În 16 Iulie, 2018, la Helsinki, a avut loc întâlnirea dintre Președinții USA și Federației Ruse, Donald Trump și Vladimir V.Putin. O întâlnire istorică și care a avut rezultate pozitive. Există reala posibilitate ca între cele două super puteri nucleare să se stabilească relații de înțelegere și direct colaborare. Perspectiva unui război devastator dispare.
Această întâlnire poate avea urmări efectiv tectonice pentru evoluția istorică următoare.
În primul rând s-ar pune capăt definitiv relicvelor “războiului rece”. Mai mult, s-ar putea instaura o nouă ordine mondială bazată pe negocieri și schimburi. O ordine care ar fi de tipul celor care au urmat Congresului de la Viena(1815) și care a continuat până în 1914. O vreme de pace și stabilitate.
Pentru USA o legătură normală cu Rusia ar însemna siguranță, posibilitate fără precedent în a decide situațiile majore. Ar fi o înțelegere stabilită într-un moment net favorabil USA, în situația când sunt cel “puternic”. În aceste împrejurări, asigurându-și avantajele, USA ar putea să acționeze și generos, deci câștigând pierduta superioritate morală. În plus USA ar fi scăpate de purtarea războaielor inutile care secătuiesc bugetar țara.
Paraziții cărați în spate, i.e. Europa Unită, nu vor putea decât să aprobe și să se recunoască drept putere de rangul doi. Inevitabil exportul jalniciei lor ideologii sodomite s-ar prăbuși în lada de gunoi a istoriei.
China, în esență, nu ar avea nimica de pierdut. Starea ei ar rămâne neschimbată și, fiind o putere rațională, va acceptă nouă situație.
Dar cea mai mare victorie a lui Trump este pe plan intern.
Împotriva lui Trump sunt toți birocrații numiți în administrații democrate, o bună parte a mijloacelor de informare (“media sodomită”) și, mai grav, bună parte din serviciile de informare și securitate aservite politic. Dar mai ales împotriva lui Trump se află “aripa războiului” cei care își imaginează în chip iresponsabil că ar putea învinge într-un război nuclear, cei care acceptă dispariția câtorva MILIARDE de vieți omenești ca „Pierderi colaterale”. Sunt adversari redutabili, vicioși și care nu se dau înapoi de la nimic și sunt gata să folosească orice mijloace. De partea lui Trump se află armata și Poporul American.

Toate structurile și corpurile care se opun lui Trump, ”deep state” (“statul paralel”) s-au coagulat și au drept cheie de boltă prezentarea Rusiei ca adversar mortal. O asumpție falsă, bazată pe nimic, doar pe preluarea mecanică și prostească a unor clișee din vremea “războiului rece “și care, chiar și atunci, erau doar parțial reale. Pe aceste asumpții penibile nenumărați oameni și-au făcut carieră politică, financiară și, dramatic, academică. Nu vor renunța fără lupte și vor folosi media, sodomiții și mulțimea proștilor. Dar, pur și simplu, Trump sparge acest păienjeniş de minciuni și falsuri recurgând la bunul simț. Iar aici ne lovim de o altă catastrofală neînțelegere a termenilor.
Se afirmă că “bunul simț” este blând, sentimental, direct dulceag. Nimic mai fals; bunul simț este brutal, fără scuze. Când copiii au strigat, ”Împăratul este în pielea goală” ei nu au fost sentimentali, au fost brutali. Așa și acuma.
Vorbăria “statului paralel” nu poate fi bătută prin argument. Cu un adversar de rea credință nu vei putea câștigă prin argument. Vei putea câștigă înfățișându-i realitatea, FAPTUL. Contra factum est non argumentum. Este elementar.

În urmă acestei înțelegeri și dacă ea va dăinui, cel mai mare câștigător va fi lupta contra terorismului Islamic și cei mai loviți vor fi suporterii lui.
Câștigători laterali, cred, vor fi Israel, Ungaria, Cehia, Slovacia. Iar perdanți vor fi, între alții, și Polonia și România. Două țări care nu au vrut să înțeleagă că putem schimba multe lucruri, dar nu putem schimba geografia și că slugărnicia nu este program politic.

–––––––––––––

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

17 iulie, 2018

În Decembrie, 1989 “exilul” românesc a luat sfârșit.
Cu aproape două mii de ani în urmă învățați ai poporului evreu (unul dintre popoarele cu o profundă experiență și înțelegere a fenomenului exilului) au definit “exilul” drept “”galut”, condiția unei populații dezrădăcinate, în chip silnic înstrăinată și de glia străbună și de valorile care identifică neamul. În mod clar și lămurit acei învățați au stabilit diferența de categorie dintre “exil” și “răspândire” ori diaspora. Consecvent cu această înțelegere este limpede că pentru Români starea de “exil” nu mai există.
Cu toate limitele, care sunt și vor fi ale oricărei așezări omenești, în România funcționează condițiile care îngăduie existența neamului în chip firesc, de continuitate istorică și de civilizație. Dar, chiar și așa, rămâne, ca realitate fizică, existenta unui mare număr de Români trăitori în afară hotarelor României. În cele ce urmează nu mă voi referi la cei care, din pricina unor condiții și nedreptăți istorice pe care, nădăjduim, timpul le va corecta, trăiesc în țări vecine cu România, ci la cei care se află “peste mări și țări”, cei care, măcar parte din ei, au reprezentat “exilul” românesc în Occident.
Între aceștia putem deosebi două categorii distincte.
Sunt cei care, după 1989 au pribegit înspre țări care, nădăjduiau ei, pe drept ori nedrept, le pot oferi condiții economice mai bune. Aceștia pot fi asemuiți celor care își caută un “serviciu” mai bine plătit și ei sunt parte a fenomenului “globalizării” economice. A două categorie sunt acei români care, cum spuneau, au reprezentat “exilul” și au păstrat tradiție și credință românească în condițiile în care ele nu puteau fi observate, decât cu enorme jertfe, în România.
Acești Români străbat o criză de identitate și ei încă, mai caută să își afle rostul de a fi.
După părerea mea ei au două opțiuni. Fie de a se asimila complet țării în care trăiesc, cu riscul de a își pierde identitatea românească de tot, fie de a își păstra o dimensiune românească și aceasta, în chip necesar, va însemna o nouă relație cu România, cu “țara”.
Putem vedea că o parte dintre cei ce au fost “exilul, în momentul de față, sunt depășiți și se comportă ca rămășițe, ca structuri osificate și mumifiate care continuă să folosească, față de România, modelele de exprimare și apreciere rămase din vremea “războiului rece”. Unii dintre ei o fac din neputință de a se “reinventa” alții o fac din rea credință și frustrare. Aceștia din urmă sunt cei care s-au lăsat amăgiți, cel mai adesea din orgoliu prostesc, de către organizații care aveau de scop orice dar nu binele Românilor (gen organizațiile financiarului “deja” internaționalist, George Soros). Acești indivizi, “elită de mahala”, s-au complăcut în a insulta tot ce era românesc și au cules a se vedea marginalizați ca o măturătura scârbavnica. Sunt cei care continua să „lupte” contra unui comunism care nu mai există de aproape treizeci de ani, o generație. Ducând această penibilă „luptă” contra unui adversar care nu există, cu știința sau neștiința,ei sfârșesc prin a insulta tot ce este românesc și a se alătura, în acest chip, celor mai neloiali adversari ai Neamului Românesc. Dar aceasta este ,în „apus” ca și în România, doar o minoritate, o minoritate nesemnificativă gen „imbecilii utili” manipulați de ONG-uri, abominatia #rezist și eisdem farinae. Majoritatea vie a românilor din Occident nu au de ce să practice o asemenea atitudine. Pentru ei rămâne deschisă posibilitatea adaptării la condițiile țării în care trăiesc și păstrarea valorilor românești, a modelului existențial românesc. Pentru ei rămâne dragostea de neamul românesc, țara românească sub pavăza credinței strămoșești ortodoxe. Aceasta înseamnă înțelegerea faptului că “neamul” și “țara” sunt realități istorice și obiective, reale, dar, în același timp, sunt stări și realități duhovnicești. “Din afară” acest lucru este foarte limpede și nu întâmplător, pentru românii din Occident, aceste realități atârnă între lumea văzută și nevăzută și sunt pline de o covârșitoare încărcătură afectivă și emoțională. Conștient și inconștient ele sunt trepte spre mântuire și stare de rugăciune. Mai pe scurt spus, ce rămâne este dragostea de neam și țară si statornicia în Ortodoxie și datoria de a promova bunul lor nume, atâta cât ne stă în putere. În ce privește relația cu starea politică din țară, după părerea mea, românii care trăiesc definitiv în afara granițelor României pot și au datoria să își exprime părere în buna credință, dar cred ca este imoral ca ei să participe la lupta politică sau, altcum spus să se exprime prin vot. Doar cei care trăiesc în România ar trebui să aibă dreptul și datoria să voteze căci pe ei, rezultatul acestui vot îi afectează direct.
Când dorul ne macină, când îl simțim că rana pururea deschisă, ne rămâne un remediu.
Între lacrimi și resemnare putem rosti, uneori tare și alteori în șoaptă, iar cel mai adesea în gând: ȚARA, ȚARA, ȚARA.

–––––––––––––

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

6 iulie, 2018

Politicienii noștri ne-au obișnuit cu etalări de mare elasticitate vertebrală. Totuși, chiar și în această atmosferă a apărut, relativ recent, scurt înaintea alegerilor din 2016, o nouă formațiune politică, un nou partid care, s-a dovedit, își făcuse program politic din “nenorocirea țării’. Ei bine acest nou partid efectiv uluiește prin recorduri de elasticitate vertebrală.
Acest partid, inițial, s-a alcătuit în scopul de a ‘salva” Bucureștiul și a participat la alegerile pentru primar de acolo. După eșecul înregistrat mișcarea a socotit de bine să extindă planurile ei “salvatoare” asupra întregii Românii. Făcând dovadă flagrantă de lipsa de decenta și fibră morală acești “salvatori” și-au debarcat rapid întemeietorul care,aparent,avea anume rudimente de caracter.
Imediat acești zvăpăiați și râzgâiați s-au angajat în cele mai stridente manifestări de exchibiționism politic. În cea mai mare grabă au preluat, fără urmă de discernământ, cele mai țipătoare mesaje ale Organizațiilor Ne-Guvernamentale (în zdrobitoarea lor majoritate finanțate de către “déjà” internaționalistul George Soros, azi aflat într-un salutar amurg), ale abominației #rezist (emanație a aceluiași financiar în putrefacție) și s-au aflat mereu în fruntea “imbecililor utili”, a masei de manevră care protestează fără să știe de ce sau pur și simplu din temperament.
Între altele, năstrușnicii și puținteii la minte “salvatori”, s-au alcătuit în promotorii tuturor minorităților și în campionii apărării “drepturilor” acestor minorități: de la romi la evrei și la sodomiți.
Cu puțină vreme în urmă o lege drastică împotriva “anti semitismului” a fost trecută prin Parlamentul României și aplaudată în lacrimi entuziaste de către “salvatori”. Atunci când o lege similară, de dată asta condamnând “anti-românismul”, a fost propusă, cu furie “salvatorii” au protestat. Prioritățile “salvatorilor” par a fi oriunde, dar nu acolo unde sunt în joc interesele Neamului Românesc.
La fel s-au manifestat “salvatorii” față cu scandalosul amestec al ambasadelor “apusene” în treburile interne ale României. Amestec care a avut loc cu scurtă vreme în urmă. Din nou coloana vertebrală a “salvatorilor” s-a dovedit a avea fermitatea trestiei în furtună. Aceiași “salvatori” au căutat să introducă în Parlament scandalagii de profesie, încălcând grosolan normele de conduită politică; dovedind nesimțire.
Dar iată că aceiași “salvatori” au apărut cu o altă neghiobie, necuviință și mostră de crasă rea credință.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Record de elasticitate vertebrală” →

De foarte multe ori auzim sau spunem, nimic nu este nou sub soare, toate au fost și în esență asistăm la o repetiție nesfârșită a unor lucruri și stări care au fost și rămân și doar detaliile nesemnificative sunt altele, dacă și atâta.
Este o imagine tristă, deprimantă, fără chemare și în ea se cuprinde ascuns îndemn la trândăvie fizică și morală și implicit la păcat.
Da, este un fapt că lucrurile esențiale și materiale rămân în starea lor constantă. Este la fel de adevărat că cele necesare menținerii existenței: lumina, aerul, apa în continuare ne înconjoară și ne mângâie. Este adevărat că “oamenii” arată la fel că în trecute vremi istorice. Dar starea lumii nu este aceiași, ea este alta și a fost alta, s-a preschimbat în totul aproape generație după generație de oameni. Iar în ce privește mentalitățile omenești modificările au fost cel mai adesea dramatice, în bine sau în rău. De fapt asistăm la dezvoltarea simultană a două mișcări, una de stagnare și altă de preschimbare, pe plan material și moral.
Pentru a putea înțelege mai bine aceste lucruri este nevoie să ne reamintim că această existență care ne înconjoară este o stare “nefirească”. Lumea și Omul nu au fost create pentru a fi în prezenta condiție. Prezenta condiție este consecința separării Omului de Dumnezeu și izgonirii omului în “lume”. Omul nu se află în “Raiul unde l-a vrut Dumnezeu”, se află în exil. Pentru aceia care se consideră  “ateiști” aceste adevăruri enunțate se fac într-o formă mult mai contorsionată și complicată dar în esență concluzia este aceiași: ”lumea” nu este o stare ideală. Întrebarea fundamental care stă în față oamenilor, a tuturor, indiferent de credință este aceiași, ce poate face “omul” spre a scăpa sau diminua ceva din răul “lumii”? Răspunsurile date de către cei legați de materie au fost multe și ele s-au numit: comunism, fascism, capitalism, și acuma în urmă “globalism”. Catastrofele produse de “ism-ele” trecute le știm, pe cele pe care le produce actualul “ism” le vedem și simțim. Dacă am avea minimal bun simț ar trebui să admitem că toate, absolute TOATE au eșuat lamentabil, unul însoțit de mai mare suferință decât cel anterior. Explicația, din punctual de vedere al unui credincios, este simplă. Starea de păcat, persistența în ea nu poate genera decât tot păcat și întotdeauna unul mai mare. Putem să ne uităm la câteva “cazuri”.
Ce produce excesul etilic sau de droguri? O enormă stare de rău și confuzie.
Cât de complicat, umilitor și penibil este o efortul de a ieși din “infidelitate”.
Cât de greu este unui mincinos să mențină iluzia minciunii. Cât efort de memorie și consum nervos sunt incluse. Iar, pe de altă parte, a spune adevărul nu implică nici o trudă.
Dar dincolo de toate detaliile stă adevărul că în fapt starea oamenilor se poate schimba și se și schimbă printr-un efort de transformare permanentă, prin “întoarcerea” de la căile rătăcite, prin “metanoia”.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Cum toate se înnoiesc” →

Cauza principală a răului care persistă în lume și de când este lumea, este mândria. Încă mai grav, dincolo de neputința de a ne controla mândria, stă și împrejurarea că, sub inspirația negativității pure, a necuratului, mândria a căpătat nespus de multe forme. Atâta de multe că din comoditate și lașitate nici nu mai suntem capabili să recunoaștem patima în sine. Una dintre cele mai grave forme de ignorare a mândriei este neputința și ne-voința de a asuma povara responsabilității personale, „vina” personală. Iar acesteia îi urmează una dintre cele mai pierzătoare înșelări, cea dintre mândrie și smerenie, înșelarea că am fi smeriți atunci când de fapt ne scăldăm în mândrie și părere de sine.
Mereu vom afla o „explicație”, o „scuză”, vom căuta „vina” altcuiva.
Așa cum spuneam această formă de păcat dăinuie de la începutul stării noastre pământești, în mai multe feluri se poate spune că acest păcat a fost chiar cauza, sau oricum a contribuit decisiv, la alungarea noastră din Rai.
Întrebați despre neascultarea lor atât Adam, cât și Eva s-au grăbit să dea „vina” pe altcineva; ea pe îndemnul șarpelui, el pe îndemnul femeii sale. Acele „scuze” șchioape nu au fost luate în seamă, și pe drept cuvânt, și astfel ne aflăm în rușinoasa condiție în care suntem. Dramatic este însă că de atunci și până acuma nu am învățat nimic și încă mai rău persistăm în aceiași „scuză”: „altcineva” este de vină. Cel mai adesea „cel plecat”.
Că așa este limpede ne-o spune Mântuitorul,: „Vai vouă cărturari și farisei fățarnici, că zidiți mormintele proorocilor și împodobiți pe ale drepților. Și ziceți: De am fi fost noi în zilele părinților noștri, n-am fi fost părtași cu ei la vărsarea sângelui proorocilor. Astfel, dar, mărturisiți voi înșivă că sunteți fii ai celor care au ucis pe prooroci. Dar voi întreceți măsura părinților voștri.”(Matei,23,29-32)
Aceste Cuvinte sunt nespus de amenințătoare.
Ele arată cel puțin câteva lucruri.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: ,,Vina” celui care a plecat” →

În viața publică românească continuă, prin voința puterii legislative, a Parlamentului ales prin vot liber, acțiunea de așezare a sistemului judiciar în normalitate. Au fost emise legi care stabilesc că autoritatea se cuvine corpului ales și au fost luate măsuri ca oficiile “paralele” să dispară. Această acțiune era de mult necesară dar, mai bine mai târziu decât niciodată. În legătură cu cele pomenite trebuie subliniat un fapt.
După ce, cu voia lui Dumnezeu, comunismul a căzut în Răsăritul Europei, sistemul politic și populația erau traumatizate și confuze. De această stare au profitat cinic Apusul”liberal”. Acest apus “liberal” a manevrat ca în țările est europene să apară oficii “paralele”, independente de puterea aleasă și aflate sub controlul deplin al acestor cercuri de interes, larg definite ca “apusul liberal”. Scopul era cinic și malign.
Datorită condițiilor care existau, transferul de bunuri economice, ”privatizarea”, s-a făcut prin rapt și nedrept.Tot soiul de directorași de întreprindere, brusc, au devenit patroni și proprietari ai țării. Aceștia sunt “neamul prost” care stăpânește țara. Dintre ei s-au ales și “politicienii” care, cel mai adesea, seamăna cu șefi de gașcă, dacă nu cu bulibașe sadea.Toți sunt incorecți, toți sunt aflați în afara legii, toți ar putea fi puși sub acuzație și apoi sub pază. Aici intervine rolul oficiilor “paralele”. Aceste oficii, prin “procurori” naimiti, pun sub acuzare pe cine vor și încă mai exact pe cei care sunt incomozi pentru “apusul liberal”. Repet această stare a existat în tot Răsăritul Europei. Dar țările și popoarele s-au deșteptat și această situație aberantă, fals prezentată de “apusul liberal” ca “independenta judiciarului” (care este cu TOTUL altceva), a luat sfârșit: în Ungaria, în Polonia, în Cehia, în Slovacia. Bun înțeles “apusul liberal” a spumegat cu fiere și tot brusc aceste țări pomenite au fost numite, ”neliberale”, ”putiniste” sau încă mai rău.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Disperare neputincioasă” →