Al. Florin ŢENE – Mihai Eminescu spunea: “Nu există fără îndoială o mai mare tiranie decât cea demagogică”

Decalogul 30 pentru ziariști

1. Mihai Eminescu scria:„Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că politica ce se face azi în România şi dintr-o parte şi dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata şi deplina înţelegere a instituţiilor noastre de azi ne trebuie o generaţiune ce-avem de-a o creşte de-acu-nainte. Eu las lumea ca să meargă cum îi place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele ţării e creşterea morală a generaţiunii tinere şi a generaţiunii ce va veni. Nu caut adepţi la ideea cea întâi, dar la cea de a doua sufletul meu ţine ca la el însuşi.“                        

2. O îndoială despre un articol pe care la-i scris face cât toate articolele pe care le-ai publicat.

3. Într-o societate invadată de minciuni, a scrie adevărul e un act de mare curaj.

4. Adevărurile sunt ușor de înțeles imediat ce sunt descoperite, important este să le descoperi și să le scrii.

5. Cel mai greu de păstrat în scrierea articolelor este echilibru și echidistanța.

6. Taina pe care o trăim în viață nu constă a o trăi, ci în a ști pentru ce trăim.

Continue reading „Al. Florin ŢENE – Mihai Eminescu spunea: “Nu există fără îndoială o mai mare tiranie decât cea demagogică”” →

Al. Florin ŢENE: Istoria presei are o primă sarcină să refelcteze asupra contribuției jurnalismului la dezvoltarea societății*

Decalogul 29 pentru ziariști

1.Există în istoria jurnalismului un singur drum, predestinat, sau în fiecare moment mass media se află, fie că este sau nu conștientă, în fața unei multitudini de alternanțe istorice, dintre care lasă hazardul să aleagă, dacă ea însăși nu este capabilă să o facă ?

2. Istoria jurnalismului la noi se raportează, într-un fel sau altul, la trecutul reprezentat de corifeii presei românești începând cu Eminescu, prezentul reprezentat de ziariștii aflați mai toată seara pe micile ecrane, și viitorul acesteia.

3. Dacă raportarea la timp este un act caracteristic oricărei redacții, modalitățile ei sunt extrem de diferite. Redacțiile ziarelor gândesc timpul în moduri diferite. Ce anume explică ddiferențierea? Prima explicație este de tip culturalist. Blaga explică bine în Ființa istorică.O a doua explicație pune în evidență gândirea socilologică.

4. Timpul de lungă durată și încetinit proiectat în prezent și viitor este timpul comunităților sătești și entice care încep să fie depopulate.

5. Timpul înșelător , este aparența lungii durate și al încetinelii, el ascunde virtualități de crize bruște și neașteptate. Este timpul specific marilor orașe sau al “publicului captiv “politic al televizunii.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Istoria presei are o primă sarcină să refelcteze asupra contribuției jurnalismului la dezvoltarea societății*” →

Al. Florin ŢENE: 137 de ani de la nașterea ziaristului și scriitorului Cezar PETRESCU prietenul lui Gib I. Mihăescu

Cezar Petrescu, viitorul scriitor precoce, s-a născut la  1 dec. 1882, în cornuna. Hodora-Cotnari, jud. Iași.

A fost fiul lui Dimitrie D. Petrescu, doctor în stiinte agricole de la Paris, prof. la școala de horticultură din Roman, și al Olgăi (născută Comonița), descendentă a unei vechi familii de boieri din ținutul Neamț.

Primii doi ani de studii le-a făcut  acasă  între anii 1899-1901, urmatorii doi îi face la Roman (1901-1903). Liceul îl urmează la Iasi, apoi la Roman unde a dat bacalaureatul în anul   1911. Încă din timpul liceului începe să scrie fără să publice.Urmeaza Facultatea de Drept a Universității din Bucuresti, obținand licența in 1915. Debutează cu nuvela “Scrisori” în revista “Sămănătorul” în anul 1907. Colaboreaza la “Facla”, “Opinia”, “Versuri si proza”, “Cronica”, “Chemarea” s. a. In timpul primului razboi mondial, este reformat,apoi fiind functionar. În decembrie. 1918 se mută la București, unde intră în ziaristică: codirector la revista. social-politica “Hiena “(1919), redactor la “Adevărul”, “Dimineața”, “Bucovina”, Țară nouă, apoi s-a mutat la Cluj, împreună cu Gib I. Mihăescu unde  lucrează la ziarul “Vointa” (1920) si ]ntemeiaza impreuna cu Gib I. Mihaescu si Adrian Maniu, revista “Gandirea” (1921). Debut editorial cu “Scrisorile unui răzes” (1922), având drept model „scrisorile” lui A. Daudet și fiind, structural și stilistic, textele unui neosămănătorism programatic. A continuat să scrie proză scurtă (nuvele, povestiri): Drumul cu plopi (1924), Omul din vis (1925), Omul care și-a găsit umbra (1928), Aranca, stima lacurilor (1929), paralel cu munca la primul său roman,” Întunecare”. Bolnav, revine la Bucure;ti (1923), intră în redacția cotidianului lui N. Iorga, “Neamul românesc”, părăsește cercul “Gândirii” în anul, 1925 și fondeaza ziarele “Cuvantul” si “Curentul” (1928). Apariția romanului”Întunecare” (1927-1928), amplă frescă socială a primei conflagrații și a anilor `20, cu profundă dezamăgire a „jurămintelor trădate”, îi aduce consacrarea. Publică numeroase alte romane, organizate într-o vasta „cronica romaneasca a veacului XX”, ale carei secțiuni și motivații de concepție le expune în prefața. la “Plecat fără adresă” (1932), “Calea Victoriei” (1930), “La Paradis general” (1930), “Comoara regelui Dromichet” (1931),” Baletul mechanic” (1931), ‘Oraș patriarchal” (1933), “Aurul negru” (1934),”Cheia visurilor” (1935, 1907 ,1935-1943); “Duminica orbului “(1935), “Ochii strigoiului” (1942), “Carlton” (1944), “Adapostul Sobolia” (1945), “Razboiul lui Ion Săracu” (1946), “Tapirul” (1946-1947) s. a. A dat o ampla reconstituire biografica (romanțată) a vieții lui Eminescu în trilogia” Luceafarul”, “Nirvana,” “Carmen saeculare” (1935-1938). Autor al catorva cărti pentru copii, cu o mare audiență, devenite „clasice”: “Pif Paf Puf “(1930), “Fram, ursul polar” (1932). Primește Premiul National pentru proză (1931).Este secretar general în Ministerul Artelor (1936). Apoi devine director al ziarului oficios România (1938), al revistei. “România literară” (ambele suprimate în 1940). Și-a cumpărat casă la Bușteni unde este acum muzeul Cezar Petrescu, pe care am vizitat-o cu ani în urmă. In hol mobilierul este format din fotolii, canapele, măsuțe, iar pe pereti sunt tablouri în acuarelă. Ne atrag atenția statuile lui Cloșca și Crișan realizate tot de O. Han, daruite scriitorului. De o parte și de alta a holului se găsesc, simetric, câte două camere, care în timpul vieții scriitorului aveau destinații diferite: dormitorul mamei și cel al soției, în dreapta, sufrageria și biroul de primire, în stânga.

În încăperile din dreapta sunt expuse fotografii de familie, caietul de elev, file din jurnalul personal, volume cu dedicațiile primite, lucrări, tipărite și manuscrise. In încăperile din dreapta sunt expuse fotografii de familie, caietul de elev, file din jurnalul personal, volume cu dedicațiile primite, lucrări, tipărite și manuscrise.

Camerele din stânga-sufrageria și biroul de primire-sunt mobilate corespunzator: masa și scaune, biblioteca-studiou, rafturi cu ceramică, vaze servicii de masă și de cafea, tablouri, etc.

Incăperile de la etaj sunt amenajate ca în ultimul an al vieții lui Cezar Petrescu. In camera de lucru sunt biroul cu două corpuri, pe care se află o mapă cu un manuscris, tocuri, creioane, etc., un dulap, o etajeră, o măsuță cu serviciu de cafea, servieta, batista și pălăria scriitorului din fetru. In camera alăturată – cabinetul de presă. Biblioteca se află în prelungirea holului, de care este desparțită printr-o ușă de fier forjat. Cele doua rânduri de dulapuri cu cărți ocupa doi pereți mari. Din această cameră se intră într-o verandă îngustă și lungă, cu vedere spre valea Prahovei, în care se află un birou mic din lemn de brad, o măsuță, fotolii de pai, tablouri, etc. Tot la etaj era și dormitorul scriitorului.

Întâlnindu-se într-o seară la Capșa cu Geo Bogza și Eugen Jebeleanu, care se plângeau că nu au bani, că poezia nu îi ajută în acest sens, Cezar Petrescu le plătește consumația, spunându-le: Măi băieți, scrieți ca mine un roman pe săptămână și atunci veți avea ce să mâncați și să vă cumpărați o vilă la Bușteni.

Dupa al doilea razboi mondial, este primit   membru al Academiei. (1955), scrie câteva proze convenționale, încercând o adaptare a viziunii sale istorice la noile realităti:”Doctorul Negrea” (1949), “Vino și vezi” (1954), “Ai noștri ca brazii” (1955),”Oameni de ieri, oameni de azi, oameni de maine” (1955) etc, sub nivelul literaturii sale anterioare. încearca o racordare a „cronicii” sale epice cu „rădacinile altui veac” într-o serie de fragmente romanești axate pe momente din secolul al XlX-lea: “Ajun de revolutie 1848” (1954), “Vladim sau Drumul pierdut” (postum 1962), unde regăsim timbrul propriu scrisului său. înainte de moarte, și-a revăzut întreaga creație nuvelistică: “Cele dintai povestiri” (1958), “Drumul cu plopi” (1961). Aceste din urmă cărți au fost impuse de regimul comunist-criminal.Câteva interesante reflecții de creatie, însemnări de laborator etc. în “Scriitorul și epoca sa” (1956), “Mărturiile unui scriitor” (1957). A tradus, și a  colaborat., sau a „stilizat” traduceri din Balzac, Șolohov, Fadeev, Ajaev, Gladkov, Gorki, A. M. Tolstoi si Lev N. Tolstoi. Traducerile din scriitorii ruși și sovietici au fost impuse de programele edituri Cartea Rusă și de Ministerul Propagandei.Literatura lui Petrescu a fost  foarte gustată în epocă, având un imens succes de public, cu toate rezervele formulate de critica de autoritate, ambiția sa cuprindea într-o ampla frescă epică momentele nodale ale istoriei societății românești de-a lungul unui întreg secol (de la 1848 până după 1934), din perspectivă critică a unei pozitii patri-arhaiste, ostilă capitalismului, cu argumente ideologice conservatoare, urmărind ravagiile unui sistem economico-social asupra destinelor individuale („inadaptabilul”) și colective (clasele, geografia „provinciei”, și a capitalei) într-o tonalitate sceptică, decepționată, sumbră, cu o reală percepție premonitorie a unui sfârșit de epocă.

Obsesia fundamentală a literaturii lui PETRESCU este ideea unui destin tragic, marcând – sub raport individual și colectiv – lumea romanească a veacului XX, surprinsă în momente de răscruce. Scriitorul crede într-o „fatalitate” ce apăsa asupra noastră, născută din conjugarea factorilor istorici, geografici, social-politici generatori ai unui echilibru instabil, între Orient și Occident, trecut și prezent, sat și oraș, patriarhalitate și civilizație tehnică etc. Sentimentul unei instabilități se conjuga cu paseismul și cu retorica unei deziluzii în promisiunile (eșuate) ale „fericirii planetare” anunțate, in pragul veacului, de marile progrese ale știintei și tehnicii. De altă parte, presentimentul unei destrămări generale, vizând toate straturile societății, anunța un viitor de prăbușiri apocaliptice. Cariera prodigioasă a gazetarului il familiarizează pe PETRESCU cu cele mai diverse medii, de la formele de existentă ale țărănimii (Apostol, 1907) la mutațiile spectaculoase ale procesului industrializării capitaliste (Comoara regelui Dromichet, Aurul negru), la straturile vieții „târgurilor unde se moare” (Oraș patriarhal. La Paradis general) ori ale orașului tentacular, cu lumea interlopa, a „faptelor diverse” (evocată încă din nuvele) și a mediilor potentaților politici, intelectualilor, boemei artistice etc. (Calea Victoriei, Duminica orbului. Cheia visurilor, Carlton). Concluzia radiografiei întreprinse pe orizontală (ca o „geografie” a lumii contemporane, în topografia sat-oraș-capitală) și pe verticală (în sondajul istoric: „rădăcinile” dramei căutate în veacul trecut, antagonismul tolstoian „război și pace”, coborârea în psihologia abisală: „fantasticul interior”) o „identitate în deznădejde” a grupurilor sociale în conflict, lipsa soluțiilor într-o lume amenințată cu iminenta prăbușire. Minată de contradicții insolubile, aglutinând forme rezistente de feudalism și patriarhalitate cu rapide (și inaderențe) prefaceri tehnice, sociale, politice – societatea contemporană poartă însemnele miticului animal evocat de Rabelais, Katoblepas, care se autodevora grotesc-tragic. Exista in primele proze ale lui PETRESCU o surprindere a derivei lumii rurale, comuna deocamdata cu atmosfera romantismului minor caracteristic literaturii inceputului de secol (M. Sadoveanu, Al. Bratescu-Voinesti, Em. Gar-leanu, Sandu-Aldea, I. A. Bassarabescu s. a.), cu o asociere a unui pesimism conventional, identificat nu in procesul amplu, cat in faptul marunt, banal ori senzational (Scrisorile unui razes, Drumul cu plopi, Omul din vis, Carnet de vara etc). Ulterior, PETRESCU a vazut aici o „lichidare” progresiva a atitudinilor samanatoriste, o desfacere de plasa ideologica a unui curent care-si pusese amprenta nu numai asupra creatiei lui, ci si a „generatiei” antebelice. Cu intunecare, primul sau roman-fresca, intervine in optica operei (razboiul) si in consecintele asupra individului reprezentativ pentru o sensibilitate si un comportament: „invinsul”. Plonjarea in fantastic (Aranca, stima lacurilor, Simfonia fantastica, Baletul mecanic) si in socialul imediat (Calea Victoriei, Comoara regelui Dromichet, Aurul negru) il conduce pe prozator catre descifrarea unui nex al alienarii, din perspectiva caruia se cladeste viziunea ciclica a „cronicii” epice din 1932.

In prefata la Plecat fara adresa, ideile receptate anterior din lectura lui N. Iorga, a lui C. Stere (filtrare a lecturii scriitorilor rusi si topos al „omului de prisos”) se combina cu explicatiile recente ale lui N. Berdiaev din Un nou ev mediu (1924). Antagonismele de clasa (mereu prezente) sunt amplificate insa prin conflictul declansat intre doua tipuri de civilizatie (patriarhala si capitalista; traditionala si moderna), intre doua moduri cardinale de existenta (oriental – occidental) si intre aparenta si esenta, legate si de pozitia geografica si de „rascruce” a lumilor, tipica istoriei nationale. Aceste „dualisme” ar conferi lumii romanesti „identitatea in deznadejde” a tuturor categoriilor aflate in campul de observatie, „apologie a invinsilor”, mai precis a victimelor miturilor modeme, fantasmelor, fictiunilor masinii, progresului etc., toate generatoare de dezechilibru, incertitudine, singuratate, „inversunat sa puna stapanire pe planeta, sa-si creeze o fericire planetara, de animal planetar, omul a pierdut sensul cosmic al vietii”; omul „interior” a fost abandonat unei totale solitudini, fericirea promisa de profetii capitalismului s-a dovedit simpla iluzie. In locul implinirilor sociale si morale, asistam la o degringolada venala, corupta, sterila, macabra anuntand apropierea unor dezastre de apocalipsa (Ochii strigoiului, Carlton, Adapostul Sobolia). Epuizarea rapida a energiilor, nesiguranta interioara, dezechilibrul psihic devin consecintele in plan individual ale procesului istoric: „Niciodata omul n-a fost mai nefericit decat astazi, fiindca niciodata nu s-a gasit mai inalt suspendat in vid, fara reazem interior intr-o societate in lichidare, care se autodevora.” (Prefata la Plecat fara adresa). Esential, asadar, proza lui PETRESCU ridica problemele acute ale epocii in consonanta cu proza europeana contemporana: prelungirea tehnicii naturaliste (preferinta acordata atmosferei asupra intrigii, pictura a „mediului” actionand eroziv asupra personajelor), coincidenta de viziune cu proza lui Thomas si Heinrich Mann, cu Jules Romains, G. Duhamel, Musil sau Friedo Lampe, prin comuna idee a unei civilizatii bolnave si a sensibilitatii sale. Univers populat de „oameni fara calitati”, sentiment al unui „unanimism” de semn negativ, lume de frustrati, cavaleri de industrie, boemi, ratati superiori (indeosebi artisti), arivisti, decrepiti, decavati, anarhisti, fauna ambigua, recrutata din intreaga scara sociala, de la declasati si lumpeni pana la aristocratia de sange (ori a banului) si la exponentii puterii politice. Cu toata aceasta diversitate balzaciana, tipologia prozei lui PETRESCU ramane, paradoxal, monocorda, reductibila la figura, singura plauzibila, a „invinsului”, continuand, in alt peisaj istoric, drama lui Dan al lui Vlahuta ori a lui Andrei Rizescu, eroul lui Bratescu-Voinesti. De la Radu Comsa (cap de serie, erou construit cu o mai aplicata arta a desenului psihologic) pana la Bogdan Cernegura (din Ochii strigoiului), personajele predilecte ale scriitorului sunt animate de acelasi numitor comun al mentalitatii, reactiilor, gesticii si destinului. Experienta iterativa a eroilor lui Rea „dezradacinatului” si „inadaptabilului” sortit esecurilor, infrangerilor, ratarii sau gestului disperat. Accentul fantastic ori senzational din unele romane nu face decat sa sublimeze impactul cu o realitate inaderenta, caracterul conventional al intrigii fiind aici inca mai evident. Scriitorul ramane mai personal in evocarea epica lenta, lipsita de spectaculos, a existentelor crepusculare, impregnate de atmosfera decadenta, nu strain aici de situl unei „art nouveau” atunci la moda. Informat si deschis experientelor estetice PETRESCU era de altfel la curent cu miscarea mondiala a prozei interbelice, cautand, cu ostentatie uneori, sa se „puna de acord” cu tehnicile ei modeme: montajul epic influentat de cel cinematografic, sectiunea transversala intr-o realitate temporala ori spatiala, alternanta simbolica a planurilor, rapida (cateodata simultana) schimbare a cadrelor etc., inclusiv ideea-pilot a „romanului marelui oras” (introdusa de Manhattan Transfer al lui Dos Passos, 1925, si de Berlin Alexan-der Platz al lui Doblin, 1929), preluate cu destul fler scriitoricesc de PETRESCU in Cheia visurilor, Duminica orbului, Calea Victoriei, Carlton. Aceasta tehnica narativa vizibil moderna se afla insa intr-o permanenta inadecvare cu stilul stufos, „sadovenian”, al prozei cezarpetresciene mereu trasa indarat spre ritmurile verbale lenese ale povestirii traditionale. Observatia realista, acida, nervoasa a gazetarului e „tradusa” intr-un discurs pletoric, arborescent, asociativ si livresc cu ostentatie, pricina a desuetudinii acestei proze, altfel atat de receptiva la problematica epocii si la chestiunile de estetica a romanului nou.

PETRESCU e unul dintre putinii prozatori romani prin excelenta citadin, evoluand fara prejudecati si stinghereli in mediile cele mai felurite, create de diversificarea societatii noastre postbelice; el sesizeaza cu acuitatea observatorului cu indelunga experienta o fenomenologie caracteristica simptomele si diagnoza maladiilor ce macina lumea sa, chiar daca solutiile lipsesc ori se limiteaza la paleative morale. PETRESCU e, prin fibra intima a talentului sau, un reporter avid de actualitate, ancorat in prezentul miscator si cu greu sesizabil fara prejudecata „perspectivei”, dispus sa investigheze tot ce-i cade sub ochi. Daca prejudecata calofila n-ar fi alterat stilistica discursului, el ar fi putut depasi, prin idei si organica viziune asupra lumii, cat si printr-o arhitectura epica impresionanta, pe marii sai contemporani, pe care i-a concurat, de altfel, in cea mai larga si populara audienta de public. Posteritatea, in acord cu sentintele criticii interbelice, a corectat sensibil relieful scriitorului. PETRESCU este un caz interesant de creator divergent, la care ideile si proiectele, mult mai interesante, o iau inaintea realizării estetice, aceasta mânată de multiple carențe.

OPERA

Scrisorile unui razes, Bucuresti, 1922 (ed. II, 1929; ed. definitiva, 1941); Drumul cu plopi, Bucuresti, 1924 (ed. definitiva, 1942); Omul din vis, Craiova, 1925 (ed. definitiva, 1945); intunecare, I, Bucuresti, 1927; II, Craiova, 1928 (ed. II, Bucuresti, 1929; ed. definitiva, 1943); Carnet de vara, Craiova, 1928; Omul care si-a gasit umbra, Bucuresti, 1928; Aranca, stima lacurilor, Bucuresti, 1929 (ed. definitiva, 1943); Simfonia fantastica, Bucuresti, 1929 (ed. definitiva, 1944); Calea Victoriei, Bucuresti, 1930 (ed. definitiva, 1943); Flori de gheata, Bucuresti, 1930; La Paradis general, Bucuresti, 1930 (ed. definitiva, 1942; reed. 1970); Pif Paf Puf Bucuresti, 1930; Cain si Abel, Bucuresti, [1930]; Comoara regelui Dromichet, Bucuresti, 1931 (ed. definitiva, 1943); Baletul mecanic, I-IL, Bucuresti, 1931 (reed., 1975); Kremlin, Bucuresti, 1931; Plecat fara adresa, 1900, Bucuresti, 1932 (ed. II refacuta, cu un cuvant inainte in doua versiuni ale autorului si o prefata deM. Gafita, Bucuresti, 1973); Fram, ursul polar, roman pentru copii, ilustratii de N. N. Tonitza, Bucuresti, 1932; Oras patriarhal, I-II, Bucuresti, 1933; Apostol, Bucuresti, 1933 (ed. definitiva, 1944); Miss Romania, I Nepoata hatmanului Toma; II Floarea de agave, Bucuresti, 1933; Aurul negru, Bucuresti, 1934 (ed. definitiva, 1943); Aurul negru. Comoara regelui Dromichet, Bucuresti, 1949 (alte ed. 1956; 1961; 1974); Greta Garbo, desene de N. N. Tonitza, Bucuresti, 1934; Cheia visurilor, Bucuresti, 1935; Duminica orbului, Continue reading „Al. Florin ŢENE: 137 de ani de la nașterea ziaristului și scriitorului Cezar PETRESCU prietenul lui Gib I. Mihăescu” →

Al. Florin ŢENE: Televiziunea este fereastra deschisă spre lume*

Decalogul 28 pentru ziariști

1. Copii de la noi petrec multe ore în fața televizorului, calculatorului și Huawei (telefon mobil). Chiar mai multe decât la școală?

2. Un miliard de oameni au vizionat transmisiunile cu ocazia aselenizării. Au fost vizionate în o treime din țările globului.

3. Într-un studio din 11 țări, s-a constatat că vizionarea programelor de televiziune a dus la scăderea orelor de somn.

4. Casele de la noi care au wc în curte au televizor.

5. Sunt telespectatori care își organizează ziua în funcție de ce se spune dimineața la la televizor la emisiunea “Horoscop”.

6. Tipul de învățare stimulat de tehnologiile telecomunicațiilor depinde mai mult de structura societății decât de capacitățile tehnologiei.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Televiziunea este fereastra deschisă spre lume*” →

Al. Florin ŢENE: Televiziunile au uitat de rolul lor în promovarea culturii*

Decalogul 27 pentru ziariști

 

1. Televiziunile noastre au uitat că un rol importat al lor este de a promova emisiuni culturale și nu “bombe “mincinoase.

2. Prezența violenței în emisiunile de televiziune este astăzi incontestabilă.Ele motivează acest fapt pentru îndeplinirea retingului.

3. Există un cerc vicios în acest domeniu.Vrând ne vrând televiziunile noastre educă abonații în spiritul brutalității, bârfei și a minciuni.

4. Televiziunea a devenit mai ales un produs pasiv, neparticipativ la educație.Majoritatea programelor sunt sedative, nu stimulatoare.

5. E necesar ca măcat Televiziunea Națională ar putea să încurajeze învățarea interactivă, participativă. Nu se pot nota pași semnificativi în această direcție.

6. Puterea banului dirijează greșit televiziunile de la noi.

7. Există în televiziunile de la noi un sistem în cadrul căruia stăpânii mai mici sau mai mari ai acestora se concurează în a obține un câștig cât mai mare de pe urma reclamelor ce fac apel la puterea de cumărare a telespectatorilorpe care îi pot condiționa prin programele lor.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Televiziunile au uitat de rolul lor în promovarea culturii*” →

Al. Florin ŢENE – Un obiectiv ce trebuie să stea pe agenda jurnaliștilor: de ce este blocată învățarea inovatoare*

Decalogul 26 pentru ziariști

1. Printre multele obstacole care împiedică apariția învățării inovatoare, patru au o importanță deosebită: mentalitatea, rămânerea în proiect, folosirea eronată a puterii și existența impedimentelor structurale.

2. Distanța dintre învățarea cibernetică și cea umană este egală cu pasul dintre menținere și inovație.

3. Diferența dintre acestea este egală cu cea dintre conservarea valorilor și inovarea lor, dintre autoreglarea automatelor și participarea oamenilor și dintre menținere și inovare.

4. Cursa înarmărilor este un obstacol serios în calea învățării inovatoare.

5. Aproape jumătate din oamenii de știință din lume sunt angrenați în cercetarea și dezvoltarea militară.

6. Presa are un rol important în ameliorarea cursei înarmărilor și instalarea păcii în lume.

7. Secretul și misterul din domeniul militar contaminează inevitabil dezvoltarea învățământului civil.

Continue reading „Al. Florin ŢENE – Un obiectiv ce trebuie să stea pe agenda jurnaliștilor: de ce este blocată învățarea inovatoare*” →

Al. Florin ŢENE: Dorul este o expresie a sufletului, iar dorința este o cerință a fizicului*

Decalogul 25 despre  ziariști

1.Este greu de imaginat o mai mare deschidere pentru științele umaniste și pentru științele sociale decât marcarea unui progres în înțelegerea modului cum funcționează procesul învățării.

2. Jurnalistul dacă dorește să fie apreciat de cititori, trebuie să fie gata să accepte excluderea din redacție de către patron.

3. Dacă redacția este poarta spre cititor, articolul scris de ziarist este cheia care o deschide.

4. Îmbunătățirile aduse în cadrul mijloacelor de comunicare în masa depend și de jurnaliștii dornici și pregătiți să le utilizeze în mod constructive.

5. Ritmul schimbărilor tehnologice în domeniul internetului, televiziunii și telecomunicațiilor este atât de rapid, încât multe personae nu sunt în stare să țină pasul cu dezvoltarea lor.

6. Dialogul în trei într-o redacție este o experiență ce recompensează, mai ales când urmează a fi tradus într-o poziție comună în formă scrisă.

7. Deși această întreprindere colectivă a fost pentru noi o sursă de putere, suntem perfect conștienți de slăbiciunile pe care cititorul le va sesiza în cee ace privește fluența și exprimarea ideilor.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Dorul este o expresie a sufletului, iar dorința este o cerință a fizicului*” →

Al. Florin ŢENE: 10 ani de la înființarea Filialei Constanța-Dobrogea a Ligii Scriitorilor Români

      

Cu ocazia împlinirii a 10 ani de activitate, Filiala Ligii Scriitorilor Români Constanța-Dobrogea este recompensată cu Diplome și medalia Virtutea Literară

           În luna noiembrie, anul acesta, se împlinesc 10 ani de la înființarea Filialei Ligii Scriitorilor Români, În această perioadă membri acestei filiale au organizat multiple activități în slujba culturii, Limbii și Literaturii Române.

          Având ca președinte pe scriitorul Alexandru Birou, alături fiind talentata scriitoare Vasilica Mitrea, această filială, împreună cu toți membri, au lansat cărți, au organizat excursii tematice, recitaluri de poezie și spectacole de muzică și poezie.

         Cu ocazia sărbătoriri a 10 ani de la înființare, Filiala Dobrogea-Constanța va organiza o amplă manifestare culturală, în cadrul căreia Conducerea Ligii Scriitorilor Români va înmâna Medalia VIRTUTEA LITERARĂ domnului Alexandru Birou, președintele filialei, doamnei Vasilica Mitrea i se va înmâna DIPLOMA VIRTUTEA LITERARĂ, iar  revistei DOBROGEA CULTURALĂ și colectivului de redacție vor  primii  DIPLOMA DE EXCELENȚĂ.

         Dorim tuturor membrilor Filialei Constanța-Dobrogea, sănătate, inspirație și spor în activitatea acestora în slujba culturii române.

 

Președinte național al Ligi Scriitorilor

Al.Florin Țene

Al. Florin ŢENE: Poetul Teofil Mândruțiu “Pe drumuri pe sub mare “ cu un “ Pumn de praf și pământ“

    Un poet al căutărilor pentru  înțelegerea misterului divinității este poetul Teofil Mândruțiu, autor a mai multor volume de poezie. După ce a debutat  la vârsta de 16 ani, autorul, fost cadru militar, își exersează harul talentului  în înțelegerea zilei “când o să vină poruncind a fi lumină “ (Drumuri pe sub mare ) Domnul Dumnezeu.

     Cele trei cărți de care facem vorbire, “Drumuri pe sub ușe “, “ Pumn de praf și pământ“  și “Cusături în torente “ , apărute la cunoscuta Editură “Napoca Nova “, 2019, ne descoperă un poet sensibil, ce-și pune numeroase întrebări despre existența noastră, la ceea ce e, în obiect, este ireductibil la subiect, dar și ce este în subiect , este ireductibil la el însuși, la conceptele și formulele care-l descoperă ca poet, și cu ajutorul cărora  el se analizeasă pe sine, prin credința în Dumnezeu: “Eu te-am făcut liber, omule,/ da rai ajuns pribeag./ Când te vei întâlni cu Fiul Meu,/ te vei întâlni cu Mine. “ ( Drumuri pe sub mare- Dealoguri de la Dumnezeu la om).

            Pe cât de impresionantă este apariția omului pe pământ, stranie și dramatică,, pe atât de uluitoare este implicarea poetului în destinul propriei opere. Este în Teofil Mândruțiu ceva din sublimitatea poeților pentru care poezia e un moment divin consumat în secret până la capăt și a cărui divulgare ar fi preferabil să se producă: “Așa se face că îmbătrânim și aflăm că trăim/ Atât de puțin și cu atâta nonsense,/ În lumi de condens/Sau în lumi uscate,/ Perete-n perete cu lumile moarte. “  ( Ce facem cu viața noastră?).  “Moartea oricariu om este mai mult treaba supraviețuitorilor, decât a lui, medita Thomas Mann

            În poezia lui Teofil Mândruțiu divinitatea a câștigat un glas esential, poetul își vede viața ca  o trecere spre vămile umbrelor: “nu am făcut pe pământ multe lucruri,/ dar am biruit lumea alături de Hristos/ și îmi ajunge cerul, unde El m-a așezat/ pe scaunul Lui de domnie. “( Vămile umbrelor).

            Dacă în poezia “Chemare “ din volumul “Drumuri pe sub mare “ are credință în  Înviere și “Va învia,/ Ne cheamă Domnul, din durere,/ La nunta Sa. “, în poezia “Scrisoare “ pe care o găsim în volumul “Pumn de praf și pământ “ poetul mărturisește că poartă în inimă și în suflet pe toți acei ce“poate mâine  nu veți fi“ și la toți le spune”Și vă mai rog, pe fiecare-n parte,/ Primiți-mi inima și dați-o mai departe, / Căci dragostea întreagă în inimă s-a copt,/ Vă binecuvântez, mă rog și-n inimă vă port. “,în timp ce în volumul “Cusături în torente “ decoperim un îndemn creștinesc: “Călătoriți pe urma lacrimii,/ pentru că, după ea, rămâne drumul purificat/ de bluestem și păcat. “ Lacrimile izvorăsc mai mult la durere. Balzac spunea că “Durerea este flacăra care ne luminează viaţa”.

            Concepția lui Teofil Mândruțiu despre divinitate este izbitoare: poetul vede și trăiește în toate ipostazele spiritul religios, activ, tragic și cu speranță în Fiul Domnului:“-Spune-mi, nădejde,/ dacă pleci de la om, te mai întorci?/ -Mă întorc, ori de câte ori/ mă trimite Dumnezeu.“( CUSĂTURI ÎN TORENTE-  Leacul iertării)

La un poet transilvănean cum este Teofil Mândruțiu spritul religios în paradigma lui Radu Gyr pare a crește explicabil către un activism evlavios, dar și teluric, de felul lui Aron Cotruș, ori către o sublimare oraculară sau metafizică în gustul lui Traian Dorz: “Dumnezeu ne-a dat cuget și gând/  apoi trece pe la fiecare, pe rând,/ să adune roade, ca vierul din vie,/ să ude inima cu apa Lui vie“( Pumn de praf și pământ-Păziri.)

În cele trei cărți poetul cântă pumnul de praf care trece prin clepsidra vieții, dar și acel bulgăre de pământ care face să vibreze “ Țărâna( care) nu se scurge în țărână./ Țărâna se-mparte cum s-ar ține de mână. Nici trupul ce se trage prin rădăcină din lut/ Nu a avut viață `nainte de-nceput.”(Pumn de praf și pământ- Țărâna ).Dumnezeu urcă, spune Teofil Mândruțiu, pe om la Cer și pe Fiul Său pe cruce. Ca o mântuire a omenirii Poetul observă mai acut și cu un sentiment pricepător fenomenele universale, văzute prin teologie, apropierea spiritului de Cartea Cărților, înclinat esteticește tot mai des să proiecteze în simbol ceea ce i se pare că ar avea, din imediat, durabilitate morală.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Poetul Teofil Mândruțiu “Pe drumuri pe sub mare “ cu un “ Pumn de praf și pământ“” →

Al. Florin ŢENE: Propoziția este un mesaj purtător de informații care pot fi măsurate prin cantitatea de incertitudine pe care o îndepărtează*

Decalogul 23 pentru ziariști

1.Mărirea complexității datorată activitii umane pune la încercare societatea și pe jurnaliști.

2. Relațiile și interdependențele  lărgesc contextul. Înțelegerea devine din ce în ce mai dificilă, pe măsurră ce contextele și valorile ce le sunt atașate se înmulțesc.

3. Cetățenii, inclusiv jurnaliștii, nu învață în ritmul cerut de societate.

4. Nu de puține ori, un articol foarte bun, sau un eseu, care depășește înțelegerea societății prezente, este criticat.însă peste ani aceași societate, dar cu altă generație, laudă articolul sau eseul respectiv.Vorba aceea, orice faptă bună trebuie criticată!

5. Neglijarea contextelor stânjenește învățarea. Informația este răspândită de mijloacele mass-media  cu pretenția de a fi înțeleasă independent de context.

 6. Anticiparea nu se limitează la prevederea sau alegerea tendințelor dezirabile și evitarea celor catastrofale; ea creează și alternative noi.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Propoziția este un mesaj purtător de informații care pot fi măsurate prin cantitatea de incertitudine pe care o îndepărtează*” →