ZAMFIR ANGHEL DAN: Extras din memoria universului

            La început am zărit o Lumină, ceva alb  ce venea  de departe, un fel de voal ce se schimba în fel de fel de  nuanţe. Nestatornic, albul acela se transforma când în gry  cenuşiu înverzit pe la capete, când se păta de un albastru intens, ca în final să rămână o ceaţă roşiatică prin care  bâjbâiam căutând o ieşire.

          Afară totul era un amalgam de impulsuri, de culori  fără sens şi sunete fără finalitate. Parcă urcam o spirală unde culorile începeau să intre în forme, apoi în imagini,  zgomotul devenea semn, adierea  atingere.

          Străbăteam alunecarea aceea călduţă şi la capătul ei  se contura ceva cunoscut, în altă formă auzit şi văzut, mai bland şi mai bun decât tot şi de toate, ceva ce îmi lua şi oprea teama de plângeri.

                   Era Mama !

          Luasem deci forma Genomului Uman. Ea mă crease  din celulele ei şi acum m-a scos la lumină dându-mi un strop din suflarea eternă a vieţii al căruisecret iniversal doar ea îl cunoștea.

                  Ce orbitoare-i lumina !

                  Ce asurzitor este zgomotul timpului !                                                                                                                                                                    Gândesc, deci sunt viu ! Recunoscându-mi izvorul acopăr  deja o parte a necunoscutului din care veneam şi în care în  curând voi intra.

               Deasupra mea o altă imagine venea şi pleca învăluită într-o formă exuberantă a bucuriei stelare. Venise  şi a doua măsură a primului  impuls ce o ajutase pe creatoarea mea să-mi dea porţia ce îmi fusese  repartizată de univers din veşnicia genomului  uman.

                                     Era Tata !

               EI erau procreatorii mei, CEI ce m-au adus într-o  altă formă structurală a existentei, într-un spatiu şi timp cu  totul nou pentru mine, unde urmează să îndeplinesc rolul  unui umanoid stelar cu tot ce e bine şi rău în această  formă de organizare a materiei inteligente.

         Şi totuşi, pe aici, parcă am mai fost cândva.

         Ce-i drept erau alte imagini şi altfel de sunete, într-un cu totul alt timp şi într-un spaţiu total diferit. Doar că în structura anterioară a  amteriei am cunoscut o cu totul altă dimensiune total diferită de cea în care am evoluat acum.

          Luând un extras din Memoria–Anticipaţiei mi- am  amintit că; pe atunci eram un copac şi priveam totul din puct de vedere al frunzei. Lumea o vedeam toată în verde, sau în culorile adiacente născocite de minunata lume a naturii.

          Florilor ce creşteau sub crengile  noastre împodomindu- ne cărările în culorile lor. Aerul îşi schimba zilnic mirosul  în funcţie de ce flori îşi desfăceau petalele în perioada  aceea . Pe jos alergau necontrolat fel de fel de viețuitoare. Prin aer zburau o mulţime de păsări multicolore ce  înnobilau aerul cu cântecele lor ademenitoare spre visare a  tot ce e mai frumos şi plăcut când eşti viu, sănătos şi  fericit.

                          Umanoizii nu  existau.

           Genomul  uman încă nu avea definitivat un nucleu  din care să poată apărea embrionul viului său definitoriu. Doar animale imense ne cutreierau pădurile rupându-ne   crengile, luptându-se între ele pentru viaţa mereu nesigură, nehotărâtă cui să îi dea mai multă întâetate .

        La un moment dat au început să vină de sus un fel de Zburătoare care trimiteau spre noi raze a căror lumina era  atât de fierbinte că topea până şi piatra de sub rădăcinile  noastre. Nu după mult timp totul a dispărut într-un scrum  ars de focurile injectate din zburătoarele acelea.

       Noi, o parte a copacilor am rezistat. Parcă ne cruţau  special, semn că aveau nevoie în viitor de noi şi de  umbra noastră. Prin aer a plutit ani în şir cenuşa viului ars. Încet, încet s-a aşezat pe pămînt şi parcă hrana solului nostru a  devenit mai gustoasă şi noi, copacii rămaşi, puteam să  creştem mai  mari şi  mai repede.

       Era  clar, țintele lor au  fost animalele acelea imense care dominau atât de brutal spaţiul nostru existenţial împiedicând orice formă de dezvoltare a viului ce nu putea  fi dominat de forţele lor.

       Nu după mult timp, cei ce au tras cu focurile acelea ucigătoare au început să se apropie de vârfurile crengilor  noastre. Atâta ne mai priveau, ne cercetau, gustau din licoarea funzelor noastre, veneau şi plecau, pâna într-o zi când au coborât printre noi. Cu  paşii lor uriaşi au început sa ne cutreiere adâncurile pădurilor inițiale. Din loc în loc  se opreau şi începeau să se aşeze.

Ziua îi vedeam preumblând, făra temei, de colo colo. Noaptea intrau în maşinile lor zburătoare, sau în hăurile de  sub rădăcinile noastre. Ne urmăreu pas cu pas evoluţia şi când a venit  vremea seminței, au  început să încerce a ne  mânca din fructele noastre sălbatice ce creşteau până atunci  fără să-şi dorească un scop anume. Probabil le-a plăcut roadul  noastru  că au început să ne culeaga în mod ordonat  şi să ne pună deoparte.

        Nu erau aşa mulţi, doar cât au încăput iniţial în obiectele lor zburătoare. Difereau ca şi chip, culorile lor   variau de la negru la maroniu sau spre un galben de floare plăpândă.

      Mereu erau Doi. Unul era mai înalt, mai solid, mai puternic. Prin forţa lui reuşea să mute orice piatră le stătea lor în cale. Celălalt părea mai plăpând, mai firav, dar cu  trăsături aşa fin definite, desenate parcă de cineva priceput în sisteme précis  măsurate.

       Părea o EA și avea  ochi  coloraţi  într-un fel de lumini  emanate de unele din pietrele noastre albăstrit înverzite. Deşi era aşa de fin  şlefuită EA părea că dictează  tot ce trebuie să se întămple. Toţi o ascultau cu supunere  ordonată.

        După un timp au apărut printre ei unii mai Mici. Aşa  mici că toţi ceilalţi se purtau cu cea mai mare grijă să nu îi  calce, toţi voiau să îi ajute să meargă şi îi purtau în braţele  lor ca pe nişte comori venite cine ştie de unde.

        Treceau anotimpuri şi micii aceea se făceau mari, la fel de mari ca cei ce le purtaseră grijă atat de mult timp şi cu aşa mare răbdare. Unii creşteau chiar mai mari decăt semenii lor dar tot în culori şi puteri diferite.

        Peste un timp primi veniţi s-au urcat  în obiectele zburătoare si au săgetat aerul cu mişcările lor până au  dispărut dincolo de zarea ce noi o vedeam licărind zi de  zi. Restul au rămas cu creaturile lor şi au început să se aşeze   sub umbra noastră.

         Eu a trebuit să plec, îmi venise  timpul să trec  în Altă  Formă de Organizare a  Materiei Inteligente. Încărcătura energetică ce îmi fusese repartizată pentru a  fi un copac se epuizase. Am plecat undeva într un colţ al  universului şi am aşteptat liniştit să văd în ce ce formă a  materiei inteligente pot încăpea spre a lua structura unui  nou început.

         Spre marea mea surpriză şi bucurie am acumulat procesele necesare unui genom umanoid. Şi aşa m- am  trezit ca fiind una dintre ființele acelea la care eu mă uitam pe vremea când eram doar un copac şi le priveam pe cele din maşinile lor zburătoare.

           Când mi s-au stabilizat toate formele de energie circulatorie spre a trece într-o formă superioară de  organizare a materiei, m-am trezit direct în mijlocul unei  acțiuni Continue reading „ZAMFIR ANGHEL DAN: Extras din memoria universului” →

Maria FILIPOIU: Ritualuri în Ajunul Bobotezei

 Ajunul Bobotezei, 5 ianuarie, este însemnat în calendarul creștin-ortodox cu „Post”, ce face parte din categoria posturilor de o zi, din cursul anului bisericesc.

 

Tradiția postului din ziua de 5 ianuarie vine din perioada secolele IV-VI, când catehumenii se pregateau prin post și rugăciune timp de 40 de zile să primească botezul în seara acestei zile. Dupa ce primeau botezul, puteau să participe pentru prima dată la liturghia credincioșilor și sa se împărtășească.

 

În aceste vremuri (deceniile II-III din mileniului III), creștinii postesc în această zi, pentru a putea gusta cu vrednicie din apa sfințită – Agheasma Mare. În perioada următoare Bobotezei, creștinii ortodocși sunt sfătuiți de preoți sa guste pe nemancate din Agheasma Mare timp de 8 zile, de la Ajunul Bobotezei (5 ianuarie), pana la 14 ianuarie (Odovania praznicului Bobotezei).

 

Primesc dezlegare de la dugovnic, pentru a primi Agheasma Mare, creștinii care au fost opriți de la Sfânta Împărtășanie, precizând că Agheasma Mare nu o poate înlocui. Despre duhovnicii care opresc pe unii credincioși să ia Agheasma Mare, Sfântul Sava spune: „Aceștia nu fac bine, pentru că prin darul lui Dumnezeu s-a dat spre sfințirea lumii și a întregii făpturi… Deci de unde este socotința acestora pentru ca să nu guste apa aceasta, deoarece trebuie să știm că nu pentru aceasta Apă este necurăția în noi, ci devenim necurati prin lucrurile noastre cele spurcate, iar noi ca să ne curățim de acestea, bem fară de îndoială Sfânta Apă”.

 

Cu Agheasma Mare se stropesc casele credincioșilor, locuitorii acestora, fântânile lor sau fântâna satului, crucile și troițele, clopotnițele, bisericile și icoanele, veșmintele și vasele liturgice în Ajunul Bobotezei, cântând Troparul Praznicului.  În casele credincioșilor, agheasma se păstrează la loc de cinste, în vase curate și din care se gustă pe nemâncate în zilele de post și ajunare de peste an. Potrivit învățătutii Sfinților Părinți – „Firea apei celei sfinte este ca să spele și trupul și sufletul, prin sfințire să-l înnoiască și să-l facă fiu al lui Dumnezeu”.

 

În cadrul slujbei de sfințire a apei, în care este citită Evanghelia cu Botezul Domnului, iar după ectenia mare se rostește rugăciunea de sfințire a apei, compusă de Sfântul Sofronie al Ierusalimului, adresata Sfintei Treimi: „Treime mai presus de fire…” 

 

Preotul slujitor Îl invocă de trei ori pe Sfântul Duh, pentru sfințirea apei:

 

„Tu Însuți, dar, Iubitorului de oameni, Împărate, vino și acum prin Pogorârea Sfântului Tău Duh și sfințește apa aceasta” și binecuvântează de fiecare dată apa cu mâna, afundând-o sub semnul Sfintei Cruci în vasele cu apă. Apoi rostește formula de invocare a Sfântului Duh: „Însuți și acum, Stăpâne, sfințește apa aceasta, cu Duhul Tău cel Sfânt„, tot de trei ori binecuvântând apa cu mâna.

 

La finalul slujbei, preotul slujitor afundă de trei ori crucea și busuiocul în apă, cântând:

 

„Troparul Praznicului:

 

În Iordan botezandu-Te Tu Doamne, 

închinarea Treimii s-a arătat; 

că glasul Părintelui a mărturisit Ție, 

Fiu iubit pe Tine numindu-Te; 

și Duhul în chip de Porumbel a adeverit 

închinarea Cuvântului. 

Cel Ce Te-ai arătat, Hristoase-Dumnezeule, 

și lumea ai luminat, mărire Ție! “ 

 

 

În Ajun de Bobotează, apele sunt sfințite, iar cu Agheasmă, sufletele sunt primenite.

5.01 – Ajunul Bobotezii (Botezul Domnului sau Dumnezeiasca Arătare)

 

 

HARUL DE BOBOTEAZĂ

 

 

În ziua de Bobotează,

Cu Harul sfânt în busuioc,

Preoți binecuvântează

Case, oameni și orice loc.

 

Apa care e sfințită

Cu Duh Sfânt, la Bobotează,

În vase e împărțită

La creștini, spre bună-pază.

 

Duhovnici din poartă-n poartă

Colindă cu botezatul,

Că în agheasmă curată

S-a botezat Împăratul.

 

Botezându-Se în Iordan,

Cu Tatăl, Fiul și Duh Sfânt,

Sfințește început de an,

Spre bună pace pe Pâmânt.

 

Prin obicei religios,

Creștini în case păstrează

De la Botezul lui Hristos,

Agheasma de Bobotează.

 

Prin Sfeștanie în case,

Cu Duh Sfânt purificate,

Aduce sacre foloase

Din cruce și Trinitate.

 

 

————————————-

Maria FILIPOIU

https://www.crestinortodox.ro/poezie-ortodoxa/poezii-ortodoxe/harul-boboteaza-157811.html?fbclid=IwAR2VBR7aswIpYGYMh8weo4iLY5EibncaRxcuGir0S9AC9QawZrhwwhR6tBs

 

 

Continue reading „Maria FILIPOIU: Ritualuri în Ajunul Bobotezei” →

Emilia ȚUȚUIANU: Adrian Erbiceanu, condei al poeziei românești contemporane

Limba română, poezia sufletului meu – astfel voi începe prin a-l defini pe poetul român Adrian Erbiceanu, ambasador pe meleaguri canadiene al versului românesc, președinte al Asociației Scriitorilor de Limbă Română din Quebéc – ASLRQ, asociație care menține treaz spiritul de simțire românească, pentru toți românii din diaspora.

Dacă pentru unii este „un șlefuitor de cuvinte”, pentru literatura română este un poet autentic, printre cei mai apreciați, un promotor al culturii românești, un păstrător al tradițiilor românești trecute prin simțirea sa lăuntrică de a se raporta la filosofia populară românească, așa precum reiese și din Tinerețe fără bătrânețe – povestire în versuri după un basm de Petre Ispirescu. Departe de locurile natale, poetul rămâne cu sufletul alături de pământul ce i-a modelat menirea și creează o punte peste ocean, pentru ca fibra noastră națională să nu piară.

Volumul de față, dedicat timpului scurs și generos folosit, cuprinde ofrande literare scrise despre cărțile sale, precum și cronici literare făcute creațiilor altor autori. Anii constituie liniile unui răboj între care se întinde, atât cât este de bogată și de luminoasă, viața fiecăruia. Răbojul nu pune hotar la toate, dar le înțelepțește în timp. Timpul, o imagine a eternității – cum ar spune Platon, dăruiește în fiecare clipă momente unice. Nu vârsta contează! Intensitatea trăirilor reflectată în faptele noastre este cea care edifică. Omul are două vârste: una cronologică și una a împlinirilor.

Ce simte astăzi Adrian Erbiceanu, la cele optzeci de primăveri? Frumusețea vieții, iubirea, bogăția strânsă în file de pateric? Citând din Rabindranath Tagore: „la orice vârstă, omul este o ființă care se hrănește cu povești. De aceea, avuția povestirilor, pe care au strâns-o oamenii pe tot globul, din casă în casă, din secol în secol, fie în vorbă, fie și în scris, a depășit celelalte avuții omenești”.

Vârsta cronologică a lui Adrian Erbiceanu o vedem din nota biografică prezentată la începutul acestui volum… și se pare că n-a fost un parcurs tocmai ușor. De multe ori trecând peste chemarea sufletului, cea mai mare parte a vieții o dedicăm pentru ceea ce este necesar supraviețuirii.

Așadar, pentru Adrian Erbiceanu, vârsta împlinirilor interioare a venit mai târziu. Viața pământească, atunci când cunoașterea noastră este imperfectă, este comparată cu copilăria, în timp ce perioada maturității este comparată cu aceea a vieții veșnice. Dar de n-ai avea dragoste, nu ești nimic. „Dragostea nu va pieri niciodată.” – 1 Corinteni 13.8-13

Adrian Erbiceanu s-a născut pe data de 6 ianuarie 1941, la Bucureşti. La bunicii din partea mamei, în oraşul Roman, îşi petrece cele mai frumoase momente ale copilăriei.

Conjuncturile vieţii îl determină să urmeze cursurile Liceului Militar Dimitrie Cantemir din localitatea Breaza; urmează apoi studii militare superioare în localităţile Sibiu şi Piteşti (1959-1962). Este repartizat, cu gradul de locotenent, în garnizoana Vânju Mare (1962). În urma evenimentelor din Cehoslovacia (1968), este relocat la Bucureşti. În anul 1970 absolvă cursurile Institutului Pedagogic din Bucureşti, Facultatea de Filologie, Limba şi literatura română.

Deţine funcţia de comandant de companie în garnizoana Mihai Bravu, până la sfârşitul anului 1974, când trece, la cerere, în rezervă. În anul 1979 decide să emigreze în Canada, stabilindu-se în Montréal, Canada.

Nimic nu se poate compara cu lumea și locul nașterii. Poetul Adrian Erbiceanu, trăitor în Canada, a rămas legat prin dragoste și rădăcini bine înfipte în destinul său, de generațiile de înaintaşi români. O lume de poveste în care se regăsește în fiecare clipă. Din ce rădăcină ne tragem seva noi oamenii? Din cunoaștere, fericire și iubire, cred eu.

Departe de țară, poetul s-a identificat cu personajul din Tinerețe fără bătrânețe, cel care își scrie dorul și durerea în versuri de un tulburător lirism.

„Vremea curge cât e vreme / Numai noi, săracii, parcă /

N-am avea de ce ne teme / Când cu vreme ne încarcă…”

Continue reading „Emilia ȚUȚUIANU: Adrian Erbiceanu, condei al poeziei românești contemporane” →

Maria FILIPOIU: Boboteaza în practici mistice și mitologie

Boboteaza, Epifania, Teofania sau Arătarea Domnului încheie ciclul sărbătorilor de iarnă și cuprinde motive specifice de manifestări tradiționale în zilele premergătoare Anului Nou.

– Practicile mitologice din ziua de 6 ianuarie se leagă de alungarea spiritelor rele în lăcașurile lor subpământene, purificarea văzduhului prin zgomote.

În această zi revine percepția mitologică despre spiritele mortilor care au sălășluit printre cei vii în timpul celor 12 zile (de la Crăciun la Bobotează), s-au ospătat pentru a le câștiga bunăvoința în prorocirile și pronosticurile de Anul Nou, trebuie alungate prin toate mijloacele posibile.

– Apariția și răspândirea creștinismului a îmbogățit ceremonialul începutului de an cu datini mitologice în scenariul instalării Anului Nou, având ca fundament informații etnografice și documentarea privind desfășurarea acestor tradiții ritualice, completate cu elemente grecești și orientale, care se presupune ca au influențat mitologia populară a sud-estul Europei din timpul Imperiului Roman.

Interferența influenței străine cu sărbătorile de iarnă române, în special cu sărbătoarea Anului Nou, se justifică prin afirmarea că acestea au existat și în Dacia.

Prin aceste ritualuri, de renaștere a timpului în Anul Nou sunt specifice și geto-dacilor, ca o atribuire comună a originii sărbătorilor de iarna – moștenire comună, ce s-a răspândit în toată Europa, dar și alte continente, prin coloniile europene, luând în considerare contribuția pe care au adus-o la transformarea acelor datini comune. Suprapunerea lor peste datinile și tradițiile specifice fiecărui popor, ce se încadrau într-o analogie cu cele autohtone.

– Un exemplu de interferențe etnologice este petrecerea zgomotoasă a femeilor căsătorite, organizata în ziua și noaptea de Sfântul Ion, (7 ianuarie, a doua zi dupa Bobotează) care păstrează influența manifestărilor specifice cultului moștenit de la zeul Dionysios, sărbătoare păgână, numită Țonțoroiul, Ziua Femeilor sau Iordănitul, practicată în județele din sud-estul României (Buzău, Vrancea, Brăila, Tulcea și Constanța). Nevestele se adunau în cete de 10-30 de persoane la o gazda, unde aduceau alimente, mâncare și băutură, se ospătau din belșug, spunând ca se iordănesc (sinonim pentru betie), apoi cântau, jucau, chiuiau, ieșeau pe drum și luau ostatici bărbați ieșiți întâmplator în calea lor și îi duceau cu forța la un râu sau la lac, amenințându-i că îi aruncă în apă. Acestia trebuiau să fie răscumpărați de un dar, de obicei o vadra de vin (10 litri).

Femeile se foloseau de această ocazie, de-a fi considerate în aceasta zi mai tari și cu mai multe drepturi decât bărbații. Fiecare lăsa toate obligațiile de soție și mamă în seama soacrelor și chiar a bărbaților, chefuiau și se distrau între ele fără să dea socoteală cuiva, iar în unele sate, ceata femeilor căsătorite primea în rândurile ei și tinerele neveste, printr-o ceremonie specială, acestea acestea fiind duse la râu și stropite cu apă.

– Aceste practici, au devenit mituri în mileniul III, odată cu desființarea satului tradițional românesc prin depopulare în epoca de tristă amintire – comunismul. Mai sunt recunoscute de persoanele vârstnice, din suburbiile orașelor mari, ca obiceiuri de „bună-cuviință”, iar excesul de băutură era tolerat și încurajat de ambianța la care participau „cuceritorii și victimele lor”. În ultimii ani, aceste petreceri de pomină au fost practicate de femeile din comuna Pantelimon (din apropierea capitalei – Bucuresti).

– Ca origine, acest obicei ciudat este o supravietuire a cultului dedicat zeului Dionysios, care se manifestă prin dansuri frenetice și extaz mistic, inclusiv în cetățile antice de la Marea Neagră: Calatis, Histria și Tomis. De remarcat este faptul că în calendarul cetății Calatis, pe ruinele caruia s-a ridicat Mangalia de astazi, o luna a anului era dedicata lui Dionysios – zeu al vegetației, viței de vie și bețiilor ritualice, dovadă că aceasta făcea parte din panteonul local. Unii specialiști i-au găsit originea în lumea tracică (Epoca Fierului, Epoca Bronzului), dar, mai recent, etnologii sunt de părere ca această divinitate vine din adâncurile religiilor asiatice-egeene, din epoca neolitică. Indiferent de disputele legate de originea teritorială a zeului este cert cultul său, atât de răspândit în antichitate, încât devenit reper de religie universală, renegat de creștinismul rival, dar este perpetuat și astăzi la români, sub forma obiceiului „Iordănitul femeilor”. Acum, în anul 2021 au fost anulate și interzise de structurile ierarhiei politice, toate manifestările evenimentelor publice, din cauza mortalității alarmante, provocate de pandemia COVID-19. În etapa vaccinării masive a populației, toată națiunea speră în redresarea culturală, miturile românilor făcând parte din identitatea etnologică a neamului românesc.

Maria FILIPOIU

Continue reading „Maria FILIPOIU: Boboteaza în practici mistice și mitologie” →

Al. Florin ȚENE: Individualitatea stilistică la ziariști și viziunea artistică la scriitori-sau – ,,Să te aud cum vorbești și să văd cum scrii și-ți voi spune cine ești.“

          Întrebuințarea mijloacelor limbii diferă prin diferite particularități ale acesteia de la un vorbitor radio-tv, la altul și cu atât mai mult de la un jurnalist la scriitor. Cu toate că recurgem la același material lingvistic general, organizat de sistemul limbii, noi îi dăm o utilizare proprie, în concordanță cu ideile  și  sentimentele care ne animă, precum și cu variatele împrejurări în care ne găsim, precum transmisie directă la radio-tv, scrierea unui articol sau o proză, inclusiv o poezie.Și, pentru că fiecare din ziariști, scriitori sau oameni de rând, se caracterizează prin anumite “constante “ ale felurilor lor de a fi și de a reacționa ( conform trăsăturilor personalităților lor), atitudinea acestora se exprimă, în general,  printr-un anumit mod de utilizare a resurselor limbii, care îi pot define felul de gândire, de a aprecia pe cei din jurul lor și de a răspunde la fenomenele din lumea înconjurătoare. Pot să spun, parafrazând o utilă maximă populară, afirm că noțiunea de individualitate stilistică se cuprinde în fraza: “ Să te aud cum vorbești și să văd cum scrii și-ți voi spune cine ești.“

            În Pseudokinegetikos, Al Odobescu își amintește de colonelul Enghel, care, necunoscând bine limba română, o anunța pe soția sa, de câte ori se întâmpla să moară un țigan, rob de pe moșia sa, primiți ca zestre spunea: “ Plinci Anicuț al meu! a murit la dine un sestre. “, text din ediția Tudor Vianu, 1955, ortogramă care nu se justifică, căci vorbitorul are sentimental greșit, că trebuie să folosească articolul posesiv al, deci eliziunea aparține vocalei finale a din substantivul propriu Ancuța.

            În linii generale, individualitatea stilistică trebuie raportată la anumiți factori, relative constanți, cuprinși în mijloacele de expresie ale unui vorbitor, journalist sau scriitor, mijloace care ne dau posibilitatea să deduce una sau mai multe trăsături proprii gândirii autorilor și profilul lor psihologic.

            Analiza stilistică se orientează într-o măsură mai mare spre text decât cea lingvistica propriu-zisă limba privată pe plan orizontal-axa sintacmatică-și pe plan vertical- axa paradigmatică, Continue reading „Al. Florin ȚENE: Individualitatea stilistică la ziariști și viziunea artistică la scriitori-sau – ,,Să te aud cum vorbești și să văd cum scrii și-ți voi spune cine ești.“” →

Maria FILIPOIU: Tradiții de Bobotează la români

Sfârșitul fiecărui an vine cu tradițiile și ritualuri românești care s-au păstrat din generație în generație. La începutul Anului Nou, cea mai importantă sărbătoare din calendarul creștin-ortodox este Botezul Domnului, (Boboteaza), fiind numită: „Epifania”, „Teofania” sau „Arătarea Domnului”. Cele mai respectate tradiții sunt umblatului cu Botezul și sfințirea agheasmei, fiind practicate și ritualuri populare.

– Din 2 ianuarie, începe perioada umblatului cu Botezul. Preotul poartă cu el o găletușă cu apă sfințită (agheasmă) și merge din casă în casă prin toată comunitatea de credincioși, ca mesager vestitor al sărbătorii Boboteaza (pentru a sfinți casele, pe localnici și bunurile acestora (curți, grădini și animale din ogradă)

– După ce pleacă preotul, copiii vor înconjura gospodăria cu o lumânare aprinsă pentru ca familia să fie ocrotită de necazuri în acest an. În datină se mai spune și că această lumânare trebuie să fie păstrată în casă, pentru a fi reaprinsă în caz de pericole mari: secetă, inundații, dezastre naturale și tragedii soldate cu pierderi de vieți omenești.

– Pe 5 ianuarie, în Ajunul Bobotezei se spune că se deschid cerurile. În unele zone, copiii pleacă la colindat cu Chiraleisa, purtând clopoței și tălăngi, alături de vâsc, brad și busuioc la căciuli. Boboteaza este una dintre cele mai importante sărbători, atât pentru creştinii ortodocşi, cât şi pentru cei catolici.

– O superstiție amintește de faptul că nu trebuie să arunci gunoiul de Bobotează, ca să nu îți arunci norocul, odată cu acesta.

-Se spune că în noaptea de Ajunul Bobotezei fetele îşi visează ursitul, iar superstiția spune că trebuie să își lege pe degetul inelar un fir roşu şi să pună sub pernă o rămurică de busuioc de la preotul care umblă cu Botezul.

Pentru tinerii care cad pe gheaţă în ziua de Bobotează se spune în tradiția populară că se vor căsători în acel an.

– De asemenea, potrivit uneui ritual străbun, din ajunul Bobotezei în casele românilor se pregăteşte o masă asemănătoare cu cea din Ajunul Crăciunului. Astfel, sub faţa de masă se pune puțin fân, pe fiecare colţ al acesteia se pune un praf de sare, iar pe masă se aşază 12 feluri de mâncare: colivă, bob fiert, fiertură de prune, sarmale umplute cu crupe, borş de „burechiuşe” sau „urechiuşele babei” (fasole albă cu colţunaşi umpluţi cu ciuperci), borş de peşte, peşte prăjit, plăcinte de post umplute cu tocătură de varză acră, plăcinte cu mac, din care gustă toată familia.

– La Bobotează se sfinţesc toate apele, iar preotul se duce la o apă să arunce crucea de la ritualul sfințirii Agheasmei Mari, iar câțiva tineri se întrec în căutarea crucii, recuperarea și aducerea ei, înapoind-o preotului. Cel el care reuşeşte să ajungă primul la ea primeşte binecuvântarea preotului. În timpurile străvechi, cel care găsea primul crucea şi o aducea la mal, primea daruri de la domnitorul ţării și era ţinut la mare cinste de către ceilalţi.

 

CRUCEA BOBOTEZEI

 

Astăzi pe pământ coboară

Cruce din înaltul cer,

Pe ea aducând mister

De credință milenară.

 

Cruce cu Sfânta Treime

De la Tată și Duh Sfânt

În porumbel coborât,

Duce har prin timp ce vine.

 

Duhul Sfânt pe nor apare,

Cruce zugrăvind în zori,

Cu ger aspru și ninsori,

De-a sfinții Agheasma Mare.

 

Pe Mesia să-l boteze

Sfânt Ioan a primit har.

De-al păcatului coșmar,

Pe oameni să îi salveze.

 

Într-un veșmânt imaculat

Pe apa Iordanului

Venea Fiul Domnului,

De-a fi-n credință botezat.

 

Propovăduind credință,

Ioan pilduitorul

I-a fost Botezătorul,

Dintr-o cerească sentință.

 

Adeverind profeție

Despre Iisus Mesia,

A împlinit porunca

Din cerească-mpărăție.

 

Hristos pentru Botez venit,

A scos lumea din păcat.

Dar la moarte condamnat,

Pe cruce a fost răstignit.

 

http://www.crestinortodox.ro/poezie-ortodoxa/crucea-bobotezei-150863.html

 

5.01. 2015

————————————-

Maria FILIPOIU

Continue reading „Maria FILIPOIU: Tradiții de Bobotează la români” →

Alexandrina TULICS: Colinde

Colindătorii sunt la poartă?

 

 

Dantela înghețată la fereastră,

Mă duce în copilărie,

Noian de amintiri. . . familia

Și jocurile din pruncie.

În prima zi de Noul An

M-opresc, trăiesc în bucurie,

Mă văd. . . cu gândul alergând

Dincol’ de geam, unde,

Mă așteptau afar-nămeții

Și plugușorul încă din fiorii dimineții.

Ne colindau în pace și din carte,

Flăcăi voinici din scumpa noastră glie,

În ger, ei ne urau de: sănătate,

De rod în casă și bucate,

De pace-n țară și-n afară,

Iar răului. . . urarea cea mai dulce, tare:

-Să ias-afară! Ducă-se în pustie!

Aștept colindătorii din trecut,

Urările de bine!

-Să fie pace-n țara mea;belșug, iertare, pâine!

Să iasă gazdele și-azi cu grâu în mâini,

Colindătorilor la poartă!

Să îi primească-n bogății, ca pe

Românii tineri, de-altă dată!

 

 

Colinda ciotului de brad

 

Alexandrina Tulics–album Pâine Din Țăst

Aseară, plângea lumina în fereastră,

în cruce-o doină ,

cântată de o pasăre măiastră,

Din nai de plop și dor de mine

strigându-mă printre suspine,

jelea de greu și de rușine,

de noi, de mine și de tine,

de depărtări și cetina-i în iubire.

Era colindul ciotului de brad,

un cânt ce

n-am crezut că-l va cânta vreodat’

pe-al țarii noastre prag.

Aseară în lumini,

curgea zăpadă pe fereastra mea,

cu lacrimi -stele,seara se-mbrăca.

 

 

Ninge?!

 

Ninge cu flori sau cu îngeri?

Cu aripi sau pene,

smulse de vânturi-n furtună?

Cu vorbe, cu jale, cu lacrimi

și plâns auzit din bătătură?

Cu pâine și rouă ce ne vrea

și-n anul ce vine-mpreună?

Cu prunci

aduși de berze debusolate,

că, nu știu adresa,

pruncului unde să-l lase?

Cu steaguri trufașe ce-mi vor bogăția,

A mamei lăsate în plâns,România?

Cu inima Pruncului,a Celui Născut

Să-mi păzească viața, casa și locul durut?!

——————————–

Alexandrina TULICS

Delafield-Oconomowoc

Wisconsin, S.U.A.

 

Continue reading „Alexandrina TULICS: Colinde” →

Raveca VLAȘIN: Paşii mei durere-au întâlnit

 Pașii mei durere-au întâlnit

 

                                    Din a vieţii pătimire

                                    Prieteni, azi vă dau de ştire:

            Nu m-a răpit poiana cu narcise

            Ci paşii mei durere-au întâlnit,

            În pâcla nopţii oarbe, fără vise…

            E un crepuscul fără răsărit.

 

            Atât de vie şi acută-i rana

            Că nu-s cuvinte care s-o panseze;

            Se zbat între Caiafa şi-ntre Ana

           Un stol de gânduri negre mereu treze.

 

            Când lacrimile-au obosit să curgă

            Şi somnul din durere m-a răpit,

            Stând pe pervaz surâzător şi tânăr

            Eu în bucătărie, (pe el) l-am găsit.

 

            Spun: Te-ai întors, deci poate fi posibil

            Să vii acasă şi din veşnicie ?!

            Ce bine-mi pare,… sufeream oribil,…

            Ce gol simţeam, în inima-mi pustie…

 

            Şi bucuroasă-i spun c-arată bine.

            El îmi răspunde că e fericit…

            Trecând peste pervaz, păşi-n grădină

            Şi se opri sub mărul înflorit –

 

            Cu spatele la noi, şi în picioare

            Sta o femeie într-un alb veşmânt.

            Părea absentă şi nepăsătoare,

            Fără-o privire, fără un cuvânt.

 

            Sub măr, c-o statuară căutare

            Cu părul lung şi negru despletit,

            Cu capul sus se concentra spre zare

            Un semn parc-aştepta din răsărit.

 

            El surâzând se-ntoarse să îmi spună

            Că are de făcut puţină treabă,

            Atunci cu limpezime ea îngână:

            „E drumul lung… şi vom pleca degrabă”.

 

            Şi-am înţeles că n-avea să rămână,

            Că s-a întors doar pentr-un bun rămas…

            El mă privea cu-n fel de voie bună,

            Eu m-am trezit cu lacrimi pe obraz.

–––––––––––

Raveca VLAȘIN

Decembrie 2020

Lavinia Elena NICULICEA: Un nou început

Un nou început
am intrat în jocul
lui Cronos
ridicând miza la 2021
pariez pe azi
câștigând un nou început
în buzunarul inimii
adun bob cu bob iubirea
decojind-o de fragilele secunde,
pentru port ilegal de speranțe,
las viața să mă amendeze
cu înc-o fericire.
descopăr axioma timpului
clipa trebuie să moară
în fecunda tăcere
pentru a mă naște din nou
împăcând în mine
trecutul și viitorul
zbor acolo
unde păsările cuvintelor
amână ploaia
și mă-nvață rotația soarelui
c-un zbor perfect.
Autor: Lavinia Elena Niculicea

Corneliu NEAGU: PRONETARIATUL – STRUCTURI ȘI FORME DE MANIFESTARE ÎN SOCIETATE

Tragedia care a avut loc în clubul COLECTIV în noaptea de 30 octombrie 2015, precum și gestionarea incompetentă a Planului roșu de intervenție pentru salvarea celor răniți în incendiu, au determinat proteste de amploare ale populației, conducând la căderea Guvernului Ponta pe 4 noiembrie 2015. Mobilizarea rapidă și de amploare a protestatarilor s-a realizat prin intermediul rețelelor informatice de socializare. Un fenomen asemănător a fost înregistrat și în cursul campaniei de alegeri prezidențiale din noiembrie 2014.

Odată pusă în mișcare, această forță uriașă a fost capabilă ca, într-un timp foarte scurt, să schimbe cursul alegerilor prezidențiale, iar peste un an să declanșeze căderea guvernului condus de Victor Ponta. Fenomenul menționat reapare la sfârșitul lunii ianuarie 2017, când zeci de mii de cetățeni sunt mobilizați prin intermediul rețelelor de socializare să participe la ample proteste împotriva Ordonanței de urgență a guvernului nr.13 din 2017.

Prezență activă, de mai multă vreme, în țările mai dezvoltate economic și social, această forță a fost denumită, prin analogie cu proletariatul, pronetariat (analogie de rezonanță auditivă !). Așa cum a fost definit de Karl Marx, proletariatul reprezintă resursa primordială pe care deținătorii de capital o exploatează  ca forță de muncă pentru realizarea producției industriale, în schimbul unui salariu plătit pentru munca prestată. Cuvântul « proletar  » își are originea în Roma antică – « proletarius », desemnând cetățean sărac (fără avere). Pentru a-și câștiga existența, proletarul își vinde forța de muncă, în schimbul unui salariu modest.

Cuvântul pronetar este un neologism creat de scriitorul francez Joël de Rosnay (pronétaire – favorabil netului), prin alăturarea cuvintelor pro, de origine greacă si net, de origine engleză. Viziunea lui Joël de Rosnay despre  pronetariat  este  prezentată în cartea sa « La révolte du pronétriat », Ed. Librairie Arthème Fayard, 2006. În această viziune, pronetariatul reprezintă o nouă forță socială ce se caracterizează prin capacitatea de a produce și a difuza fluxuri importante de informații într-un timp foarte scurt. Parafrazându-l pe Karl Marx, Joël de Rosnay a lansat lozinca  „Pronetari din toate tarile uniți-vă !”. Și ce dovadă mai bună poate fi că acest fenomen s-a întâmplat în România, atât în campania de alegeri prezidențiale din noiembrie 2014, cât și la mobilizarea populației  pentru  protestele de stradă ce au urmat tragediei din clubul COLECTIV, iar mai târziu ca efect colateral emiterii de către Guvernul României a Ordonanței de urgență nr. 13 din 2017?

Continue reading „Corneliu NEAGU: PRONETARIATUL – STRUCTURI ȘI FORME DE MANIFESTARE ÎN SOCIETATE” →