DIN TOT CE AM…

 

A mai trecut o zi, a mai trecut un ceas,

simt clipele prin amintiri cum zboară

din câte-au fost, din câte-au mai rămas

duc mai departe-a timpului povară.

Și nu mă plâng, și nu regret nimic,

las timpului destinul să mi-l treacă –

din ieri, din azi, din mâine mă ridic

chiar dacă-ar fi să sap și-n piatră seacă.

 

Ani grei s-au adunat în urma mea

tăcerile, mai lungi ca niciodată,

din gânduri îmi alungă piaza rea

și calea dreaptă-n suflet mi-o arată.

Iar de mă-ntorc cu gândul în trecut,

cărările nu-mi par deloc schimbate,

din tot ce am, din câte am avut,

în inimă-mi rămân doar nestemate.

 

Ridic din ele-n cuget un altar

pentru tăceri loc sfânt de întrupare

din vorbele arzânde ca un jar,

de strajă stând pe dune mișcătoare.

Iar dacă toamna vieții a sosit,

nu mă opresc din drum, merg înainte,

pornind tăcut din locul hărăzit,

mă-ndrept tot mai smerit spre cele sfinte.

 

PATRIA

 

Iluzii de-o clipă se nasc și dispar

în vagi amintiri venite deodată

cu vrajă adusă de gândul hoinar

în focul ce încă mocnește în vatră.

Din flacăra tunsă se scurg pe tavan

mistere ascunse în dansuri astrale,

ajunse târziu dintr-un mitic vulcan

prin hornu-ncropit din două cavale.

 

Prin ele zăresc un dor îngropat

la margini de lume aproape uitată,

în colb de tăcere, cu gust de păcat,

rămasă pe brâuri de timp atârnată.

Din conul de umbră eu încă ascult

această tăcere căzută-n uitare

cu dorul rebel îngropat mai demult

sub piatra ostilă, din alte hotare.

 

Nu-i loc de visare, nu-i loc pentru dor

o, patrie mumă, lăsată în urmă,

e numai un loc pentru cei care mor

când visuri și doruri în taină se curmă.

Adesea mă-ntreb: ce faci pentru noi? –

ce crudă devine aceată-ntrebare,

când văd că ajungem doar simpli eroi

de triste cancanuri citite-n ziare.

 

ECOUL CLIPEI TRECĂTOARE

 

Un glas fără cuvinte din adâncul meu

ajunge nevăzut la margine de gânduri

pe trunchiul despicat al unui curcubeu

cu capetele prinse-n albia din prunduri.

Izvoarele din albii au secat demult,

iar pietrele uscate de prea multă sete

mă cheamă-n arcul curcubeului s-ascult

tăcerea lor rescrisă-n magice versete.

 

Răstorn tăcerea mea peste tăcerea lor

și din mirajul sfânt al undelor spectrale

aduc sub pietrele ce-și caută izvor

iubirile pierdute-n umbre vesperale.

Prea multe amintiri deodată se ivesc,

se scurg încet cu picături de apă vie

pe când din geana curcubeului ceresc

cad ploi de dor venite dinspre veșnicie.

 

Continue reading „Corneliu NEAGU: Poeme” →