Tudor PETCU: Recuperarea valorilor creştine în literatura contemporană

         A aduce în discuţie ideea de valori creştine raportată la paradigmele literare presupune un angajament moral faţă de evoluţia gândirii şi a culturii, tocmai pentru a înţelege semnificaţia lumilor menţionate într-o lumină profundă şi ludică.

       Ce înseamnă înainte de toate valoarea creştină, care este dimensiunea pe care i-o putem atribui şi ce rol cheie joacă în configurarea unui proiect cultural, mai cu seamă literar?

          Trăim în epoca morţii lui Dumnezeu. Cel puţin în mod oficial. În realitate lucrurile nu sunt aşa de simple. Forţele spiritului nu pot fi reprimate în acest fel. Deşi L-a exclus oficial pe Dumnezeu, lumea contemporană din societăţile occidentale are o nostalgie a spiritualităţii. Drept dovadă, entuziasmul acestei lumi pentru înţelepciunile orientale, artele marţiale orientale sau discipline precum Taï Chi şi Chi Qong. Deseori, după ce au trecut prin aceste discipline, cei şi cele care le practică îşi regăsesc rădăcinile creştine. Când Biserica vorbeşte despre interior, lumea, interesată, ba chiar pasionată de cuvântul său, se întoarce spre ea. Biserica interioară are un viitor luminos în faţă. La fel şi Hristos, ca maestru al înţelepciunii. Nimeni nu poate spune ce se va întâmpla, nimeni neştiind nimic. Dar putem presupune în mod rezonabil că acest entuziasm pentru viaţa interioară va creşte în lumea care va veni. Dintr-un motiv simplu. Numai religia trăită din interior dă un sens vieţii. Ceea ce lumea contemporană nu este capabilă să facă. Trăim agonia unei lumi în care viaţa nu mai are sens sau are doar un sens subiectiv. A trecut timpul individualismului şi al absurdului.

            Cele menţionate mai sus pot fi considerate simple definiţii pe care dintr-o nevoie intelectuală le putem da creştinismului, nu neapărat în calitatea lui de religie, ci şi de dialog interior care implică atât o emoţie, cât şi ceea ce Alexandru Dragomir numea banala memorie a reamintirii. Dar dincolo de aceste definiţii înţelegem ca experimentul ca atare a fost o coordonată de principiu specifică transformărilor sociale şi culturale care au marcat destinul Europei cu precădere.

            Astfel de revoluţii au avut loc mai ales în stilisticile literare care întotdeauna, dintr-o nesăbuinţă intenţionată şi curajoasă, au avut talentul de a nuanţa până într-acolo încât au ajuns să prezinte neprezentabilul, de altfel o condiţie postmodernă de care personajele literare s-au bucurat din plin. Dar din aceste ecuaţii  valorile creştine au dispărut încetul cu încetul, devenind o literă rigidă, aşa cum raţiunea a fost înlocuită cu ironia şi eterogenitatea, după cum ne demonstrează mai ales opera lui Thomas Pynchen.

            Aşadar, ce este de făcut? Este posibilă întoarcerea la logica creştină în construcţiile literare, la proiecţiile creştine raţionalist-dostoievskiene, pentru a ne exprima în termenii lui Umberto Continue reading „Tudor PETCU: Recuperarea valorilor creştine în literatura contemporană”

Georgeta BLENDEA-ZAMFIR: REDAREA MAPAMONDULUI A CULTURII ANCESTRALE DIN SPAȚIUL CARPATO-DANUBIANO-PONTIC

Mapamondul nu cunoaște cea mai veche cultură şi a exclus-o din rândul culturilor lumii. Impresionaţi de „Sanlada” scriitorii din epoca romantică, aflaţi în ţările europene s-au axat pe revelarea comorilor sanscritei. Aşa cum evident indica sanscrită înseamnă scrierea sfântă şi ea şi-a păstrat relevanta denumire de la provenienţa din spaţial carpato-danubiano-pontic, bogat în cele mai impresionante valori culturale, cum o demonstrează monumentala lucrare „Strămoșii Românilor”, în special al patrulea volum „Preistoria Daciei”.

„Preistoria Daciei” ca şi întreaga lucrare în patru volume, conţine descoperirile arheologice, comentate de arheologi din toată lumea şi introduce în muzee. Recent am văzut pe TV cel mai de seamă tezaur aurifer, simbol al comorilor aurifere în care strămoşii noştrii erau deosebit de bogaţi. Se spune: – „„Cloşca cu puii de aur” aparţine goților – este relevant faptul că autorul Carolus Lundius, un scriitor de la curtea Suediei, în jurul anilor 1600 publică cartea „Zalmoxis primul legiuitor al geților” evidenţiindu-l în prim plan pe autorul antic Iordanes, care vorbim de geţi aşează în paranteză goţi. Deci goţii erau geţi.

Situaţia aceasta a interzicerii strămoşilor noştri, 1000 de ani în istorie inclusiv a anticilor autori (li se tăia capul celor care pronunţau cuvintele dac şi Dacia) este de asemenea greu de a se revela.

 

Va urma…

–––––––––––––––––

Prof. Georgeta BLENDEA-ZAMFIR

Scriitoare, doctor Honoris Causa

Preşedinta Academiei DacoRomâne (Filiala Braşov)

Nominalizata pentru premiul Nobel

Diploma: „Părinte al Patriei”

Brașov, 20 decembrie 2020

Magdalena ALBU: TERRAROBOTICA „SEX MACHINE” – ESENȚA UNEI LUMI FĂRĂ UMANITATE

BIOGRAFIA SIMPLIFICATĂ A CONTEMPORANEITĂȚII

Dezumanizarea şi desacralizarea societăţii puternic laicizate în care trăim reprezintă, de fapt, lupta Omului împotriva propriei sale identităţi. Putem vorbi, actualmente, despre o filozofie a răului în cea mai pură formă a sa?!… Răspunsul este, cu siguranţă, afirmativ, căci nimic din tot ceea ce ni se desfăşoară în faţa ochilor, azi, nu reprezintă o simplă consecinţă a cunoscutului pricipiu newtonian al acţiunii şi reacţiunii. Ca atâtea alte lucruri pozitive din matricea existenţială a contemporaneităţii, şi acesta a fost unul nu numai zdravăn călcat în picioare, ci şi anulat, făţiş, de foarte mult timp, în sfera practicii curente. Întrebarea, care ţi se instaurează imediat în minte, este, evident, un întemeiat „de ce?”. Omiterea din ecuaţia vieţuirii telurice a Fiinţei umane înseşi ca element determinant al desfăşurării articulate a lucrurilor, dar şi îndepărtarea acesteia, prin amnezie colectivă provocată, de fundamentul solid al moştenirii ancestrale de gândire şi de creaţie (zestre pe care o poartă în spatele său de nenumărate milenii până în momentul de față) reprezintă unul dintre răspunsuri. Ca să arunci, în mod voit, prin acţiunile pe care le întinzi, ca o plasă de păianjen, asupra privirii înceţoşate a prezentului, praful uitării peste textura densă a întregii istorii trecute a umanităţii, asta nu denotă decât propria-ţi incapacitate de a alcătui un sistem social benefic la nivel planetar, pe de o parte, iar pe de alta, dorinţa de a alege calea aducătoare de profit imediat a răului, în locul celei diametral opuse acesteia, plină de nuanţe, dar lipsită de artificii şi fragmentaritate, a binelui.

Într-adevăr, am trăit și trăim, în continuare, un monstruos experiment global de schimbare de paradigmă, un neo-pattern în care omul, sub toate raporturile posibile (antropologic, cultural etc.), va trebui să se supună unor noi reguli de conviețuire socială, din care vor lipsi cu desăvârșire moralitatea, cinstea, umanitarismul, spiritul critic, libertatea de gândire și de exprimare, Iubirea adevărată și Credința ca fundamente absolut necesare creșterii pe Verticală a Persoanei. De fapt, NOȚIUNEA DE „PERSOANĂ” CU IDENTITATE PROPRIE ȘI NEÎNGRĂDIRE DE SINE NU VA MAI EXISTA. Trecutul, cu marile lui valori fixe, va fi aruncat, prin „revoluții” regizate în fața aparatului de filmat, la coș. Modelelor viabile, sănătoase moral, le vor lua locul antimodelele deviante ale momentului. Lumea întreagă va deveni, practic, un tărâm morbid al noului tip humanoid denumit ”homo roboticus”. Feții Frumoși și Ilenele Cosânzene de altădată vor intra, definitiv, în legendă, înlocuiți fiind cu roboți sexuali, care vor anula, prin însăși conceperea lor, noțiunea de Iubire. Practic, societatea științifică închipuită de Russell a îngropat, de la bun început, Omul, dar și pe Dumnezeul lui, secularizându-i Ființei umane absolut totul, de la adevărurile fundamentale, până la propria-i sferă identitară. Biserica și sufletul i-au fost vlăguite în mod fățiș, prin reprezentația agresivă a teatrului existențial mort din afara sa.

Vicleană și lipsită de scrupule, această postmodernitate ubicuă își continuă nestingherit drumul, având drept bază solidă loialitatea adepților ei, inșii pentru care destinul altora nu valorează absolut nimic în comparație cu al lor, oportuniștii cu o singură misiune certă, aceea de distrugere fizică a tuturor simbolurilor identitare definitorii pentru comunitate. Tocmai de aceea, putem asimila societatea, în care ne aflăm, cu unul dintre cele două moduri ne-vii de a juca tragedia clasică în spațiul teatral francez, unde, conform cunoscutului teoretician al artei scenice Peter Brook, ”Gesturile imperiale şi valorile regale dispar rapid din viaţa cotidiană, aşa că fiecare generaţie le consideră din ce în ce mai false, mai lipsite de sens”. Și, la fel cum jocul actorului contemporan e unul realmente slab, incapabil de a comunica trăiri și sensuri profunde, rigidizarea sufletului omenesc descompus devine acum, iată, din ce în ce mai atotstăpânitoare. Iar acest lucru se întâmplă tocmai pentru că societatea științifică russelliană de tip ateo-robotizant, ca ”artă” impură a spiritului, s-a mutat, încă de la facerea sa ideologică, în templul întunecat și rece al unui teatru ne-viu până la ultimul său atom, teatru ce nu are nevoie de biografii ample, încărcate de esențe, mituri sau profunzimi, de narațiuni complicate și certe, ci, dimpotrivă, de un stil ultraminimalist de livrare a unor povești care nu ține cont deloc de cele mai fine detalii specifice ale subiectului în sine. Și nu numai atât. Se poate lesne observa acum faptul că întreg TEATRUL PORNOGRAFIC AL POSTMODERNITĂȚII, pe care o parcurgem, ESTE PROIECTAT SĂ UCIDĂ, SĂ DISTRUGĂ SACRA LĂUNTRICITATE FIINȚIALĂ A OMULUI, acesta fiind, de fapt, și unul dintre scopurile sale relevante.

Contemporaneitatea a lăsat deoparte gramatica firească a existenței umane, propunând – în loc de substantive, verbe, pronume, adjective, adverbe etc. și sensurile lor de bază ori conotative – nimicul existențial sau non-gramatica unui ontos  profund septic, antipoetic, transformat. Cred că (dacă nu ne-am obişnuit deja să facem acest lucru până acum) trebuie să învăţăm a deplasa atât centrul de greutate al noii ”filozofii” planetare, cât şi terminologia aferentă acesteia, evident, din planul incomensurabil al Sacrului în perimetrul restrictiv, dar, iată, cu forță de paradigmare, al roboticii dominante. Este foarte interesant de privit în esenţa acestui complex fenomen de ANEANTIZARE ONTOLOGICĂ  A VIITORULUI, pentru că, în curând, se va înţelege cu exactitate noima întregului lanţ de acţiuni cu rol deturnant în plan existențial, ce sunt săvârşite pe scară largă, în prezent. Însuşi faptul că un robot anume va fi ”educat” să aibă grijă de o Fiinţă umană în viitorul apropiat şi nicidecum semenul acesteia induce, în progresie geometrică, o DEZUMANIZARE CONCRETĂ ca mod de a fi în rândul populaţiei Pământului. Să nu uităm, însă, că robotul cu chip de om e conceput să fie cel mai devotat sclav al zeului NOM (noua ordine mondială), programarea sa de bază fiind articulată pe ideea ca acesta să nu aibă capacitatea de a gândi niciodată proteste împotriva ordinii, care l-a generat. Sigur, o fericire interioară indescriptibilă îi va cuprinde brusc pe cei câţiva capi dictatoriali ai lumii terestre, izolaţi în propria lor ignoranţă şi solitudine, când vor vedea, defilându-le prin față, armate întregi de păpuşi vide în privința noțiunilor de conștiință și personalitate, dar lesne manevrabile în fel şi chip, cópii ”humanoide” din cabluri şi plastic, în faţa cărora stau deja, muţi de uimire, o serie de ipochimeni din carne şi oase ai prezentului nostru discontinuu care nu își simt deloc ameninţată specia.

Cam aşa se vede, din unghiul vizual al actualității, imaginea viitoarei planete, unde actanții-oameni cu identitate proprie şi raţiune vor fi înlocuiți, în teatrul mort al existenței robotizante, cu marionete concepute de ei înşişi, care să le imite mișcarea și glasul. Nu și trăirile, fiindcă nu va avea nimeni nevoie de ele.  Acesta este motivul pentru care noua şi cea mai corectă denumire de mâine a planetei Pământ ar fi, pur şi simplu, TERRAROBOTICA. Sau TERRAROBOTICA ”SEX MACHINE”. Pentru că mesajul, pe care doreşte să îl transmită lumii acest model ştiinţific contemporan, e nu numai unul diabolic în alcătuirea și rostul său, ci şi o expresie cât se poate de elocventă a eşuării continue a tuturor modelelor societale închipuite de om de-a lungul istoriei şi până acum, modele gândite de către creierele malefice aflate, rând pe rând, la timona umanității. De ce, însă, roboţi şi nu un alt tip de „om  nou” pentru viitorul apropiat ?!… Simplu. Pentru că aşa-zisa ”lume” științifică a Pământului exclude din structura ei viitoare Fiinţa umană complexă cu etica şi cu multitudinea principiilor sale cu tot. Cu alte cuvinte, STRUCTURA ZILEI DE MÂINE NU Continue reading „Magdalena ALBU: TERRAROBOTICA „SEX MACHINE” – ESENȚA UNEI LUMI FĂRĂ UMANITATE”

ZAMFIR ANGHEL DAN: Dragoste virtuală (fragment)

Dă-l în pisici de fb. Mai bine mă ocup cu ceva realist, fb. ul ăsta e pierdere de  vreme. Dar îmi place, uneori, de ce să fiu ipocrit, Voi mai intra când  am chef și poate mai găsesc  subiecte interesante.

***

          – Bună seara, domnule. Cred că îmi faci curte de mă privești așa insistent.

          Asta cine o mai fi, m-am întrebat plictisit.

– Lorry sunt. Îți scriu din Helveția, Lorredana, dacă îți mai amintești. Sunt undeva în munți. Când am să pot am să îți povestesc. Bine te-am regăsit. Să nu fugi speriat. Vreau să înceapă o frumoasă prietenie între noi.

          Doamne, sper că nu este Lorredana. Ar fi culmea. Are tupeu , nu glumă, să apară așa. Se mai și laudă ,,Sunt în Helveția,, Bine că ești, să fii sănătoasă cu prietenia ta. Nu mai este cazul.Pa. Am închis calculatorul de parcă cine știe peste ce necaz am dat.

         Toată noaptea m-am gândit la reapariția Lorredanei. Am vut însă ambiție de bărbat și nu am deschis fb. câteva zile, special să nu aud de ea.

          Ia dă-o în pisici, mi am zis și azi am intrat pe fb. Făceam eu pe deșteptul dar în sinea mea eram curios să văd dacă ,,fugara,, a mai zis ceva. Mărturisesc că, după ce am citit primul mesaj al Lorredanei am devenit curios

          -Fac parte din anturajul  Seniorului șef al Casei de Canon, citeam ce a scris ea după ce eu am închis.

– Vorbesc în timp ce mă machez în fața unei oglinjoare din cele asemănătoare cutiuțelor de macheaj folosite de doamnele din înalta societate. Eu vorbesc și cutiuța îți transmite ție scris.

Te rog să urmărești atent tot ce spun.

         Cutiuța am găsito ieri pe pârtia de sub creasta nordică. Curioasă, am început să o studiez și să folosesc crema conținută spre a mă machea. Cântam și vorbeam singură în timp ce a sunat sora mea din Croația. Spre marea mea surpriză ce vorbeam eu cu ea la telefon apărea și scris pe pagina ei  de fb.

          Asta m a determinat sî încerc să vorbesc și cu tine. Să mi zici dacă tot  așa  apare scris pe pagina ta.

          – Da, apare, dar pe mine nu mă băga în aventurile tale, te rog frumos. Pa. Și am închis. Asta mă crede idiot de vine cu tâmpeniile astea la mine, mi am zis plin de nervi. Am deschis, totuși, curios să văd ce mai spune.

          – Ce caracter ai? Nu mă face să îmi pară rău și de tine pe lumea  asta. Vreau să urmărești extrem de atent tot ce vorbesc  acum și apare scris la  tine. Să îmi confirmi mereu dacă apare scrisul, doar asta vreau, în rest fă ce te taie capul.

          S-ar putea să fiu ,,extirpată,, cum se zice pe aici când este eliminat cineva. Așa că, te implor să notezi  tot ce pot  să ți trimit.

                                                      Închid.

          Sper să nu fi dat de necaz cu ce spune Lorredana pe aici. Zici că suntem în filmele alea de spionaj și eu nu prea am chef de așa ceva. Trebuie să o blochez, să mă lase în pace. Mi a  făcut destul rău atunci când a  dispărut. Să rămână dispărută, nu o mai vreau. Am blocat o. Pa, să povestești cui te merită, nu mie. Postez ceva cu venirea iernii de altă dată și mă culc.Dă l în pisici de fb.

          -L-am cunoscut la noi în Poiană. Știi, atunci când ți am zis că lumea știe să se bucure de viață.

           Eu o blocasem parcă, ce Dumnezeu, nici să o blochez nu mai pot? În ce necaz mă bagă deșteapta de Lorry? Ce putere este asta care decide în numele meu? Am blocat iar numele ei dar scrisul acela tot  continua să apară. Să vezi că am intrat sub incidența celor care decid, mi am zis puțin speriat. Hai să citesc  să vedem unde  se ajunge

          – Nu sunt sigură dacă nu mi o fi pus ceva în pahar, cert este că de atunci zici că s obsedată de el. Uneori însă îmi revin și aș vrea să comunic cu cineva real. Cu tine ! Mereu m am gândit că tu ai fi cel mai potrivit. Uite, universul, cum zici tu, te a  adus iar la mine.

          – Tu erai obsedată de bărbați de când te-ai născut, cred. Nu m-am abținut și am scris această răutate. Mi a părut rău, dar o postasem deja. Scrisul Lorredanei tot  apărea și nu ținea  cont de răutățile mele.

          -Se distra lumea  așa de frumos în Poiană, curgeau valuri de vin roșu din niște sticle imense, un fel de cupe  antice cu o arhitectură deosebită pe niște teme  sexuale. Și după ce am băut câteva pahare în timp ce dansam m-am trezit învârtindu mă și dansând, cât știam eu de  erotic, chiar în fața lui.

          Nu ți cer nimic. Vreau doar să urmărești ce îți spun. Să nu povestești la nimeni. Îți pui viața în pericol. Și sincer, nu se merită, tot  continua Lorredana să povestească prin scris.

          -Este o atmosferă aici de normalitate ce te face să uiți pe ce planetă trăiești. Totul pare normal, firesc începând de la clădirea ce o vezi afară când treci pe lânga stânca nordică.

          Intri într-un fel de  rstaurant cu autoservire. Are și un ring de dans și o muzică vine de undeva dintre pereții de sticlă arămie. Din toaletele individuale înșirate pe margini poți accesa niște porți din fâșii de oglinzi unde, dacă ești curioasă, dai peste niște culoare din tuburi ce te fac să crezi că poți trece în altă lume Și uite așa, curiozitatea te prinde în niște  vârtejuri până ajungi într-o peșteră. Ca să intri trebuie să treci un rîu care curge domol peste niște pietre trandafirii, albe, străvezii și de toate culorile.

          Orice mișcare ai face ești șocată de ce nu ți se întâmplă. În mod  sigur am intrat încălțată și am trecut prin apă. Curios însă nu eram udă la picioare. Până să mă lămuresc eu ce se întâmplă cu mine un individ îmbrăcat într-o culoare verde strălucitoare, m a oprit printr-un semn făcut cu o sabie imensă.

          -Dezbracă te de păcate, mi a zis.

Continue reading „ZAMFIR ANGHEL DAN: Dragoste virtuală (fragment)”

Melania RUSU CARAGIOIU: În prag de Crăciun fericit!

 

 

ÎN PRAG DE CRĂCIUN  FERICIT!

 

O sărbătoare într-un gând frumos,

În sfânta zi când stele vin din cer,

În iz de brad, tămâie, chiparos,

Un vis ce nu va trece efemer.

 

Și n-o spun eu, ci poeți visători

Ce poartă-n suflet amăgiri de flori!

 

Gândind la ce a fost și-o să mai fie

În eul cel prea plin și melancolic,

Aș scrie într-o nouă ortografie,

Sau aș picta o scenă ,,în bucolic”…

 

Azi așteptând o troică de Crăciun,

Un PRUNC născut spre blânda împăcare,

Mai ascultând colinda, semnul bun

Si tot ce Domnul zice spre iertare,

Îți strânge mâna cel ce-a așteptat

Un vis în sărbători, vis îmbunat

Cu Moș Crăciun și brad împodobit

ȘI crăciunița ce a înflorit.

————————————–

Melania RUSU CARAGIOIU

Canada – România, Timișoara, decembrie 2020

 

Cristian Petru BĂLAN: Sfinte râuri de iubire

SFINTE RÂURI DE IUBIRE

 

Frumusețe, frumusețe, clopoței din ierbi răzlețe,

Zvon de  clinchet se aud murmurând înspre amurg.

Flăcărișul din poieni fremătă de-așa noblețe –

Imn de maci și de bujori cu-armonii ce-n mine curg.

 

Iele ies din flori de raze, cântă-n dans scăldate-n rouă.

Nemțișori sculptează-n miriști voalul crinilor sălbatici.

Vise-n fierberi parfumate prind stropi calzi de lună nouă

Pe smaraldul primăverii cu tei sfinți și aromatici.

 

Cosmici creatori de liniști cu-a lor ramuri fericite,

Pe sub bolți de stele-n tremur, plouă-n mine cu poeme,

Iar eu le-mpletesc tiare din cadențe aurite

Și  în scorburi de răcoare le închid să crească-n vreme.

 

Poezie, feerie – șir de slove-n nebunie,

Simfonie fără note, dar cu taine creatoare,

Fără instrumente, muzici, cer și ele armonie,

Iar atunci când prinde aripi, peste  tot ar vrea să zboare…

 

Sfinte râuri de iubire își revarsă-n strofe zboruri

Clipocind în val de rime care izvorăsc din stele,

Ne îneacă-n frumusețe și murim de dulci fioruri

Prăbușiți în noi de farmec și de fericiri rebele.

 

Dragostea în vers tronează cu puteri halucinante,

Deghizate când prin visuri, când prin mări de poezie,

Că-și revarsă-n noi aprinderi ce ne-mping pe culmi gigante

Sau devin  cerneli vrăjite lăsând versuri pe hârtie…

 

—————————–

Cristian Petru BĂLAN

Glen Ellyn City, SUA

19 decembrie 2020

 

 

Maria FILIPOIU: Sfântul Ignatie – Jertfă sângeroasă

În ziua de 20 decembrie este sărbătorit Sfântul Ignatie Teoforul, sacrificat pentru credința în Dumnezeu, ca hrană vie pentru lei, spre înspăimântarea celor care afirmau și susțineau credința creștină, pe vremea împăratului Traian.

Jertfa cumplită s-a petrecut în 20 decembrie, 107 d. Hr.

Sfântul Ignatie a fost ucenic al Sfântului Ioan Evanghelistul și, potrivit Tradiției, a fost pruncul luat în brațe de Mântuitorul, atunci când le-a zis ucenicilor:

Cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine mă primește.” (Matei 18,5).

Când împăratul Traian a trecut prin Antiohia, Sfântul Ignatie s-a înfățișat de bunăvoie înaintea împăratului și i-a mărturisit ca este creștin, atunci când a fost întrebat, într-un dialog ce s-a sfârșit în martirizare sângeroasă:

Ești, deci, ucenic al Celui răstignit sub Pilat din Pont.

– Sunt ucenicul Celui Care a pus pe cruce păcatele mele, Care a călcat în picioare pe diavolul și toate uneltirile lui.

– De ce te numesc Teoforul?

– Pentru că îl port în mine pe Hristos cel viu.

– Tu eşti cel ce te numeşti purtător de Dumnezeu, care te împotriveşti poruncilor noastre şi răzvrăteşti toată Antiohia, ducând-o pe urma Hristosului tău?

– Eu sunt.

– Ce înseamnă purtător de Dumnezeu?

– Cel ce poartă pe Hristos Dumnezeu în sufletul său, este purtător de Dumnezeu.

– Oare tu porţi în tine însuţi pe Hristosul tău?

– Cu adevărat îl port, că scris este: Mă voi sălăşui întru dânşii şi voi umbla.

– Dar de noi ce crezi?

Nu ţi se pare că purtăm întotdeauna întru pomenirea noastră pe zeii noştri şi-i avem pe aceia ajutători asupra vrăjmaşilor?   Continue reading „Maria FILIPOIU: Sfântul Ignatie – Jertfă sângeroasă”

Al. Florin ȚENE: Sărbătoarea Nașterii Fiului Domnului a fost “ răpită“ de bucuria cadourilor de Crăciun

Aud și citesc adeseori, că datorită epidemiei actuale, cum se vaită unele persoane de restricțiile impuse de oficialități că nu pot sărbătorii Crăciunul. Uitând că pe 25 decembrie creștinii sărbătoresc nașterea Fiului Lui Dumnezeu, Iisus Cristos, nici de cum sărbătorirea unei zile comerciale. Iar ziua nașterii Fiului Lui Dumnezeu este o sărbătoare creștină de familie și nu prilej de benchetuială.

Sărbătoarea naşterii lui Iisus Hristos există din secolul al III-lea în lumea creştină. Însă care a fost motivul care a stat în spatele alegerii datei de 25 decembrie? În realitate, primele sărbători de Crăciun se derulau nu doar pe parcursul unei zile, ci timp de mai multe zile, într-o perioadă care începea din luna noiembrie şi dura până în ianuarie. Alegerea acestei perioade a ţinut de o strategie a Bisericii, ce a permis dispariția vechilor obiceiuri şi tradiţii păgâne, care au fost înlocuite cu una dintre cele mai importante sărbători ale creştinătăţii: naşterea Domnului. Cu mult înainte de nașterea lui Hristos, romanii celebrau Saturnaliile din 17 până pe 24 decembrie. Saturnaliile erau sărbători care celebrau zeul Saturn, echivalentul roman al zeului grec Kronos. Înlănţuit de Zeus pentru că şi-a devorat copiii, Kronos, eliberat, s-a refugiat în Italia, unde a adus prosperitate – ”Epoca de aur”. Pentru toţi romanii, el a devenit Saturn, zeul semănăturilor şi al agriculturii.

Saturnaliile au devenit sărbătoarea libertăţii redescoperite de către toţi. În timpul Saturnaliilor, clivajele sociale dispăreau, iar rolurile puteau fi inversate. Sclavii luau locul stăpânilor pe care îi serveau. O amnistie judicară era declarată pe toată durata sărbătorii, fapt ce dădea naştere unor excese de tot felul. Casele erau decorate cu frunze şi ramuri, în onoarea zeului agriculturii.

Biserica a combătut însă aceste sărbători şi a sfârşit prin a le interzice la sfârşitul secolului al IV-le. Originile cuvântului ”Crăciun” sunt diverse, controversate şi, adeseori, se întrepătrund. Origini latine ale sale se regăsesc în Italia, Portugalia, Spania, unde ”Crăciun” se spune ”Natale” (Italia), ”Natal” (Portugalia) şi ”Natividad” (Spania).
Pentru alţi istorici, originile cuvântului ”Crăciun” vin de la vechii gali din Franţa, deoarece ”Crăciun” (”Noel” în franceză) ar proveni din două cuvinte ale galilor – ”noio” (”nou”) şi ”hel” (”soare”). La români, ar veni de la „creangă” simbolul verde al renașterii naturii. Această origine face referire la caracterul profan al sărbătorii şi, în special, la celebrarea solstiţiului de iarnă de către vechii gali. Întrucât marile sărbători religioase creştine şi sărbătorile păgâne se suprapun şi se întrepătrund, este dificilă descoperirea originilor exacte ale cuvântului ”Crăciun”. Epifania din zilele noastre este ”moştenitoarea” străvechilor Saturnalii. În limba română, la fel ca în multe alte limbi regionale europene, originea latină a continuat să existe până în originile bradului de Crăciun se pierd în negura vremurilor şi combină elemente păgâne, protestante şi catolice. Înainte de naşterea lui Iisus, romanii îşi împodobeau casele cu frunze şi crenguţe de laur, iederă şi brad, cu ocazia sărbătorii Saturnaliilor. De altfel, cultul ”arborelui sacru” există în mai multe culturi şi tradiţii din lumea întreagă. zilele noastre pentru a desemna sărbătoarea Crăciunului – ”creatio, – onis” însemnând ”naştere”. În fiecare an, pe tot Globul, cuvântul ”Crăciun” aduce multă bucurie în sufletele creştinilor. Familia, decoraţiunile, cina de Crăciun, cadourile, bradul şi Moş Crăciun sunt familiare tuturor şi se înscriu în ritualul acestei sărbători, care este celebrată atât de catolici, cât şi de protestanţi şi de ortodocşi la aceeaşi dată – 25 decembrie. Cu toate acestea, anumite ţări păstrează şi anumite tradiţii specifice.

    Legenda lui Moş Crăciun s-a răspândit în toată lumea şi a luat caracteristicile fiecărei ţări. În Europa, în secolul al XII-lea, ziua de Crăciun a devenit ziua darurilor şi a activităţilor caritabile.

Continue reading „Al. Florin ȚENE: Sărbătoarea Nașterii Fiului Domnului a fost “ răpită“ de bucuria cadourilor de Crăciun”

Gheorghe Constantin NISTOROIU: „Civilizaţia” germană de la migratori la teutoni, la regi, la kaiseri şi mai departe (partea a V-a)

MIHAI VITEAZUL – Voievodul VALAH al Ardealului

                                               (II)

   „Sălbatecul vodă e-n zale şi-n fier

   Şi zalele-i zuruie crunte,

   Gigantică poart-o cupolă pe frunte,

   Şi vorba-i e tunet, răsufletul ger,

   Iar barda-i din stânga ajunge la cer,

   Şi VODĂ-I un MUNTE!”

            (George Coşbuc)

   Peste acele straturi – stări încrâncenate învingătorul nobilimii uzurpatoare din Transilvania a aşezat Limba română, rânduind o parte dintre marii săi boieri olteni în dregătorii după rangul şi meritul lor, astfel: Teodosie Rudeanu cancelar (logofăt) pentru Ţara Românească şi Ardeal, banul Mihalcea Caragea, vicecancelar pe lângă stările Transilvaniei, ajutat de postelnicul Preda Buzescu, marele stolnic Stoichiţă din Strâmba, armaşul Sava, Petre Grigorovici Armeanul, spătarul Tudor, postelnicul Duma, vistierul Bărcan ş.a. A numit în fruntea cetăţilor pârcălabi de seamă fapt ce a „bucurat mult” nobilimea autohtonă şi aşa destul de ostilă şi de veninoasă. Domnul însuşi poseda de pe vremea lui Sigismund Bathory multe moşii, precum „cinci sate în comitatul Solnoc-Dăbâca, pe Valea Lujerdiului şi a Lonei, satul Mănărade (lângă Blaj), satul şi castelul Buia (la sud de Mediaş), de care ţineau cam 30 de alte sate.” (Ioan – Aurel Pop, Mihai Viteazul şi Transilvania, în Istoria Transilvaniei Vol. II,p.93)

   În vara anului 1600, în luna Mai, Voievodul Ţării Româneşti şi al Ardealului, a pornit spre Moldova care i s-a închinat cu uşurinţă, astfel că la 6 Iunie 1600, Mihai Viteazul a păşit ca un biruitor Rege dac în marea sa Dacie, intitulându-se, „din mila lui Dumnezeu, domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei.”

   Aşa arăta primul document emis la Iaşi, apoi cele apărute la Alba Iulia. Letopiseţul brâncovicesc îl numea „regele Mihai”, iar voeievodul Radu Mihnea, îl amintea de „crai în scaunul Bălgradului şi a întregii Ţări a Ardealului.” (Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, vol. II, Cronicari şi istorici străini, secolele XVI-XVIII, Texte alese, Ed. Academiei, Bucureşti, 1894, p. 178; C. Rezachevici, Prima unire a conducerii celor trei Ţări Române de către Mihai Viteazul, Bucureşti, 2000, p. 13)

   Hotarele Ardealului cu Ţara Românească, l-a atenţionat Viteazul Valah pe suveranul habsburg să rămână cele de pe vremea împăratului Maximilian al II-lea şi a lui Ioan Sigismund, adică „restituirea Oradei cu ţinutul Bihorului, a Husztului cu ţinutul Maramureşului, a ţinuturilor Crasnei, Solnocului, Zarandului, Băii Mari cu Baia de Sus (Baia Sprie) şi a altora… Muntenia, Moldova şi Ţara Transilvaniei le va da Măria Sa regele Mihai Viteazul fiului său, Nicolae, şi urmaşilor săi de viţă bărbătească.” (C. Rezachevici, Prima unire…, p. 26)

 

   La conducerea Ardealului, Voievodul valah a stat 11 luni, vreme în care a convocat Dieta de 5 ori, întrunindu-se doar de 4 ori, fiindcă ultima a fost anulată de răscoala nemeşilor, permanent revoltaţi împotriva lui Mihai Viteazul, împotriva valahilor.

   În prima dietă s-au reaşezat drepturile secuilor, în cea de-a două a scos clerul ortodox din starea de iobăgie, în cea de-a treia s-a îmbunătăţit starea iobagilor, iar în cea de-a patra şi-a impus în paralel cu nobilimea administraţia boierilor săi valahi.

   Feudalii maghiari, saşi şi secui care, timp de secole au oropsit şi decimat valahii ardeleni,  s-au trezit în faţa unui Voievod valah, devenit stăpânul lor. „Mii de oameni în iţari şi opinci îngenunchiau în praful uliţelor şi al străzilor din Alba Iulia, care fură inundate de populaţia satelor învecinate, cât şi a celor situate la distanţe mari. Marea minune se produsese, aşa cum numai Bunul şi Blândul lor Hristos, în care credeau nemărginit, o putea face.” (Dan Lucinescu, Voievodul, Fides, Iaşi, 1998, p. 137)

   La intrarea triumfală a VALAHULUI – Cuceritorul Ardealului în Alba Iulia, noianul de umilinţe seculare au aprins vulcanul mândriei naţionale dacoromâne. „Miile de iobagi, cneji şi voievozi, striviţi de ocupanţii sosiţi de nu se ştie unde, formau scuturi de neînvins peste corpurile slăbite ale răsculaţilor. Pe pământurile strămoşeşti apăruseră conace pline de bogăţii, cu luxul şi abundenţa acumulată din sudoarea muncii lor de peste două secole. În acele castele şi clădiri fastuoase ei erau pedepsiţi pe nedrept prin biciuire sau casne de inspiraţie străină de locurile lor.” (ibid., p. 138)

   În scurtata sa viaţă şi mai scurta domnie în Ardeal, realizările regelui dac Mihai Viteazul au fost remarcabile. În fruntea Mitropoliei Ortodoxe a Ardealului l-a aşezat pe vlădica Ioan de la Prislop, sub care s-au reunit toate eparhiile româneşti din Transilvania. Domnul valah a ctitorit bisericile de la Lujerdiu-Cluj, Râmeţ-Munţii Apuseni, Făgăraş, Scheii Braşovului, Ocna Sibiului. A numit ierarhi la Vad, Muncaci, Scheii Braşovului, iar preoţii români au fost scutiţi de dările grele care-i apăsau.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: „Civilizaţia” germană de la migratori la teutoni, la regi, la kaiseri şi mai departe (partea a V-a)”

Tudor PETCU: Martiriul pastorului Constantin Caraman – Un interviu cu Cristian Vasile Roske

CRISTIAN VASILE ROSKE (n. 2 ianuarie 1931)

– Credincios penticostal din 1947

– Membru în Biserica „Vestea Bună” din 1951

– Pastor în Biserica „Vestea Bună” din 1988

– Redactor-șef la revista Cuvântul Adevărului, organul de presă al Cultului Creștin Penticostal între anii 1986-2011

 

Tudor PETCU: Pentru început v-aş ruga să îmi spuneţi în ce împrejurări l-aţi cunoscut pe pastorul Contsantin Caraman şi care a fost impactul pe care personalitatea sa l-a avut asupra dvs.

Cristian Vasile ROSKE: L-am întâlnit pentru prima dată pe Constantin Caraman la o evanghelizare în localitatea Crețulești (Buftea), în anii ’50. M-a impresionat profund curajul și devotamentul său în vestirea (în aer liber, atunci) Cuvântului lui Dumnezeu, în ciuda împotrivirilor și amenințărilor autorităților. Acesta a fost începutul prieteniei noastre care a durat timp de peste 50 de ani.

Viața și personalitatea unui slujitor cum a fost Constantin Caraman, neînfricat și întotdeauna pregătit să răspundă cu Cuvântul lui Dumnezeu oricărui om, credincios sau ateu, cu orice risc, m-a marcat încă de la începutul relației noastre de prietenie.

Tudor PETCU: Care a fost motivul principal pentru care Constantin Caraman a fost întemniţat şi care au fost închisorile comuniste prin care a trecut? Se poate spune că pastorul Constantin Caraman reprezenta într-un fel o ameninţare la adresa regimului comunist?

Cristian Vasile ROSKE: Motivul principal al prigonirii, urmăririi, anchetării, perchezițiilor și arestărilor lui Caraman s-a datorat – în mare parte – activității de predicare, de traducere din literatura religioasă (germană și engleză – manuscrisele fiind trimise spre publicare în Germania, apoi introduse clandestin în România), difuzarea de Biblii și cărți creștine, ajutoare pentru familiile nevoiașe, contactul neoficial cu lideri penticostali și baptiști din Occident și din SUA (între alții și politicieni de frunte) și, în ultima perioadă, organizarea unor întâlniri cu grupe de studiu biblic și rugăciune, prin case particulare.

Caraman era urmărit de Securitate de multă vreme, încă din anii ’50-’51. El a fost încarcerat de 3 ori, prima dată (1951-1952) la Jilava și la Canalul Dunăre-Marea Neagră, proces politic, fără legătură cu credința lui. A doua arestare a avut loc în 1963, a treia în 1971, pentru participarea la proteste împotriva restricțiilor impuse bisericilor de către Departamentul Cultelor, precum și pentru uzurparea de calități oficiale.

Tudor PETCU: Pastorul Constantin Caraman este una dintre cele mai grăitoare dovezi ale martiriului penticostal din închisorile comuniste româneşti. V-aş ruga, în măsura în care este posibil, să faceţi o prezentare mai largă cu privire la personalitatea sa, întrucât este un punct de reper al martiriului penticostal şi creştin în general din România comunistă care necesită o atenţie aparte.

Cristian Vasile ROSKE: Constantin Caraman a fost cunoscut și apreciat de credincioși din toate cultele neoprotestante, inclusiv de frățietatea Oastei Domnului. A vizitat și a predicat și tradus de la amvoanele multor biserici misionari și lideri veniți din alte țări. Fiind urmărit de Securitate și amenințat cu arestarea, el era întotdeauna pregătit cu un bagaj pentru pușcărie despre care îmi povestea râzând. Era neînfricat și de neoprit în activitățile clandestine pentru credință, călătorea mult prin țară, avea legături cu alți credincioși, fiind considerat un adevărat lider al bisericii subterane.

În anii ’80, în fiecare miercuri dimineață serveam micul dejun la familia Caraman. Ne rugam împreună și discutam atât subiecte religioase, cât și evenimentele curente din adunările penticostale, și nu numai.

Într-o dimineață de joi, în timp ce mâncam micul dejun acasă, sună telefonul și o voce de bărbat de la capătul celălalt al firului se recomandă: „sunt căpitanul… veniți la Miliția Capitalei, la orele 9 a.m.”.

Am ajuns la ora stabilită și am fost condus într-un birou mic, dar când am văzut cine și cum mă chestiona am înțeles că aveam în față un ofițer de la Securitate, care a început cu cuvintele: „Am făcut o percheziție la fratele dumitale Caraman, la o zi după ce l-ați vizitat împreună cu unul Alecu Iacob din Germania. La graniță, i-am făcut o percheziție lui Alecu și am găsit lucruri suspecte. Ce i-ați dat sau ce v-a dat?”

„Practic, aproape nimic” am răspuns eu, „dar nu m-am întâlnit cu Alecu la Caraman, ci la biserică, unde mi-a dat notele (partitura) la o cântare religioasă – așa cum știți el este un compozitor recunoscut, iar eu sunt dirijorul corului bisericii. Repet, nu m-am întâlnit cu Alecu nici la Caraman nici în altă parte, ci numai la biserică.”

Văzând că nu scoate nimic de la mine, a trecut la alte subiecte.

Continue reading „Tudor PETCU: Martiriul pastorului Constantin Caraman – Un interviu cu Cristian Vasile Roske”