Etichetă: Adrian Botez

Adrian BOTEZ: Crăiasă te-am aflat a mântuirii (stihuri)

SE ZBAT ÎN  FEREASTRA-MI  FLUTURI  DE NOAPTE

 

se zbat în fereastra-mi Fluturi de Noapte

e vestea-aşteptată : minunile-s coapte

o iau pe costişă – prin mărăcini

dezvălui poienii o Tufă de Crini

 

cu valsuri în beznă – e noaptea din urmă

vrăjitele Ştime se-nchină la lună

beţie de Şerpi – zvârcoliri – Vasiliscul

Smaraldul poienii îşi tremură Piscul

 

şi păsări – şi greieri – iubitele moarte

horesc FărăTimpul – în eternitate

Obrazul de Zeu se schimonoseşte

 

dezmăţarea – din umbră – într-una tot creşte…

…fii mândru că-asişti la apocalipsă :

din doage legale – cam toate-ţi sunt lipsă…

***

 

TE  VOI  AŞTEPTA  ÎN ASTRE – ROZÀRIA VEGHETOARE

 

te voi aştepta în astre – Rozària veghetoare

(e sfat  – în tril şi-orbire – de Privighetoare…) :

acolo va fi Linul – acolo va fi Crinul

colindă Inorogii – colindă şi Veninul…

 

Vergură Celestă – amintiri de-amurguri

Vergură Celestă – nimiceşte burguri

zburăm peste clopotniţe şi  hanuri – nu mă scutur :

zburăm să se desfacă Viermele – în Flutur

 

pe pieptul meu cu capul – Rozària din rouă

adus-ai – peste Munte – lumină şi Stea Nouă :

cu tâmpla-n tâmpla Lui Hristos

 

noi lăfăit visăm – şi – deci – FRUMOS…

…Rozària nu doarme – Rozaria veghează

făcând din orice beznă – MIEZ DE-AMIAZĂ…

 

…toţi telegarii Soarelui nechează…

***

 

 

 

…CAPUL TĂU PE PIEPTUL TĂU MEU – CÂTĂ LUMINĂ

 

…capul tău pe pieptul meu – câtă lumină

inima-mi s-a-ntors – teafără de ghilotină

capul tău pe pieptul meu – o – bogata pace…

sfinţi vor pogorî – cu strai de lună să ne-mbrace

 

capul tău pe pieptul meu – acum simt Piscul

ştiu că a muri nu e deloc vag-riscul :

sunt doar aripile de-nălţare

spre a pune Munţilor stihare…

 

în poiene – inorogii grăiesc pentru noi

Crist-Păstorul a pornit izvoare-n şuvoi

tainele-s Smaraldul de la gâtul tău

 

tainele smaralde-aduc iertarea celui rău…

…capul tău pe pieptul meu – icoana şi uimirea :

nu s-a mai iscat din Crini decât Iubirea…

***

                                    

CRĂIASĂ TE-AM  AFLAT A MÂNTUIRII

 

crăiasă te-am aflat a mântuirii

încarc pocal cu-otravă şi lumină –

şi te poftesc la Cina de Rutină

cea după care înfloresc toţi Mirii.

 

în palma ta strecor inel de şoaptă

ne închinăm cununile spre lac:

până şi stelele rotirea-şi tac…

luna din cer – acum – va cădea coaptă.

 

sub tălpi, firesc, ne cresc jivine-albastre,

iar peste frunţi, lebăda răcoreşte:

de sus de tot, boltirile sihastre

 

dau semnul tainic: raiul iar rodeşte!

prin iarbă – -ncolăcirile măiastre

clocesc vestiri  –  că Înţeleptul creşte…

***

 

SĂ CREZI CĂ ŞTIU SĂ-NSTRUN LĂUTA-N NOAPTE

 

să crezi că ştiu să-nstrun lăuta-n noapte

pe-aleile-ndelung fremătătoare  –

ştiu să-nfierbânt iubirii mii de şoapte,

să-nlăcrimez – duios – o sărbătoare.

 

sunt fiu de flori şi de privighetoare

sunt prinţ –  pe lac îngenunchind extaze

şi stelele îmi sunt ascultătoare

iar îngerii scot capul printre fraze.

 

dar cui să-nchin inima mea din lacră

inima ferecată-n verb de aur?

dar unde-i zâna –  unde-i umbra sacră

 

Continue reading „Adrian BOTEZ: Crăiasă te-am aflat a mântuirii (stihuri)” →

Adrian BOTEZ: E liniște de noapte-n miez de zi

E LINIŞTE DE NOAPTE-N MIEZ DE ZI

 

e linişte de noapte-n miez de zi

plâng toropite frunzele de nuc

una pe umărul alteia – făr’ a şti

că-s cercetate-n bezne de un Cuc

 

azurul ţeapăn are-ntr-însul plumb topit

ameninţă apocalipsa din Vechi Schit

azi nu va înnopta: Măria Sa

va prăbuşi în hornuri de vulcan – va devasta

 

căci azi e Ziua fără Cruce : doar o Stea

Stea Neagră – şi Soroc: Corbii confirmă : „CRA”!

…draci călărind schelete – Moartea-i divă

 

popoare-s fără rost – fără colivă…

…toţi – cufundaţi în catastrofă – show burlesc :

toţi vom plăti – ce zeii nu plătesc…

 

…dar – din păcate – nu-i sfârşit împărătesc…

***

 

CÂNT DE HULUBI AUD DIN LUMEA CÈEALALTĂ :

 

cânt de hulubi aud din lumea cèealaltă :

sunt şi acolo tei – lumini şi vetre…

lipsesc doar veninoasele cumetre

lipsesc şi cei ce-aici te lasă baltă…

 

Hristos – baci înţeleptelor mioare

stă în sarìcă – la un foc spăimatic

e dus pe gânduri şi e singuratic :

Al Treilea Cioban şoptea că moare…

 

„de ce?” – l-a întrebat – trist – Preaînaltul…

„dacă nu eu – atunci să las tot Neamul?”

…Crist a-nţeles – căci ranele-i sunt ramul

 

de cari se ţin şi stelele – şi natul…

…dar tu ce zici  – popor fără priinţă ?

meriţi o nouă jertfă dumnezee

la-atâta nerecunoştinţă?

***

 

RESTAURARE ŞI INSTAURARE

 

voi sforăiţi – până

îmbătrâniţi – şi-apoi  –  foarte confortabil şi

convenabil –  muriţi…

 

eu – însă – aş vrea să mi se dea Cuvinte de Foc (de-acolo de

sus – din Cel mai Viguros

loc!) – cu care să    

sparg lumea asta curvită  – în mii de bucăţi  – să-i ajung la blestematu-i

Miez de Crimă  (de toţi nebunii cultivat – cu

întreaga lor

stimă!) – pe care

Miez să-l sfărâm între

dinţi  – şi-apoi să-l scuip – cu mare năduf – în

ţărână – după cum merită – de-o istorie-ntreagă

asasină

 

…abia atunci – se vor stârni

Furtuni de Cristal – se va porni un zgomot

infernal (toţi vor zice: „nebunii-au scăpat din

spital!”) : nu-nu – sunt – miriade – solzii de

lut – care

toţi dintr-odată – vor cădea de pe ochii tuturor

oamenilor – tuturor

regnurilor – cu acompaniament de

vitralii sparte

de-aici şi dindeparte…

 

…în sfârşit – va veni şi Ziua Epuizării

Flegmurilor – şi a venit – discretă şi deplin

curată – Ziua Tuturor

Vergurilor…

 

…abia atunci vor crăpa toate

burţile şi bolţile de

temniţă („precum în cer – aşa şi pre

pământ”!) – şi un singur strigăt îi va

uni – pe răsfiraţii

orfani ai firii : „iată

Paradisul – cel dintotdeauna ignorat – de

orbi…acum împănat de

înfocaţi Corbi!”

 

..Hristos – cel atât de singur şi de

nimeni – pân-acum  –

ascultat – abia atunci se va-ntrona

în vecii vecilor

Împărat…

***

 

NU SE-NGĂDUIE-N VĂZDUH VÂNT ŞI GÂNDURI BUNE

 

nu se-ngăduie-n văzduhuri vânt şi gânduri bune :

numai greierul din ierburi nu-şi trădează strune

şuieră – ca pe tăpşan – presimţiri neroade

iară peştii din pârâu descântă năvoade…

 

soare – soare – stea-unsoare – izvodită-n mirişti…

stau sub umbre stejăroase – frământat de linişti :

uite-acum năboiesc norii – şi mă smulg din rane

răstignitul iar cerşi-va târgului – piroane…

 

…nu-i de bine – sfinte-albine – navigând arome!

…se târăsc – din umbră – iarăşi –  fiarele din vome

ruginit de nedormire – le cad pradă bleagă

 

cât de trist sunt – numai Cristul de-a vrea să-nţeleagă…

…ciori şi buhe – nu-mi daţi roate – încă-a stârv nu mìros

m-aş vrea frate doar c-un Vultur – chiar de-i plin de ìfos…

***

 

CERUL DE SEARĂ – VAZĂ DE CRISTAL

 

cerul de seară – vază de cristal

cu fulgerări domoale-mpacă teii

…”să-nceapă – oare – Trudnicul Final?”

dar frunzele mai au – furiş – scântei

pe care le-or  preda Casiopeii!

 

„Cristal!” – „Cristal!” – se miră – iar – Măiastra

căreia – după datini – i-am fost deschis fereastra :

„Cristal  – Cristal – Extazul Nemuririi!”

…şi din adâncuri – au oftat Cabirii…

 

…pân’ şi hulubii au uitat zavèra

de uguieli : se pregăteşte éra :

translucizi fi-vom – deci – nevinovaţi…

 

iar Fiara şi cu Zeii se-ngăduie ca fraţi…

…s-a scurs atâta sânge… – …dar nu şi în zadar :

Manole-l cheamă-n ziduri pe Crist – Ultim ZIDAR!

***

 

TRAGE-TE LA VATRĂ – CRISTE – PE MELEAGUL ROMÂNESC

 

trage-Te la Vatră – Criste – pe meleagul românesc

şi fă-ţi o căsuţă-n Munte – raiul nostru pământesc

trage-Te la Vatră – Criste – şi ascultă  – la fereastră

îngeri – păsări şi izvoare – şi-Nvăpăiata Măiastră!

 

trage-Te la Vatră – Criste – îmbrăcat în ţundra-ţi albă

Te-or cunoaşte şi vor prinde iarăşi grai – cele mioare

Sfinţi Ciobani – Voievozii noştri – ştiu – cu toţi – că nu se moare

Răstignitul când doineşte – cum Orfeu – cântece-n salbă…

 

toate stelele s-or ţine – după Fluierul Lui Crist

mărăcini şi spini s-or face Incendiu de Trandafiri

şi – pe seară – când Lumina  se aprinde-n Ametist

 

Pădurari şi Magi vădi-s-or – toţi ce-avură alte firi…

…trage-Te la Vatră – Criste – raiu-i mai duios în ramuri

şi de-aici – din VALAHÌA – căpăta-şi-or CANDELI – iarăşi –

toate ale lumii NEAMURI !

***                                                        

 

DACĂ O FI VREUN IAD – AICI E IADUL

 

dacă o fi vreun iad – aici e iadul

cu cât faci mai mult rău – eşti important

cotidienei crime preamăreşte-i vadul

dă-i plodului cuţit – să-ucidă elegant

 

în sânge să se prăbuşească creatura

măcelărie fie-ntreg pământul

nu-ţi lua de la perversitate gândul

îmbrăţişează-ţi – alăptează-ţi ura

 

dracul nu se-oboseşte căutând vreo mască

între bine şi rău prăpăstii nu se cască

ai la desert un suflet torturat :

 

te ştergi la gură c-un prosop curat…

…leşia toată – prăvălită-n casă

ţi-a spălat – Moarte – chipul : eşti frumoasă…

***

 

ÎN PĂDURE – ÎN PĂDURE – LA ALTAR

 

în pădure – în pădure – la altar

se-nchin cerbii – se-nchin cerbii – ochi de jar

vântul grav cădelniţează  –  demni copaci

ţin discursuri mângâioase  –  să te-mpaci

 

vin oglinzile de ape la spovadă

umbriţi peşti se unduiră  –  Crist să-i vadă

psalmi de păsări – prin versete – tresar ramuri :

e o seară a credinţei – fără flamuri

 

se pogoară Crist în miez de liturghie

e-o Lumină ce ai vrea etern să fie

e Cuvântul ce vibrează – suind Scara

 

pentru-ntemeierea lumii : coaptă-i Vara…

…nu e lipsă – nu e zgomot – e doar şoapta

ce te-ndeamnă – blând şi slobod – să-ţi işti fapta…

***

 

SFÂNT MINEREU DE PATIMĂ – POETUL

Patimă – Patimă – din străfunduri – din Lună

de la-Nalta – Disperata Doamnă Mătrăgună

pârjolitoare Patimă – Dionysos şi-Orfeu

o smulg din sufletul Poetului bântuit : Sfânt Minereu

 

Împărat al Lumii – Poetul desferecă-izvoare

presară-apă vie pe-orice rană ce arde şi doare

Poetul dă Viaţă  ori Moarte – şi se opreşte

doar când Hristos – în locul Lirei – şopteşte…

 

torturaţi-l – asasinaţi-l pe Nebunul Poet

el nu-i decât – Lui Crist – lapidatul Profet

daţi-i foc – din toate părţile – ca unui câmp cu momâi

 

el tot va rămâne – -ntre toţi sorii – Cel Dintâi…

…Răstigniţii – Hristos şi Poetul – s-au tras la o margine :

cine ştie ce pun la cale – s-au şi iscat – în stele – GADINE

***

 

GUNOIERII ŞI PACHIDERMUL NOPŢII

 

în zori năvălesc – din

necunoscut  – Gunoierii – cu

maşinile lor

oribile – ca nişte

salvări dezafectate – năvălesc

Gunoierii – şi

strâng din greu – mormane

enorme : ai impresia că

Noaptea e un Mamut Monstruos şi

mut – care aleargă – hăituit de

nu se ştie cine – de seara până

dimineaţa – defecând

exasperat – fără

încetare – ca o Sepie secretând în

urmă-i – întru apărare prin

disimulare  – până în

zori…

 

…apoi – dintr-odată

dispare…

 

…asta ţine până

seara – când

adulmec – din nou

Pachidermul Supradimensionat – îi adulmec

urma – după jeturile-mbeznate

lansate fantastic în

univers – ale

excrementelor sale

mistice  – Pachidermul Nopţii fiind perfect conştient că

după el – vor năvăli

aceste-mbulzite oşti  – această

secretă – disimulată Sectă

Cruciat-Templieră :

Gunoierii

 

…poate că tocmai Ei l-au hăituit – ocult şi

ineficient – doar

rău-mirositor – de seară până

dimineaţa…

***

 

ŞOPTEAM –  PRIVINDU-TE – -AMINTIRI DE TRANDAFIRI

 

şopteam –  privindu-te – -amintiri de trandafiri

Grădina Raiului făcea – din noi – doi miri…

…eram două poveşti – miresme-n ceruri

dar am căzut – acum – închis în fieruri

 

frumoasă şi iubită – Sânziană

îţi port icoana-n loc de inimă: e iarnă

tot aşteptând să îmi răspunzi din vise

am înţeles şi tâlcul uşilor închise…

 

da – te-am iubit prea mult – ca pe o zee

(…m-a lămurit o floare de-azalee…) :

iubind  păgân – ne-ngăduit de mult

 

 

mă-nsingurai în vatra propriului tumult…

…şi ard de viu – nu pot a te uitare

iar epopeea noastră stinge-se în zare…

 

…n-am lepădat din ea niciun cuvânt:

orice iubire mântuie – arzând…

***

 

ZBURĂM ALĂTURI – PRIN ODĂILE DIN RAI

 

zburăm alături – prin odăile din rai

ca doi hulubi – prin teii veşniciei

miresme şi lumină – Cânt de Nai

stârneşte-iubirea noastră – printre Sfetnici

 

da – Sfetnicii Bărboşi – Văpăi de Crist

albesc uimiri :  iar – Epopeea Ametist !

…tu-mi spui pe nume – eu şoptesc : « zeiţă »

bătrânii sfinţi zâmbesc şi clatină din plete

 

« a fost odată… » – Nuntă-Mioriţă :

nuntă cu Soare – Lună – Munţi – stele în cete…

…noi doi – şi îngeri teferi – turme de minuni…

 

iese şi Dumnezeu – din Empireu – pe culmi…

…toţi uită – zeii-aromesc sonate în Făclie

eu doar ţi-alint numele-adevărat :  e… POEZIE… !

***

 

ÎN CARE CERC DANTESC  – DIN  PARADIS – NE-OM  ÎNTÂLNI ?

 

în care cerc dantesc  – din paradis – ne-om întâlni ?

am harul îngeresc – acolo doar ne vom iubi :

viscol de aripi  – neîndurător – ne-o-acoperi

şi tot ce-aici nu ştim – în cer înalt vom şti…

 

blândă lumină – cu şart-minune m-ăi călăuzi

şi ochi în ochi – neîmblânziţi – ne vom privi :

tu eşti nădejdea şi puterea vie

mireasmă eşti a tot ce va să fie…

 

Rozària – tu eşti trimisa îndurării

Crist mi te-a arătat la limita răbdării :

astfel  – un suflet nu a deznădăjduit

 

astfel – Poet – prin tine – Sfânt s-a mântuit…

…eşti zee şi icoană – eşti chipul de văpaie

ce Crist a vrut  – la capătul de viaţă  – să-mi răsaie…

***

 

DE CE PĂMÂNTUL NU S-A ÎMPLINIT ?

 

de ce pământul nu s-a împlinit ?

te aştepta pe tine – să spui desăvârşit :

Rozària m-a smuls din ştreangul disperării

Rozària – fiica Răsăritului şi-a Mării

 

nu e cărare – e de Magi lumină

Rozària – eşti ieslea fără vină

lumină plină – lină – bizantină

eşti gândul fără de prihană

eşti noaptea înţeleaptă – arsă rană

 

nu te-aşteptam – tu singură-ai venit

astfel văzui întâiul răsărit

nu te-aşteptam – dar – mistic – te ştiam :

 

eşti mântuirea – AURITUL  RAM…

…tot universul  – în cumpeni – te striga

doar – surd de mine – eu urmam o Stea…

***

      

BĂTRÂN – SCHILOD – CU LEGEA NE-MPĂCAT

 

bătrân – schilod – cu Legea ne-mpăcat

te ţin la piept – cu sufletul curat :

vin peste noi şi fulgere – şi grindeni

dar biruinţa noastră este pretutindeni

 

Rozària – noua Ioana d’ Arc

în mântuire şi-n iubire n-are ţarc :

călătorim pe nouri  şi născocim oceane

doar două gânduri – două uragane

 

copil din zori al deznădejdii mele

Rozària – eşti zâna  dintre stele :

vii pe-ntuneric – dar rămânând lumină…

 

…în ceruri îngerii-au uitat să-ţi scrie vină…

…Rozària – eşti cerul fără haturi :

de te privesc mereu – tu nu te saturi !

***

 

M-AI AŞTEPTAT – ROZÀRIA – DE DUPĂ VIEŢI

 

m-ai aşteptat – Rozària – de după vieţi

după lumină – după întuneric – ceţi

acum m-ai luat de mâna mea cea bună

cea îndreptată – mistic – către Lună

 

vom aştepta-mpreună-un greier să-şi plinească

sonata lui străveche – pământească

şi vom porni – tot după vieţi – spre mine

să aflu cine sunt şi ce-i cu tine

 

e o-ndrăzneală doar să mă gândesc la tine

să te-ntâlnesc – de-acum – e-o blasfemìe

dar adăstez în cerul-sacristìe

 

mă rog Lui Crist – şi nălucirea vine…

…o – Poezia mea – armorii princiare

o – Poezia mea – şi moarte – şi uitare…

***

 

LUNATIC TRUBADUR – EU MURMUR  DIN LĂUTĂ

 

lunatic trubadur – eu murmur din lăută

s-alung cobòlzii înspre moartea slută

dar strunele se arcuiesc în formă de femeie :

mi te arăţi – Rozària – tu – zee…

 

eu te urmez – plutesc – nu calc pe flori

şi dobândesc – extatic – cei mai scumpi fiori

nimic nu va plăti – în veşnicie

clipa în care visul vândutu-m-a  el ţie

 

nu m-a vândut pe bani – ci pe un Cântec

pe care ceru-l ascundea în pântec :

Cântecul Armoniei fără-oprire

 

Cântec ce-n toate-nvie amintire…

…pe struna-mi pân’ şi Crist a lăcrimat

făcut-a semn spre noi – şi ne-a chemat…

***

 

AM CUCERIT IMPERII – DAR SPAIMA CE-O SIMŢEAM…

 

am cucerit imperii – dar spaima ce-o simţeam

când ţi-atingeam obrazul – vânturatic

făcea din mine-un faun singuratic…

…cu-atingerea-unei raze de lună m-alegeam…

 

puternic – prin sânge şi măceluri

dar un copil jucându-se cu flori de raze :

poţi fi nebun şi slab în multe feluri

dar eu simt preajma-ţi – trubadur de oaze

 

cum simt a’ elfilor celeste-extaze…

arată-te – tu – Lună-evanescentă

s-ascult atlanţii – cum vâslesc în valuri

 

cum prinţii razei rătăcesc în baluri…

…panterele pândesc – cu patimă atentă

tu – pentru mine – -eşti pânditor…absentă!

***

 

UN CÂINE MÂRÂIE PRIN SOMN – VISÂND CĂ-I OM

 

un câine mârâie prin somn – visând că-i om

iar unui un rege-mâţă i-au scalpat coroana

cocostârceasa-a avortat – pentru c-o stea a deraiat

privighetori trec prin oglinzi – din pom în pom

la Caana Galileii – toţi  uitat-au…cana…

popoare de grataragìi s-au fotografiat

 

‘nainte de-a se sinucide-n masă – pe-Ararat

(…pasajul ăsta biblic precis l-am copiat…)

…în lumea-bâlci îmi chem – zorit – zeiţa

s-alunge câine – rege – berzele şi mâţa

 

frumoasa mea Rozària e-n mine

cu leacuri de coşmar şi leac de mâine

frumoasa mea Rozària – eternitatea

 

a cosit timpul şi cenuşa din Cetatea…

…şi m-a aflat sub biruri de prostie

m-a smuls – ca pe-o bijuterie – avarei Morţi-Cutie…

***

 

AM STAT DE VORBĂ C-O PĂDURE-NTREAGĂ

 

am stat de vorbă c-o pădure-ntreagă

şi-am întrebat: „de ce voinţa-i bleagă

de ce  Rozàrii-s torturate-n astă lume

ne  mângâie – ca pe copii – anume

 

ba chiar ne iau acasă – de crescut

ne-nvaţă armonia – ca pe mut…?

nu e destul că ne învaţă-Iubirea

ne schimbă ochii şi ne schimbă firea…?”

 

pădurea a foşnit cu bucurie :

Rozària era cu mine  –  un’ să fie…?

„copile – -i îngerul fără de care-i totul labirint

 

de ce n-o-mbrăţişezi – de ce vrei ca să mint?”

…Rozària – când scriu – e pieptul meu

 

rebelul chiot şi oftatul greu

Rozària-i şi stih de bucurie şi grădini d-extaze :

Rozària e viaţa-mi printre îngeri – printre raze…

e Paradisul Poeziei fără fraze…

***

 

INTROSPECŢIE

 

neliniştite păsări fac a ploaie

timpul cărunt tot cade şi se-ndoaie

urăsc cumplit şi inutil umanul

ştiind – lucid – că am pierdut limanul

 

vomită repede tot ce-ai trăit

tot răul ce l-ai dovedit

e-nvăţătura unei păsări-şefe :

« urgent – de Conştiinţă Crudă să-ţi faci grefe ! »

 

e bine să urăşti ? – e bine :

măcar nu minţi şi-ncă mai uiţi de crime…

…un clopot bate – ipocrit şi calp

 

aş vrea – la brâu – de univers – un scalp…

…nu e uşor să supravieţuieşti – când ştii

dar voi ucide-izbăvitor – cândva – în glii…

 

…Crist e-adormit buştean – în galaxii…

lăsat-a vorbă : despre El – nu scrii…

***

 

TOT SUNĂ TELEFOANE : „UITAT PLĂTIT FACTURI”…   

 

tot sună telefoane : „uitat plătit facturi”…

dar voi nu aţi uitat că nu voi să mă nasc

că n-aţi plătit nimic din miile de uri

ce tot clocesc – şi dureros – şi flasc?

 

atâţia şefi şi-atâtea datorii…

niciunul n-are-obraz – „filotimii”

să-mi recunoască singurătatea-imperială

fără stăpâni şi fără chirfoseală!

 

nu sunt dator nimic – când nu m-aţi întrebat

de vreau a mă isca – ori – dimpotrivă – „ba”!

voi – însă – -mi datoraţi atâtea chinuri oarbe

 

şi schilodiri – şi găuri mari – de coarbe…

…de voi avea – cândva – un suflet şi-o voinţă

(scutite  –  în vecie – de… bir pe  folosinţă!)

la mulţi voi arăta ce-nseamnă umilinţă!

***

 

SUNT PRINŢ DE SÂNGE – VĂTAF DE DRACI ŞI SOARTĂ

 

sunt prinţ de sânge – vătaf de draci şi soartă

iar Răului din Neamuri voi pune – grabnic – poartă:

să vină Răul – să-mi zică : „săru-mâna !”

şi-apoi să-i scap eu – numa-ntre ochi – vreuna!

 

când văd că Răul vine cu feţele boite

cerându-ţi să-i zici „Bine” – şi numai pe silite

când văd că Rău în ţară aduc nu doar străinii

ci-s invitaţi străinii de…”rudele găinii”

 

eu „cetăţean” m-aş face – de cel cu „tamburina”

şi-aş readuce-n pieţe pe…”Mama Ghilotina”!

toţi trădătorii ţării – toţi venetici de iad

 

i-aş „prescurta” de-un capăt – pe bàscula de brad!

…nu e frumos : pe nume v-am strigat!

păi…dacă nu vă place – să nu-mi văd prag călcat!

***

 

CĂTRE  NEPOŢII  LUI  DECEBAL

 

mai puţin de aţi dormi – grătare n-aţi împuţi

şi aţi învăţa-alfabetul – nu doar…”hoţul şi ruşfetul”

dac-aţi învăţa să fiţi – nu doar pe-unde nimeriţi

dacă… – dacă… – mulţi de dacă… – …şi să n-aveţi – toţi dădacă

 

de la dracii harpagoni – canibali heterofoni

…ar mai fi ceva nădejde să scăpaţi de valul apei

dacă-aţi re-nvăţa – -n sudoare  – cum să ţineţi coada sapei…

…aşa – însă – daci străbuni – vă vedeţi nepoţi scopiţi

dispărând din bătătură – şi robind la cei pestriţi!

 

oar’ ce-ar face-un sfânt de seamă  (Decebal – încă – îl cheamă…!!!)

dac-ar auzi cum rageţi – de-unii singuri – mai cu seamă

de-ar găsi-oploşiţi cu acte  – -aici – numai criminali vestiţi

„al caponi de Bolintin” – din New York  până-n…Pârliţi?

 

făr’  să stea pe gânduri – frate – le-ar întoarce…faţa-n spate!

Sfântul Decebal ce-aude  – nu „dacisme”:  paparude!

i-ar arde de vii – în câmpuri – pe sămânţă şi pe rude!

 

şi le-ar face gura horn – bună numai de „popcorn”…

…de străini ne-or stinge neamul –  asta e :  banu-i în iurtă

martir ai  pierit în luptă – n-ai bătut dracul pe burtă!

…singuri de-om juca paiaţe  –  Decebal să ne „agaţe”!

 

cine e din neam măgar – nimeni rău nu-l ia – când rage!

e măgar în bătătură –  nu e leu nici când greu  trage!

nu e leu  – nici urs de munte : soarta-i scrisă-n vocea sa

nu se supără strămoşii-i –  că-s tot „operişti” sadea!

 

dar de eşti din neam de regi – de ctitori şi de viteji

ia încruntă-ţi fierul-n piept – să scurgă sânge de cneji…

…faceţi bine nod la funii  – nu vă ruşinaţi străbunii!

 

…mai bine un Neam pierit – decât cu bani cucerit!

mai bine un Neam pierit – decât Neam batjocorit!!!

***

 

TOT BOCĂNESC DULGHERII – LA O ÎNCĂPERE

 

tot bocănesc dulgherii – la o încăpere

dulgherii cerului – chemaţi – la trebi – de Moarte

s-a fost lăsat amurgul – şi trei mere

căzură din copacul – zgâlţâit de toarte

 

clădiţi şi dărâmaţi – harnici dulgheri

stârpiţi şi sugrumaţi – sumbri hingheri

noi ne supunem – ca o turmă bleagă

nimeni pe Şeful nu-l-ispiteşte-ntreabă

 

ce drepturi El scornit-a să ne nască

şi cum eşti bun – făcând din om – o mască….

şi de pe unde şi-a tot scos demagogia

 

de-şi tot vărsă în evanghelii – isteria…

…prudenţi – toţi dumnezeii umflători de spaţii

desfiinţatu-şi-au biroul de-informaţii…

***

 

COPACI CU FRUNZE ÎMPĂCIUITOARE…

 

copaci cu frunze împăciuitoare

în murmur ele-ascund crimele lumii

şi pun surdini la fapte-ngrozitoare:

…”de ispitiţi va fi plin raiul – voi – postumii…”

 

copaci şi frunze – vânturi îngăduitoare

priviţi securea ce v-au pus-o la picioare :

nu mai cocoloşiţi călăii din vâltoare :

vă vor ucide – fără remuşcare

 

fără recunoştinţă fiară – asta-i omul !

lăsaţi să-i bată-al Morţii metronomul

căci e revoltător să aperi ucigaşii

 

toţi paricizii sadici – rânjitori ocnaşii…

…lăsaţi Dreptatea – chiar aşa – schilavă şi târândă

să judece în cumpeni – măcar o dată – dând osândă !

***

 

VIN VEŞTI PRIN VÂNTURI ÎNCRUNTATE

 

vin veşti prin vânturi încruntate

iar frunzele cârtirii-s încântate

vai vouă! – orbilor cu faţa spre deşerturi

s-a scris osânda-vă – de sus – din munţii  ‘nalţi în certuri…

 

Continue reading „Adrian BOTEZ: E liniște de noapte-n miez de zi” →

Adrian BOTEZ: Profetismul Eminescian

Orice epocă istorică a unui neam, caracterizată prin dualismul moral şi spiritual: a) criză abisală; b) speranţă spre pretutindeni deschisă – a născut profeţi şi profeţii. A stimulat căutarea de identitate, individuală, dar mai ales naţională, pentru a se (re)întemeia lumea (sau o lume). Aşa a fost cazul românilor, după epoca fanariotă, aşa a fost după 1859 şi 1877, aşa a fost în epoca interbelică, apoi în cea postbelică.

Pentru că vremea noastră este un astfel de nod gordian al istoriei naţionale – se nasc profeţi şi se fac profeţii. Instinctiv, însă, ne retragem încrederea, spre izvoare mai sănătoase ale profeţiei, spre epoci proferice mai solemne şi mai salubre, în care profeţiile conţin un grad mai mare de profunzime a perspectivei istorice, sorţii şi menirii românilor. Eventual, o viziune mitică.

De aceea, admiţând premiza că Eminescu întrupează Logos-ul naţional, nu ar fi deloc lipsit de interes, gândim noi, să aflăm ce conţine profeţia numită starea-de-Eminescu, în legătură cu neamul şi naţiunea noastră (de fapt, a sa). Poate că, în felul acesta, vom putea, cu toţii, să corectăm febrilitatea – spre luciditate, fanatismul – spre clarviziune, bravura – spre acţiune coerentă, indolenţa – spre entuziam. Şi, poate, înţelepciunea (care, din păcate la români a devenit – spun, cel puţin unii – o stare de pasivitate nocivă) – către demiurgie, sau autodemiurgie etnică. Toate acestea ţin, implicit, de o iniţiere în spiritul profetic.

*

Tot ce există în lume, ca fiinţare, nu e un scop în sine, ci mijlocul prin care Spiritul se caută, spre a se regăsi pe sine însuşi[1].

Nici un popor-Logos şi, apoi, nici o naţiune-Logos nu sunt un scop în sine. Poporul ca formă primară de expresivitate (organică) a unei spiritualităţi colective, naţiunea, ca formă superioară de expresivitate etnică (dar mai abstractă) – sunt mijloacele prin care Logos-ul Suprem năzuieşte să se reveleze sieşi[2].

Este evidentă orientarea spirituală specifică a fiecărui neam. Fiecare neam are o plăsmuire anume – deci, prin el, Logos-ul căutător instituie o speranţă anume de autorecuperare.

Şi atunci, un Om-Spirit, un om care constituie (şi instituie) locul geometric (ori, poate, punctul originar, vârtejul-matcă născătoare) al sensurilor existenţiale ale unui neam, al căutărilor de fiinţă spre Spirit ale unui neam (este cazul lui Eminescu-Logos naţional) – trebuie valorificat prin această latură, absolut necesară autocunoaşterii unui neam: latura profetică. Ne putem afla pe noi înşine, ca proiectare a unui destin colectiv pe axa viitorului (sau în atemporalitate), dacă vom afla orientarea liniilor de forţă ale Spiritului-Eminescu. Ce-şi doreşte, de fapt, ce întrevede Eminescu-Spiritul (Logos-ul naţional) ? (Nu e vorba doar de clarviziunea, ci de intuirea  – sau constituirea  –  arhitecturii naturale a Logos-ului specific, Logos pe care cel cu o viziune ocultă îl poate trăi efectiv, atemporal). Răspunsul la această întrebare va rezolva scopul fiinţării noastre, ca neam. Mai mult: modul de fiinţare va trebui revăzut şi corectat (reorientat) în funcţie de cel care ne este arhetip spiritual naţional: Eminescu.

Latura profetică a unei opere-viziuni înseamnă tocami capacitatea de revelaţie (în trepte: revelaţia eminesciană având drept consecuţie revelaţia noastră, dinspre forma-destin individual spre esenţa-destin colectiv), Prin Logos, a Spiritului, ca finalitate a Logos-ului. Revelaţia trebuie, cel puţin pentru noi, cei în curs de iniţiere, să reprezinte o conformaţie, pe care s-o conştientizăm şi faţă de care să rezonăm, la care să ne adaptăm toate dimensiunile şi acţiunile fiinţei.

Există, deci, în eternitate (ca un dat, ca o arhitectură a unui estin trans-temporal), aşa cum spune Mircea Vulcănescu, “o dimensiune românească a existenţei”[3], iar conţinutul schiţei fenomenologice pe care o propune acesta este foarte relevant, în sensul intuirii arhitecturii spirituale româneşti (op. cit., p.85: “Sensul dimensional al existenţei; Caracterizarea ei naţională; (…) Fiinţa ca întreg: firea ca lume şi ca vreme; Fiinţa singuratică: întâmplarea, insul, Dumnezeu; Fiinţa ca însuşire: faptul şi felul de a fi; Tăgăduirea fiinţei: opoziţie şi limitare; Nu există nefiinţă; Nu există imposibilitate absolută etc.). Iar ceea ce am afirmat mai sus, în legătură cu aspectul teleologic al universului şi al neamului – face parte integrantă, conform afirmaţiei lui Mircea Vulcănescu (op. cit., p. 84), din viziunea românească asupra lumii: “… tot ceea ce există în vreme, tot ceea ce se întâmplă, se înfăţişează românului cu un caracter de apariţie, aş zice de teofonie, de arătare, de vădire a unei lucrări transcognitive, care se săvârşeşte în lume, peste noi, lucrare continuu creatoare, care se săvârşeşte-n lume, şi la care ochiul omenesc e numai martor”. (Opinia noastră, în legătură cu ultimul segment al afirmaţiei lui Mircea Vulcănescu, este că, în mod inconştient, se săvârşeşte o teurgie, o sinergizare a acţiunii omeneşti cu cea divină – energia având ca finalitate integrarea cât mai exact coordonată, cât mai fidelă, a fiinţării individuale în arhetipul acţiunii divine).

Mircea Eliade salvează Europa spirituală a veacului XX prin conceptul fundamental de homo religiosus – concept prin care se revelează osmoza, cu sens transcendent, om-cer (divin) şi se repun în funcţiune căile blocate ale sensului lumii (se revelează doctrina mântuirii, prin “eterna reîntoarcere”).

În acest sens şi din acest motiv (mai ales că Răsăritul european păstrează arhetipul lui homo religiosus mai viu decât Occidentul) am insistat, în lucrarea de faţă, asupra aspectului religios al fiinţării-e. Căci, vom spune dimpreună cu marele dascăl care a fost, pentru elita intelectuală interbelică, Nae Ionescu: “confesiunea face parte integrantă şi e, oarecum, determinată de plămada sufletească a regiunilor respectiv. Acesta este adevărul fundamental în problema naţiunii şi religiei: ele sunt realităţi corelative”[4].

Sau, problema lui Eminescu-Spirit naţional, în căutarea identităţii lui supreme ar putea fi motivată de afirmaţiile lui Vasile Lovinescu şi pusă în termenii esoterici ai acestuia[5]: “Tradiţia primordială, în migraţia ei de-a lungul ciclului, de la habitatul strict polar la localizarea ei actuală în Orient, a avut în mod necesar popasuri intermediare succesive. Se pare că una din cele mai importante (dacă nu cea mai importantă) a fost etapa dacică. Chiar ştiinţa istorică actuală este înclinată acum să creadă că habitatul primitiv al arienilor a fost o zonă dinte Marea Baltică şi Dunăre, de unde a radiat spre Est, Vest şi Sud. Prima coborâre, Nord-Sud, se poate indica printr-un ax vertical, Pol-Dunăre, intersectând o linie orizontală, reprezentată prin paralela 45, care cum se ştie trece prin ţara noastră. Or, paralela 45 trece exact la egală distanţă între Pol şi Ecuator şi este adevărat ecuator spiritual al lumii. De aici, rolul ascuns, dar crucial, al Daciei. De aici, abundenta întrebuinţare a cuvântului negru, cu privire la ţara noastră, mergând până a fi desemnată ca ţară a negrilor, pentru că negru este centrul crucii şi România se află la centrul crucii geografice de care am vorbit mai sus”.

Consecutiv motivaţiilor mai sus menţionate, considerăm că datoria unui exeget al operei poetice a lui Eminescu nu este să confirme viziunea altor exegeţi, sau a publicului cititor, asupra lui Eminescu – ci exegetul, conştient de valoarea de arhetip (al spiritualităţii româneşti) a lui Eminescu, are datoria de “a-l scoate” (de fapt, a-i confirma poziţia) pe geniul-Eminescu, pe Logos-ul naţional-Eminescu, în anistorie, în eternitatea-Logos, care-o este patrie (ceea ce Mircea Eliade spune despre naţionalism, ca “sete de eternitate a României”[6], este valabil şi pentru Logos-ul-naţional-Eminescu). A-i reconfirma, mereu, lui Eminescu, eternitatea – înseamnă să ai forţa de a te reconfirma ca transindividualitate pe tine însuţi, de a transcende omul din tine la valoarea (profetică, mistică şi misionară) de neam.

Eminescu nu trebuie recunoscut, ci cunoscut. Mereu. Ca Revelaţie. Exegezei care reuşeşte sau nu reuşeşte, să sugereze Revelaţia-Eminescu întru  eternitate, nu i se cuvine atributul de adevărată sau falsă, ci: relevantă sau irelevantă, asupra vârtejului de eternitate românească, pe care îl impune  neamului nostru opera poetică eminesciană.

Tot Mircea Eliade spune, în art. România în eternitate (op. cit., p. 129): “Trebuie să iubeşti România cu frenezie, s-o iubeşti şi să crezi în ea, împotriva tuturor evidenţelor (…)”. Deci, Mircea Eliade, geniul secolului XX românesc (şi european), propune, prin iubire, revelarea României Oculte (“împotriva tuturor evidenţelor”). Cu atât mai mult, nu i se poate refuza geniului tuturor secolelor româneşti, şi dinafara istoriei, lui Eminescu  –   tendinţa de ocultism, în viziunea cosmică românească ocultă* . Avem obligaţia, faţă de SPIRITUL-EMINESCU (Logos naţional) să renunţăm la distanţarea comodă faţă de textul eminescian (distanţare care ne permite continuitatea trăirii în falsul şi convenţia fiinţei istorice) – şi să-l citim, totdeauna “cu cheie” – să ne topim, prin verbul eminescian, într-un vârtej “împotriva tuturor evidenţelor”.

Vom porni sistematic, de la textele declarative eminesciene (articolele de ziar)[7], către textele esoterice, iniţiatice, ale poeziei, pentru a descifra profetismul, vârtejul iniţierii întru sensul Logos-ului naţional românesc (“istoria” divină, căci, spune Eminescu[8]: “Istoria omenirii este desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu”: deci, mereu, sensul istoric trebuie aflat într-un “dincolo”, ocult şi teleologic).

Mihai Eminescu pronunţă, sibilinic, în multe articole, expresia “misiunea istorică a românilor”, dar abia în articolul din 2 noiembrie 1879, Misiunea noastră ca stat, formulează explicit în ce constă misiune: “Trebuie să fim un strat de cultură la gurile Dunărei; aceasta este singura misiune a statului român şi oricine ar voi să ne risipească puterile spre alt scop, pune în joc viitorul urmaşilor şi calcă în picioare roadele muncei străbunilor noştri. Aici, între hotarele strâmte ale ţărei româneşti trebuie să se adune capitalul de cultură din care au să se împrumute (s.n.) fraţii noştri de prin ţările de primprejur, dimpreună cu celelalte popoare mai înapoiate decât noi” (op. cit. p. 213).

Ne permitem să glosăm asupra spuselor lui Eminescu:

a) misiunea românilor nu se realizează prin extensie, ci în intensivitate spaţială (“în hotarele strâmte ale ţărei româneşti”), într-o presiune centripetală care, singură, poate asigura transgresiunea (din spaţiul fizic în cel spiritual); nu este o misiune aparentă (de agresivitate dilatatorie în plan spaţial fizic), ci una ascunsă, pur spirituală, de centripetism calitativ-spiritual: “să adune capitalul de cultură, din care să se împrumute fraţii noştri…”);

b) fiind o misiune de ordin spiritual, ea depăşeşte valoarea istorică (cel mult, face să coincidă două puncte ale mitului dacic: Dacia profetizată de Traian, ori poate revelată lui Traian[9]). În plus această misiune nu e propriu-zis a statului, care, cel mult, ca instituţie, poate organiza şi dirija mai repede, mai sistematic şi mai eficient eforturile subterane ale neamului românesc. Citind mesajul de adâncime al textului, înţelegem că e misiunea tuturor celor care nu încalcă dimensiunile arhetipului naţional (ci se suprapun peste acesta), ale originarităţii spirituale mistice a românilor, ale existenţei în eternitate a arhetipului spiritual românesc: “oricine ar voi să ne risipească puterile [acest pronume ne marchează gradul de implicare organică a fiinţei româneşti, negând artificialitatea şi abstracţiunea statului] spre alt scop [alt scop ar fi cel inexistent în arhetipalitatea şi n intesivitatea cetripetală a spiritualităţii româneşti: deci, nu cucerire spaţială, nu industrializare “americană” – “a fi american” e sinonim, pentru Mihai Eminescu, cu a nu avea nici o afinitate cu zona arhetipal-spirituală a lumii, a fi lipsit total de vocaţia revenirii la esenţă], pune în joc viitorul urmaşilor şi calcă în picioare roadele muncei străbunilor noştri”;

c) misiunea anistorică a românilor nu este o dorinţă eminesciană, ci o percepţie şi o certitudine (“împotriva tuturor evidenţelor”) – pe care doar profeţii adevăraţi, trăitori efectiv în anistorie, le pot avea: au să se împrumute (exclude orice condiţionare, orice punere sub semnul dubitaţiei);

d) Eminescu dovedeşte, în ziaristică, o rigurozitate, probitate şi excepţională erudiţie într-ale faptelor, calităţi care-l impun ca istoric cu o competenţă de necontestat – dar istoria, ca desfăşurare a cugetării divine, trebuie să intersecteze zona anistorică, sacră: aici, misiunea românilor (a Spiritului românesc) nu este doar de orientare a spiritului neamurilor vecine, din care să împrumute (da fapt, căruia să i se conformeze) “fraţii noştri” (frăţia spirituală trimite la viitoarea identitate spirituală, prin iniţiere) “de prin ţările de primprejur, dimpreună cu celelalte popoare mai înapoiate decât noi” (în convergenţă cu Emil Cioran, cel de peste aproape un veac[10], el se gândeşte, poate, la refacerea, în zona României a centrului spiritual oriental-bizantin, purificat de corupţia grecească a Bizanţului); dar, mai aproape de Eminescu-ocultistul profet, probabil că este tot V. Lovinescu, care afirmă întâi[11]: “pare bine stabilit că Dacia a fost sediul Centrului Suprem, într-o vreme foarte îndepărtată”, pentru ca apoi să insiste spre o “actualizare” mitică: “prelungirea unei vieţi iniţiatice până în mijlocul sec. XIX n-ar avea nimic extraordinar” (sugerându-se necesitatea reconsiderării spirituale a României şi în sec. XX) – V. Lovinescu fiind confirmat şi de celebrul etnograf şi istoric contemporan Marija Gimbutas: “România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă (…) trebuie ca de acum încolo să recunoaştem importanţa spiritualităţii Vechii Europe ca o parte a istoriei noastre”);

e) existenţa, în anistoric, ca “strat de cultură la gurile Dunărei” înseamnă atât dizolvarea hotarului spre Orient al Imperiului Roman (deci, reintrarea Europei în vechea axă spirituală indo-europeană, care uneşte Tibetul cu Atlantida), cât şi stăpânirea axei mistice a Dunării (Istrul sacru), prin stăpânirea “gurilor [duhului] Dunării”: Dunărea trasează, acvatic, axa orizontală Vest-Est, intersectând-o cu axa mistică verticală Nord-Sud (Baltica-Mediterana, Hyperboreea-Atlantida şi Ecuatorul). Dacia anistorică şi românia istorică fuzionează într-o funcţie mitică, aceea de resacralizare a spaţiilor eurasiatice. Împăratul Traian devine şi el o funcţie mitică (este intuit ca posesor al clarviziunii, al unei viziuni mitice asupra spaţiului spiritual terestru, în globalitatea sa).

Trecută în registru poetic, structura Logos-ului, topită în simboluri, se apropie şi mai mult de Spiritul neamului, ca funcţie (misiune): (I-, 212-123, Andrei Mureşanu) “Mai tare e-acea stâncă ce a trecut martiră / Prin vijelii mai multe – Popoarele barbare / Ce-au cotropit românii sub vijelii măreţe, / Turbate, mândre, aspre ca orice vijelie, / Dară şi trecătoare ca ele. Iar stejarul / Poporului meu tare ridică şi-azi în vânturi / Întuncata-i frunte şi proaspăta lui frunză. / În lume sunt popoare cuminţi şi fericite, / Şi mă-ntreb ce soarte să doresc la al meu? / Şi-un gând îmi vine aspru, adânc, fără de milă / Şi sfărmător de lume – Nu, nu! N-aş vrea ca alte / Popoare să mai fie c-al meu – nu merit ele / Să-i semene. Poporu-mi menitu-i ca să fie / Altfel de cumu-s alte. Eu nu cer fericire / Pentru a lui viaţă, – O, naţie iubită! (…) voi să te văd, iubito, nu fericită – mare!”.

Vijelia, la Eminescu, nu poate să-şi dezvolte semantica în câmpul sublimului (vârtej creator), decât prin corelative semantice. Aerul trebuie să aibă, totdeauna, un corelativ în apa-potop, sau apa-cristal-grindină (în Scrisoarea III, VIJELIA “ca potop ce prăpădeşte”, “grindin-oţelită”), sau în mineral-stâncă, coroborat, la rândul său, cu finalitatea Pisc-cu-Mag-Foc (I-291), Povestea magului…: “Deasupra ăstui munte cu fruntea sterpită, / Deasupra de lume, deasupra de nori, / stă magul; priveşte furtuna pornită (…) vuind furtunoasa-i şi straşnica arpă / Trec vânturi…”). Aşa se întâmplă şi în exemplul citat: vijelia nu are încărcătură sublimă şi utilă în sine (popoarele barbare, ca vijelii fără suport acvatic, mineral etc., nu sunt întemeiate, sunt trecătoare, nefiind corelate cu vreo esenţă) – ci realizează proba rezistenţei (implicit, a creaţiei iniţiatice a) mineralului stâncă: poporul român.

Stânca şi stejarul sunt corelative în câmpul semantic cu mare autonomie al stabilităţii, sublimului, divinului. Despre stejar se spune[12]: “Gestul tragic al Regelui Decebal are loc sub stejar. Acesta era un copac sacru, pe care fusese răstignit însuşi Zalmoxis. Atins de săgeata ucigaşă, tânărul zeu exclamase, cu ochii către cer: «Helis, Helis, alamus aba tani!» [ciudată asemănare cu aramaicul: «Eli, Eli, lama sabachtani!», al lui Iisus], adică «Doamne, Doamne, glorie Ţie!»; se spune că acestea au fost şi ultimele cuvinte ale lui Decebal şi ale celorlalţi viteji, ucişi în luptă sau sinucişi. Geţii numeau stejarul Usta-Daema (=Frunze dantelate) sau Carambis (=Încoronatul). Ca şi geto-dacii, românii venerează acest falnic arbore, şi uneori doresc să fie înmormântaţi lângă el”.

Continue reading „Adrian BOTEZ: Profetismul Eminescian” →

Adrian BOTEZ: Răspunsul unui câine-lup la întrebare

RĂSPUNSUL UNUI CÂINE-LUP  LA ÎNTREBARE

                   închinat memoriei, înalt-bucovinene, a mamei mele, a Mumei Munţilor Bucovinei: ŞTEFANIA-ADRIANA…

 

 

…mă-ntreba mama – înainte să

moară: „măi băiete – cu ce drept ne-a luat

Ucraina – Sfânta noast’

Bucovină…?”

 

„cu dreptul tâlharului

mamă – cu dreptul tâlharului de

drumul mare…” – îi răspundeam eu – cu

ochii ţintiţi pe sfruntata

îndelunga-agonie-a mamei mele

 

„…cu ce drept ne-a luat Ucraina

Bucovina noast’  – măi băiete – cu ce

drept …spune-mi acum – înainte să mă duc la

Domnul Hristos – Mântuitorul nost’… – …El mă va

lămuri… în sfârşit… – …dacă tu…„ –  ..abia mai

şuiera – slab dar

îndârjit – glasul mamei mele – pe patul ei – plin-ochi de

moarte

 

„…cu dreptul… – cu slăvitul drept al

tâlharului – mamă  – cu dreptul sângerosului tâlhar de

drumul mare…” – suspinam eu (…din adâncul cel

tulbure-al sfintei ţărâne…) – trăgându-i peste

faţa-mpietrită (…mamei mele – cea dusă la

Mântuitorul – după lămurire şi

veste…) – zăbranicul cel

cumplit

 

…dar – din cer – s-aude

mereu – ca un clopot de-alarmă – glasul de

Vâlvă a Muntelui… – …glasul

Mamei mele : „…măi băiete – cu ce drept ne-a luat

Ucraina – Sfânta noast’

Bucovină…?”

 

eu plâng îndelung – apoi

îmi zbicesc lacrimile – privind la

perna – udă de sudoarea

martiriului veşnicei

întrebări… – …şi urlu – de se cutremură tot

Copacul Ţării – mai să i se risipească

pe jos – toate

roadele-i coapte:

 

„…cu dreptul celui care-şi găseşte

prostul… – …cu dreptul celui care-şi află

buimacul ce uită să-l întrebe – pe

(nepoftit şi obraznic) străinul ce dă buzna –  da – să-l

întrebe de sănătate – şi

să-i dea – apoi – sănătatea cu

ciomagul… – …cu dreptul celui ce-l

pipăie la inimă  – şi-apoi îi

smulge punga de la brâu – nedeplin îndreptatului său

tovarăş de

drum – jalnic-şovăielnicului său  tovarăş de

drum… – …cu dreptul celui care preface-orice

Cale  – în Pustiire Sinucigaşă – aici – pe

pământ – mamă dragă – Mamă a Cerurilor

Îndoliate – mamă a Cerurilor

Cutremurate – Mumă care

scoţi piroanele păcatelor

noastre – din orbita

Luminii Mântuitorului Hristos – Împăratul

Drepţilor şi-Ndreptaţilor – al

Neşovăielnicilor

Lumii – dragă mamă de Răni

Viitoare – ale-Nvierii de Neam…”

 

..şi-apoi – după răspuns –  mă-ncovrig – în blânda

ţărână – ca un Credincios Câine

Lup de Pază – la Poarta

Lămuririlor şi

Învierilor – toate…

––––––––––

Adrian BOTEZ

14 iunie, 2018

Nendurații ochi de gheață

Mihail Eminescu – sculptura de Eremia Grigorescu,Onești

 

Mihai Eminescu – I. L. Caragiale – Adrian Botez – George Anca – Gheorghe Nistoroiu – Eugen Zaina – Jean-Claude-Larchet

 

MIHAI EMINESCU

 

Criticilor mei

 

Multe flori sunt, dar puține
Rod în lume o să poarte,
Toate bat la poarta vieții,
Dar se scutur multe moarte.

E ușor a scrie versuri,
Când nimic nu ai a spune,
Înșirând cuvinte goale
Ce din coadă au să sune.

Dar când inima-ți frământă
Doruri vii și patimi multe,
Ș-a lor glasuri a ta minte
Stă pe toate să le-asculte,

Ca și flori în poarta vieții,
Bat la porțile gândirii,
Toate cer intrare-n lume,
Cer veșmintele vorbirii.

Pentru-a tale proprii patimi,
Pentru propria-ți viață,
Unde ai judecătorii,
Nendurații ochi de gheață?

Ah! atuncea ți se pare
Că pe cap îți cade cerul
Unde vei găsi cuvântul
Ce exprimă adevărul?

Critici voi, cu flori deșerte,
Care roade n-ați adus –
E ușor a scrie versuri,
Când nimic nu ai de spus.

 

 

  1. CARAGIALE

Despre Eminescu

 

Replica lui Caragiale la descrierea unilaterală a lui Eminescu pe care mulți contemporani ne-au lăsat-o, de poet rupt de realitate, pierdut în visuri, indiferent la mizeriile vieții, a fost o suită de trei articole: În Nirvana, Ironie și Două note. Caragiale ne dezvăluie un caracter mult mai complex, plin de contradicții, supus unor impulsuri instinctive pe care nu și le putea controla.

Profilul psihologic schițat de Maiorescu

Titu Maiorescu l-a cunoscut îndeaproape pe Eminescu. În studiul Eminescu și poeziile sale, publicat în 1889, anul morții lui Eminescu, Maiorescu scrie:

„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o așa covârșitoare inteligență, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în epoca alienației declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui și fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce și le însușise și le avea pururea la îndemână. În aceeași proporție tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenție socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obștească și chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi era indiferentă.”

Maiorescu crede că Eminescu nu a fost nici fericit, nici nefericit și că personalitatea lui nu a fost influențată de evenimente exterioare.

„Eminescu, din punct de vedere al egoismului cel mai nepăsător om ce și-l poate închipui cineva, precum nu putea fi atins de un simțământ prea intensiv al fericirii, nu putea fi nici expus la o prea mare nefericire. Seninătatea abstractă, iacă nota lui caracteristică în melancolie, ca și în veselie.”

„Cuvintele de amor fericit și nefericit nu se pot aplica lui Eminescu în accepțiunea de toate zilele. Nici o individualitate femeiască nu-l putea captiva și ține cu desăvârșire în mărginirea ei. Ca și Leopardi în Aspasia, el nu vedea în femeia iubită decât copia imperfectă a unui prototip irealizabil. Îl iubea întâmplătoarea copie sau îl părăsea, tot copie rămânea, și el, cu melancolie impersonală, își căuta refugiul într-o lume mai potrivită cu el, în lumea cugetării și a poeziei.”

„Viața lui externă e simplu de povestit, și nu credem că în tot decursul ei să fi avut vreo întâmplare dinafară o înrâurire mai însemnată asupra lui. Ce a fost și ce a devenit Eminescu este rezultatul geniului său înnăscut, care era prea puternic în a sa proprie ființă încât să-l fi abătut vreun contact cu lumea de la drumul său firesc.” [4]

Ca o concluzie, Maiorescu afirmă că Eminescu nu a suferit din cauza unor lipsuri materiale.

„A vorbi de mizeria materială a lui Eminescu însemnează a întrebuința o expresie nepotrivită cu individualitatea lui și pe care el cel dintâi ar fi respins-o. Cât i-a trebuit lui Eminescu ca să trăiască în accepțiunea materială a cuvântului, a avut el totdeauna. Grijile existenței nu l-au cuprins niciodată în vremea puterii lui intelectuale; când nu câștiga singur, îl susținea tatăl său și-l ajutau amicii. Iar recunoașterile publice le-a disprețuit totdeauna.” [5]

                  

Profilul psihologic schițat de I.L. Caragiale

Contrariat de afirmațiile lui Maiorescu, Caragiale ripostează cu vehemență în articolul Ironie din 1890.

„Îmi vine destul de greu să contrazic niște autorități în materie literară, știind bine cât le iritează contrazicerea și cât de primejdioasă e iritația lor pentru soarta și reputația unor simpli muritori ca noi; dar trebuie să spun odată că poetul de care e vorba a trăit material rău; sărăcia lui nu este o legendă; a fost o nenorocită realitate, și ea îl afecta foarte. Ce Dumnezeu! Doar n-a trăit omul acesta acum câteva veacuri, ca să ne permitem cu atâta ușurință a băsni despre trista lui viață! … A trăit până mai ieri, aci, cu noi, cu mine, zi cu zi, ani întregi… Pe cine vrem noi să amăgim?”

„S-a susținut că disprețuia averea… E un neadevăr – pe care nu-l poate spune decât sau cine n-a cunoscut pe poet, sau cine… vrea să spună un neadevăr – o afirm eu aci cu siguranța că afară de teorii fanteziste, psihologice, etnice, etice, estetice șcl. nu voi căpăta nicio dezmințire serioasă. L-am cunoscut, am trăit lângă el, foarte aproape vreme îndelungată și știu cât de mult preț punea pe plăcerile materiale ale vieții. L-am văzut destul de adesea scrâșnind din lipsă. Contrarietatea patimilor, dorul vag de poet, acel dor de care se depărtează ținta, cu cât îi pare lui că se apropie de dânsa, îl aruncau, ce-i drept, în cea mai întunecată melancolie, dar nu-l zdrobeau niciodată; lipsa materială însă îl excita, îl demoraliza, îl sfărâma cu desăvârșire… da, dar era prea mândru ca să se plângă de asta, și mai ales acelora ce trebuiau s-o înțeleagă nespusă.”

Caragiale nu neagă existența trăsăturilor descrise de Maiorescu, dar afirmă că ele erau însoțite de manifestări nestăpânite de o violență extremă. Astfel, viața lui Eminescu a fost o continuă oscilare între perioade de liniște și seninătate și altele, de implicare nestăpânită în evenimentele care aveau loc în preajma lui.

„Avea un temperament de o excesivă neegalitate, și când o pasiune îl apuca era o tortură nemaipomenită. Am fost de multe ori confidentul lui.

Cu desăvârșire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adese … Atunci era o zbuciumare teribilă, o încordare a simțirii, un acces de gelozie, care lăsau să se întrevadă destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfârșească. Când ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus și peste două-trei zile se arăta iar liniștit, ca «Luceafărul lui – nemuritor și rece». Acum începea cu verva lui strălucită să-mi predice budismul și să-mi cânte Nirvana, ținta supremă a lui Buda-Sakiamuni.”

„Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!”

Pentru asemenea oameni contactul cu realitatea exterioară este dificil de cele mai multe ori și le transformă viața într-o continuă confruntare.

„Omul acesta a trăit, mai des mâhnit, mai rar vesel, într-un cerc foarte restrâns de prieteni. Dar era și un om ciudat! El își făcea o plăcere din necaz și din durere o voluptate. Dacă nu avea vreo supărare, și-o căuta; dacă nu venea să-l întâmpine durerea din afară, el știa să și-o scormonească singur din rărunchi. Cu un astfel de caracter mai era și de tot sărac.”

„În capul cel mai bolnav, cea mai luminoasă inteligență; cel mai mâhnit suflet, în trupul cel mai trudit! Și dacă am plâns când l-au așezat prietenii și vrăjmașii, admiratorii și invidioșii sub «teiul sfânt», n-am plâns de moartea lui; am plâns de truda vieții, de câte suferise această iritabilă natură de la împrejurări, de la oameni, de la ea însăși.”

În deplin acord cu Maiorescu, și Caragiale subliniază înzestrarea intelectuală remarcabilă a lui Eminescu, dar și încrederea nezdruncinată în geniul său.

„Am cunoscut foarte de-aproape un om cu o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atâta putere de gândire. Era pe lângă aceasta un mare poet; cu cea mai nobilă și mai înaltă fantezie, ajutată de un rafinat instinct artistic, el a turnat într-o lapidară «formă nouă limba veche și-nțeleaptă», pe care o cunoștea atât de bine și o iubea atât de mult.”

„Dar dacă nu dorea onoruri, dacă fugea de zgomot și de laude, asta nu era decât din pricina deșertăciunii lor, iar nu din vreo falsă modestie ce l-ar fi făcut să n-aibă deplină și manifestă încredere, față cu toată lumea, în talentul lui. Avea talent, și o știa mai bine decât oricine; nici o critică nu-l putea face să se-ndoiască de sine, iar aplauzele nu i-ar fi putut spune decât mai puțin de ce credea el însuși. De aceea opera ce ne-a lăsat-o nu denotă nici un moment de ezitare sau neîncredere în sine.”

„Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.”

                   Alte mărturii Continue reading „Nendurații ochi de gheață” →

Adrian BOTEZ: Abatele și „nălucirea” rădăcinilor reale ale lumii

…În aceeaşi lucrare tolerată (de oameni şi vremi), a abatelui Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo  y Alcàntara: „Întâmplări ciudate, la răscrucea dintre lumi” – putem citi şi despre o curată nălucire de noapte, a onestului şi cu râvnă slujitorului Lui Crist. Am şovăit mult, în faţa biroului meu, dacă să încredinţez tiparului această povestire, cu totul fantastică, sau s-o las, pentru totdeauna, întunericului uitării.

Până la urmă, mi-am zis: „Cei cu fantezie o vor lua fie drept  ce este, fie drept ce le pare a fi : fie o Viziune Rară, fie o fantezie, frumos scrisă şi viu descrisă, din partea unui biet slujitor onest al Lui Crist, chinuit, pururi, de năluciri, care de care mai ciudate. Evident, cărturarii vor şti să discearnă, însă, între nălucire şi posibilele elemente reale…care vor fi fiind acelea…în textul povestirii. Dar dreptul de a lăsa o lucrare atât de veche şi de minuţios documentată (căci, orice s-ar zice, abatele era, în primul rând, un căturar, un conquistador mai curând în terenurile SPIRITULUI, decât în cele ale…Lumii Noi…) – a o lăsa, zic, nedezvăluită omenirii, neoferită Călătoriei CUNOAŞTERII şi Luminii CUNOAŞTERII – ar echivala, după mine, cu o crimă morală”.

Şi, decis, m-am apucat şi-am tradus-o, într-o limbă (cât de cât) modernă…o veţi citi, şi veţi judeca asta singuri…mă rog, e tare greu să traduci din spaniola veacurilor uitate, medioevice, atât de adânc înfundate între umbrele tremurătoare ale timpului, încât nici nu se mai văd, azi… Oricum, esenţialul textului de mai jos nu cred că l-am denaturat prea mult.

Ce-i mai rău, zic eu, este că…”viaţă-i greaţă” (cum îmi zicea dezabuzatul meu tată…): când am încercat s-o citesc, pe ascuns şi separat, unor amici, ca să testez  „piaţa încrederii” – toţi şi fiecare pe rând m-au întrerupt, pe la jumătatea povestirii, cu hohote de râs, grozav de arogante, ba chiar (vezi, Doamne!), ofuscat-ofensate… – …dar, în primul rând, umilitor de grosolane, pentru şi faţă de mine: „Ce, cum adică, ne iei de fraieri, de ne citeşti, la ceasurile astea înaintate, de seară, aşa poveşti deplasate…poate vrei să înlocuieşti filmul „horror”, care se dă, în fiece noapte, la televizor… – …crezi că noi avem timp de pierdut?! Una e să ne dezvăluieşti arcanele unui document serios…dar tu, în loc de asta… Spune drept: bazaconiile astea sunt ale tale, sau…tot munca ta de arhivar (…cocoşat asupra scrierilor secrete ale abatelui ăluia spaniol, scrântit de singurătatea călugăriei!), le-a fătat?”

Drept să zic, în momentele acelea nu am avut răspuns. I-am poftit pe uşă afară, rupând cu ei, pe viaţă, orişice legătură. Furia şi umilinţa m-au decis să dau luminii tiparului, cu orice risc, această stranie…”nălucire” a atât de proaspăt-naivului, încredinţatului de adevărul oricăror semne şi arătări…nobilul meu abate (cel puţin, DESCOPERIT de mine, în arhivele lumii!), Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo  y Alcàntara – cel care, prin jignirile amintite mai sus, a devenit parte din mine…:

„…Totdeauna, am considerat Italia, cea a Statelor-Cetăţi-de-Miracol, fiecare cu iscusinţa, meşteşugul ori arta ei, precum şi, fiecare,  cu celebritatea ei, cu totul aparte, faţă de celelalte… – …ca pe rădăcina intelectuală, iluminatoare, a Europei. Până când, într-o seară de iarnă, stând, în jilţuri adânci, în faţa focului dogoritor, din căminul unei camere, cu tavan ogival, din abaţia mea toledană, San Juan de los Reyes (…nu de mult, fusesem numit, aici, abate…deci, să fi fost prin 1586-1587…deci, eram în floarea vârstei…aveam vreo 25-26 de ani…) – cu un frate, mult mai bătrân decât mine, al ordinului meu umil, ordinul franciscan.

Fratele acesta nu era din viţă nobilă, şi nici măcar spaniol. Italian, pe numele lui adevărat, Ambrosio Napoletano, era fiu de marchitan[1]. A nimerit la toledana mea mânăstire, San Juan de los Reyes, din întâmplare, dar şi din ambiţia unui naş de-al lui, cu rădăcini spaniole şi teribil de bogat (“don Cesare”), care a avut ambiţia ca finul său să-şi ducă misiunea în cel mai vestit aşezământ franciscan, din lume. “Don Cesare “ a intervenit (pe la 1557…) chiar pe lângă regele Spaniei, Maiestatea Sa, Filip al II-lea[2] (un rege care, după câte-mi ziceau părinţii, era tare iubit, şi nu din linguşeală, ci pentru că era extrem de isteţ, cult şi elegant…nu doar la îmbrăcămintea trupului, ci şi la…”îmbrăcămintea interioară a Spiritului”!)…şi “don Ambrosio” s-a prezentat, la San Juan de los Reyes, sub numele de “don Gomez Aragonese y Seballos”. Noi, însă, care-i ştiam, în privinţa obârşiei, tot trecutul (iar el nu ni-l ascundea defel, şi nu se simţea, nicio clipă, înjosit de obârşia sa umilă…ba, deseori, dimpotrivă!), îi ziceam tot “fratele Ambrosio” – iar el n-a făcut, niciodată, caz de înalta-i protecţie regală: dimpotrivă, era harnic şi smerit, iubitor să sară-n ajutor oricui, oricând, încât l-au îndrăgit (cel puţin, la venirea sa, la San Juan de los Reyes) mai toţi fraţii franciscani spanioli, de la San Juan de los Reyes.

Şi-l mai îndrăgeau majoritatea fraţilor franciscani, de la mânăstirea San Juan de los Reyes, şi pentru multe altele…dar, în principal, pentru că nu era doar un mare şi sever cărturar, nu era doar, cum se zice, „foc de deştept şi citit”… – ci pentru că era un adevărat ÎNŢELEPT, de la care orişicine putea lua bun şi folositor sfat – uneori, necesar precum apa în deşert! – …fie la ceas de zi, fie la oricare ceas din noapte…

Eu mă împrietenisem cu el, îndeaproape, şi ne apropiaserăm sufletele, în ciuda vârstei mele crude, încă – şi în ciuda staturii sale impozante, dată de o înţelepciune aproape stihială, aproape nefiresc de adânc pătrunzătoare a tainelor omului şi lumii: ne „pipăiam”, reciproc, Spiritele, şi le găseam gata să invadeze, cu Înalta şi Nestinsa  lor Curiozitate – întreg cosmosul…!

…Dar nu chiar toţi fraţii îl preţuiau, acum, pentru această rară calitate a Spiritului…De la bun început, unii se deciseseră (…aşa le căşunase lor, din senin, şi chircitul lor suflet le „fixase” fânul căpăţânei dintre umeri, numai pentru „NU” –  despre orice ar fi fost vorba…!) să se îndoiască (…şi aceştia din urmă deveniseră, între timp, destul, nefiresc de mulţi!), de spusele sale, care prea miroseau, de departe, ziceau ei, a „poezie dezaxată şi lunatică” şi a „fantazare nebună, sau, cel puţin, ciudată şi necuminte”) – …şi aceştia, de care vă spun (şi cum începusem a vă zice…), au început, uimitor, să se „înmulţească”…şi să-l ocolească, de multe ori chiar se făceau că nu-l văd. Deci, mai exista, chiar şi la San Juan de los Reyes, tembelism destul…

Eu nu doar că mă apropiasem de fratele Ambrosio, dar cream, eu însumi, cât mai dese prilejuri de întâlnire şi de lungă povestire a lucrurilor celor mai ciudate, plantate de Dumnezeu, în Creaţia Sa, unde nici cu spatele nu te-ai fi gândit şi aşteptat…unde nici cu gândul nu gândeai…

…Stăteam, amândoi („singuri amândoi”… – …două singurătăţi de gânduri, întâlnite, poate întâmplător,  poate nu – pe lumea asta…), de mult stăteam, cum vă spuneam, în faţa văpăilor focului din cămin… – …deocamdată, ciudat de tăcuţi…

Acest „don Ambrosio”, sau „fratele Ambrosio” (acum, ajuns un bătrân, încă verde, înalt, voinic şi senin ca un zeu antic…deşi avea mult peste 70 de ani… – …umblase mult, văzuse multe şi de toate, şi bune, şi de tot rele, în lunga-i viaţă…!), mângâindu-şi barba-i complet încărunţită (mustăţile şi le rădea cu grijă, după moda italiană), cu mâinile-i mici şi albe, de nobil bibliotecar al Ordinului – a întrerupt, dintr-odată, o tăcere care ameninţa să se prelungească nefiresc, în „cămara abaţială”… – şi mi-a spus (stând mult aplecat înainte, pe gânduri care, se vede treaba, erau tare împovărătoare, pentru venerabilul bătrân – …oricât de olimpian îl ştiam eu, în restul zilelor…), privind fix vâlvătăile focului, neastâmpărate, jucăuşe… – …dar, totodată, fascinante, căci parcă, în toiul Focului, se zbăteau nişte fiinţe arzătoare (asemănătoare salamandrelor!), dincolo de grătarul-gratiile căminului… – …ar fi vrut, parcă, să ne zică ceva…, „salamandrele”…dar zăbrelele grătarului le-ar fi împiedicat fermecata-le grăire:

-Vezi, frate Bernardo, până acum vreo douăzeci şi cinci-treizeci de ani (deci, până prin anii ’50-’60 ai veacului nostru…), şi eu credeam, ca tine, că Italia, cu cetăţile ei harnice, dar şi în veşnică luptă – ar fi Buricul Lumii, Rădăcina Cunoaşterii Umane, Centrul Cosmic al artelor dumnezeieşti…Dar, când m-a trimis Comandantul Ordinului, cu o misiune secretă, în Răsăritul Europei (eu ziceam, pe atunci, ignorantul de mine: „la păgâni”…), am aflat, definitiv, că nu-i deloc aşa. Acolo, în Buricul Răsăritului, sunt nişte Munţi Fermecaţi…le zice „Carpaţi”…am aflat, de la „sfinţii băştinaşi” (aşa sunt numiţi ei, în şoaptă, de către vecini, prieteni ori duşmani, fără osebire – pentru Credinţa lor înfocată, în Crist şi în toate cele cereşti…ei cred în Crist, de unii-i zic şi Zalmoxis… – …cum cred în Apă, Cer şi Păduri ori Munţi, în toate cele ale Nemuririi, Învierii…!), că numele  Munţilor vine de la numele Libertăţii Eterne a acestui Neam, cu totul aparte: „carpi” – sau, în altă formă locală, ca traducere a vocabulei „carpi”: „DACII LIBERI”…am aflat, cum ziceam, de la „sfinţii băştinaşi”, că  toată viziunea noastră, a celor de aici („apuseni eretici”, cum ne zic ei, nouă… – …căci preoţii lor le predică superioritatea Bizanţului grecizat, a Ortodoxiei, asupra Romei Catolice, Romă (zic ei) cu clare şi regretabile porniri imperial-terestre…aşa-zis „prozelitiste” – în realitate, brutale şi violente, trufaş-luciferice, sub masca „răspândirii Cuvântului Cristic” (…poate că preoţii lor, unii, nu greşesc prea mult, poate că nu greşesc deloc, când afirmă asta…nu-i, acum, vreme şi ceas, pentru această stufoasă dezbatere…)  – …deci, VIZIUNEA NOASTRĂ, ASUPRA ACESTOR OAMENI (mândri şi senini, sfinţi, în Credinţa lor veche şi nestrămutată!), VIZIUNEA ASUPRA STRĂVECHIMII ŞI ÎNĂLŢIMII SPIRITULUI LOR – TREBUIE SCHIMBATĂ –   RADICAL. Şi cât de repede posibil, spre binele tuturor! Papa de-acum (ca şi Superiorii Ordinului nostru) încă şovăie, având, pe braţe, raportul meu amănunţit…dar eu văd, deja, în flăcările focului ăstuia, că până şi papalitatea, în viitor, va fi silită, nu doar să accepte acest Adevăr…dar să-l şi spună, să-l mărturisească, în modul cel mai curajos şi onest, popoarelor Pământului, ÎN GURA MARE!

…Pentru o clipă, fratele Ambrosio se uită la mine, să vadă ce impresie făcuseră, asupra mea, aceste prime cuvinte ale sale. Îmi ştia foarte bine mintea aplecată către tot ce-i ciudat şi apropiat (dacă nu chiar contopit) cu arătările aureolate ale Spiritului, şi nu prea se temea că, în seara aceea, întârziată înspre noapte, va duce lipsă de auditoriu. Şi, chiar aşa: ochii mei erau lipiţi de buzele sale, fără să ţin cont că, până atunci, nu mă privise, parcă nu mi-ar fi luat în seamă prezenţa… Continue reading „Adrian BOTEZ: Abatele și „nălucirea” rădăcinilor reale ale lumii” →

Adrian BOTEZ: În genunchi să veniți

ÎN GENUNCHI SĂ VENIŢI

 

                                            la Mărăşeşti

 

orgìi – parfumuri de tei princiare

lărgesc arhitrave în templele lumii

dar câte-elixire de sânge – barbare

pământul eroic le dăruie Mumii…

 

pământul eroic filtrează-şi eroii

şi-i trece prin regnuri – şi-i trece prin magme

încât teii sacri să-nşire – sintagme

ce-au fost temelia şi oastea nevoii

 

în genunchi să veniţi – pe sub bolţi de miresme

sărutaţi roua florii Hristoşilor ţării

sărutaţi sacre răni – catapetesme…

 

…în genunchi! – de la Porţi – pân’ la negura Mării…

…da – e pământ de extaze şi sânge :

înger sfios – în cântare de vis – flautu-şi frânge…

***

 

MEMORIE DACO-VALAHĂ

   

                la Mărăşeşti

 

pământ de sfinţi şi de martiri

de voievozi cu patrafiri

spre ceruri  – toţi – sprijoană SCARA…

…câmpul de luptă – câmp de miri:

i-a distilat  – blând – vara!

 

ei n-au murit cuminecaţi

dar fapta-i liturghie !

iar aştrii noştri – morţii fraţi

desculţi curaţi să fie!

 

au fost ţărani cu vatra-n sân

ţărani smulşi vara de la fân…

ţăranul – fulgerând brăzdarul de la plug

aprinde-n ceruri ruguri după Rug…

ţăranii de la corn de plug

de coasa Morţii ei nu fug :

zvârliţi în iad – l-au pârjolit

tot calendaru-au înnoit…!

 

pline de fulger – lungi tranşee

vin după noi – Tainică Cheie :

ei vin furtuni – vin ca să facă

o Patrie DACO-VALAHĂ!

cu rane de piron ei scriu

pe Hristul nostru – Cald şi Viu

toţi răstigniţii noşt’i s-au strâns :

„rugaţi-vă – nu-i timp de plâns…

luptaţi cu draci – pe câmpu-ncins!”

 

striviţi cu roată şi tăiaţi

sunt crăişorii – sfinţi puşcaţi:

din sânge de martiri zbucneşte

Soarele Nou – pe româneşte !

 

…dar de nu ţineţi minte harul

şi nu schimbaţi nici calendarul

blestem v-aşteaptă şi urgie

când JUDECATA  va să fie!

***

     

…ŞI NOI PE VOI  – SECAŢI PRIBEGI – VĂ VOM SCHIMBA LA FIRI

 

să nu veniţi la geamul meu – să nu-mi huhurezaţi

căci eu – prin geam – văd Neamul meu – de veşnic acuzaţi!

„aduşi de vânt” şi criminali – toţi vor să mă convingă

în mine bezne să primesc – şi Iuda să învingă…!

 

Continue reading „Adrian BOTEZ: În genunchi să veniți” →

Adrian BOTEZ: Să n-ascultați cântat de cucuvea (poezie)

SĂ N-ASCULTAŢI CÂNTAT DE CUCUVEA

 

pe cei viteji – îi plângi fără să vrei

de ticăloşi – ţi-e inima-mpietrită

dar vor veni vremi mari şi secoli grei

ce-or despărţi – cumplit – prin deasă sită

 

pe cei sfinţiţi în munţi – de derbedei:

să n-ascultaţi cântat de cucuvea

privirile vă ardă sus – pe stei:

nemernicul n-o stinge tot ce vrea!

 

…da – muşunoaie – năboiesc duşmanii

dar noi crescuţi suntem din ăst pământ

din cari ţâşnit-au zei – spre cer – cu jurământ :

 

ei stau – cu toţi – deasupra  –  SCUT – cenuşând anii…

…martiri – voievozi şi regii daci arzând

ne sprijin’ veşnicia : BĂTRÂNUL LEGĂMÂNT!

***

 

SECETĂ

 

un strop de Iubire-am căutat – îndelung…

arşiţă-i: fântâni stinse  –  văpăi ne străpung

…în ce Crâng – în ce Munte se-ascunde Iubirea?

gonesc după ea – n-o ajung cu privirea…

 

dorm pe spini – nu pe irişi – de-o viaţă de om

la fereastră-mi tot bate călău-metronom:

voi muri – nu voi şti despre-explozii de flori

mângâieri se sleiesc – în adâncuri de nori…

 

…eu iubesc mirişti – pe urme de coasă

dar Iubirea nu mi se-ntoarce-acasă:

spada simţirii-mi lunecă pe piatra veciei

 

spada sufletului  – vis şi zbor: puf păpădiei…

…o viaţă-am tânjit – dar Duelul Sihastru

degeaba-l aştept: voi migra spre alt astru…

***

 

PAŞTE

 

ramurile copacilor ridică spre

ceruri – Mugurii lor

abia deschişi:

 

„uite – Doamne

potirele noastre: Tu nu

mai trebuie decât

să le umpli – cu

Sângele Tău”!

***

 

DOINĂ SINCOPATĂ

 

nu intraţi în

panică – intraţi în

comă!

vă trece pe la

nas – neantul-aromâ

acoperindu-vă – apoteotic – de

vomă

 

Continue reading „Adrian BOTEZ: Să n-ascultați cântat de cucuvea (poezie)” →

Constantin STANCU: „Cazul Dacia…” (vol. al II-lea), pledoarie de Adrian Botez

Adrian Botez completează dosarul său despre Dacia, un caz aparte în istorie și în viața românilor. Un nume care a frământat mințile oamenilor și care a pus probleme marilor puteri, în vechime și acum. Cartea sa Cazul Dacia… (volumul al II-lea). Trei studii hermeneutice asupra Arheilor Sacri Zalmoxieni (CORBUL, BLAJINII, OUL)*, reprezintă o pledoarie pentru corectitudinea în istorie și pentru reconsiderarea rădăcinilor noastre. Cine are trecut are și prezent, pe acestea se poate construi viitorul cu un scop bine stabilit. Autorul ar putea fi acuzat de susținerea unui curent, în viața spirituală a oamenilor, de reconsiderare a tezelor consolidate ale doctrinelor sociale. Își asumă riscul, dosarul său se bazează pe un studiu documentat, cu trimiteri ferme și cu argumente. Pasiunea scriitorului și subiectivitatea sa sunt întrecute de principiile ferme ale cărturarului. Cultura, baza documentară, viziunea pe care și-o asumă, dau măsura unei monografii spirituale care poate convinge. Este cartea unui crez în care s-a inițiat.

Pentru Adrian Botez, traco-dacii reprezintă un neam sacru, a trăit pe acest teritoriu într-o formulă extinsă. Partea spirituală a unui popor contează enorm și asta îl determină pe autor să facă din expunerea sa o pledoarie pentru baza spirituală a societății de azi. Nimic nu s-a pierdut, nimic nu s-a câștigat, totul revine în istorie sub alte cuvinte. Această bază a fost măcinată de interesele economice și de putere ale marilor imperii, începând cu Imperiul Roman și, apoi, cu toate celelalte, care s-au rostogolit pe acest pământ. Cartea este un demers evident patriotic, pentru că rădăcinile românilor probează vechimea și esența unui popor, în fața oglinzilor istoriei.

Citând surse de la Vatican, Adrian Botez, preluând o idee vehiculată în spațiul românesc, consideră că limba română este precursoarea limbii latine, o limbă practicată în fostul mare imperiu dominat de Roma.

Apelând la surse serioase, recunoscute pe plan internațional, el susține că geții au fost un popor înțelept, că au avut o concepție despre viață bazată pe valori spirituale solide. Înaintașii poporul român au stăpânit un teritoriu vast, vatra civilizației europene. Au fost bărbații care au constituit prima civilizație în istorie. Mărturiile în istorie vin de acum mai bine 12.000 ani, asta în contradicție cu mărturiile stabilite de doctrina istoricilor care descriu societatea ca fiind consolidată acum circa 5500 ani înainte de Hristos… Cu alte cuvinte, aveam o limbă, valori spirituale, organizare socială, rădăcini în vreme, iar Dacia a dat împărați curajoși Imperiului Roman, în antichitate.

Autorul se revoltă împotriva îndoctrinării copiilor, latinizarea istoriei este un aspect al victoriei celui care a cucerit fără să poată distruge integral Dacia. Autorul merge mai departe, valorile precreștine, bazate pe mișcarea spirituală a lui Zalmoxis, au anticipat valorile creștine întemeiate de Hristos.

Cartea este o continuare, prin argumente, a mentalului intuitiv al unui neam străvechi, generator de neamuri. Hermeneutica aplicată, practicată de Adrian Botez, are ca scop interpretarea textelor vechi, a altor mărturii, a artefactelor, în stilul teologic-literar consacrat, pentru punerea în valoare a lumii spirituale a Daciei. El pune în evidență semnele și simbolurile care au coagulat cultura dacilor, le interpretează din mai multe puncte de vedere, pentru a demonstra că suntem urmașii unui popor puternic, greu de urnit spiritual din istorie și compatibil cu valorile creștine, care au modelat civilizația Europei, în ansamblu. Prin analiza celor trei arhei – corbul, blajinii, oul – se pune în evidență forța spirituală a esenței fenomenelor în istorie, puterea de a dinamiza triburi, popoare, națiuni… Aceștia au fost puși în evidență de greci, latini, francezi și au format baza explicării devenirii unei societăți și a indivizilor, inclusiv, ca identitate consolidată și recunoscută. Identitatea ne face să fim ceea ce suntem și potențialul pe care îl avem în viitor. Arheii păstrează scânteia divină și rezistă în istorie prin valoarea esenței.

Continue reading „Constantin STANCU: „Cazul Dacia…” (vol. al II-lea), pledoarie de Adrian Botez” →

Adrian BOTEZ: Zalmoxis (piesă de teatru în 3 acte)

3-ZALMOXIS

  – misteriu, în trei acte –

 

LISTA PERSONAJELOR (în ordinea intrării în scenă)

 

Ciobanul I – VASILE

Ciobanul II – ION

Baba

Călugărul I – PARALITICA CRUCE

Călugărul II – TÀNTALOS, ORBUL

Călugărul III – NEBUNUL/VIZIONARUL

Călugărul IV – TÂRÂTORUL FĂRĂ SUFLET/SUFLARE (Fostul LUCIFER)

Bătrânul Mag şi Paznic al Templului Muntelui Ascuns/KOG-A-ION-ul

Făptura Orbitoare

*

Când se petrec  cele figurate de noi, mai jos? Nu ştiu…chiar nu ştiu…cândva. Şi unde? Undeva…nu ştiu exact…acolo unde Muntele Ascuns, KOG-A-IONUL şi Magul KOG-A-ION-ului, mai sunt îngăduiţi – deci , încă, mai sunt întrevăzuţi, de oameni…

Cândva, undeva, deci –  în DACO-VALAHIA!

 

 

ACTUL I

TABLOUL I

SCENA I

(Primăvară în munţi. Se va lăsa, curând, seara…Pe o costişă de munte, doi ciobani, aşezaţi la umbră de brad – ciobani cu turme diferite, dar pe care şi le-au amestecat, acum, ca să stea de vorbă, să le mai treacă de urât…Departe, în zare, s-a iscat un cer precum un fund adânc de ocean: albastru-întunecat – iar în mijlocul împăduritului albastru al zării, se întrezăreşte, ca printr-o uşă întredeschisă, un Munte grozav de înalt…dar e-atât de departe şi aşa de copleşitor de înalt, încât nu i se disting pădurile, de pe poale…Tocmai în vârful Muntelui celui abia zărit, pare că s-a aprins o văpaie înaltă, cât o scară…dinspre cer spre pământ şi dinspre pământ spre cer…).

CIOBANUL I (uitându-se la acea tulburată zare): Măi, Ioane, oare să vină ploaia?

ION (mai desprins de lumea asta, clocindu-şi propriile gânduri…de aceea, pare cam flegmatic, în comparaţie cu Ciobanul I): Di ce să vină ploaia, măi, Vasile? Ai ceva semne şi nu le văd eu?

VASILE (enervat, în sine, de indolenţa lui Ion): Da’ tu nu te uiţi la zarea aceea, din faţa noastră?

ION (tot aşa de flegmatic): Ba, eu mă uit…da’ de ce ţi să pare ţie că stă să plouă?

VASILE (se înflăcărează, ca să compenseze nepăsarea lui Ion): Măi, da’ tu eşti orb? Nu vezi ce s-a întunecat cerul, pe-acolo…în departe…?

ION (bătându-şi, c-o vărguţă de brad, vârful opincii): Nu-s orb eu, tu eşti spărios…dacă-i cerul, colo, în departe, mai întunecat, asta nu-nsamnă că o să plouă şi pe la noi…Ceea ce mă miră pe mine-i altceva: tu-ţi aduci, oare, aminte, ca ieri, când fùrăm cu oile, să fi fost, colo, în departe, namila ceea de munte…şi cu focul ăla, ca Scara Lu’ Dumnezău?

VASILE (ca trezit din somn): Mă, Ioane, măi, să ştii că tu ai dreptate, măi! Nu era ieri! Nu! Pe Sfânta Cruce! Dar…Azi o apărutără…câtumai Muntele…de unde, Doamne mă iartă…şi di ce?

ION (mulţumit că Vasile s-a trezit la lucruri mai serioase, decât o ploaie prezumtivă…oarecum, o face pe firoscosul…): No! Asta-i, acu’, de mirare şi de mare-ntrebare, no…! (Apoi, fără nicio trecere, tresărind, strigă, parcă şi speriat, şi minunat…): Ia, măi Vasile, ia…, iacătă, mă! (se holbează, mirat la culme).

SCENA II

(Pe scara de văpaie, din departe, pare că se pogoară o văpaie încă şi mai luminoasă şi, totdeodată, şi îmbeznată, de-a mirare…parcă ar fi un Uriaş, care se pogoară din ceruri, pe ţuguiul de munte, înalt ca în poveşti…)

VASILE (impacientat): Ce-i, mă? Ce vezi tu, mă?

ION (enervat oleacă): Da’ tu ce faci, măi, tu nu te uiţi? Tu nu vezi că o beznă, cu mare lumină într-însa, se pogoară pe scara aceea, de văpaie, din culmea Muntelui…Muntelui ce nu-l văzurăm noi, ieri?

ION (privind, cu luare-aminte, deodată, se holbează de uimire mare): Da, măi…ai direptate…parcă-i un urieş, de cei din poveştile baciului nostru, de la stână…Mare minune, breee…(rămâne încremenit, privind, cu ochi mari, Pogorământul Uriaşului Luminii şi Întunericului…)

SCENA III

(Din stânga scenei, apare, târâindu-şi picioarele, o biată Babă zdrenţăroasă, gâfâind de drumul înalt şi întortocheat al Muntelui, unde stau cei doi ciobani. Baba se apropie de cei doi).

BABA (cu glas tremurat şi cântat…, dar glasu-i e mult mai tânăr şi mai cristalin, decât fiinţa-i deşirată şi mizeră…apropiată de ultima-i descompunere): Feţi-Frumoşilor, dragii babei, face-ţi-vă milă şi pomană, c-o biată neputincioasă…daţi-i un ban bun babei…(stă cu mâna dreaptă,-ntinsă şi tremurătoare, precum frunza plopului).

VASILE (către Ion): Auzi ce zice baba…(întors spre Babă): De unde bani, bre, în munţii ăştia sâlhui? Hă? Nu eşti zdravănă la cap, babo?

(Baba dă din cap, a neîncredere, şi numai tremură, din toate mădularele-i…a mare slăbănogeală).

ION (împăciuitor): Lasă, babo, aşteaptă până mâne…uite că disară facem, cu baciul, caşii…şi mâne îţi dăm şi ţie…un caş întreg, fa…nu, aşa…resturi…ori jintiţă…(baba numai stă şi tremură, apoi o porneşte, către dreapta scenei…).

SCENA IV

(Baba se pierde printre brazi…iar apare şi iar piere…Deodată, cei doi ciobani scoaseră un strigăt uşor, fără să vrea: straiele, zdrenţuite, de pe bătrână, când ajunse ea depărtişor, se aprinseră, dintr-odată, în flăcări, vesele şi ghiduşe, fără nicio fumegare…parcă bucuroasă că “feţii-frumoşi” n-o împovăraseră cu vreun ban…Ion apucă a striga).

ION (smulgându-se de sub brad, de jos – disperat, speriat, neînţelegător…): Sări, mă, Vasile, că arde baba…sări, s-o stingem…mă…

(…Dar, chiar în timp ce Ion striga, ca la foc, deh…din văpăile flăcărilor, în care izbucniseră straiele Babei, se aleseră două aripi uriaşe, de Foc…cu care Baba, care nu se mai desluşea, acum, ca trup, ci doar ca o sferă zburătoare şi străfulgerătoare, de lumini şi bezne mistice, se înălţa, repede, prin luminile şi beznele zării, pe muntele cel incredibil de înalt, din zare…).

ION (cu vocea răguşită de uinire mare, la văzul unei minuni împlinite sub ochii săi nevrednici…): Văzuşi, măi…? (…şi se înecă de emoţie, tăcând brusc!).

VASILE (la fel de emoţionat, cu glasul la fel de pierit): Văzui, măi…văzui…Doamne, Dumnezăul meu, apăi, ce-o fi fiind şi asta…ce-o fi însemnând tătă…(deodată, vocea i se întări şi sui în mare strigăt, de înaltă uimire): Ia, măi, Ioane…ia, baba a şi ajuns, aşa, înfocată cum e, la scara de Foc! Lucru de minunăţie nemaivăzută…

(Focul învăpăiat, care se arătase ciobanilor sub chipul babei, dispăru…ca prin farmec, unindu-se cu Focul cel mare, din piscul Muntelui Incredibil de Înalt…şi Nevăzut într-un ieri al lumii şi-al oamenilor…Pe Cer, înaltă şi blândă, răsare, în acest timp al minunii – Luna).

ION (uitându-se, încremenit, pe cer): Iaca, măi, Vasile…a ieşit Luna pe Cer…parcă baba ‘ceea s-ar fi făcut Lună…haida, hai, de-acum, să despărţim şi să mânăm turmele, la stână şi la dalba mulsoare…

(Cei doi se ridică, cu freutatea minunării în şale…şi pornesc spre turmele cele amestecate…Din când în când, şi tot mai des, scutură, amândoi, din cap, a neînţelegere…de parcă simt că nu mai pot să se mai încreadă în simţurile lor, pentru aşa arătări de mare mirare…).

*

TABLOUL II

SCENA V

(O peşteră întunecat-tulbure, precum înăuntrul unui mormânt sau al unui pântece de mamă. Patru călugări zalmoxieni, tăcuţi ca moartea, de parc-ar sta sub jurământul tăcerii,  stau în jurul unui foc…şi, din când în când, câte unul şi grăieşte…

Toţi patru sunt îmbrăcaţi în nişte straie, lungi şi largi, amintind de rasele călugăreşti creştine – dar, acestea purtate de călugării zalmoxieni, sunt  albe, precum nişte giulgii funebre. Pe măsură ce ei desfăşoară cuvintele – peştera se luminează, tainic – într-o evanescenţă sacră…la fel şi straiele albe-giulgii, încât străfulgeră şi fac uitat până şi în întunericul uterin al peşterii…).

CĂLUGĂRUL I (murmură o întrebare, cât către ceilalţi trei, cât pentru sine…): Cum am ajuns noi, aici, la Mag? Mai ştie, oare, cineva? Îşi mai aminteşte…?

CĂLUGĂRUL II (tot cu un murmur surd): Nu noi am ajuns la Mag…ci Magul ne-a adus la sine…

CĂLUGĂRUL I (tot cu capul plecat, neprivind pe nimeni dintre fraţii săi călugări): Cum? Cum şi pentru ce ne-a adus? Mai ştie, oare…?

CĂLUGĂRUL II (nu aşteaptă sfârşitul întrebării Călugărului I): Pe mine m-a adus prin Crima mea…eu sunt TÀNTALOS…eu L-am RĂSTIGNIT…!

CĂLUGĂRUL III (angajat, parcă, pe post de ecou şi de traducător): …”Dinţosul”…zis şi BEITHY-KELAS…

CĂLUGĂRUL I (ca într-o litanie epopeică): …Frate Geamăn cu Pytha-Goras…

CĂLUGĂRUL III (…la fel de conştiincios, ca ecou şi translator – dar tot smerit şi capul în jos): “Fiara Cea Mare”…de la răsărit de Akes-Samenos…Grădinile Sfinte…

CĂLUGĂRUL II (monoton, dar, se simte că, pe dinăuntru, îşi arde, cu o durere cumplită, amintirile…): Eu sunt Primul care L-am auzit pe Magul-Zalmoxe, când vorbea cu sine, spre mântuirea noastră…El, Magul-Zalmoxe…

CĂLUGĂRUL III (la fel): …Adică, Apollon-Lumina din Veci…Stăpânul Tărâmului de VECI!

CĂLUGĂRUL II (nu aude nimic din ce murmură “ecoul traducător”, Călugărul III, ci rosteşte mai departe): “Helis, Helis, Almus Aba Tani”…

CĂLUGĂRUL III (la fel): “Doamne, Doamne, mărire Ţie!”…

CĂLUGĂRUL II (ridică vocea, cu disperarea din urmă): Şi nu mi-a fost milă, şi nu m-am îndurat să lepăd de la mine SĂGEATA CEA OTRĂVITĂ…şi L-AM RĂSTIGNIT, CU EA, PE STEJARUL SACRU! EU, EU L-AM RĂSTIGNIT!!! Doamne… (geme surd…cumplit de îndurerat). ORB am fost, şi tu AI ÎNVIAT…şi M-ai Înviat, şi pe mine, întru VEDERE…şi m-ai adus, aici, la Tine…nesfârşit şi nedomolit e OCEANUL ÎNDURĂRII TALE!!! “KIA NOS DIADIS”…

(Se prăbuşeşte-n genunchi, în hohote de plâns…).

CĂLUGĂRUL III (în mod automat, fără să privească la cel prăbuşit…): ““ŞTIU ŞI RECUNOSC NOUL TESTAMENT”!!!”…

CĂLUGĂRUL II (cu voce surdă, înăbuşită de faptul că îşi bate capul de pulberea de piatră de jos, din peştera,  acum, din plin luminată, precum un nou palat al zeilor):…Iertare…iertare…îndurare…orb…orb…orb…! …ohhhh…ooo…ooo…! (prăbuşit, fără suflare…apoi, ca după o grea boală, se ridică, încet…întâi ca o nevertebrată…apoi, treptat, se vertebralizează…apoi, se smulge din ţărână, şi strigă, ÎNVIAT): IERTAT! SUNT IERTAT! LIBER! SUNT LIBER DE MINELE MEU OTRĂVIT, DE MINELE MEU UCIGAŞ! SUNT LIBER DE NEVEDERE…SUNT ÎNVIAT ÎNTRU EL!

CĂLUGĂRUL I (…vorbeşte ca în somn…): El ne-a iertat, încă înainte ca noi să-L răstignim…dar aici, în peşteră, ne-a dăruit conştiinţa-giulgiu, a pământenilor…pe care, acum, treptat, ne-o înlătură, luminând şi absorbind pulberea fiinţei noastre, spre tăriile Cerului…ce absorbire dureroasă şi dulce…dulce…văd…o, Doamne, Te văd…îmi văd făptura mea de sărbătoare…! (…se prăbuşeşte, apoi, deodată, se smulge ţărânii şi ÎNVIE… se smulge de jos, saltă şi strigă): LIBER! SUNT LIBER DE MINELE MEU OTRĂVIT! SUNT LIBER DE CRĂCILE ÎNCREMENITE ALE PIERZANIEI! SUNT LIBER SĂ UMBLU PRIN GRĂDINILE LUI SFINTE…SUNT ÎNSĂŞI CRUCEA SUIŞULUI MÂNTUITOR, SUIŞULUI REDESCOPERIRII DE SINE… SUNT CRUCEA CĂTRE CERURI ÎNĂLŢATĂ, SCARĂ SPRE LUMINA DIN VECI…LEGĂTURĂ VEŞNICĂ, ÎMPĂCARE VEŞNICĂ, ÎNTRE PĂMÂNT ŞI CER, ÎNTRE OM ŞI ZALMOXIS-HRISTOS…SUNT ÎNVIAT ÎNTRU EL!

CĂLUGĂRUL I (…neluându-i în seamă nici pe Călugărul I, nici pe Călugărul II…parcă recită un poem vechi, pipăindu-şi amintirile): Eu am fost PARALITICA CRUCE, cu rostul culcat, a STEJARULUI…şi, prin SFÂNTUL SĂU SÂNGE …şi prin RĂNILE SALE SFINTE, ale Căderii în Mormântul Învierii…LEDERA-TE…, CHAR-NABUTAS…

CĂLUGĂRUL III (îşi continuă “canonul”) ”Domnul Nevăzut”…

CĂLUGĂRUL I (se ridică de jos şi-şi ridică ochii spre tavanul peşterii, ca-ntr-o viziune extatică):…Mi-a dezlegat mădularele…şi m-a înălţat, CRUCE şi PUNTE… între Cer şi Pământ…între OM şi ZEUL ASCUNS…şi n-am mai fost PARALITIC DE ROST, ci m-a adus aici, înălţându-mă spre ROST şi PURUREA VEGHERE……CRUCE DE ROST, de VEGHERE şi de APĂRARE DE SINE, ÎNTRU MÂNTUIRE…şi-am văzut, în drumul de la Înţepenire la Înviere, Grădinile Cele Sfinte…

CĂLUGĂRUL III (…la fel de monoton, ca “ecou traducător”…dar, pe măsură ce-şi va spune propria poveste,  vocea lui se va înviora şi învârtoşa): “AKES-SAMENOS”…aşa se înţelege…da…Dar eu am auzit, demult am auzit…şi ştiam…de mult ştiam…, că TÀNTALOS, zis “Dinţosul”, zis şi BEITHY-KELAS…a fost biruit…şi, cu el, biruitul, MOARTEA a fost înfrântă şi pusă în cui de os…în cui de foc…în cui de fag…pentru că aşa este MAREA LEGE A COSMOSULUI…dacă asculţi, cu ochii închişi, stelele proroace, nu poţi să n-auzi BUNA VESTIRE:

“SATOR AREPO TENET OPERA ROTAS”…adică: “Prea Curata, MUMA MUMELOR DIN VECI, MUMA MARIA, la scos din pământ, l-a smuls din pământ, şi L-a Înviat pe Cel Pribeag”…zis şi CHAR-NABUTAS-APOLLO, “Domnul Luminii Mistice, Nevăzute de ochii cei ORBI”!…şi tot universul cânta şi descânta BIRUINŢA asupra VRĂJMAŞULUI NEBUN…VRĂJMAŞULUI SCOS DIN MINŢI DE MĂTRĂGUNA INVIDIEI…dragă frate (…şi priveşte, cu înţelegere, spre Călugărul II…):

“…Şi muma purta,

În traistă ducea,

Apă-nvietoare,           

Flori lecuitoare

Şi mi-L oblojea

Şi mi-L descânta,

DE MI-L ÎNVIA…”

…Şi, de aceea, mie mi s-a spus NEBUNUL…când eu încercam, cu tot sângele sufletului meu, să fiu VIZIONARUL…

…”IMNIO IONPAY LASYN VIATTAY LOY SYROY YPO AIASKO” …- adică: ”Făt Frumosul din CĂDERE şi din MOARTE a ÎNVIAT…Sora lui, DUREREA RĂNILOR, i-a lecuit-o”…precum şi: “OR-PHEOS VAKKANKOS”…adică: “CEL JELIT A ÎNVIAT”…! Adică, “MAGUL VREDNIC, VITEAZUL ŞI UNICUL ZEU: ZALMOXIS”!

(…şi el se prăbuşeşte în moartea jeluirii şi disperării…apoi, se smulge, înspre ÎNVIERE): IERTAT! SUNT IERTAT! LIBER! SUNT LIBER DE MINELE MEU OTRĂVIT,  DE MINELE MEU FĂRĂ DE ŞTIINŢĂ ADEVĂRATĂ ŞI VIE! SUNT LIBER DE PĂMÂNTUL DEŞERTAT DE CUVÂNT! SUNT ÎNGER AL PARASHABDEI, AL ZBORULUI CUVÂNTULUI  CELUI  ÎNTEMEIETOR DE LUMI…SUNT ÎNVIAT ÎNTRU EL!!

CĂLUGĂRUL IV (care stătuse, până atunci, în genunchi, ghemuit, şi se rugase…sau ascultase smerit ce spuneau şi cum se mărturiseau, unul altuia, ceilalţi trei Călugări…): Eu am fost, mereu, de când mă ştiu pe pământ…TÂRÂTORUL…Cel fără de Suflet…FĂRĂ DE SUFLARE, CI NUMAI ŞUIERÂND VÂNTUL ALTORA, PRIN LIMBA-MI DESPICATĂ…, mă târam, mă târam, mă târam…fără să ştiu, fără să vreau…fără să văd…dar, acolo, la IZVOR, am zărit-o, pentru o clipă, pe AL-MYRIS…

CĂLUGĂRUL III (revenit în genunchi, pe post de “ecou-traducător”…): “Cea Curată”…CALLI-RHOE”…”Cea Frumoasă”…ARTEMIS–CEA-ROŞIE, adică, pre limba noastră de azi, asurzită şi orbită, din nou…: CHIPUL VĂZUT AL MUMEI MUMELOR…MARIA…

(Călugărul I şi Călugărul III îi urmează exemplul, ca lucrare mistică, dumnezeiască…).

CĂLUGĂRUL IV (la fel de surd şi-ndurerat la ecou, cum fusese şi Călugărul II): Eu mă târam pe pământ, şi-mi ziceam că sunt…CHER-SONES…CHAR-ISTOS…dar nu eram, încă, decât un biet făcător de Tulbure, Tulburată de Orgolii Lumină…”LUCIFER” mi se zicea…

CĂLUGĂRUL III (tot monoton, smerit…): “Fiul Cerului”…El va fi, în ultima rostogolire şi arătare, de FOC, a Duhului Lumii…El se va numi…HRISTOS!… – …dar, sub vorbele graiului său, sub lumina chipului său, va arde tot… CHAR-NABUTAS…”Domnul Nevăzut”…MAGUL-ZALMOXE, Cel cu DOUĂ CHIPURI: APOLLON-Cel ALB…SOARELE NOSTRU! –  …şi ARTEMIS-Cea ROŞIE…LUNA NOASTRĂ! … – …şi, din vecie pentru vecie, MUMA COSMICĂ, MUMA FLORILOR CERULUI…MUMA MARIA…: “DOMNA PLACI DA VALME XIVOTUM”…

CĂLUGĂRUL III (acelaşi joc, mereu): “Doamnelor le place să se ascundă în flori”…

CĂLUGĂRUL II (frenezie extatică): FLOAREA LUMII, TU, FLOAREA FLORILOR ŞI-A STELELOR…ŞI A MĂRILOR MUMĂ ŞI REGINĂ!…MÂNTUIE-NE DE CRIMELE FĂPTURII SĂLBATICE DIN NOI…!!! (…se prăbuşeşte şi, apoi, ÎNVIE, schimbat, suprem mistic, la faţă…”Făt-Frumos”).

CĂLUGĂRUL IV (continuă, tot surd la ce se grăieşte ori aude în exteriorul său…): Voi aţi avut ICHOYS…

CĂLUGĂRUL III (la fel): …”Prevestirea”…adică…

CĂLUGĂRUL IV (surd şi preocupat, tot mai mult, de propria-i viziune): …dar eu n-am avut-o…TÂRÂTORUL de mine, FĂRĂ SUFLET ORI SUFLARE…dar MAGUL-ZALMOXIS m-a înălţat, cu adevărat, pe CRUCEA ÎMBRĂŢIŞĂRII LUI…şi, pentru prima oară în viaţă şi-n lume, EU AM RESPIRAT SUFLAREA MEA DE VIS SACRU…şi, de atunci, ca şi TÀNTALOS, fratele meu întru Cer (se adresează Călugărului II), spun, cu smerenia Celui Înviat şi învăţat întru TREZIREA DUHULUI-ÎNVIERE: “KIA NOS DIADIS”…

CĂLUGĂRUL III (ca un automatism, de-acum…): “ŞTIU ŞI RECUNOSC NOUL TESTAMENT”!!![1]

 

CĂLUGĂRUL IV (îi urmează, cu oarece întârziere, pe ceilaţi trei, în INVOCAŢIE, în ÎNVIERE şi în SCHIMBAREA LA FAŢĂ):  FLOAREA LUMII, TU, FLOAREA FLORILOR ŞI-A STELELOR…ŞI A MĂRILOR MUMĂ ŞI REGINĂ!…MÂNTUIE-NE DE CRIMELE FĂPTURII SĂLBATICE DIN NOI…!!! (…se prăbuşeşte, ca secerat, ca mort… şi, apoi, ÎNVIE, schimbat, suprem mistic, la faţă…”Făt-Frumos”): IERTAT! SUNT IERTAT! LIBER! SUNT LIBER DE MINELE MEU OTRĂVIT DE ORGOLII DEŞARTE, SUNT LIBER  DE MINELE MEU FĂRĂ DE ŞTIINŢĂ ADEVĂRATĂ ŞI VIE, ŞI DE TOT ÎNVIETOARE! SUNT LIBER DE PĂMÂNT! SUNT ÎNGER AL ZBORULUI, SPRE VECIA LUMINII ATOTCUPRINZĂTOARE, ATOTLECUITOARE…ATOTÎNFLORITOARE… SUNT ÎNVIAT ÎNTRU EL!!!

SCENA VI

 

Continue reading „Adrian BOTEZ: Zalmoxis (piesă de teatru în 3 acte)” →