E a doua zi de Crăciun, 26 decembrie 2020. Soția s-a întors acasă de la cumpărături, unde fusese împreună cu fiul și era disperată că a pierdut un cercel din jad verde primit cadou din Pekin. Și mă roagă să merg cu ea pe urmele făcute cu speranța de a-l găsi. Ce gândire puerilă! Adică un întreg centru comercial cu supermarket Coles, aprozare, delicatese etc. Este imposibil ce îți dorești, îi zic. Îți dau bani să-ți cumperi alții. Nu, pentru că este un cadou special și această piatră de jad nu se găsește în altă parte. Hai să-i fac plăcerea că oricum îmi place Aventura, ne urcăm în mașină și plecăm către centrul comercial din Melbourne. Când să intrăm în parcarea acoperită îmi zic cu voce tare: Ăsta o să fie chiar un miracol de Crăciun să găsești tu acul în carul cu fân. Au trecut deja două ore și tu crezi că în mulțime nu a găsit vreun copil cercelul cu lănțișor de argint și un disc verde de jad strălucitor legat de el? Sau călcat și lovit cu piciorul sub vreo tejghea de careva, ori măturat deja. Dar nu contează, îmi zic. Eu îmi iubesc soția și voi fi alături de ea în această misiune. Ajungem și parchez în locul unde ei parcaseră înainte. Coborâm. Ea o ia înainte cu căutatul, iar eu în urma ei la vreo trei metri mătur cu privirea zona urmând-o. Intrăm printre tarabele cu legume și fructe și de fiecare dată întreb lucrătorii care aprovizionau tejghelele dacă au găsit cumva un cercel. Eu, om bătrân cu barbă, iar ei tinerei cu cercel în ureche mă priveau speriați. Nu! Primesc răspunsul și continui în urma soției. Ajungem la casă și lăsăm numărul de telefon pentru a ne suna dacă se găsește și așa procedăm prin fiecare magazin și chioșcuri. După o oră ne întoarcem în parcare dezamăgiți și deodată Ming tresare. Își amintește că mașina era parcată pe celălalt culoar de mașini, vizavi și că ea se duce să verifice. Eu rămân în mașină pentru că pornisem deja motorul și încep să mă rog la Dumnezeu că tot e Crăciunul să facă o minune și s-o ajute pe soție să-și găsească cercelul: Iisuse Hristoase, fă un miracol de ziua ta, te rog! Soția se întoarce dezamăgită. Eu o îmbărbătez că maine se va găsi cercelul și vom primi telefon acasă să venim să-l ridicăm, iar dacă nu, o să cumpăram o altă pereche de cercei din China, cu proxima ocazie.

       Pornim tăcuți spre casă. Trecem prin intersecții tăcuți și tot în tăcere ne împăturim și măștile de pe față. O înțeleg. E tristă. Femeile se atașează de cercei cum ne atașăm și noi de șurubelnițe, mă gândesc. Dar e tare frumoasă! Acum 47 de ani eram pe frontiera României cu Iugoslavia, când într-o noapte întunecoasă eram de pază se apropie cu pași repezi un infractor. Îl somez verbal. Nu se oprește și atunci îl atenționez cu o rafală scurtă trasă în aer. Galopul pașilor dispare în întuneric. Trag rachete, se luminează terenul, se alarmează pichetul și îmi vine în ajutor. Nu găsim infractorul. Se verifică fâșia spre dimineață, însă nimic. Sunt stresat și e timpul să ies din serviciu, însă nu sunt primit în Pichet fără tuburile cartușelor trase. Sunt trimis înapoi în câmpul de luptă unde iarba era de cosit iar zorii dimineții mijeau. De la cinci dimineața și până la ora 10 când cu ajutorul lui Dumnezeu le-am găsit. Altcum eram acuzat că am ascuns cartușele pentru a-mi executa superiorii și eram considerat terorist și trimis în tribunalul militar. Și pentru ce? Că am încercat să-mi fac datoria și să-l prind pe infractorul care dorea să fugă din țară, dovedit mai târziu măgarul din stâna din apropiere care se rătăcise azi noapte de Crăciun și poate că și el îl căuta pe Iisus. Acum înțeleg de ce era important să găsim cercelul. Era loialitatea și respectul pentru cadou. Ne dezinfectăm palmele cu lichidul care a devenit acum o permanență în compartimentul mănușilor din bordul mașinii. Bine că am fost la plimbare și nu mai trebuie să plecăm la obișnuita rutină prin parc și că voi putea reveni în fața calculatorului să-mi reiau scrisul. Continue reading „Ben TODICĂ: Acul în carul cu fân sau MIRACOL” →

Dragi prieteni, dragi români,

Mă bucur să primesc vești bune din țară cu privire la finalizarea și publicarea unor cărți, despre adaptarea dascălilor/profesorilor la munca în mediul online și la succesul și bucuria copiilor chiar și în aceste vremuri tulburi. Învățământul și educația de calitate, scrierea și editarea unor cărți sunt „dulciurile” atât de necesare unei creșteri armonioase și totodată reprezintă mijloace de modelare a tinerilor pentru o creștere viguroasă.

Spun aceste lucruri deoarece chiar și acum îmi pare rău că uneori nu prea înțeleg ceea ce scriu lingviștii și literații și asta din cauză că nu am cunoștințele de bază ale acestor domenii. Am fost mereu corigent limba și literatura română, la orele doamnei Ștefănescu, iar pentru acest lucru era chemată mama la școală. Venea cu cureaua tatei sul în buzunar și o desfășura precum cowboyul biciul în fața clasei și mă ardea ca pe un noaten/mânz nărăvaș. Așa mă croia cu cordonul de la reșou și directorul școlii, d-l Sperlea Dorel. Dumnezeu să-l ierte că a fost un om tare de treabă, însă mă ardea la palmă de umblam cu ele pe pereții reci ai școlii ca să îi răcoresc; și nu eram singur, ci cu alți 4 sau 5 băieți și fete. Plângeam și râdeam în hohote unul de altul, de schimonoselile fetelor suferinde. Era totuși domn că nu ne bătea în public cum o făcea mama de față cu întreaga clasă de se ascundea și profesoara de frică. Mama era un gigant și avea o voce de se auzea de la câțiva kilometri când țipa la rând la carne, la prăvălia lui Ceda, că așa îl chema pe măcelarul de origine sârbă. Așteptau săracii de la trei dimineața, iar când sosea carnea pe la zece, se termina cu ordinea și se îmbulzeau la grămadă ca oile speriate de lup. Îl ștrangulau pe bietul măcelar cu tejgheaua în perete și  de aia urla mama la ei. I-auzi moldoveanca! Strigau minerii de pe dealuri. La 40 de ani, venit din Australia în vizită acasă, m-am dus la doamna profesoară Ștefănescu la școală și i-am cerut o carte de limba română și doamna a râs de mine. La ce-ți mai ajută acum? Voiam să știu ce nu știu, ca să știu. I s-a făcut milă și mi-a adus din podul școlii cărțile din ciclul doi. E vastă limba și gramatica română și e o binecuvântare de la Dumnezeu și de la părinți să ți-o însușești la timpul potrivit.

Vine Crăciunul și sunt foarte trist și dezamăgit, deznădăjuit de starea lucrurilor și a omenirii. Mă doare sufletul că familia mea și toți cei dragi care mi-au adus fericire se află în această situație de parcă eu sunt vinovat că au ajuns aici și pentru că am avut curajul și îndrăzneala să cred și să visez la stele, că bunul și frumosul vor învinge, deasemeni omenia și dragostea… și ca un laș mă resemnez cu faptul că sunt bătrân și voi muri, că nu mai e treaba mea, că noi ramoliții nu mai înțelegem vremurile și să lăsăm totul pe seama copiilor să le rezolve. E timpul lor!

Sunt întrebat: ce-am mai făcut? Am descoperit cât de singur sunt, că totul e un univers care va muri o dată cu mine. Și iar visez. Eram în întuneric, în universul fără stele. Întunericul strălucea în jurul unui mare nevăzut. „Revelează-Te, Doamne!”, L-am rugat. „Tu nu ești pregătit pentru intensitatea iubirii mele fiule”, mi-a răspuns. „Am nevoie de iubire, Tată. Ce poate fi mai înălțător decât binecuvântarea SUFLULUI Tău, Părinte ceresc. Fă-mă să înțeleg, Tată!” „Cadoul iubirii e creația, e momentul  culminant, apogeul actului împreunării cu ființa iubită… Când se produce, te crezi în ceruri. Imaginează-ți acest zenit multiplicat o dată, de două ori, însutit, înmiit, infinit. La această intensitate a bucuriei exprimate prin toți porii ființei tale, te evaporezi, devii mumie, o umbră, apoi dispari. Te descompui, devii iubire. Ești 80% apă, Mai vrei să mă vezi?” Am rămas pe gânduri. „Și totuși acesta e scopul călătoriei tale Ben. Mulți din fii/fiicele mele ajung la mine construind platoșe și dăruind iubire. Nu ați avut încredere-n Epistole și ați rămas de atunci terorizați de frica morții.”

Continue reading „Ben TODICĂ: Iubiți-vă ! Nu vă trădați sufletul !” →

Nu contează câtă școală ai făcut dacă nu ai conștiință să-l înțelegi și să-l poți aprecia pe aproapele tău degeaba mai vine Crăciunul. Și acum, de când cu virusul, toate necazurile prin care trecem sunt provocate de așa-zișii „deștepți” ai lumii care se urăsc între ei fără motive coerente și sănătoase. Toți marii eroi ai lumii imperiale se cred atotștiutori, însă lipsiți de suflet, de conștiință și doar istoricii noilor imperii îi poartă mai departe ca să le justifice lor existența. Degeaba ești cotropitor și violent dacă nu ești capabil să vezi Dumnezeul din om, în special dacă nu ești capabil să te pui în papucii inamicului tău.

În ziua de azi toate gunoaiele sunt ridicate la rang de „eroi”. Dumnezeu nu este un moșneag care dă porunci, pedepsește și iartă. Astea sunt șmecherii lumești. Nu-i dai sugarului friptură și adultului să sugă dacă vrei să cucerești lumea. Mă doare când îi văd pe cei care se bat cu pumnul în piept că au venit în occident ca să elibereze România, să distrugă comunismul și asta fac neîncetat și continuă s-o facă. Însă nu-i înțeleg. Ei luptă să distrugă un regim care i-a școlit gratuit, îngrijit și trimis la specializare în străinătate pe chinul și transpirația muncitorului și țaranului români și acolo au rămas cerând azil politic fără a se gândi că poate fără acest regim ar fi umblat desculți prin Ciulinii Bărăganului. E dreptul fiecăruia să-și cauți viitorul dar nu cu prețul ponegririi părinților tăi. Te crezi semizeu? Și acum dacă ai câștigat și ai schimbat regimul ce i-ai oferit acelui biet român care te-a ținut pe truda lui prin școli și universități? Care ți-a dat totul, chiar și un serviciu pe măsură de ai plecat să te dai mare și să-ți hrănești orgoliul incomensurabil. Ce i-ai dat azi și ce continui să-i dai? Cum îl ajuți? De ce o duce mai greu și umblă pribeag fără direcție? Nu ar fi corect să lupți în continuare împotriva celor care îl fură și persecută? Taci? Nu mai ai slogane? Eu te iert căci lăcomia te-a orbit. Ești poate sărac în suflet și lipsit de cunoaștere creștină. În viață ai cunoscut doar orgoliul. Sigur îmi ești frate după chip și am să te ajut. Nu îl pot trăda pe Tatăl. Aștept ca și tu s-o recunoști și să te întorci acasă.

Educația e primordială dacă vrem să atingem zenitul divin. Dar trebuie făcută și în suflet. Omul de azi, needucat nu e capabil de friptura adultă, de aceea e hrănit cu parabole de politicieni. Adică, suntem alăptați politic. Înțelepții lumii nu au ce căuta în educația noastră ca nu cumva să ne maturizăm. De asta a fost omorât Iisus pentru că încerca să ne conecteze cu Tatăl Ceresc, încerca să ne maturizeze. Voia să ne conecteze cu lumina copacului aprins a lui Moise de pe munte. Să ne ajute să scăpăm de răul care ne întuneca mintea. Să ne scape de robie, de satana din noi.

Continue reading „Ben TODICĂ: Fratelui meu” →

Răspunsul este în fiecare dintre noi. Eu l-am primit pe Dumnezeu de la părinții mei, din locul unde se aflau. Omul ca ființă l-a căutat încă din peșteră și l-a aflat în foc, în tunet, în vânt și îngheț și i s-a închinat, l-a înjurat, s-a lepădat de el verbal, însă întotdeauna Dumnezeu a fost în același loc.

Eu m-am jucat de când am deschis ochii în astă lume cu El și continui și astăzi. Azi, cu părul alb, înțeleg că Dumnezeu e peste tot: în animale, plante, în molecule și atomi, în marele și micul infinit și toate aceste entități sunt într-un dialog continuu cu El, altcum ar înceta să mai existe. Să mai existăm. Comunicăm permanent, chiar dacă specific sau nespecific, directionțit SPRE O RELIGIE ANUME.

În momentul în care mă rog Lui, mă reechilibrez, îmi etalonez instrumentele de orientare, înțelegere și a mă face înțeles de cei din jur pentru o funcționare eficientă ca om, parte a acestei societăți, pentru a o înțelege și pentru a putea supraviețui. Dacă nu sunt capabil să-mi explic mediul în care trăiesc și să comunic cu el mă simt în pericol. Am învățat despre conștient și despre subconștient, dar știm și faptul că încă nu deținem întrutotul secretul de a comunica cu El. Subconștientul este tradus și descifrat sau interpretat de specialiști ca folosind simboluri în a comunica.

Să nu uităm că limbajul de zi cu zi folosit în comunicarea din societate nu e născut odată cu noi ci e o invenție a omului, o construcție dovedită primitivă, dovedită înceată și ineficientă în explicarea a multor fenomene, emoții și stări ale omului. Încă, și azi se încearcă a se clarifica limbajul de comunicare a subconștientului cu raționalul, cu conștiința.

Continue reading „Ben TODICĂ: Unde este Dumnezeu?” →

Eram cu Lopița pe scările de la intrarea în marele palat al Ecaterinei cea Mare a Rusiei, din Sankt Petersburg. Eram la câțiva metri de ușă, în spatele ei, dar era mare înghesuială la intrare. Aveam în mâini pungile cu floricele și răcoritoare, așa cum aveau mai toți spectatorii care trecuseră pe la casa de bilete. Și cum ne îngrămădeam, așa deodată îmi scapă cheile din mână și aud zgomotul când au ajuns jos. Dând să le ridic, cineva întinde o mână neagră, mi le ia și-mi râde în nas. Mă uit atent și văd fața unui negru cu buze și urechi mari, parcă din filmele hollyoodiene, un fel de joker, dar mai bine zis, un Turtel Ninja. Observându-mi privirea întrebătoare, fuge iute în jos pe scări și la baza lor se întoarce să o ia pe lângă peretele scărilor, tot alergând. Greu să-l prind! Până la baza scărilor sunt vreo 10 metri de trepte pline cu spectatori dornici să intre în interior. Atunci nu îmi rămâne decât să sar peste balustrada de vreo trei metri înălțime, plonjând peste Ninja, căruia i-a dispărut râsul obraznic de pe față, acum leșinat; din impact am auzit cheile mele zornăind printre grila din fier turnat în bare de 5 centimetri grosime și îmi zic disperat, adio chei în marile canale subterane ale Sankt Petersburgului.

Ce fac acum? În aceste chei stă totul: mașina, casa, serviciul, seifuri și magaziile companiei de care depind zeci de muncitori. Pun tava de carton în care erau toate bunătățile pentru a le împărți cu Lopița și mă uit printre gratiile grătarului fără speranță și tresar. Cheile erau înfrânate de gunoi pe marginea zidului care avea un ușor plan inclinat; nu cădeau așa brusc în abis și erau destul de aproape, așa c-am băgat mâna printre gratii ca să le recuperez, însă cu frica de a nu le scăpa cumva, dar nu s-a întâmplat. Le-am prins și scos afară. În schimb, tăvița mea era toată strivită de pașii celor din jur. Cu nespusă bucurie că am salvat cheile, am ridicat-o în mână cu gândul să o schimb. În acest timp apare un tânăr student îmbrăcat în cămașă albă, mâinile și fața parcă-i erau de pe baricadele Bastiliei, ale unui tânăr flămând care se lupta de ani de zile să înțeleagă viața. Apucă tava și îmi spune că e pentru el. La început am vrut să-l apostrofez, însă am cedat în fața acestei imagini. O mie de ochi mă priveau de pe treptele Palatului.

Clădirea aceasta impunătoare albă cu albastru, verde și poleită în aur te reînvigurează, îți dă curaj întru toate. Uimit, observ o fată!!! Prima mea îndrăgostire la 18 ani, pe care nu am sărutat-o niciodată în viață, era acolo sus, pe trepte, în înghesuială, îmi facea din mână, așteptând să se deschidă ușile marelui Kino Sovietic.

Am plecat printre oameni la casă pentru a-mi încărca tava de carton cu noi bunătăți și când am revenit la scară, lumea era deja înăuntru. Mă grăbesc și alerg peste trei trepte deodată ca să prind și eu un loc. Intru pe marile porți, covoare de catifea și persane  luminează drumul  spre marea sală. Tablouri celebre, statui de fildeș și marmură, soldați imperiali, apoi intru în piața mare a Bucureștiului unde a avut loc mitingul lui Ceaușescu. Toată piața, inclusiv străzile care plecau din ea erau pline cu scaune negre de forma notei patru. Spectatorii care intraseră, ocupaseră sau erau înghesuiți pe scaunele de pe străzi. În mijloc nu stătea nimeni. Eu știu că rușii au făcut primele filme în format HOLOGRAMĂ, însă nu am fost anunțat că voi participa la un astfel de film. De pe o stradă, Lopița îmi face din mână și aleargă spre mine. Ne întâlnim în mijocul pieței într-o mare de scaune. Îmi ia tava din mână, o așează pe un scaun. Mă privește ca pe un erou, îmi leagă eșarfa ei albă și mătăsoasă de gât. Nu am fost făcut niciodată pionier. Oare acesta e simțământul? Nu știu, pentru că o iubesc. Nimeni nu are buzele și zâmbetul ei, părul de abanos lung, întotdeauna codiță pe spate, sub pălărioara ei albă cu boruri largi și fundiță neagră și mă roagă să merg să mai cumpăr ceva. Acum observ că pe fiecare scaun din piață era căte un trandafir roșu. Ne scăldam în priviri. Eram acasă. Trandafirii roșii acopereau întreaga piață a Bucureștilor.

Continue reading „Ben TODICĂ: Kino” →

O poartă a vitejilor daci, materia neagră și fluidă a universului care ne poate purta constelația dintr-o dimensiune în alta. Ce este universul, ce suntem noi decât închipuiri ale conștiinței noastre, care ne joacă într-o scenă shakespeariană a unei realități create. Nimic nu e adevărat, ci doar reprezentări matematice ale subconștientului observator și dibaci, care se hrănește cu violența pentru a fi rege. Există un sistem care ne generează pe noi și experiențele nostre. Realitatea netrăită nu te satisfice și atunci o inventezi. Îți place chinul? Moartea? Noi suntem personajul din povestea pe care o spune creierul nostru. Suntem înconjurați de imbecili care suportă virtual viața altora și nu sunt capabili să și-o trăiască pe-a lor și atunci se conformează „dumnezeilor” dați. Fugim de povestea noastră. Lași. Nu știm să trăim în nemurire, nici în infinit care e de fapt același și atunci ne creăm coșciuge, secte, culte, gășcuțe etc. Ne predăm viața și talentul dat. Fugim de experiența culorilor, a mirosului, a luminii, a greutății, a binelui și răului, a emoțiilor, trădând instinctul sau prezența din cămăruța sacră. Fugim de iubire, fugim de moarte. Și atunci întreb: emoțiile ucid sau construiesc?

Prietenul meu din copilărie, Iulian Topală se inspira din natură în lucrările sale inginerești. Îmi spunea că nimeni nu a putut perfecționa sistemele existenței decât natura însăși și atunci când ai o problemă adresează-te ei pentru că înțelepciunea vine de la bătrâni și nimeni nu-i mai bătrân ca universul. Mă doare sufletul când citesc că Vaticanul are 84 de km de rafturi cu înțelepciune culeasă de mii de ani din imperiile cucerite și nu o împărtășește cu specia umană. Se preferă sloganul care spune că noi suntem aici pe pământ, nu ca să aflăm adevărul ci doar ca să creștem. Să creștem coarne!? Păi, la ce ajută cărțile dacă nu le fructificați?

Aseară la cină, în bucătărie, în timp ce se pregătea masa am zărit la spălat, în chiuvetă, pe marginea castronului cu salată o omidă mare și verde de vreo 5 centimetri care se bucla țanțoș pe dunga vasului. Am luat-o și am pus-o în coșulețul cu resturi de vegetebile pentru îngrășat grădina, pe câteva frunze de ceapă. Nu i-a prea plăcut. A stat blocată un pic, poate paralizată de vaporii cepii care, după ce a îmbătat-o un pic a făcut-o să se onduleze țanțoș printre coji. Am zis că poate o dor ochii săraca, așa că am luat-o și am pus-o afară în balcon pe o frunză de narcisă într-un ghiveci. Asta se întâmpla cam pe la alegerile din România. A doua zi, am găsit omida atârnată sub frunză cu capul în jos. Credeam că a murit și cum respect mormintele am lăsat-o în pace. „O s-o mănânce vreo pasăre”, mă gândeam. Că așa ne arătase învățătorul nostru prin clasa a treia, domnul Ion Mustață cum vrăbiuțele mănâncă omizile de pe copacii din livada din dosul școlii. Domnul învățător, om foarte de treabă, mai trăgea el cu țoiul două prune din sticla pe care fratele meu Ghiță i-o descoperise în rezervorul de apă, de la buda (wc) școlii și l-a făcut de baftă la director și care, tot el, domnul Mustață a chemat-o pe mama la școală că nu-mi făcusem temele de casă „cum trebuie” de am luat o bătaie de la mama de a râs toată clasa de mine. Dar am crescut să fiu obișnuit cu ele, ca să nu-mi doresc moartea, că până am terminat școala generală din Ciudanovița, am mai luat vreo zece bătăi.

După mai mult de o săptămână, ca un elev cuminte și silitor am venit și am văzut că omida se îngroșase și din trup acum se mișca să iasă un cap cu aripi și piciorușe. „Uaaa!”,  am exlamat. Asistam la o naștere. Parcă era același cap de omidă, însă mai mare și cenușiu acum din verde cum fusese înainte, a ieșit afară gri și după câteva dezmeticiri și-a luat zborul… „Tată!”, exclamând din nou a bucurie. Un fluture de noapte, un strigoi spuneau băbuțele la țară și aveau dreptate, dar de unde știau ele asta că nu erau școlite ca noi azi. Într-adevăr fluturele este sufletul viermelui mort. Asistam la un miracol pe viu. Iată răspunsul naturii după spusele lui Iulian Topală – rezolvarea misterului morții.

E o chestie și cu moartea asta despre care nu se învață în școli. „Toți fug de subiectul ăsta ca de moarte”, e un fel de meditație violentă pentru spectator, pentru familie și cei prezenți din jur, însă ce se întâmplă înăuntrul minții omului atunci când se desparte trupul de suflet îmi imaginez acum că e ca un fel de metamorfoză asemănătoare cu cea a fluturelui.

După un pic de documentare am aflat că atunci când începe procesul de transformare, viermele nu știe ce i se întâmplă. El crede că e bolnav. Celulele imunitare ale omidei atacă procesul de schimbare a celulelor, ca pe un virus, ca pe o boală ca să păstreze sănătos corpul, ca să oprească schimbarea în fluture. Ele își fac datoria. Celulele imunitare atacă și omoară continuu încât la un moment dat nu mai pot face față împotriva năvălirii mulțimii celulelor de transformare. Celulele viermelui sunt înnecate, înăbușite, inundate încât nemairezistând celulele viermelui se lichefiază și apoi sunt remodelate într-o constructie fină de zburător, se transformă în fluture. Adică ți-e silă și frică de vierme, iar când devine fluture, mori de admirație și ți-l dorești în colecție. Extraordinar!

Din punctul de vedere al viermelui este groaznică moartea și plină de lacrimi, durere și suferință, atât fizică, dar și conștientă. Tot universul este în mișcare și în sărbătoare, pentru că dacă vom coborî la nivel atomic, nimic nu e lipsit de conștiință și în această ecuație putem susține că tot universul e o aglomerare de conștiințe a cărei sumă e Dumnezeu. Dacă nu există materie moartă, atunci nu există moarte. Deci nu se moare. Este o trăire infinită în infinite direcții.

Imunitatea viermelui în lupta ei demonstrează că această schimbare nu este binevenită. Lupta celulelor imunitare ale omizii în omidă se dă pe viață și pe moarte până când acestea sunt cotropite de mulțimea celulelor atacante. Din punctul de vedere al fluturelui este o nouă naștere, o nouă creație. Depinde din ce punct de vedere privești transformarea. Al omizii? Este sfârșitul.

Continue reading „Ben TODICĂ: Narcisa secolului XXI sau Metamorfoza Morții” →