și conformă cu timpul și locul prezentului. Ben Todică este mai mult decât putem surprinde la prima vedere. În jurul lui licărește un tezaur de artizanat românesc și fărâme de lume exotică australiană. Împletirea celor două firi, una străveche și cealaltă modernă, una eminamente românească și una australiană asimilată, îl plasează pe o traiectorie între moștenit și adaptat. Pe baza reflexului înăscut și a celui dobândit planează într-o realitate, cumva sub semnul dualității, însă treptat concentrată într-un tot unitar. De ce? Pentru că în tot ceea ce simte și în modul în care acționează se bucură de autonomie și moderație în stabilirea propriilor repere. Veghează asupra trecutului cu admirație și gratitudine, iar asupra viitorului cu temere și îngrijorare. Între aceste două felii de timp, trăiește conștient și realist prezentul. Prin ceea ce scrie, spune și face încearcă să protejeze „copiii de balauri”, personaje dintr-o poveste adevărată pe care o trăim azi, pentru că în opinia domniei sale, toate poveștile ar trebui să aibă final fericit și GÂNDUL BUN să fie cu noi toți:

„În arşiţa inimii
copleşită de neuitare
brodează amintiri
cu pana ascuţită
a gândului bun”.

Neobosit călător pe drumurile vieții, iscoditor de adevăruri indubitabile ori tainice, cutreieră de ani și ani prin mirifica lume a copilăriei pur românești. Clipe acoperite de neuitare, pasiunile din copilărie și adolescență sunt nave spre cosmosul, universul său artistic, literar și spiritual. Dintotdeauna are aspirații și proiecții ale lucrului bine făcut; nu i-au lipsit niciodată VISURI AIEVEA pentru că a știut a spune:

„Zorilor, dând
lumină viselor
amurgul
ne colorează
împlinirile”.

Continue reading „Vasilica Grigoraș: CHIP DE ROMÂN AUTENTIC” →

Ben TODICĂ: Kino

Eram cu Lopița pe scările de la intrarea în marele palat al Ecaterinei cea Mare a Rusiei, din Sankt Petersburg. Eram la câțiva metri de ușă, în spatele ei, dar era mare înghesuială la intrare. Aveam în mâini pungile cu floricele și răcoritoare, așa cum aveau mai toți spectatorii care trecuseră pe la casa de bilete. Și cum ne îngrămădeam, așa deodată îmi scapă cheile din mână și aud zgomotul când au ajuns jos. Dând să le ridic, cineva întinde o mână neagră, mi le ia și-mi râde în nas. Mă uit atent și văd fața unui negru cu buze și urechi mari, parcă din filmele hollyoodiene, un fel de joker, dar mai bine zis, un Turtel Ninja. Observându-mi privirea întrebătoare, fuge iute în jos pe scări și la baza lor se întoarce să o ia pe lângă peretele scărilor, tot alergând. Greu să-l prind! Până la baza scărilor sunt vreo 10 metri de trepte pline cu spectatori dornici să intre în interior. Atunci nu îmi rămâne decât să sar peste balustrada de vreo trei metri înălțime, plonjând peste Ninja, căruia i-a dispărut râsul obraznic de pe față, acum leșinat; din impact am auzit cheile mele zornăind printre grila din fier turnat în bare de 5 centimetri grosime și îmi zic disperat, adio chei în marile canale subterane ale Sankt Petersburgului.

Ce fac acum? În aceste chei stă totul: mașina, casa, serviciul, seifuri și magaziile companiei de care depind zeci de muncitori. Pun tava de carton în care erau toate bunătățile pentru a le împărți cu Lopița și mă uit printre gratiile grătarului fără speranță și tresar. Cheile erau înfrânate de gunoi pe marginea zidului care avea un ușor plan inclinat; nu cădeau așa brusc în abis și erau destul de aproape, așa c-am băgat mâna printre gratii ca să le recuperez, însă cu frica de a nu le scăpa cumva, dar nu s-a întâmplat. Le-am prins și scos afară. În schimb, tăvița mea era toată strivită de pașii celor din jur. Cu nespusă bucurie că am salvat cheile, am ridicat-o în mână cu gândul să o schimb. În acest timp apare un tânăr student îmbrăcat în cămașă albă, mâinile și fața parcă-i erau de pe baricadele Bastiliei, ale unui tânăr flămând care se lupta de ani de zile să înțeleagă viața. Apucă tava și îmi spune că e pentru el. La început am vrut să-l apostrofez, însă am cedat în fața acestei imagini. O mie de ochi mă priveau de pe treptele Palatului.

Clădirea aceasta impunătoare albă cu albastru, verde și poleită în aur te reînvigurează, îți dă curaj întru toate. Uimit, observ o fată!!! Prima mea îndrăgostire la 18 ani, pe care nu am sărutat-o niciodată în viață, era acolo sus, pe trepte, în înghesuială, îmi facea din mână, așteptând să se deschidă ușile marelui Kino Sovietic.

Am plecat printre oameni la casă pentru a-mi încărca tava de carton cu noi bunătăți și când am revenit la scară, lumea era deja înăuntru. Mă grăbesc și alerg peste trei trepte deodată ca să prind și eu un loc. Intru pe marile porți, covoare de catifea și persane luminează drumul spre marea sală. Tablouri celebre, statui de fildeș și marmură, soldați imperiali, apoi intru în piața mare a Bucureștiului unde a avut loc mitingul lui Ceaușescu. Toată piața, inclusiv străzile care plecau din ea erau pline cu scaune negre de forma notei patru. Spectatorii care intraseră, ocupaseră sau erau înghesuiți pe scaunele de pe străzi. În mijloc nu stătea nimeni. Eu știu că rușii au făcut primele filme în format HOLOGRAMĂ, însă nu am fost anunțat că voi participa la un astfel de film. De pe o stradă, Lopița îmi face din mână și aleargă spre mine. Ne întâlnim în mijocul pieței într-o mare de scaune. Îmi ia tava din mână, o așează pe un scaun. Mă privește ca pe un erou, îmi leagă eșarfa ei albă și mătăsoasă de gât. Nu am fost făcut niciodată pionier. Oare acesta e simțământul? Nu știu, pentru că o iubesc. Nimeni nu are buzele și zâmbetul ei, părul de abanos lung, întotdeauna codiță pe spate, sub pălărioara ei albă cu boruri largi și fundiță neagră și mă roagă să merg să mai cumpăr ceva. Acum observ că pe fiecare scaun din piață era căte un trandafir roșu. Ne scăldam în priviri. Eram acasă. Trandafirii roșii acopereau întreaga piață a Bucureștilor.

Continue reading „Ben TODICĂ: Kino” →

Ben TODICĂ: Benule, ce se întâmplă cu tezaurul meu?

Întrebările dumitale mi le pun zilnic, stimate domnule prof. dr. Dumitru V. Marin și dacă pornesc de la ideea conservării „tezaurului nostru”, forma cea mai trainică fiind scrierea cuneiformă care a rezistat până azi, pe care nu suntem în stare să o descifrăm ca lumea, atunci afirmațiile mele despre dumneavoastră pot fi dăltuite în piatră – mai e timp și încap pe o tabletă de marmură ca scrierea literaturii noastre de până acum va dispărea în avantajul erei digitale AI (Inteligența Artificială). În următorii zece ani se va trece la o nouă formă de comunicare și manifestare a existenței speciei umane. Noi emoții și concepții, percepții revoluționare fizice și spirituale într-o lume nouă multidimensională. Va fi doar o trăire în prezent și spre înainte. Specia umană a ajuns la stadiul de sinucidere, așa cum au sfârșit și civilizațiile dinainte. Urmează o altă fază în evoluția conștiinței. Omenirea ar trebui să convoace o adunare internațională în care să hotărască soarta literaturii de azi, a tezaurului scris care va fi înghițit împreună cu cel conservat din subsolurile Vaticanului de noul conștient. O altă Bibliotecă a Alexandriei va fi incinerată de astă dată de către noua formă de civilizație. Cartea, așa cum o știm de mii de ani va dispărea, la fel se va întâmpla și cu știința omului de a trăi literar, de a o descifra. La fel vor păți și celelalte ramuri ale gândirii tridimensionale. Dacă în o mie de ani cineva va reuși să obțină un roman de dragoste scris în secolul XX, poate că va descifra cuvintele și legătura dintre ele în frază, însă niciodată poezia și însemnătatea ei, a iubirii și libertății dăruite acum două mii de ani de un Fiu născut în iesle. Întâlniți-vă cu tinerii entuziaști din Valea Siliconului și cereți-le să vă explice viitorul. Așa cum îl văd ei. Pentru că, dacă nu o facem, vom descoperi că batem apa în piuă cu scrisul și ne ardem conștiința în neant. Dintr-o dată giganții literaturii universale vor fi aruncați la gunoi. Veți descoperi că tinerii ingineri nu au acces la emoțiile dumneavoastră. Ei au fost deprivați de ele intenționat ca să nu facă parte din algoritmul noii orânduiri. Scriitorul de azi este redus la eticheta de Activist/Prestator de servicii publice, cum afirma actorul și regizorul Dan Puric într-un interviu. Ești redus la nivelul activistului de partid comunist din vremurile ceaușiste.

Scriitorii scriu despre mediul și timpul pe care îl trăiesc fără a se gândi că ei sunt activiști reduși la serviciul guvernului local, la serviciul sistemului. Funcția, mai bine zis meseria scriitorului azi este redusă la femeia de serviciu care mătură prin curtea primăriei, o comoditate. Scriitorul azi este considerat un tip care trăiește între festivaluri scriitoricești și lansări de carte sau liste de vânzare. Lumea de azi este preocupată de clasificări, codificarea și punerea oamenilor în căsuțe separate, pe categorii ca-ntr-un depozit alimentar, bază de aprovizionare.

Menirea și totodată datoria scriitorului este să fie „un popular”, un exemplu de condei în apărarea adevărului, să stea singur în picioare, să apere viața și credința nu ca activist, ci ca înțelept cu cinste și exemplu de onoare mai mult ca niciodată azi, când suntem puși în fața unor schimbări radicale și particulare plină de suferința întâmpinată vreodată de omenire: INTELIGENȚA ARTIFICIALĂ și efectul încrucișării ei cu cea UMANĂ, A CONECȚIEI LA CREIERUL OMULUI. Că se anunță de pe acum capabilă să scrie Capodopere literare, să execute operații de chirurgie mai precise decât omul fără greșelile generate de om și oboseala lui. Omul își va pierde încrederea în el nefiind sigur ce e mai bine să fii, uman sau sintetic, ne spune scriitorul indian Arundati Roy. Cu suflet divin sau tehnologic. Ce e mai adevărat, virtualul sau natura? Omul va fi scos la pensie mai devreme precum mașinile japoneze la 40 de mii de kilometri (să crească vânzările) și exportate în alte țări precum Australia sau aruncate la gunoi. Dar, noi românii „ne descurcăm”, cum bine zice la iUmor Teo, o să vindem „parts” – că am eu un băiat care se pricepe. S-a lăsat de școală și acum vinde cipuri în scara blocului. Omul va fi în plus pe pământ. Nu va mai fi parte din procesul de producție. Va supravețui? Cum? Carne de consum pentru cățelușii și pisicuțele celor bogați și conectați la inteligența artificială pentru că au bani și își permit. Clasele sociale vor fi foarte departe unele de altele. Poate chiar în spațiu. Specia dominantă când ajunge aici, se spune că în fiecare civilizație când se ajunge la stadiul de sinucidere, ea dispare – se autodistruge.

Dacă nu suntem atenți, asta urmează. Aici se simte lipsa de educație și respect pentru sufletul și conștiința omului în școlile generale, pentru istorie, credință și tradiție națională. Literatura este mediul de a comunica cu părți din adâncul sufletului nostru. Este o comunicare și întâlnire intimă dintre scriitor și cititor care îi conectează pe cei doi, folosind literatura ca punte de întâlnire. Povestea nu moare, însă modul, puntea de întâlnire, efectul dispar, fiind înlocuite cu altele. Cuvântul scris literar nu comunică dintr-o dată cu cititorul așa cum o face imaginea sau muzica. Literatura este singura formă care recrează imaginea în ochiul și mintea cititorului în acord cu bagajul lui educațional și experiența vieții sale și folosindu-se instrumentele și experiențele trăite, acumulate. Imaginea creată devine unică cititorului. Arta creativă literară se petrece în creierul cititorului – în unul e de premiat, în altul poate fi doar acomodată sau trece prin ea ca rața râul. Dacă o mie citesc cartea și vizionezi imaginile create în creier de ei, vei vedea cu interes o mie de filme cu același titlu, însă realizate în țări diferite și actori diferiți. Unirea inteligenței creierului cu cea artificială ne va da această posibilitate foarte curând. Dar să nu uităm că literatura de-a lungul miilor de ani a dat voce celor asupriți și săraci, celor neputincioși, bolnavilor și suferinzilor, pacii și iubirii, legăturilor dintre oameni.

Primul Cyborg din lume, că așa se numesc cei conectați la inteligența artificială prin cip implantat în creier, Kevin Warwick, profesor de cybernetics la universitatea CRU din America ne spune că se poate comunica cu o altă persoană fără a folosi cuvinte, ci folosindu-se de inteligența artificială. Când omul descoperă noi căi de comunicare se aruncă mai lacom decât virusul sau plaga să se răspândească. Asta vor să facă celulele creierului să comunice, să răspândească informația. Elon Musk folosește un cip în experimentele sale făcute pe porci cu mii sau chiar milioane de conecții pe creier controlate prin telecomandă. Ce se întâmplă în creier când este unit cu inteligența artificială? Omul este foarte limitat în gândire azi în comparație cu posibilitățile pe care i le oferă creierul și poate prin această conexiune cu inteligența artificială, cu tehnologia să descopere noi căi de cunoaștere, noi căi de înțelegere și de comunicare a capabilităților noastre. Pe lângă faptul că vom putea corecta anumite stângăcii, malfuncționări, defecte, îmbunătăți și perfecționa anumite funcțiuni ale corpului nostru – chiar vom putea, de exemplu programa să cântăm perfect la pian Beethoven – Moonlight Sonata, să executăm exercițiile Nadiei Comăneci la paralele, însă fără emoțiile lor – ci va fi totul mecanic. Terapeutic să ne corectăm tremurăturile de Alzheimer sau Parkinson, să le depistăm înainte de a ne îmbolnăvi de ele și trata. Multe din bolile omului vor fi vindicate fără pastile. Creierul funcționează prin trăiri/reacții chimico-electrice, iar medicina doar prin chimicale, deci șansele de vindecare sunt foarte mari. Prin această unire vom cunoaște lumea în care trăim mult mai bine. Trăim într-o lume tridimensională, DAR SPAȚIUL REAL NU ESTE TRIDIMENSIONAL. Spațiul e doar spațiu. Cu inteligența artificială poți crea un număr nelimitat de dimensiuni și prin această conecție a creierului la tehnologie vom descoperi cu adevărat care este destinul omului în această viață. Vom înțelege și vom comunica cu universul în mai multe dimensiuni decum îl cunoaștem acum și această schimbare ne va ajuta să călătorim în alte colțuri ale universului cât ai clipi. În dimensiunea tridimensională avem nevoie de mii de ani lumină să ajungem la prima stea, dar în alte dimensiuni, 20-30 de dimensiuni poți ajunge într-o clipită. Conștiința umană e diferită de conștiința artificială și prin unirea lor vom putea obține oameni mai eficienți în toate domeniile de funcționare a societății. Filmele cu eroi științifico-fantastice realizate sunt ca să ne obișnuiască și să ne convingă să ne dorim să fim ca ei eficienți executanți pe când vor sosi globaliștii tehnocrați. Reci și mecanici, dar rapizi.

Continue reading „Ben TODICĂ: Benule, ce se întâmplă cu tezaurul meu?” →