Gheorghe STROIA: Dorințe de Crăciun

DORINȚE DE CRĂCIUN!

 

Ce mi-aș dori eu, astăzi, române, de Crăciun?

să ai în suflet cerul și să devii mai bun,

să fii mai harnic, mai cinstit, curat,

să spui mereu doar adevăru-adevărat.

 

Iar de nu știi, să-nveți necontenit ce-i mila,

să faci doar lucruri bune, nimic să iei cu sila,

să ai tot timpu-n gând pe-nstrăinatul frate,

iubirea ta să-ți fie doar cinste și dreptate!

 

Să fii mereu acolo, nevoie e de tine,

să fii atent, cu grijă, de vrei să-ți fie bine,

să ai pentru cei dragi un cult de fericire,

ca să-ți aduci în viață momente de iubire!

 

Să-ți crești copii-n pace, răbdare și-adevăr,

să le-amintești Căderea ascunsă într-un Măr,

să depărtezi minciuna de firea lor curată,

să le sădești în suflet dragostea fără plată!

 

Să-i faci să te adore, părinte iubitor,

în fiecare clipă, nu doar pentru-ajutor,

să-și construiască viața prin muncă, nu avere,

să le câștigi respectul, iubirea nu se cere!

 

Tu, românașe drag, plecat spre zări mai bune,

să nu-ți uiți Satul, Țara, Pădurile străbune,

să nu uiți nici Izvorul ce setea ta o-adapă,

s-asculți Colinda vie, ce lângă brazi te-așteaptă!

 

Să vii mai des pe-acasă, s-aduci doar alinare,

căci nu plătești cu bani atâta frământare,

nici darurile scumpe nu-nlocuiesc un zâmbet,

nici haina de-mpărat nu stinge-un dor, un plânset!

 

De tine, nevoie e aici, lângă părinți bătrâni,

să dăruiești respectul ce-l dai către străini,

să-ți amintești că-n vene îți curge al lor sânge,

să le asculți durerea și inima cum plânge!

 

Să fim cu toți acasă, în sacrul nostru plug,

să ne trimită Domnul iertare și belșug,

s-aducă sănătate, voință și putere,

iar viața să ne fie ca stupul plin de miere!

 

Și dăruiți Lumină la toți ce vor să fie

cu voi în sărbători, aici și în vecie,

să fiți voi înșivă Credința, Pacea, Bucuria,

să nimicim păcatul și s-alungăm mânia!

–––––––––––––––––-

Un sincer CRĂCIUN FERICIT și un AN NOU FERICIT!, alături de toți cei dragi sufletului! LA MULȚI ANI!

 

Familia Gheorghe și Maricica STROIA,

alături de fiii lor George și Codruț.

LA MULȚI ANI, DRAGII NOȘTRI!

Slobozia de Urechești, Bacău

Crăciun 2020

 

Cristian Petru BĂLAN: Doritele schimbări

DORITELE SCHIMBĂRI

 

Cântarele  din ceruri se lasă grele-n jos…

Sunt pline și-ndesate de vina ce le-a ros.

Păduri de ghimpi de gânduri perfide-au amuțit;

Pe-alocuri, ceru-albastru, treptat s-a înroșit.

Când ultima din stolul de păsări a plecat,

O floare din buchetul de vise s-a uscat

Căzând ușor pe râul care se scurge lin

Spre mările durerii cu ape de pelin,

Iar valurile-amare îndată o topesc

Și tot ce-i rău și bine în gol se risipesc…

Arar, la orizonturi, mai scapără lumini –

Poate-s semnale date de îngerii divini,

Că nicidecum speranța nu a uitat de noi

Chiar dacă ne-o pierdusem prin griji și mari nevoi.

Sub crugul veșniciei care pe toți ne-așteaptă,

Corăbiile vieții spre  infinit se-ndreaptă

Și-o taină-a nemuririi la cap de ispășiri

Aflăm trecând prin filtre de reconstituiri.

Nu toți știu de-acea clipă și nici nu-și fac probleme,

Așa că-și trăiesc viața și n-au nicicum dileme.

Până-i găsim mai dornici, pe alții-i îndrumăm

Și mulți devin noi oameni când ființa le-o schimbăm.

Bezna-n lumină moare, norii cei negri pier,

Inimi se-aprind îndată printr-un măreț mister.

Schimbări uluitoare, cu-adânc de ne-nțeles,

Străluminează trupul cu-n spirit rar, ales !

Nimic nu are voie să fie neschimbat

Și-un cerșetor devine mai demn ca-un împărat !

Iar dacă lui Iisus viața-ți dedici, în fine,

Lumina-I orbitoare va arde-n veci și-n tine !

—————————–

Cristian Petru BĂLAN

Glen Ellyn City, SUA

21 decembrie 2020

Ionuț ȚENE – Actualitatea unei scandări din decembrie 1989: „Vom muri şi vom fi liberi!”

Pentru libertatea politică, economică şi religioasă s-a murit în decembrie 1989, când s-a strigat pe străzile din Timișoara, Cluj sau București: „Vom muri și vom fi liberi!” Numai adepții morții și neființei se luptă împotriva libertății religioase și a izvorului vieții. Tinerii din decembrie 1989 au înțeles că fără libertate suntem morți moral și fizic. Libertatea transcede constrângerile tiranice ale dictaturii.Omul fără libertate este mort. Istoriograful Constantin Portelli scria subliminal în „Metafizica istoriei”, încă din 1983, că forţele puterii, care vor să distrugă democraţia occidentală au reinventat frica faţă de moarte, ca premisă a desfiinţării libertăţilor şi drepturilor omului. Occidentul redescoperea frica de moarte, de parcă viaţa ar fi o prelungire nesfârşită, un perpetuum mobile de distracţii, bunăstare şi divertisment. Pe frica de moarte se construiesc sistemele totalitare de tip „1984” sau „minunata lume nouă”. Pr. Constantin Galeriu scria în revista „Miracol ’89”, prin 1999: „Potirul durerilor era plin la acea cumpănă de vremi! A luminat atunci în spiritul vostru, tinerilor, un cuvânt unic: „Vom muri şi vom fi liberi!”. Nu l-a rostit nimeni în vreo altă ţară, în vreo altă revoluţie, nici la 1789, nici la 1848, nici în 1917. Voi aţi descoperit libertatea în moarte, dar nu în moartea ca moarte, ci în moartea ca jertfă. Aşa a fost la început: Jertfa, nu moartea! „Mielul e înjunghiat de la întemeierea lumii” Apocalipsa 13:8. Creaţia e întemeiată pe jertfă. Păcatul a transformat jertfa în moarte. Dar Hristos a transformat, prin Cruce, moartea în Jertfă, care duce la Ȋnviere – în jertfă rodește învierea. În jertfa voastră a rodit reînvierea neamului. Voi aşa aţi trăit moartea, ca jertfă; trăind-o aşa, moartea murise în voi mai înainte; murise frica, murise sclavia totalitară, murise josnicia materialistă, murise ateismul, murise tot ce omoară viaţa în duhul ei divin, nemuritor. Jertfa nu e moarte. Jertfa este DA, afirmaţie originară, început de existenţă; moartea este NU, este negaţie, este sfârșit de existenţă. Cauza jertfei este iubirea, este Dumnezeu; cauza morţii este păcatul, este demonul”.

Întotdeauna m-a fascinat ce au strigat tinerii fără frică pe străzile Timişoarei, Clujului şi Bucureştiului: „Vom muri şi vom fi liberi!” Cu piepturile goale în faţa gloanţelor armatei şi securităţii, aceşti tineri au înţeles că fără libertate nu este viaţă. Ce tinereţe curajoasă, faţă de tinerii generaţiei de azi, speriaţi şi închişi în case pentru o viroză pandemică periculoasă, dar cu o mortalitate totuşi de 0,6 la mie. Tinerii din decembrie 1989 au înţeles că fără libertate şi adevăr nu există viaţă, Sunt tineri care nu au mai ieşit din case din luna martie 2020, alţii nu s-au mai căsătorit, pentru că nu se fac nunţi s-au le-au fost frică să nu fie „răspândaci”, cum afirma un fost premier. Tinerii de astăzi şi-au predat fără luptă şi luciditate libertăţile în faţa unor restricţii faţă de un pericol de o mie de ori mai mic decât acela de a sta cu pieptul gol în faţa puştilor mitralieră ale militarilor şi securiştilor. În decembrie 1989 a fost, pe lângă o revoluţie socială pentru democraţie, şi o resurecţie religioasă. Tinerii au înţeles că fără Dumnezeu nu se poate construi o democraţie viabilă. Ei au fost „iluminaţi” în decembrie 1989, că frica indusă de sistemul totalitar şi represiv este motorul regimului comunist. Să învingi frica de moarte este primul pas spre libertate şi democraţie. Poetul Călin Nemeş a ieşit în centrul Clujului, cu pieptul gol în faţa gloanţelor soldaţilor pentru că a înţeles sensul lumii: fără libertate nu este viaţă. Frica de moarte este o inducere perfidă a regimurilor totalitare. De aceea când aud perpetuarea propagandei, ce a devenit o ideologie, privind frica de moarte, care scade cu 50 la sută imunitatea în faţa bolii, mă gândesc la eroii din decembrie 1989, care au înţeles că, doar atunci când învingi frica de moarte vei putea scanda: Vom muri şi vom fi liberi!” Orice regim totalitar se construieşte pe frică, orice democraţie pe libertatea de alegere. Când se reduce libertatea de alegere a cetăţeanului, prin restricţii excesive, atunci este dictatură, cum s-ar numi ea: comunistă, nazistă, militară sau sanitară.

––––––

Ionuţ Ţene

Cluj-Napoca

Olimpia MUREȘAN: MIRCEA BUIE, POST MORTEM

OM AL CETĂȚII…EROULUI MIRCEA BUIE

Motto:

Se moare doar odată, se-nvie-n nesfârșit/ Dar, a tale fapte bune vor fi de pomenit/ Cât următorii încă ți-aduc o mulțumire/ Mereu te vei renaște, în fală și-n mărire!

Mircea Dorin Istrate(1945-)Președintele L.S.R. Mureș, poet patriot

 

1.Erou este acela care și-a dăruit viața unui lucru mai important ca el însuși.-Joseph Campbell

2.Cred că stă în firea oamenilor să fie eroi atunci când li se dă șansa.-James A. Autrey

3.Eroismul se simte, nu se explică și de aceea este întotdeauna corect.-Ralph Waldo

Argument: Admirația noastră este mai mare pentru eroii trecuți în neființă cu mult timp în urmă-decât pentru cei ce n-au murit încă, mai trăiesc printre noi; s-au găsit în situații extreme, s-au condus după propriile idealuri și nu în ultimul timp au fost patrioți prin fapte. Un  erou care a mai trăit câțiva ani după ce tentativa de omor prin spânzurare a eșuat- este omul care se trage din satul unde a copilărit și s-a format ca om de onoare-satul cu multă credință în Dumnezeu-Remeți pe Someș-comuna Mireșu Mare, județul Maramureș. El s-a numit Mircea Buie!

„Eroi au fost, eroi sunt încă,/și-or fi în neamul românesc/

Căci rupți sunt ca din tare stâncă/Românii orișiunde cresc!”

-Cum te numești tu pui de dac?

-Mircea!

-A! Tu ești Mircea?

-Da, împărate!

-Ai venit să mi te-nchini?….și așa mai departe…poezia neamului românesc i s-a întipărit în minte și-n suflet în urma activității dascălului inimos cu multă dragoste de patrie pe nume Dragoș Ioan care era atunci în sătucul Remeți pe Someș , comuna Mireșu Mare-județul Maramureș.

-Ce vrei să fii când vei fi mare?/

-Ostaș al țării vreau să fiu/ Să apăr țara la hotare/ Să mă apăr ca să fiu viu! /Să lupt pentru a mea scumpă țară/ S-o apăr de orice dușman/ Din țară-sau din altă țară/ Voi face asta an de an!

 –sunt gândurile și versurile pe care le recita eroul nostru în ciclul primar…„Ce-i mâna pe ei în luptă? Ce-au voit acel Apus? Laurii voiau să smulgă de pe fruntea ta de fier/  A credinței biruință căta orice cavaler!…Eu îmi apăr sărăcia, și nevoile și neamul/ și de aceea tot ce mișcă-n țara asta/ râul, ramul/ mi-e prieten numai mie. Iar ție dușman este!”…recita la școală…

Anii au trecut în zbor-copilul a crescut, visul i s-a împlinit părinții i-au acceptat dorința de-a urma o școală militară, apoi facultatea la București, ce s-au mai bucurat părinții lui- Gheorghe și Florica atunci când l-au văzut cu diploma în mână și aștepta să fie repartizat la muncă în serviciul comunității , în patria lui dragă România. S-a întâmplat acest lucru-la absolvirea școlii militare a primit gradul de locotenent și a fost repartizat la Inspectoratul Județean Harghita al Ministerului de Interne-la Securitatea Municipiului Odorheiu Secuiesc. Când a început așa zisa revoluție din 1989, care a fost se pare o lovitură de stat-el-patriotul ,era tot acolo, își făcea datoria din fișa postului cu drag de țara lui românească.

Pentru „crima” de a fi român în propria țară a fost victima unei tentative de omor. Rămăsese singur în unitate la Odorheiu Secuiesc și se grăbea să strângă documentele și să le pună la adăpost din fața elementelor turbulente ce se găseau afară și făceau multă gălăgie. Este exact situația în care se găsea Conu  Leonida față cu reacțiunea din piesa lui Caragiale cu același titlu/nu știa pe moment ce să facă/să plece de la serviciu/ să rămână/ce se va întâmpla cu el…parcă avea o presimțire că ceva nu e în regulă; era un apărător al dreptății și al păstrării ordinii și disciplinei de serviciu și în comunitate. Nu-l stăpânea nici o ură față de cineva anume…dar atunci de ce să se teamă…era prieten cu ungurii care erau majoritari în zonă- ca și cu românii care erau mai puțini. La ieșire îl așteptau o grupare de revoluționari unguri care s-au făcut judecătorii lui, ai românilor-angajați ai Instituțiilor Statului Român. L-au condamnat la moarte prin spânzurare!

O femeie din zonă zicea că: „lor le-a trebuit numai de-a lor, nu români în slujba statului.”

Continue reading „Olimpia MUREȘAN: MIRCEA BUIE, POST MORTEM”

Vasile LUCA: Colind de pe la noi

Colind de pe la noi

 

Noi umblăm să colindăm

Da nimic nu căpătăm

Numa-o coajă de mălai

De când moşu era crai

 

Şi-un coltuc de colăcel

De mi-am rupt un dinte-n el

Răzături de pe covată

De când  buna era fată

 

Noi umblăm să colindăm

În straiță nimic n-avem

Numa-o lingură de lemn

Cu ia mâncăm câţi suntem

 

Sloboză-ne  gazdă-n casă

Ne așază după masă

Dă-ne un păhar cu vin

Ca să-ţi meargă şi-ohan plin

 

Ne cinsteşte cu pălincă

Să ne ardă pe sub  limbă

Și-o smangură, de  pchicuş

După care ne-om da duşi

 

O-m mere şi-om colinda

Da-de-om căpăta ceva

Rămâi gazdă sănătoasă

C-ai plătit colinda noastră

 

Cu o tablă de slănină

Deie-ţi Dumnezeu lumnină

Ne-ai cinstit cu-n şold de porc

Deie-ți Dumnezeu noroc

 

Din ce tablă de şorici

Om face la prunci opinci

Şi la anul om veni

Dacă-n  lume om mai fi

 

 

Ne-om duce şi-om colinda

Pân` ce zorii  ne-or afla

Am pornit din ăst ajun

De-am ajuns Sfântul Crăciun

 

Slavă pruncului să-i dăm

Și să-L binecuvântăm

Lăudăm pe Domnul sfânt

Mântuire pe pământ

 

Şi-a Lui Maică cu noi  fie

De acum până-n vecie

Între oameni omenie

La tot casa bucurie

—————————-

Vasile LUCA

Decembrie 2020

Elena BUICĂ: Așteptând gloria care n-o să vină niciodată

TRADUCERE ÎN LIMBA GERMANA DE GABRIELA CĂLUȚIU-SONNENBERG

Când amintirile mă duc în zariștea altor timpuri, la anii mai fragezi din zorile tinereții,  cea trăită ca-ntr-un vârtej, cu acel avânt asemenea unei furtuni în piept, purtându-mă în zbor pe aripile visării, azi mi se arată înaintea ochilor un licăr de lumină și de căldură. Retrăiesc cu bucurie toate amintirile năzbâtioasei tinereți, când bâjbâiam între real și ficțiune, perioadă care dăinuie cel mai viu de-a lungul vieții. Acei ani rămân vii prin propriul lor univers, ireductibili la realitate, capabili să ne facă a crede că putem atinge cerul cu mâna sau că ar fi posibil să ne iasă în cale minunății, chiar și măreția gloriei.

Pe atunci, și eu, conform etapei de viață pe care o trăiam, credeam în existența unei realități despre care nu știam că nu există. Visam în mare taină la scaunul măririi. Nu-mi dădeau târcoale dorințele înavuțirii, dar mi se părea posibilă întâlnirea cu laurii victoriei. Îmi doream împliniri spirituale, să fiu ca nimeni altul, să nu mă număr printre mărunții oameni nevolnici. Acum, amintindu-mi de Don Quijote, privesc cu duioșie și cu înțelegere acea nestăvilită, dulce zădărnicie în speranța împlinirii năstrușnicului vis.

Pentru că zilele treceau și la orizont nu se iveau semnele gloriei visate, începusem să scâncesc. Simțeam strâmtoarea clipelor prea repede curgătoare, dar încă mai speram la împlinirea marelui vis, fie chiar și într-un timp nedeterminat. Mă încrâncenasem muncind ca să mă împlinesc profesional, să-mi conturez personalitatea, să-mi cresc copilul ca să ajungă pe o treaptă mai sus decât mine, dar succesele obținute nu mă mulțumeau, chiar dacă erau remarcabile și strigam în interiorul meu: Cum, numai atât? Asta este întreaga mea măsură? Ce mai urmează? Când și cum?

Apoi a venit și timpul să las în voie lacrima care curgea pe dinăuntru pentru a spăla cenușa gândului care a ars în așteptare îndelungată. Anii au trecut așa cum știu ei să treacă, strecurându-se printre zilnicele noastre treburi. Treptat, am învățat să pun în traistă doar atât cât încape. Conform legilor firii, și eu am trecut prin toate cele omenești, prin ploi și soare, prin vânt și ceață, prin lumini și întunecimi, prin frumuseți și urâțenii, prin spaime și candori, prin noroc și nenoroc, prin șanse și neșanse, prin împliniri și eșecuri, prin cumpene ori mângâind sfințenia icoanelor și, uneori, alunecând în greșeli și în păcat, astfel, gustând din plin viața. Și iată că, acum, mi se arată la orizont deceniul care începe pentru mine cu cifra 9. Ce știam înainte despre această etapă a vieții? Că e timpul când dăm vama neputinței, suferințelor fizice, că gesturile aprige ale voinței de odinioară se reduc… și că trebuie să privim totul cu compasiune.

Ce meditez despre vremelnica noastră existență acum, când mă aflu departe de fiorul existențial al acelei etape de viață? Acum, în viața mea întomnată, adunând mierea de învățătură a anilor trăiți, dau trânta să dezleg semnele încifrate ale scurgerii timpului. Privind spre mișcările interioare, am observat cu deplină satisfacție, că ceea ce credeam cândva despre senectute, nu se confirmă întru totul. Un bob de speranță și o licărire de noroc mai dau culoare acestei etape de viață. Trăirea interioară rămâne vie, dorința de a trăi după propria voință e neschimbată, nu încetăm a lupta împotriva clipelor prea repede fugare, dar, instinctiv, ocolim schemele austere de altădată și ne auzim cuvintele cum cad în cascade blânde, cu aer meditativ.

Acum știu că Domnul a rânduit ca toate să vină la timpul lor și că în toate e o măsură. Nici nu ar fi frumoasă tinerețea fără visare, nici bătrânețea fără înțelepciune. Am înțeles că gloria se poate găsi și în fapte mici, făcute din iubire. M-am împăcat cu acest gând când am înțeles că și liniștea poate fi fecundă, oferindu-ne taine de negrăit, învăluite în deosebite frumuseți. Și, astfel, s-a luminat în mine scânteia unui gând, să continui a scrie și a-mi publica trăirile stârnite de frumusețea și miracolul lucrurilor înconjurătoare, potențând, în felul acesta,  împlinirea ființei mele interioare. Poți visa la glorie și pe acest tărâm al scrisului, dar acum știu că, luptând în acest scop, poți deveni vanitos și primejdia e mare. Meschina vanitate, când ți-a atins ființa cu degetele ei catifelate, nu te mai scapă din mână, nu te mai poți salva.

De atunci, tot cioplesc la această împlinire și trăiesc cu bucurie fiecare succes pe acest plan, oricât de mic ar fi. Mă las furată de frumusețea și de adevărul cuvântului bine cumpănit, de tăinuitele înțelesuri care, în tinerețe, treceau neobservate. Nici acum nu încetez să lupt pentru a învinge pizma, încrâncenatele invidii stârnite de câte un biet succes obținut cu multă trudă. Lupt să depășesc propriile-mi răvășiri și neputințe, inerente vârstei. Mă străduiesc să-mi păstrez bruma de candori, să rămân o ființă luminoasă. În fața urii, a nedreptăților, a lipsei de recunoștință  sau respect, astăzi am puterea de a sta drept și de a rămâne senină în interiorul meu. Dintre toate avariile, fie ele cele fizice, specifice vârstei mai înaintate, fie acele rele ce îmi stau în cale, așa cum sunt legile firii, am puterea să aleg cărămizile din dărâmături și să-mi reconstruiesc ființa interioară. Mi-e mai ușor acum să nu mă împotrivesc legilor înalte ale firii omenești.

Deși neliniștitul vuiet din mine s-a domolit, totuși vigoarea de altădată nu m-a părăsit total, am mai păstrat ceva din râvna împlinirii, căci întreaga viață a omului este o neîntreruptă speranță. Acum știu mai bine să las mai mult loc gândului mai bine cumpănit, iar clipele de odinioară care mă mai vizitează le primesc cu înțelegere și cu blândețe. N-am renunțat la visul împlinirii mele ca om.

Și, ca o concluzie, privind în urmă, știu că viața mea nu ar fi putut să se desfășoare altfel și, chiar de nu am întâlnit gloria cu laurii ei și oricât de firavă e urma lăsată de mine, știu că nu am trăit degeaba și sper să nu se stingă prea repede candela amintirii trecerii mele pe acest pământ.

–––––-

Elena Buică

Toronto, Canada

noiembrie 2020

***

WARTEND AUF DEN RUHM, DER NIEMALS KOMMT  

(Traducere Gabriela Căluțiu  Sonnenberg)

Wenn mich meine Erinnerung an dem Zenit verstrichener Zeiten führt, wandere ich durch die Gegenden meiner zarten Jugend, die ich wie einen Wirbel durchlebte, mit Sturm in der Brust und voller Elan. Auf den Flügeln des Traumes taumelnd, sehe ich dann vor gedanklichen Augen ein glanzvolles, glühendes Licht. Erfüllt von Freude durchlebe ich gedanklich noch einmal meine fröhlichen Jugendstreiche, aus Zeiten, in denen ich zwischen wahren und erdachten Tatsachen schwebte. Es ist der Lebensabschnitt, der jedem von uns hell in Erinnerung bleibt. Es sind die Jahre, die, dank ihrer ganz speziellen Weltprägung, niemals auf einen realitätsnahen Nenner reduziert werden können, Jahre in denen wir ernsthaft glaubten, den Himmel mit unseren Händen berühren zu können, Jahre, in denen wir uns selbst fast übernatürliche Kräfte zuschrieben und sogar das Erreichen des höchsten Ruhms auf Erden zutrauten.

Damals glaubte auch ich, meinem jungenhaften Elan entsprechend, dass es eine andere, unsichtbare Wirklichkeit gäbe, an dessen Existenz ich niemals zweifelte. Ich träumte heimlich vom Thron der Herrlichkeit. Nicht der Reichtum war mein Ziel, mir schwebte der Lorbeerkranz des Sieges in völlig anderen Bereichen vor. Ich wünschte mir geistliche Vollendung, unerreichte Erfolge, und wollte auf keinen Fall in der formlosen und bedeutungsleeren Masse gewöhnlicher Menschen untergehen. Heutzutage schaue ich mild gestimmt auf mich selbst zurück, ähnlich amüsiert wie beim Erblicken eines Don Quijotes. Ich bin zutiefst gerührt, voller Verständnis für meine damalige süße, gehaltlose Eitelkeit, aus Zeiten, in denen ich fest aber vergeblich auf die Erfüllung solch kühnen Ziele glaubte.

Da die Tage vergingen, ohne dass am Horizont meines Lebens Zeichen der Erfüllung meiner Ideale aufstiegen, begann ich innerlich zu jammern. Ich spürte den festen Druck der rasch davon fließenden Augenblicke, aber ich hoffte immer noch auf die Erfüllung meines großen Traumes, wenngleich ich mittlerweile auch mit einem verspäteten Auftritt gut leben konnte.

Ich hatte mich fest darauf versteift, meine beruflichen Ziele durch harte Arbeit zu erlangen und meine Persönlichkeit abzurunden, konzentrierte mich darauf, mein Kind zu erziehen, um mich irgendwann zu überholen und eine höhere Stufe als ich selbst zu erreichen. Aber, obwohl ich bemerkenswerte Ziele erreichte, befriedigten mich all diese Erfolge nicht. Eine Stimme in meinem Inneren schrie immer weiter nach mehr: War das alles? Nur so wenig? Ist das mein höchstes Maß? Was kommt noch? Wie und wann?

Dann kam der Punkt, an dem ich den Tränen, die sich in meinem Inneren gestaut hatten, erlauben musste, nach draußen zu fließen und diese Asche des langen Wartens wegzuspülen. Die Jahre vergingen auf gewohnter Art, schlichen sich heimlich durch die alltäglichen Pflichten davon. Schritt für Schritt lernte ich, nur so viel Gepäck mitzunehmen, wie ich selbst tragen konnte. Widerwillig unterwarf ich mich den Gesetzen des Lebens, machte Menschliches durch, ging durch Sonne und Regen, durch Wind und Nebel, durch Licht und Dunkelheit, durch schöne und weniger schöne Abschnitte, durch Furcht und Unschuld, durch Glück und Pech, durch Chancen und Versäumnissen, durch Siege und Niederlagen, durch schwere Entscheidungen. Ich kostete das Leben in all seinen Facetten aus, mal betete ich Ikonen an, mal sündigte oder unternahm ich bittere Fehltritte.

So bin ich jetzt an diesem Punkt angelangt, unmittelbarer vor dem Jahrzehnt der mit der Ziffer 9 beginnt. Was genau wusste ich bisher über diese Alter? Dass es die Zeit ist, um die die leiblichen Kräfte dahinschwinden, wenn man der Machtlosigkeit Zoll leisten muss und die früheren leidenschaftliche Willensstärke aufgibt…und es ist die Zeit, in der man lernt, alles aus einem abmildernden Blickwinkel zu betrachten. Was denke ich jetzt, welcher Gedanke fällt mir beim Betrachten meiner verstrichenen Lebensjahre ein, nachdem ich mich so weit weg von der prickelnden Existenzfreude der Jugend entfernt habe?

Continue reading „Elena BUICĂ: Așteptând gloria care n-o să vină niciodată”

Rose Ausländer: Tăcerea

***

Tăcerea

Când trăiești într-o lume
de sunete ce amuțesc

într-o clipă în care
roțile se opresc
aeronavele nu mai vuiesc

Brusc îți apare ea în față
făptura îngerească de cristal
dar nu e mută
căci tăcerea
își are glasul ei.

Rose Ausländer,

Cernăuți/ Bucovina 1901 – Düsseldorf 1988

din „Die Sichel mäht die Zeit zu Heu“ (”Secera face din timp fân”)
Poezii 1957 – 1986
Ed. Fischer, 1985

Paul LEIBOVICI: Legenda ,,MOȘ CRĂCIUN”

Au trecut de atunci cîțiva ani buni,ba chiar și numeroase sărbători ale ,,CRĂCIUNULUI” dar excursia în LAPLAND rămîne neștearsă din memorie. Excursia, e drept, n-a fost în sezonul iernii, dar imaginile s-au păstrat căci pădurea deasă și CASA LUI Moș Crăciun” -imagini care-și păstrează autenticitatea de-a lungul anilor. Legenda a avut și în acele ,,zile de vară” o prospețime inimaginabilă. Parcul ,,Santa Clauuz,,din Rovani –Cercul Artic .Satul a fost întemeiat în 1989. Parcul e deosebit de tot ce am vizitat (parcuri,grădini cu o mare varietate de soiuri și culori de flori) iar îndrumătorii au fost de o amabilitate ,poate neîntîlnită altundeva. Orașul ROVAN (satul) e veșnic înzăpezit.Ne-am plimbat cu un soi de bicicletă –foarte confortabilă și ușor de mânuit ,pentru orice vârstă. De altfel, toată regiunea este înconjurată de păduri cu arbori semeți, frumoși, soiuri neîntâlnite  și destul de deși. Dar cărările sunt însemnate vizibil, încât –chiar fără ghid, nu te poți rătăci. Canionul Koromoma oferă vizitatorilor atracții deosebite, chiar în mijlocul ,,verii”. Excursia oferă imagini unice în ceea privesc ,,căderile de ape Auttikongas” – căderi de la mari înălțimi. Iar coloritul apelor –pentru privirea noastră de la depărtări ,,e fascinantă” – aș putea afirma ,,căderi basmice”. Una dintre excursiile care ni s-au oferit era la PYHA-LOUSTO-un parc de dealuri, sate antice și panorame basmice.

ROVANIEMY –capitala Laponiei, este cunoscută, mai degrabă drept ,,CASA lui MOȘ CRĂCIUN” . Orășelul a suferit enorme pagube în perioada celui de al Doilea Război Mondial ,,Rovaniemy  a făcut parte din grupul de sate resfirate în Cercul Artic, unde indigenii practicau agricultura pentru hrana animalelor și întreținerea familiei. În iernile dure, doar renii erau sursa de hrană, cît și animale de companie. După încheierea celui de al Doilea Război Mondial, unul dintre cei mai cunoscuți arhitecți –ALVAR Aalton a primit misiunea de a proiecta un nou RAVANIEMY. Înspirat de peisajul și viața sălbatică a Finlandei, Aalton și-a ales ca sursă de inspirație unică și originală, cel mai iubit animal al Finlandei ,,RENUL”. Văzut de la înălțime conturul orașului  seamănă într-adevăr cu un REN. În 1950 a fost construită o cabană specială pentru găzduirea D-nei ELEONOR ROOSWELT – soția Președintelui S.U.A – în inima orășelului. Casa ,peste vremi a devenit ,,CASA LUI MOȘ CRĂCIUN” care este înconjurată de un imens parc tematic dedicat faimosului ,îndrăgitului personaj de basm ,,MOȘ CRĂCIUN,,

Continue reading „Paul LEIBOVICI: Legenda ,,MOȘ CRĂCIUN””

Ileana VLĂDUȘEL: Iarna sărbătorilor (versuri)

Cred, viață și mărturisesc!

 

Urlă lupii peste carnea sângerie,

Cu colți de timp mușcă viața din mine,

Ierni după ierni, după ierni,

Sapă în oasele mele tunel și poveri

mă apasă pe ochi și pe coapsă

și simt cum în curând voi ajunge, Acasă…

 

Miroase a adio, cuvintele sunt gata,

Și-au terminat și rima și emoția. Soarta…

Cu ea nu te poți tocmi, mi-a dat de înțeles

În felul ei tragic și indiferent, că de-acum, pot să leg

Coperte peste filele din viață

și să scriu sfârșit peste ultima pagină.

 

Cred viață și-ți mărturisesc!

Ți-am fost credincioasă până la ultimul vers,

Până la ultima filă, până la ultimul vis!

Te-am citit, literă cu literă, cuvânt cu cuvânt,

Am fost serva ta, umilă și fericită

Că mi-ai fost aproape, cât mi-ai fost sortită!

10.12.2020

 

 

Iarna sărbătorilor

 

Se scutură salcâmii cerului argint,

Ne înfloresc ferestrele și plâng

În fluturi, peste-al sufletului crâng,

La uși se-aud colindători cântând.

Se liniștesc dureri, se nasc colinde,

Se-aprind altarele nopților sfinte,

Nămeți se-înalță, clipe se topesc,

Ne cheamă dorul-în raiul părintesc.

Înmugurește pieptul în colind,

Ne este dor de cozonaci și-alint,

Ne vin în minte rugăciuni uitate

Și peste suflet se așterne pace.

Se dezgolesc potecile de verde,

Ziua-în argintiul iernii sapă trepte,

Copacii tac în frunze adormite,

Se scriu poeme în sărbători cioplite.

Continue reading „Ileana VLĂDUȘEL: Iarna sărbătorilor (versuri)”

Adrian BOTEZ: UN CRĂCIUN LUMINAT ȘI CURAJOS ! LA MULȚI ANI BUNI !

…Spune Părintele și Sfântul ILIE CLEOPA, în Predica la Nașterea Domnului  – 18 Decembrie 1996 ::

”(…) Dar cine erau magii care au pornit să se închine Mântuitorului? Să nu credeţi că erau vrăjitori ca Valaam din Petor, nu. În Persia, magi se numeau cei mai mari filosofi şi astronomi şi ghicitori în stele sau astrologi. Şi aceştia ştiau, din tradiţia de un mileniu şi jumătate, că va veni o vreme când o să se vadă o stea neobişnuită, iar atunci se va naşte un Împărat care va împărăţi peste toată lumea. Şi ei aveau cărţi vechi, rămase de la Valaam şi de la alţi înaintaşi şi pândeau – că erau astronomi – să vadă când va apărea o STEA care să-şi facă drumul nu aşa ca toate celelalte, ci de la miazăzi spre miazănoapte.(…) Oare nu te-ai speria să vezi acum o STEA că vine de la miazăzi spre miazănoapte? Acum ai zice că e un satelit (…). Deci se ştia că acesta este un semn minunat, nemaiîntâlnit, o STEA făcându-şi drumul ALTFEL, nu aşa cum i-a pus rânduială Ziditorul, de la început. (…) A fost o rânduială Dumnezeiască să vadă STEAUA cu doi ani înainte, ca să aibă ei când se pregăti, când se gândi: <<Oare ce-i cu STEAUA aceasta? O fi STEAUA despre care a spus Valaam din Petor; deci hai să ne pregătim!>>. (…) Şi magii au venit, după cum ştiţi şi, când au ajuns în Iudeea, s-au dus la stăpânitorul Irod şi au întrebat unde este Împăratul abia născut. Şi acela s-a umplut de frică – fiindu-i teamă să nu-i ia domnia – şi adunând pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului la curtea sa, i-a întrebat: <<Unde este să se nască Hristos, Mesia?>>. Iar ei i-au zis: <<În Betleemul Iudeii, că aşa este scris de proorocul (…)>> (MATEI 2, 4-6).

Şi înţelegând Irod că din Iudeea şi în Betleem se va naşte Hristos, cu mare vicleşug le-a spus magilor: <<Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi dacă Îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă închin Lui>> (MATEI II, 7-8). N-avea el de gând să-L cinstească, ci vrea numai să afle unde este, ca să-L piardă. Dar (…) PLANUL LUI DUMNEZEU NU-L POATE OPRI NIMENI, NICI DRACII, NICI ÎNGERII, NICI OAMENII, NICI POPOARELE – NIMENI, NIMENI! El înaintează veşnic, după cum e rânduit de Dumnezeu. S-au dus, deci, magii, după cum ştiţi şi au aflat deasupra peşterii din Betleem STEAUA, s-au închinat cu mare bucurie şi cinste Domnului Iisus, I-au adus daruri – AUR, SMIRNĂ ŞI TĂMÂIE – şi înainte de a porni să-i spună lui Irod – căci s-ar fi dus, fiind oameni cinstiţi şi de cuvânt şi necunoscând vicleşugul aceluia –, au luat înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod. Irod, văzând că a fost batjocorit, s-a umplut de mare furie (…). Deci a hotărât să taie toţi pruncii care-s de doi ani mai jos, că numai aşa va fi sigur de uciderea Aceluia Care-i Hristos, Mesia. Şi a trimis ostaşi în Betleemul Iudeii şi în jur, ca să taie toţi pruncii de doi ani şi mai jos” (cf. CredințaOretodoxă.ro).

…Da, oamenii simpli, de atunci, au văzut, și ei, Steaua ”care-şi face drumul nu aşa ca toate celelalte, ci de la miazăzi spre miazănoapte” – și s-au uimit, dar nu s-au întrebat : ”Nu cumva Voia Domnului se arată, prin această Ciudată Stea ?” Și nu s-au întrebat : ”Dacă nu aduce războaie, atunci ce va fi vestind și ocrotind ea, ce va fi fiind, oare, sub această neobișnuit de strălucitoare și pașnică Stea ?

Numai Magii, ”cu cărţi vechi, rămase de la Valaam şi de la alţi înaintaşi” (iar nu cu tablete electronice și interneturi !), au aflat, deci au știut și au acționat, în consecință : au văzut Pruncul-”Împărat – și i s-au închinat, ”I-au adus daruri – aur, smirnă şi tămâie”. Daruri împărătești („<<Magii au venit ca reprezentanţi ai tuturor popoarelor lumii spre a se închina la leagănul pruncului Isus. Ei nu erau simpli muritori, erau cu poziţii înalte. Erau înalţi demnitari. Au venit la regele Iisus, Împăratul veacului şi i-au adus daruri ca unui împărat>>, a explicat preotul timişorean Ionel Popescu”), prorocind, prin ele, că Pruncul Nou-Născut este Domnul Vieții, Morții și Învierii :

” <<Aurul se oferea şi se oferă regilor, împăraţilor –  în semn de preţuire şi de respect faţă de demnitatea înaltă. Tămâia este adusă ca unui mare preot, ca unui mare arhiereu. Iisus Hristos Domnul întruneşte şi demnitatea de arhiereu. Tămâia, se ştie din vechime, era folosită la servicii religioase. Se folosea la templul din Ierusalim, se folosea la sinagogi. Arată că Domnul Isus a venit în lume să slujească şi nu să i se slujească. Smirna era folosită în ritualurile de înmormântare. Cu smirnă şi alte mirodenii erau îmbălsămaţi morţii, înainte de a fi puşi în mormânt. Smirna adusă de magi simbolizează moartea şi jertfa Domnului Iisus, pentru întreaga omenire. Erau reprezentanţii întregii omeniri şi au adus daruri, pe care le-au pus la leagănul Domnului Iisus>>, a arătat preotul Ionel Popescu”.

Dar și nouă, celor de azi, ni se arată semne. Pandemia asta bizară (cu hidosul ei număr, de victime – fizice și morale –,  număr rezultat în urma tratării, HAOTICE ȘI MALONESTE, a gravei situații, de către MAI TOATE GUVERNELE LUMII – care încep să semene, tot mai bine, cu Irod cel Mare, ucigașul de prunci !) !) nu este de la Dumnezeu, ci de la Diavol este – dar intră tot în PLANUL LUI DUMNEZEU : căci, cum adevărat spune Părintele Sfânt ILIE CLEOPA : ”PLANUL LUI DUMNEZEU NU-L POATE OPRI NIMENI, NICI DRACII, NICI ÎNGERII, NICI OAMENII, NICI POPOARELE – NIMENI, NIMENI!

De ce spun eu asta ? Pentru că Dumnezeu, mereu, îl încearcă pe Om, să-i vadă acțiunile și reacția, față de tot soiul de Uneltiri Demonice – să vadă CÂND, ANUME, VA MERITA OMUL (prin DESCOPERIREA FORȚELOR DIVINE ALE DUHULUI său, cât și prin CONDUITA LUI MORAL-SOCIALĂ !), SĂ SE ÎNTOARCĂ ÎN STAREA SA ORIGINAR-REALĂ : STAREA PARADISIACĂ ! Dar, veți spune : ”De data asta, lipsesc Magii, știutorii !” Nu lipsesc Magii ! Noi, toți, putem și chiar avem datoaria, față de noi și față de Pruncul-Dumnezeu, IISUS HRISTOS –  SĂ FIM MAGII : adică, în cazul de față – să aflăm/identificăm adevăratele rădăcini ale Răului, și să le stârpim. Nu neapărat prin vaccinuri dubioase, ci, în primul rând, printr-o atitudine fermă, a Duhului nostru, în care sălășluiește HRISTOSUL ! Dacă sub Steaua Neagră a Pandemiei NU se află HRISTOSUL, apoi, numai că, sub această Stea Neagră, se află Diavolul ! IRODUL ! Și dacă aflăm asta, să avem tăria să luptăm pentru HRISTOS – ”CALEA, ADEVĂRUL ȘI VIAȚA! Afând pe Diavol (în oricât de înalte și aurite palate !), NOI să-l înhățăm și să-l băgăm în Cușca Fiarelor ! Căci Diavolul este FIARA APOCALIPTICĂ : el vrea, cu toate puterile lui (pe care tot Dumnezeu i le-a dat !), să vină Sfârșitul Acestei Lumi – să ”RESETEZE LUMEA” !

MAREA RESETARE A LUMII”, pe care o pregătesc (o plănuiesc și o elaborează) BOGĂTAȘII-CRIMINALI AI LUMII, IROZII LUMII – STRÂNȘI-CIOTCĂ, în PALATELE LOR DEMONIACE !

Continue reading „Adrian BOTEZ: UN CRĂCIUN LUMINAT ȘI CURAJOS ! LA MULȚI ANI BUNI !”