Ioan Miclău-Gepianu: Poetului GRIGORE VIERU, (n. 1935 – d. 2009)

”…Ori de câte ori mă gândesc la tine,

mi se face-n suflet dor de un drum la Humulești,

la obcinile Bucovinei, la Ipotești, la Cernăuți și Chisinău”. Fănuș Neagu

”...Un poet care și-a asumat greul unui grai, trecându-l prin

inima sa, și, încărcat de răbdare, înțelepciune și nouă frumusețe,

îl întoarce semenilor săi care-și deschid de bună voie inima să-l

primească, pentru a-și duce mai demn pe mai departe viața în

spiritul dreptății, al iubirii ce covârșește și poate birui totul”. Ioan Alexandru

Devenit poet național prin talentul său strălucit și simplu totodată, asemenea marilor creatori și gânditori Grigore Vieru s-a născut la 14 februarie, 1935, în satul Pererita, pe acel mal stâng al Prutului, râu ce curge voinicește dar și înlăcrimat de istoricele nedreptăți veșnic aduse basarabenilor.

Părinții lui erau plugari, Pavel și Evdochia, muncind din greu ogorul și la vii, fapt pentru care Poetul le-a și dedicat multe versuri de o lirică deosebit de frumoasă și afectuoasă, de adevărați creștini.

In acest an, 2021 ar fi împlinit Poetul de pe Prut vârsta de 86 ani, dar n-a fost să fie, a decedat la 18 ianuarie, 2009, într-un nefast accident de automobil, ducând cu el multe flori literare ce se așteptau a fi culese din ”câmpiile” basarabene, din viața concetățenilor săi, pe care i-a iubit și pentru care s-a sacrificat plin de nădejde și speranțe într-un viitor de unire cu țara-Mamă. Era un familist desăvârșit!

Ne-a lăsat opera sa valoroasă și patriotică, precum și suferințele sale puse precum diamantele înt-un inel, în versurile sale! Ce vor rămâne desigur nepieritoare!

Continue reading „Ioan Miclău-Gepianu: Poetului GRIGORE VIERU, (n. 1935 – d. 2009)” →

Vasilica GRIGORAȘ: CE-AR FI ROMÂNUL FĂRĂ SIMȚUL UMORULUI?

„CE-AR FI ROMÂNUL FĂRĂ SIMȚUL UMORULUI?” face parte din volumul „Tâlcuiri la firul slovei”, Editura PIM, 2020, capitolul <<ADNOTĂRI ASUPRA UNOR PROZE PUBLICATE ONLINE ÎN „CERCUL LITERAR DE LA CLUJ”>>.

Felicitări, autorului Teodor Sărăcuţ-Comănescu!

Cred că s-a întrebat şi scriitorul Teodor Sărăcuţ-Comănescu. Poate a şi răspuns unei asemenea interogaţii, iar rezultatul nu i-a plăcut. Aşadar a purces la a scrie proză cu oarece tâlcuiri, glume şi uşoare ironii. Meşter în ale scrisului, asemenea croitorului dibaci a ales acul şi foarfecele cele mai ascuţite, decupând cu atenţie din viaţa reală o bucată de material viu colorat, chiar strălucitor pentru a realiza un text plăcut, atractiv şi rezistent în timp.

Povestea din „O glumă… vindicativă“ se petrece în vatra satului, cu personaje dintre localnici, oameni harnici și cu multe alte calități, dar și cu oarece vicii, metehne (răzbunători și băutori…). De, nimeni nu-i perfect! Personajul cheie, în jurul căruia se urzește țesătura narațiunii este un musafir nepoftit și de temut, un „urs păcălit”, nu de vulpe, ci de data aceasta de poreclitul „Furcoi”. „Porecla o preluase oarecum de la bunicul lui, cel care îi lăsase vatra moștenire“, ne spune autorul.

Frumos prezentată şi argumentată este legătura dintre generaţii, transmiterea unor cutume, obiceiuri şi îndeletniciri. Autorul descrie cu mare atenţie şi delicateţe dorinţa părinţilor şi bunicilor de a-i convinge pe copii şi nepoţi să rămână în sat. Legarea de glie a acestora este o lege nescrisă în comunităţile rurale, urmaşii continuând să-şi trăiască viaţa în acelaşi mod cu cel al înaintaşilor. Să se bucure de agoniseala acestora, dar s-o sporească prin muncă şi să lase şi ei moştenire împlinirile lor. <Bătrânul îl îndrăgise de mic și îi ținea hangul când nepotul se da la șotii, ba oarecum îl și mai ademenea cu tot felul de lucruri ce-i plăceau copilului, îndepărtându-l parcă voit de școală. O făcea dinadins ca să fie sigur că nepotul îi va continua munca și nu va rămâne pustiu „furcoiul”>.

Lumea satului are o geografie spirituală aparte, previzibilă, dar şi insolită. Teodor Sărăcuţ-Comănescu ne spune chiar în titlu că uneori, gluma trăieşte alături de răzbunare. Povestirea este o înşiruire de întâmplări, autorul alegându-le pe cele mai relevante şi expresive. Dacă reacţiile par a fi cele fireşti, în toate există şi dedesubturi, care stârnesc ilaritate şi bună dispoziţie. Tendinţa de a se lua în băşcălie unii pe alţii se manifestă la cote înalte. Astfel, în monotonia satului, unde, de obicei lucrurile se întâmplă după ritualuri ştiute şi bătătorite de zeci şi sute de ani, apar evenimente ieşite din comun, precum intrarea unui urs în sat care aduce prejudicii unui localnic, distrugându-i câţiva pomi din gospodărie. Cumpătat şi cu scaun la cap, proprietarul livezii consideră că este de datoria lui să-l anunţe pe primarul satului. Astfel, acesta îşi caută identitatea, îşi caută locul care crede că i se cuvine ca cetăţean în viaţa satului, în jocul plin de sevă al existenţei. Cântăreşte bine şi decide să participe, să se implice activ. De data aceasta, îl preocupă identificarea unei idei, a unei soluţii, a unei rezolvări, sperând s-o găsească la cel care ţine în mână frâiele comunităţii. Onest şi serios merge şi anunţă întâmplarea cu ursul, dar este luat peste picior de către edil în faţa unor consăteni. Dându-i un sfat irelevant, stârneşte râsul celor prezenţi. Chiar dacă în suflet este supărat, Furcoi nu se exteriorizează. El nu consideră că iniţiativa lui de a cere ajutorul este un eşec, ci caută o soluţie pentru a-şi rezolva problema. Se gândeşte la un plan pentru a-l doborî singur şi fără incidente pe urs. „După ce a ajuns acasă, nici nu i-a trebuit mult să se gândească, cum să rezolve situația, oricum era cunoscut pentru hâtreniile și farsele pe care le făcea mai ales sătenilor care îl mai luau peste picior“.

Parcă printr-o ironie a sorţii, inspirat de sfatul incoerent şi stupid primit, el stabileşte metoda de a soluţiona problema. Şi care i-a fost cea mai la îndemână, din moment ce: „Furcoi era un om harnic, mereu cu zâmbetul pe buze, pus pe tot felul de glume, lucru ce îl făcea să fie plăcut sătenilor. Îl strica însă băutura, cu care era bun prieten încă de tânâr, dar atunci ținea la băutură, că adesea nu prea știai dacă era băut, numai dacă vorbeai ceva mai mult cu el, până să te dumirești“. Elixirul potrivit, care nu dă greş niciodată pentru a adormi pe cineva. Această combinaţie „dulce ca mierea şi tare ca ţuica“ îl atrage pe urs, îl turmentează imediat şi-l adoarme tun. În concluzie, punct ochit, punct lovit. De data aceasta, doborâţi doi dintr-o singură lovitură, ursul şi primarul. De la un posibil eşec la reuşită n-a fost decât un pas, realizat cu inteligenţă. Dar, a fost şi o lecţie pentru edilul care se considera superior, se vedea pe un soclu înalt deasupra concetăţenilor pe care-i reprezenta şi-ar fi trebuit să-i ajute în situaţii delicate, dificile.

Ineditul povestirii constă în maniera de prezentare a faptelor, însă autorul este şi un iscusit portretist, conturând portrete ale personajelor cu lumini şi umbre în proporţii bine stabilite. Calităţile şi defectele se completează în aşa manieră încât personajul este plăcut, îl are pe vino-ncoa, te face să empatizezi cu el şi să-l îndrăgeşti. În planul epic, personajele umane câştigă savoare prin existenţa ursului. Dialogul este ritmic, replicile cu nuanţe hâtre, uneori cu înţelesuri absconse. Într-o poveste cu evoluţie graduală, autorul descrie cu precizie fapte şi evenimente. Punctul culminat, în loc să incite, să provoace îngrijorare, aduce linişte în sufletul lui Furcoi şi putem vorbi chiar de un final fericit al încurcăturii în care intrase, însă relaxarea lui provoacă furtună în ograda inimii primarului. Furcoi ascultător a urmat sfatul edilului, şi-a făcut treaba cum s-a priceput el mai bine, dar a lăsat decizia finală să-i aparţină celui care i-a dat sfatul. Acesta neştiind cum să acţioneze, apelează la structurile locale ale statului, în speţă la poliţie; „cei doi polițiști și-au coborât involuntar armele de pe umăr, în timp ce Furcoi râdea cu gura până la urechi”. Şi cum să nu râzi de o asemenea ispavă?

Dacă la început se manifesta o lipsă de limpezime a situaţiei, o nebuloasă în rezolvarea unei probleme stridente, acest lucru se redresează prin lentoarea reacţiilor şi tihna interioară a lui Furcoi, asemenea croitorului care măsoară atent de mai multe ori materialul şi taie o singură dată, atât cât este nevoie pentru a-şi croi haina dorită în care să se simtă confortabil. Şi, trebuie să recunoaştem că i-a reuşit şi tare bine îl mai prinde!

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: CE-AR FI ROMÂNUL FĂRĂ SIMȚUL UMORULUI?” →

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XXI(2021), nr. 438(16 –31 Ianuarie)

Dragii mei enoriași!

Curiozitate și curaj. Sunt convins că toți vă amintiți istorioara din Sfânta Evanghelie privitoare la vameșul Zaheu. Ea se citește în Duminica a 32-a după Rusalii. Asupra ei vom stărui în rândurile ce urmează.

Mântuitorul străbătea drumurile și potecile Palestinei, prin sate și cetăți, învățând oamenii și vindecându-le bolile și bolnavii. Se dusese vestea despre El în tot Imperiul Roman. Mărturiile vremii vorbesc de corăbii arhipline, care înfruntau pericolele Mării Mediterane pentru a ajunge la țărmul Orientului Apropiat ca să ducă pasagerii – pelerini. Până și medicul personal al lui Cezar și-a lăsat palatul, averea, poziția socială privilegiată și a venit în Palestina ca să-L cunoască pe Iisus și, mai ales, să vadă prin ce metode și mijloace vindecă El bolnavii. Până la urmă a sfârșit devenindu-I ucenic!

Cu siguranță că auzise despre El și vameșul Zaheu. Cum să nu audă? El, care strângea birurile și tot felul de taxe puse de stăpânirea romană asupra poporului, era în contact cu tot felul de oameni de dimineața până seara. Față de unii folosea forța, îi bătea, îi schingiuia, le confisca animalele, hainele și alte bunuri; față de alții era suficientă vorba și oamenii își plăteau ceea ce le revenea. Veștile despre Iisus și faptele Lui circulau din gură în gură. Toți ar fi vrut să-L vadă pe Iisus, să-L asculte, să-L roage ceva. Și lui Zaheu i s-a înfipt în inimă dorința de a-L vedea pe Iisus. Totuși, el, ca vameș, era un funcționar al Imperiului Roman, făcea parte din oamenii de seamă ai cetății. Despre Iisus se vorbea mult, dar El nu era un funcționar public, un ofițer, un preot sau un arhiereu. Iisus era un oarecare în ochii lui Zaheu. Era sărac, fără proprietate; nu avea nici o funcție publică. Cu un asemenea om Zaheu nu-și putea permite să stea de vorbă. Zaheu era cineva, Iisus era un Nimeni! Și, totuși, curiozitatea lui Zaheu era mare și nu-i putea rezista.

Trebuia să-L vadă. Măcar atât. Dar cum? Dacă s-ar fi înghesuit printre ceilalți, rupându-și hainele, se înjosea. Asta nu se putea! Trebuia să-L vadă pe Iisus, fără să fie văzut de ceilalți. Și iată că a găsit soluția. Se va sui într-un pom de pe marginea drumului și de acolo, ascuns printre crengile înverzite, Îl va vedea. Bine, bine, dar dacă îl va vedea pe el lumea? Pe el ditai funcționar imperial să-l vadă oamenii cățărat în pom ca o maimuță? Era prea de tot. Ar fi fost chiar de râsul lumii. În sufletul lui Zaheu s-a dat o luptă puternică între curiozitate, îndrăzneală și curaj. Îl căuta pe Dumnezeu, se temea și se rușina de lume, dar a avut curajul să îndrăznească și să-L caute pe Dumnezeu. În ciuda oricărui risc, s-a cățărat în sicomor și a așteptat cu inima bătându-i de emoție și de teamă.

Iată că Dumnezeu n-a rămas indiferent la căutarea lui Zaheu. Omul făcuse un pas; Dumnezeu face pasul următor. Se oprește sub pomul în care se afla Zaheu, privește în sus și-i strigă: ,,Zahee, grăbește-te și te coboară, căci astăzi se cuvine să vin în casa ta!” La asta nu se aștepta Zaheu. Omul acela extraordinar, care vindeca bolile de tot felul, Omul acela fenomenal, care învia și morții, care potolea furtuna pe mare, care sătura mii de oameni din câteva pâini, voia să vină în casa lui Zaheu! Nu era Iisus un demnitar, un ofițer, un bogătaș oarecare, dar era un Om cu o faimă nemaiîntâlnită, un Om pe care oamenii îl socoteau Dumnezeu adevărat. Omul acela urma să vină în casa lui Zaheu. Vameșul știa că lumea îl sfidează, îl socotește un om păcătos, un om nedrept, un corupt, un hoț oficial, dar venirea lui Iisus în casa lui îi schimba imediat imagina publică foarte șifonată, pe care o avea. Zaheu face al treilea pas. Acceptă bucuros propunerea lui Iisus, coboară din pom, fuge acasă și pregătește cele necesare pentru primirea celui mai de seamă Om al zilei din cetatea aceea. Dumnezeu nu se lasă așteptat. Face al patrulea pas spre Zaheu. Se ține de cuvânt și vine la casa lui Zaheu, intră în casă, șade la masa lui Zaheu și mănâncă din bucatele acestuia. Afară lumea comenta: ,,A intrat să mănânce la un păcătos!” Zaheu face al cincilea pas și se apropie mai mult de Dumnezeu, spunându-I: ,, – Doamne, jumătate din averea mea o dau săracilor, iar dacă am nedreptățit pe cineva, întorc împătrit!” Averea pe care o agonisise cu greu, muncind el însuși, chinuind și schingiuind pe alții ca să le-o smulgă, acum o dă cu o larghețe sufletească rară. Averea aceea plină de lacrimile și de sângele celor mulți, săraci și umiliți, le-o redă Zaheu. Se lipsește bucuros de ea, numai să-i câștige prietenia lui Iisus, adică lui Dumnezeu. Și iată că Dumnezeu face al șaselea pas, spunând: ,,- Fiul Omului a venit la oile pierdute ale casei lui Israel! Adevăr vă spun vouă: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci și el este fiul lui Avraam!” Din acel moment, Zaheu devine de nerecunoscut, devine altul, adică face al șaptelea pas, pasul mântuirii.

Iată cum, curiozitatea, stăruința și curajul l-au dus pe Zaheu la prietenia cu Dumnezeu și la mântuirea sufletului său. Mai observăm din această istorioară un alt adevăr esențial: mântuirea omului este operă divino-umană, adică la ea conlucrează omul cu Dumnezeu. Omul fără ajutorul lui Dumnezeu nu se poate mântui; Dumnezeu nu obligă pe om să se mântuiască, ci doar îl ajută.

Cele trei mijloace prin care Zaheu a ajuns până la Dumnezeu, a devenit prietenul lui Dumnezeu și și-a mântuit sufletul, ne sunt și nouă la îndemână. Aveți și dumneavoastră curiozitatea să veniți la biserică, să citiți Sfânta Scriptură și alte cărți de zidire sufletească, să vă spovediți, să vă împărtășiți; stăruiți și dumneavoastră în rugăciune, în post și fapte bune; aveți curajul să-L contactați pe Dumnezeu cât mai des și vorbiți cu El în fiecare zi prin rugăciunile dumneavoastră. Ce cinste mai mare poate să fie pentru un om, ca aceea de a vorbi cu Dumnezeu? Vorbiți cât mai mult, că El nu se supără. El ne așteaptă să-L căutăm, să-L vedem, să vorbim cu El. Dacă va vedea că e sinceră căutarea noastră, cu siguranță că ne va veni și El în întâmpinare și va intra în casa sufletului nostru, va fi cu noi și vom fi cu El. Așa să ne ajute Dumnezeu!

Sfaturi duhovnicești. Dintr-o lucrare a Sfântului Tihon din Zadonsk, spicuim câteva învățături intitulate Întuneric și Lumină. Iată-le:

,,Vezi că sunt două lucruri care ți se înfățișează mereu înaintea ochilor, unul după altul: întunericul – în timpul nopții și lumina – în timpul zilei; și că din firea noastră cu toții ne ferim de beznă (căci nimeni nu voiește să stea în întuneric) și căutăm lumina. Asemenea și înaintea ochilor noștri duhovnicești trebuie pururea să se afle două lucruri: păcatul – bezna sufletească și Dumnezeu – Lumina cea veșnică. Și precum ne îndepărtăm de întunericul cel văzut, îndreptându-ne spre lumina simțită, așa ni se cuvine să ne întoarcem către Luminător din negura păcătoșeniei, pe El căutându-L și luminându-ne. Precum cei care se îndepărtează de lumina cea fireasca, de vreme ce se află în beznă, se împiedică, nu deslușesc nimic, ci se tem de toate, asemenea și cei ce se înstrăinează de Dumnezeu, Lumina cea pururea-fiitoare, sunt cuprinși de întunericul cel sufletesc și, împiedicându-se, cad dintr-un păcat în altul și așa ajung să se prăpădească, dacă nu-și vin întru simțire, după cum zice Scriptura: „Căci, iată, cei ce se depărtează de Tine vor pieri” (Ps. 72, 26). Din pricina întunecimii sufletești, aceștia vor fi „aruncați” în veșnicul „întuneric cel mai dinafară, unde va fi plângerea și scrâșnirea dinților” (Mat. 25, 30). Iar cei ce caută pe Dumnezeu și se țin de El, făcându-se fii ai luminii și ai zilei, vor moșteni lumina cea veșnică și vor vedea atunci „față către față” acea Lumină pe care acum o întrezăresc doar prin credință (I Cor., 13, 12) „și ca soarele vor străluci în Împărăția Tatălui lor” (Mat., 13, 43).

Cugetarea aceasta te învață să te depărtezi de păcat așa precum te ferești de întuneric și cu toată inima ta să cauți pe Dumnezeu, adevărata și duhovniceasca Lumină, până când ne mai este cu putință să căutăm și să găsim, după cum ne povățuiește Prorocul: „Căutați pe Domnul și vă întăriți; căutați fața Lui pururea” (Ps. 104, 4).

Artur Silvestri, veșnică aducere aminte. Redăm mai jos câteva rânduri purtând acest titlu, trimise și semnate de către Domnul Ben Todică, directorul secției de limba română a postului de radio din Sydney(Australia), dedicat regretatului nostru prieten comun, Artur Silvestri. Iată-l:

,,Artur Silvestri a venit ca un fulger și a stârnit teama în dușmanii României, iar în români mândrie și drag pentru cultura română, pentru patrimoniul național, comori care ne legitimează ca națiune și ca proprietari ai acestor locuri. Direcția lui a pus pe gânduri vestul care deja înspăimântat de ideea parteneriatului cu România, o țară care s-a dovedit atât de ușor adaptabilă, trecând cu ușurință de la o țară cu profil țărănesc-agricol la una de industrie avansată, aliniată cu primele țări din lume și la un pas de arma nucleară, care i-ar fi asigurat loc la masa puterilor lumii, toate la un loc dovedind forța și capacitatea acestui neam. Toți ar fi vrut-o subjugată, demontată și împărțită, jefuită și înrobită. Artur Silvestri a înțeles pericolul care se prăvălea asupra țării și viguros a investit în promovarea literaturii române și a talentului neglijat de golul creat de după revoluție. Artur Silvestri precum Moise a avut revelația scoaterii neamului de sub vălul negru a lui Ramses, care amenința identitatea românului. A hotărât să ridice și să promoveze talentul și valorile literare din toate colțurile lumii, să împletească și să împlânte adânc rădăcinile, să apere și să conserve istoria și monumentele neamului, lucru care i-a deranjat pe cei împotrivă. Însă, Artur s-a îmbolnăvit brusc și tot atât de fulgerător precum a venit în viața noastră ne-a părăsit într-unul din spitalele Vienei. Se împlinesc anul acesta doisprezece ani de când a plecat în eternitate!

Artur Silvestri, 19 Martie 1953 – 30 Noiembrie 2008

Îi datorez momente de neuitat acestui brav român.

Odihnească-se în pace!

Ben Todică”

Închinare. Răsfoind manuscrisele, am găsit printre ,,galbenele file” o ,,poezie” compusă la 25 septembrie 1983 cu acest titlu. Iat-o:

,,Obidă, Doamne, cât-am strâns…

E multă și-i amară,

Căci n-a fost secetă de plâns,

Nici flori în primăvară!

Nu am răbdarea unui Iov,

Căința lui David măcar,

Ca valul Mării de Azov

Mă-nalț, cobor și e-n zadar!

Rănitu-mi-au rărunchii-n plin

Și mi-a scrâșnit durerea,

Împovărat la Tine vin,

A Ta să fie vrerea!

In memoriam: Dr. Gheorghe Neagoe. Au trecut câțiva ani buni de când a plecat dintre noi, dar mulți mehedințeni – și nu numai -, își mai amintesc de el. Era imposibil să-l uiți, după ce aveai prilejul și privilegiul să-l cunoști, să discuți cu dânsul.

S-a născut la 7 iulie 1939 în Bălcești jud. Vâlcea. A terminat cu brio fiecare clasă din școlile pe care le-a urmat, până la absolvirea Colegiului „Fraţii Buzeşti” din Craiova. A absolvit Universitatea de Medicină din Timişoara în anul 1962, ca şef de promoţie. În anul 1994 a absolvit o facultate de parapsihologie. Din anul 1972, a fost doctor în ştiinţe medicale şi medic primar chirurg. A fost director de spital timp de şapte ani, şef de secţie timp de 34 de ani, profesor de chirurgie timp de 15 ani etc. A fost singur autor sau autor principal a peste 368 lucrări ştiinţifice, dintre care 163 publicate in extenso sau în rezumat, în ţară şi străinătate. A publicat cărţile: Chirurgia traumatismelor duodenale(384 pagini), Tratamentul actual al fistulelor digestive externe, Contribuţii la chirurgia digestivă(323 pagini), Cercetări practice în chirurgia abdomenului (279 pagini), Studii şi cercetări oncologice, tehnici noi de chirurgie oncologică(350 pagini), Cancerul şi trei cărţi nemedicale: Filozofia ocultă, Amăgirile şi adevărul, Ocultism şi adevăr şi patru cursuri universitare pentru studenţi. A fost singur autor a patru medicamente, al unui aparat medical şi a 14 brevete de invenţie medicale cu tehnici operatorii şi metode de tratament. Pentru activitatea profesională şi ştiinţifică, a fost distins cu 27 de diplome, ordine şi medalii. A desfăşurat activitate de cercetare ştiinţifică pe bază de contracte cu două institute de cercetare ale Academiei Române: Institutul de Endocrinologie (timp de 2 ani) şi cu Institutul de Virusologie (timp de 15 ani). A inventat şi a lăsat medicinii metode noi de tratament, unele brevetate, altele încă neterminate, mult mai simple, mai ieftine şi mai eficiente decât cele cunoscute în unele afecţiuni foarte grave. A fost profesor universitar de chirurgie, membru titular al Academiei Române de Ştiinţe Medicale, al International Society of Surgery, al L’Union Medicale Balcanique, al Societăţii Române de Chirurgie şi membru fondator al Asociaţiei Naţionale de Cercetări Aplicative Parapsihologice. A fost membru al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici Anticomunişti din România.

Dar câte n-a fost și câte n-a făcut Doctorul Gheorghe Neagoe! Era un om mărunt de stat, o fire firavă, modest în îmbrăcăminte, popular, fără ifose, gata de a discuta și cu cel mai simplu și cu cel mai învățat. Umbla mult pe jos, cu taxi-ul, apela uneori la prieteni și cunoscuți să-l transporte cu mașina de colo până colo, el neavând mașină personală. A lucrat mulți ani la Spitalul C. F. R. din Tr. Severin, apoi la Spitalul Județean. Îl căutau mulți din județ și din afara județului. Se dusese vestea despre el și despre metodele lui de tratament. Poetul Adrian Păunescu publicase câteva articole în ,,Flacăra”, în care-i elogia invențiile și mai ales pe cele privind tratarea și vindecarea cancerului. Pleca mereu la congrese și simpozioane.

La ,,radio-șanț” am auzit la un moment dat, că Doctorul Neagoe a fost arestat și condamnat, dar cauzele au rămas un mister. Mai târziu, după Revoluție, am aflat din presă că i s-ar fi cerut să accepte ca una dintre invențiile sale privind tratamentul cancerului să accepte s-o treacă pe numele Tovarășei, pentru că tot era ʼmnaei ,,savant de renume mondial!” Iar Doctorul a refuzat! L-au condamnat pentru ,,foloase necuvenite!”

Am avut prilejul să fiu coleg cu soția dânsului, Doamna Neagoe, la un curs de limba engleză. Mi-a spus atunci că vrea să învețe limba engleză, ca să-i poată traduce soțului comunicările, articolele, studiile și cărțile. Cheltuia prea mulți bani pentru traduceri și nu întotdeauna erau dintre cele mai bune.

L-am cunoscut personal pe Doctorul Neagoe după 1989, prin intermediul regretatului George Burețea și postului său de televiziune ,,Datina”. Am fost pus față în față cu dânsul la mai multe emisiuni, unele interactive, în care primeam telefoane de la telespectatori în timpul emisiunilor. Doctorul Neagoe convingea întotdeauna că este un bun român și un bun creștin. Nu pregeta să ia apărarea Bisericii în multe probleme cu care aceasta se confrunta după Revoluție. Punctul slab al dumnealui era acela că foarte adesea evada din domeniul medical pe acela al Teologiei, Filozofiei, Metafizicii, Ezoteriei etc. Îndată îți dădeai seama că în aceste domenii a citit enorm, dar nu sistematic. Cunoștințele sale, numeroase și variate, erau dezordonate. Pe baza lor trecea la construirea unor sisteme teoretice surprinzătoare, neconvingătoare, îndoielnice. Aveam serioase divergențe cu dânsul în timpul emisiunilor, dar și după. Eu, ca preot, ca unul care am trecut prin niște școli teologice, unde mi-am făcut o cultură teologică destul de solidă, nu puteam accepta pentru nimic în lume teoria Doctorului Neagoe, că Sfânta Treime este Info-Energo-Materie, adică Informație-Energie-Materie, sau că sfinții sunt extratereștrii. Asta ca să menționez doar două teorii ale sale. Nu făcea aceste divagații din rea credință, ci erau erori des întâlnite la cei care abordează domenii noi ca autodidacți.

Într-o zi m-a chemat la dânsul la birou. Era șeful Secției Chirurgie a Spitalului Județean din Tr. Severin. M-am dus. Mi-a dat o lucrare de câteva sute de pagini dactilografiate și mi-a spus: ,,- Părinte, vă avertizez că sunteți al doilea om în lume, care citește această carte. Primul a fost papa de la Roma. O iei acasă și în 2-3 săptămâni o citești. Când mi-o aduci, nu țin neapărat să-mi spui ceva despre ea. Poți să mi-o pui pe birou și să pleci, fie că sunt eu aici, fie că este asistenta mea! Ține minte: cartea asta, ca putere energetică, este a două după Biblie în lume!” M-a impresionat. Le-am lăsat pe toate și am început lectura cărții. Mi s-au părut suspecte afirmațiile din prefață, că, în timp ce era la pat, cu piciorul în ghips, Dumnezeu i-a descoperit ba una, ba alta, asemenea profeților din Vechiul Testament. Am lecturat cu prudență manuscrisul, iar peste câteva zile i l-am dus la birou. Noroc că era doar asistenta, așa că n-a fost nevoie să mai zic altceva în afara saluturilor convenționale.

Cred că în biblioteca mea am una sau două cărți ale Doctorului Neagoe din domeniul nemedical. De fiecare dată când le răsfoiesc, nu pot să nu exclam: cât de mult ar fi avut de câștigat Medicina, dacă timpul și efortul dedicate acestor cărți îi erau destinate ei!

Nu știu exact când a murit, dar dintr-un articol scris cu mult în urma acestui eveniment, am înțeles că a murit sărac. Dacă mulți l-au uitat cu siguranță, nu l-au uitat familia, prietenii adevărați, pacienții care au avut de profitat de cunoștințele sale vaste din domeniul Medicinii. A fost un om care s-a dedicat până la epuizare, până la uitarea de sine, pentru slujirea semenului, pentru cunoașterea tainelor vieții și ale lumii.

Dumnezeu să te ierte, Doctore, și să te răsplătească pentru munca de sclav, pe care ai prestat-o toată viața în folosul societății și al științei medicale!

File de jurnal – 18 August 1982(I). ,,Duminică, 15 august, am făcut slujbă la Malovăț. Deși biserica era plină de schele, a venit multă lume. N-au făcut parastase ca-n alți ani, ci numai pomeniri simple. Criza se resimte și-n acest sector.

Duminică după-amiaza am fost la Șiroca, unde am participat la nunta lui Achimescu Nicolae, doctorand teolog la Universitatea din Tübingen(R. F. Germania). Am găsit nunta la biserică. Am fost solicitat să le spun câteva cuvinte tinerilor căsătoriți. Am făcut-o, deși aș fi preferat să fi fost prevenit mai dinainte, pentru a-mi sistematiza câteva idei de fond.

Mireasa, Cornelia, este studentă la Facultatea de Medicină din Iași. Are un frate artist de teatru și o cumnată balerină. N-am discutat cu aceste rude. Nunta lui Nicu a fost frumoasă, liniștită, așezată, fără îmbulzeală și bătaie. A participat puțină lume. Era nedeie în Godeanu și mulți se duseseră acolo. Mi-a plăcut nunta tocmai datorită modestiei sale. Părinții lui Nicu erau într-al nouălea cer. Dintre colegi au participat: preotul Iacob de la Pristol(MH), preotul Călin de la Poiana Mare(DJ), Guțulescu de la Salcia, preotul Popescu Gheorghe de la Hinova(MH). Cred că s-au strâns vreo 40.000-50.000 lei. Nașul a dat 12.000 lei.

Nicu ne-a povestit puține despre odiseea sa în străinătate. Ne-a arătat multe ilustrate și fotografii color. Orașele occidentale sunt impunătoare prin măreția ce-o prezintă ochiului meu. Forme arhitectonice urbanistice și imobiliare încântă și surprind totodată. Puzderie de mașinării de tot felul ce se văd pe străzi, te fac să sesizezi vacarmul babilonic de acolo. De același lucru se plânge și Nicu. Despre nemți, Nicu nu a avut prea multe lucruri bune de spus. Civilizația lor, aproape neînțeleasă pentru un român nou venit printre ei este sobră, apăsătoare, distantă. Tocmai aceasta îl făcea pe Nicu să afirme, că abia după ce a avut câteva contacte cu germanii, a putut să înțeleagă teoria lui Friedrich Nietzsche în legătură ,,supraomul” german.

Nicu este bursier al Bisericii Evanghelice. Are bursă de 800 mărci pe lună, ceea ce reprezintă o sumă foarte mare. Acum se află la cursul pentru limbă. Facultatea de Teologie este cea dintâi în cadrul Universității respective și se bucură de mare apreciere. Limba germană i se pare foarte grea, deși a trecut examenele cu rezultate foarte bune. Colegii de la cursul de limbă sunt veniți din multe țări. Într-o fotografie cu vreo 15 de astfel de tineri nu erau doi din aceeași țară. Bursa o are pe trei ani. Urmează acum să facă o călătorie în Franța și Elveția. Anul viitor și Cornelia, soția sa, va avea voie să meargă două luni în R. F. G. Nicu are și o verișoară căsătorită în Freiburg. Aceasta l-a adus acum cu mașina până la Șiroca, după care s-a reîntors în Germania. Salariile nemților se ridică, în medie, la 4.000 de mărci lunar și lucrează doar cinci zile pe săptămână. O masă ,,bună” la un restaurant ,,de mijloc” costă două mărci.

Nicu mi-a spus că l-a întâlnit în R. F. G. și pe Ciobotea Dan-Ilie. Acesta l-a invitat în Elveția. Viezuianu, fost doctorand la București și coleg cu Dragu Cătălin, este preot în Salzburg.

Cred că dacă bunicii și străbunicii lui Nicu ar fi visat că acest copil va ajunge vreodată pe asemenea drumuri, s-ar fi dus la preot să le citească pentru izgonire de demoni și de alte bântuieli. E o performanță enormă a acestui copil. Excludem contactele tatălui și fratelui său cu…., după cum Gheorghe Achimescu însuși mi-a spus, ci avem în vedere doar pregătirea lui, capacitatea și munca prin care s-a ridicat. E o cinste pentru sat, pentru Biserică și, mai ales, pentru familie. Taică-său, în culmea fericirii, n-a uitat să stăruie către noi, colegii lui Nicu, să ne ducem să-l înmormântăm, când vom auzi că ,,s-a dus!” Ar fi fericit și atunci, el, Dumitru Achimescu, zis Dumitru Delafag, să ne știe în mijlocul familiei sale”.

Ajutoare și donații. În această perioadă, parohia noastră a primit câteva ajutoare și donații, astfel: Doamna Rădulescu Gica(Tr. Severin), fiică a satului Bârda: 300 lei; Doamna Elisabeta Leferenz(Germania): 240 lei; Domnul Sfetcu Crinu(Franța), fiu al satului Bârda: 235 lei; Părintele Prot. Dr. Ioan Dură(Belgia): 200 lei; Domnul Ing. Spătariu Miron – Filip(Reșița): 150 lei; Doamna Preda Emilia(Tr. Severin), Doamna Filip Cornelia(Tr. Severin) și Domnul Bazavan Ion(Tr. Severin), fiu al satului Malovăț, Domnul Botea Constantin(Șimian), fiu al satului Bârda: câte 100 lei;

Doamna Cola Emilia din Bârda a achitat cu 105 lei pâinea donată în 24 ian. a. c.

Domnul Bogdan Gheorghe – Gabriel s-a oferit să suporte cheltuielile privind construcția unor noi porți din lemn sculptat pentru biserica de la Malovăț. Am luat legătura cu sculptorul care ne-a construit și mobilierul bisericii din Malovăț și este de acord să le construiască, să le aducă și să le monteze. Toate aceste lucrări se ridică la suma de 6.000 lei. Nu se știe însă dacă va putea să le termine până în Sfintele Paști, având în vedere că are alte lucrări în derulare. Dumnezeu să răsplătească tuturor binefăcătorilor parohiei noastre.

În cursul lunii ianuarie am donat pâine credincioșilor participanți la slujbe, astfel: 1 Ian(Malovăț): 170 pâini; 7 Ian.(Bârda): 105 pâini; 10 Ian.(Bârda): 140 pâini; 17 Ian.(Malovăț): 30 pâini; 24 Ian.(Bârda): 150 pâini; 30 Ian.(Malovăț): 80 pâini; 31 Ian.(Malovăț): 160 pâini. Așadar, în luna Ianuarie s-au donat 835 pâini. Totodată, s-a vândut pâine credincioșilor la prețul de achiziție de 0.70 lei/buc., astfel: 1 Ian(Malovăț): 80 pâini; 10 Ian.(Bârda): 455 pâini; 17 Ian. (Malovăț): 170 pâini; 24 Ian.(Bârda): 400 pâini; 30 Ian.(Malovăț): 28 pâini; 31 Ian.(Malovăț): 32 pâini. Așadar, în luna Ianuarie s-au vândut 1.165 pâini.

Plăți. În cursul lunii ianuarie am efectuat câteva plăți mai mari, astfel: 6.000 lei tipografiei pentru cărți; 3.000 lei protoieriei drept subvenție; 1.982 lei protoieriei pentru calendare; 1.400 lei brutăriei pentru cele 2.000 pâini donate și vândute în ianuarie; 1.170 lei protoieriei pentru un rând de veșminte achitate de Doamna Ciornei Tatiana din Suceava; 640 lei impozit; 612 lei poștei pentru colete; 530 lei pentru hârtie de scris; 275 lei cartușe și toner pentru imprimantă; 140 lei poștei pentru timbre; 102 lei internetul și altele mai mici.

Ședință de Consiliu. În ziua de 31 Ianuarie a avut loc o ședință a Consiliului Parohial. În cadrul acestei ședințe, preotul paroh a făcut o dare de seamă privind gestiunea parohiei pe anul 2020, urmând ca verificările de fond să fie făcute de către organele în drept. În afară de aceasta, s-a stabilit o listă de priorități, privind lucrările ce vor fi realizate în parohia noastră, în funcție de posibilitățile economice. În acest sens, menționăm următoarele: văruirea exterioară a celor două biserici cu vopsea lavabilă; construirea unei cișmele în curtea bisericii din Malovăț; racordarea cimitirului din Malovăț la rețeaua cu apă; construirea unei cișmele la cimitirul din Malovăț; construirea porților din lemn sculptat la biserica din Malovăț(lucrare suportată de Domnul Bogdan Gheorghe Gabriel din Malovăț); construirea unui gard din fier forjat la fațada bisericii din Malovăț; construirea și montarea de plăci-paravan din policarbonat la gardul bisericii din Bârda; acordarea unui ajutor de 1.000 lei(adică una mie lei) Parohiei Valea Mare din Jud. Prahova, care are în grijă peste 300 copii. Pe parcurs vom vedea ce vom mai putea face.

Dumnezeu să ne ajute să le putem duce cu bine la împlinire!

Publicații. În această perioadă, preotul Dvs. a reușit să mai publice câteva materiale, astfel: ,,Scrisoare pastorală” – 437, în ,,Armonii Culturale”, Adjud, 23 ian. 2021, ediție on-line(http://armoniiculturale.ro); în ,,Logos și Agape”, Timișoara, 24 ian. 2021, ediție on-line(http://www.logossiagape.ro); în ,,Observatorul”, Toronto(Canada), 27 ian. 2021, ediție și on-line(http://www.observatorul.com); în ,,Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare, 28 ian. 2021, ediție și on-line(https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com); pe blogul Domnului Ben Todică, directorul postului de radio în limba română din Sydney(Australia), 28 ian. 2021 (http://bentodica.blogspot.com); Unde ești tu, Poezie? în ,,Obiectiv Mehedințean”, Tr. Severin, an. XXIII(2021), nr. 1063(24 ian.), p. 11; Rușinea lupilor, în ,,Obiectiv Mehedințean”, Tr. Severin, an. XXIII(2021), nr. 1064(4 febr.), p. 12.

Parohia noastră a republicat următoarele cărți: Amintiri din paradis, Evadarea din iad, Ascultă-ți inima.

Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XXI(2021), nr. 438(16 –31 Ianuarie)” →

Vicu MERLAN: RADIOGRAFIA PĂLMAȘULUI ROMÂN

După 1989, prin redeschiderea frontierelor pentru toţi românii, asistăm la o emigrare masivă, în căutarea unui trai mai bun, a mii şi chiar milioane de români. Mirajul Occidentului, dar şi curiozitatea de a vedea ce este dincolo de Cortina de Fier, i-a determinat pe numeroşi români să-şi părăsească obârşia spre a-şi satisface curiozitatea sau chiar situaţia materială.

Cele mai mari emigrări s-au făcut după 2007, spre ţările Europei, atât la muncă cât şi în scop turistic. Traiul confortabil, nu neapărat mai bun, i-au atras magnetic pe mulţi concetăţenii, determinându-i pe unii chiar să rămână definitiv pe acele teritorii. Pentru cei care s-au stabilit, obţinerea unui număr (echivalentul unei pseudocetăţenii) sau chiar a cetăţeniei acelui stat, le-au permis să penetreze piaţa locurilor de muncă, cu un grad mai uşor de periculozitate. Aceasta în cazurile cele mai fericite, însă munca grea, istovitoare, uneori degradantă, alături de alţi pălmaşi străini: negrii, arabi, asiatici etc, o duc românii. Chiar şi în rândul imigranţilor din acele ţări, românul este discriminat cu bună ştiinţă, fiind plătit, în ciuda acestui fapt, mai puţin decât ceilalţi şi cu mult mai puţin faţă de cetăţenii acelor ţări. După 2007, o emigrare masivă s-a făcut la muncile sezoniere, în special de forţa de muncă tânără din România. Încet, dar sigur, satele din România sunt depopulate, rămânând pe timpul sezonului agricol (fără forţă de muncă vitală) doar bătrânii, copii şi prăpădiţii satului.

Bruma de profit, pentru cei care au familii sau sunt chibzuiţi, în urma celor 3-6 luni de muncă de pălmaş, este investită în construcţii de case, achiziţionarea unei bucate de pământ, maşini, obiecte ce asigură un confort minim fiecăruia.

Fiindcă în România, cu un salariu de bugetar, nu-ţi poţi permite cele necesare unui trai decent, decât cu un sacrificiu financiar major, în cazul în care nu prea ai copii, m-am hotărât încă din 2004, dar mai ales după 2007, să iau drumul bejănăriei spre unele state dezvoltate ale Europei: Germania, Suedia, Finlanda, Norvegia şi Franţa.

Lucrând în aceste ţări, pe sezoane, dar nu în ani succesivi, în regiuni diferite ale Europei (nordul, sudul şi centrul continentului) în medii diferite, cu grupe de oameni diferiţi, am putut analiza, radiografia, atitudinea şi felul de a fi al pălmaşului român.

Prin urmare, cu mintea limpede, am tras mai multe concluzii, ce sunt evidente la majoritatea celor care vin şi pleacă din şi înspre ţările dezvoltate. Am luat ca studiu de caz două ţări dezvoltate ale Europei: Franţa şi Suedia. Patronatul din cele două ţări este oarecum diferit faţă de alte ţări, spre exemplu Spania, Italia sau Anglia, unde sunt la muncă mulţi români. Patronatul şi sindicatele din Franţa înclină spre o anumită afinitate cu cele din Italia şi Spania, iar cel suedez cu state precum Anglia şi Germania.

Din discuţiile cu cei care au lucrat în Italia şi Spania, prin comparaţie cu Franţa, locurile de muncă sunt ceva mai bine plătite, dar românii, ca în toate locurile, sunt marginalizaţi şi chiar discriminaţi, chiar dacă nu este vizibil aceasta la prima vedere. De exemplu, atunci când am muncit la altoit pomi fructiferi în Franţa, în apropiere de Marsillia, arabii, care erau angajaţi, nu sezonieri, efectuau un număr mai mic de operaţiuni de altoire şi pregătire pentru altoire, deci un consum mai mic de energie decât români, deşi numărul de ore era acelaşi, însă salariul cu cel puţin 1/3 mai mare, chiar dacă noi lucram, de cele mai multe ori câte două – trei ore peste program şi jumătate de zi sâmbăta. Un alt exemplu: în Suedia, la plantat brazi şi pini, unde locurile cele mai grele de plantat (cu pietre, mlaştini, teren abrupt şi la mare depărtare, unde trebuia să cari în spate, la o distanţă de peste 1,5 km o greutate de peste 50 kg, pe vânt, ploaie sau soare intens şi apoi să revii cu altele etc), erau destinate predilect pălmaşului român. Aceasta în condiţiile în care ceilalţi plantatori (suedezi sau africani) aveau terenuri cvasiplane, nisipoase, cu pietre puţine, în apropiere de drumuri etc.

La această corvoadă se adăuga mulţime insectelor: ţânţari sau gâze–vampir, ce făceau imposibilă plantarea, fără mască de protecţie penru întreaga faţă şi chiar vremea ploioasă (uneori ploua necontenit, zi de zi, săptămâni la rând, mai ales dimineaţa până la prânz). Chiar dacă aveam avantajul, de a nu mai fi insecte, în timpul ploilor munca se îngreuna datorită hainelor impermeabile sufocante (la temperaturi uneori de peste 200 C) a greutăţii plantelor îmbibate cu apă, a mlaştinii şi solului alunecos. Pe lângă acestea se aduna greaua adaptare a organismului la mediul nordic, datorită zilei continui, fără întuneric, fiind obligaţi să punem în ferestre, pături închise, spre a nu pătrunde lumina de afară, pentru a putea dormi câteva ore noaptea.

Continue reading „Vicu MERLAN: RADIOGRAFIA PĂLMAȘULUI ROMÂN” →

Mariana GURZA: Drum bun în Lumină, Alexandra Craioveanu!

,,În ce mă privește pe mine, să știți că toate prieteniile mele, câte le-am avut până acum și câte voi mai avea de acum încolo, le-am programat pentru veșnicie”.

Părintele Teofil Părăian

Vremurile pe care le trăim, ne despart de prieteni. Nu-i mai vedem nici pe ultimul drum… Trăim clipa în care stă ,,ascunsă veșnicia”. Lacrimile noastre, rugăciuni pentru cei plecați. Încerc să înțeleg tot ce se întâmplă, dar …îmi pleacă prietenii… Privesc neputincioasă candela cum arde.

În 2 februarie „Întâmpinarea Domnului” 2021, prietena mea Sandra, s-a grăbit să plece pentru a-și sărbători ziua de naștere în 24 februarie, alături de cel iubit.

Despre Alexandra Craioveanu nu poți vorbi fără a face referire la soțul său, Mircea-Eugen Craioveanu. I-a unit încă de la început dragostea care a crescut odată cu trecerea timpului.

Mircea-Eugen Craioveanu, a fost ,,îmblânzitorul ce a domesticit infinitul” parafrazând din Lucian Blaga, a respirat “matematic”, știind să dea sens clipei, îmbrăcând-o în formă geometrică. A fost o minte sclipitoare, un remarcabil matematician de talie internațională,

Alexandra Craioveanu, ea însăși un poem, demnă de mătușa sa, Otilia Cazimir. Un excelent profesor de limba română, iubită de elevi, respectată de colegi și părinți. O femeie frumoasă, cu ochi cuceritori și un zâmbet discret. Indiferent de situații, cu mult calm, știa că totul se va rezolva. O soție, mamă, bunică, cum puține sunt astăzi.

Acum, ea și Mircea s-au întâlnit la Sibiu, locul lor special, acolo unde strămoșii familiei veghează. Periodic, Sandra mergea de la Timișoara la Sibiu pentru a mai sta de vorbă cu soțul său… Continue reading „Mariana GURZA: Drum bun în Lumină, Alexandra Craioveanu!” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: TRAIANII noştri DACI (partea a VI-a)

„Spre-al lor trecut de slavă plin,

în fapte şi în nume,

privească fiii care vin,

cât vor trăi în lume.”

(TRAIAN DORZ)

În Dacia străbună, Neamul protodac a fost menit, urzit, hărăzit, înrădăcinat, dezvoltat, cuprinzător, înălţat de Dumnezeu cu mesianismul zamolxian-hristic, ca OSIE getică, precum şi sensul împlinirii sale pe drumul istoric întru Calea pe care se defineşte Voia Domnului.

Neamurile descend din/prin Voia lui Dumnezeu după modelul „Păstorului”, aşa încât întru Dumnezeu trebuie să se împlinească „Turma” neamurile alese prin lumina Cuvântului, prin gândirea serafică, prin fapta suprafirească, prin armonia libertăţii, prin comuniunea în har şi credinţă, prin slujire şi slăvire, prin mărgăritare de tâlcuri, prin şiraguri de sensuri care să scoată Taina din taina ei întru filocalia metafizică, mistica sofianică ori sensul isihast liturgic.

Neamul valah, moştenitor al Daciei străbune era omniprezent în Tradiţie, Cuvânt, Adevăr, Bine, Frumos, Dreptate, Credinţă, Omenie, Mărturisire, Libertate, Jertfă, Cruce, Creaţie şi Înviere, atât ca dăinuire în geografia spaţiului, cât şi ca transcendenţă în geografia spirituală.

„Noi studiem, arăta filosoful culturii Artur Gabriel Silvestri, adeseori geografia creştină a românilor în raport cu geografia politică de azi, ceea ce e cu totul greşit. Rareori îndrăznim să ne raportăm la episcopatul de la Durostorum, la Novae, la Remesiana însă demografia europeană a lumii Evului Mediu timpuriu nu e nicidecum aceea a lumii de azi; aveam atunci români (în stadiu proto-român, desigur) în dreapta Dunării până la Balcani, în munţii Haemus, chiar în Pind, la Salonic, în Moesii, în Sciţia Mică, dincolo de Nistru probabil căci populaţia getică e documentată continuu în acele teritorii. Acestea e spaţiu compact de etnogeneză.”(Artur Silvestri, Modelul Omului Mare, Carpathia Press, 2008, p. 48)

În această Istorie creată pe parcursul mileniilor Neamul dacoromân, prin Elitele sale religioase hărăzite de Dumnezeu, s-a distins prin creaţia genială a marilor sale valori spirituale, prin monoteismul, tradiţia şi dreapta credinţă creştină care i-a constituit coloana vertebrală, întregul lui ca dat firesc, în care s-au consfiinţit demnitatea, vocaţia şi misiunea sa profetică.

Flăcări de foc reprezentative în acestă Istorie multimilenară, încercată, zbuciumată, prigonită, persecutată, dar şi de aur au fost mulţi, între care Gr. Traian Pop şi Traian Dorz.

TRAIAN Pop s-a născut în Odorhei, Bistriţa-Năsăud la 4 Noiembrie 1939, într-o familie continuatoare a generaţiilor Tradiţiei strămoşeşti, a idealurilor Străbune, a dăinuirii Neamului.

După ciclurile primare, gimnaziale şi liceale a urmat cursurile Facultăţii de Istorie şi Filosofie din cadrul Universităţii Cluj-Napoca în perioada 1958-1963. După Licenţa pe care şi-a definitivat-o cu brio, a activat ca profesor de elită şi ca ilustru jurnalist, remarcându-se ca un autor de referinţă privind recursul permanent şi incontestabil la Adevărul Istoriei prin volume de istorie şi de istoria filosofiei: Reviste de filosofie şi sociologie, vol. I, 1979; vol.II, 1983; Titu Maiorescu. Prelegeri de filosofie, 1980; Lecturi filosofice, 1991.

Lucrarea sa de căpătâi care rămâne deasupra tuturor operelor scrise în domeniu, evidenţiindu-se ca un veritabil tratat de istorie, riguros argumentat ca teză, elaborat ca un erudit Îndreptar de sinteză situează Fenomenul naţionalist creştin ortodox între Idealul izbăvirii şi realitatea dezastrului, Ed. Kullusys, Bucureşti-2007.

„Alienarea istoriei, subliniază autorul Gr.Traian Pop, de propriile-i evenimente şi sensuri, atât de evidentă mai ales prin contaminare propagandistică şi manipulare politică, nu-i nici pe departe un sindrom al dogmatismelor şi militantismelor contemporane. În ale sale Anale, Tacitus, de pildă, descifrează, cu un rafinament de invidiat, mecanisme ale înstrăinării istoriografice care par şi sunt surprinzător de actuale. Istoricul roman mărturiseşte că teama şi ura pot întuneca într-atât ochiul şi mintea „cronicarului”, încât ceea ce scrie să nu aibă aproape nici o legătură cu evenimentele cele adevărate… La fel Istoriografia noastră este marcată, în cercetările asupra unor evenimente mai mult sau mai puţin contemporane, atât de o frică aproape instituţionalizată cât şi de stranii puseuri emoţionale… Nu se poate supravieţui mult timp, nici istoric, nici cultural, în planuri care nu se întâlnesc, care refuză să se întâlnească. Vrem nu vrem, istoria este un tărâm al interferenţelor şi nu-i posibil să operăm cu disjuncţii absurde, după care epocile s-ar delimita strict prin aspiraţii spre progres ori prin bezmetică rătăcire… Orice fenomen are o întemeiere, o explicaţie, o noimă.” (Gr. Traian Pop, …Idealul izbăvirii şi realitatea dezastrului, Ed. Kullusys, Buc.2007, p. 32)

Din păcate, în ultimii ani,se observă adevărul acestor afirmații mai pregnant ca oricând !

Ne-au dispărut gânditorii, ne-au dispărut filosofii, ne-au dispărut formatorii de modele în aproape toate domeniile !

Traian Dorz s-a născut în Ziua Naşterii Pruncului Sfânt a anului 1914, în Livada Beiuşului, judeţul Bihor în familia Mariei şi Constantin Dorz. Traian a fost hărăzit de Dumnezeu încă de mic pe Calea care avea să-l încerce, să-l provoace şi să-l desăvârşească. Avea o predilecţie pentru citit continuu. L-a avut ca mentor pe părintele Iosif Trifa şi la 15 ani a intrat în OASTEA DOMNULUI. Habotnicia religioasă a adolescentului Traian care a reuşit să intre cu succes la Şcoala de Arte şi Meserii din Beiuş, n-a fost pe placul tătălui său crescut într-un mediu opac, îngust, retrăgându-l de la şcoală. Fără ştirea părinţilor a reuşit între primii candidaţi la Liceul Militar din Târgu Mureş. Iarăşi, tatăl său l-a prigonit. Slavarea tânărului a venit din partea părintelui Iosif Trifa care i-a oferit redacţia publicistică din cadrul Oastei, lumină care îl va călăuzi spre azurul serafic al Poeziei religioase, devenind cu timpul misionarismului său – unul dintre cei mai mari poeţi creştini ortodocşi naţionali şi universali.

Graţie misionarismului, misticismului şi naţionalismului său, marele poet a pătimit prigoana celor 18 ani de închisoare ca deţinut religios la Beiuş, Oradea, Deva, Caransebeş, Gherla, Ghencea, Popeşti-Leordeni, Periprava-Grind, urmate de domiciliu obligatoriu în Bărăgan.

În mediul carceral oferit de regimul samavolnic comunist Fiilor Bisericii Ortodoxe Române Prigonite a Mântuitorului Hristos, Duhului Sfânt şi-a pogorât harul peste aleşii Săi, preoţi, poeţi, filosofi, teologi, profesori, artişti, peste poetul-publicist Traian Dorz, care a reuşit să scrie în memorie peste 200 de poezii, 100 de titluri de lucrări de eseistică religioasă, meditaţii creştine, cu care s-a eliberat şi apoi ne-a oferit harul şi lumina lor. Suma poeziilor sale a trecut vârful celor 5000 de titluri, pe care le-au îmbrăţişat alte 7000 de proverbe versificate.

Poetul-Comandor al OASTEI DOMNULUI a urcat la Împăratul Ceresc în 20 Iunie 1989.

Prin tot ce a năzuit, trăit, creat, luptat, împlinit, slujit, slăvit, mărturisit, jertfit, iubit evidenţiindu-se ca un perpetuum OMAGIU adus lui DUMNEZEU şi NEAMULUI său.

„Închin,

cu cea mai adâncă iubire şi recunoştinţă, ofranda acestor gânduri şi lacrimi ale întregii mele fiinţe Iubirii şi Jertfei pentru Credinţă şi Neam a tuturor eroilor, profeţilor şi martirilor acestor două valori eterne din Neamul nostru, începând de la Cel Dintâi şi până la Cel Din Urmă, care le-a dat şi le-a primit în Numele Lui unic…” (Locurile Noastre Sfinte, p. 7)

„Avem şi noi atâtea locuri/ în care s-au născut profeţi,/ eroi şi jertfe şi morminte/ cu nume de un veşnic preţ.// Avem zidiri în care jertfă/ ce-aveam mai scump am îngropat,/ şi văi şi munţi şi cruci-cu nume/ ce-n veci nu trebuie uitat.” (Locurile Noastre Sfinte, p. 4)

Înaintea tuturor Evidenţelor ESTE VIAŢA – DUMNEZEU – VEŞNICIA, apoi OMUL creat, sacerdotul, tradiţia, mama-pedagog, poetul, artistul, filosoful, teologul, eroul, martirul, mărturisitorul, evenimentul, monumentul şi ISTORIA clădită pe sânge, jertfă, piatră, pământ. „Creatorii Istoriei au tăcut, dar creaţiile lor nu. Umbrele lor s-au dus, dar lumina lor nu. Ecoul graiului şi razele luminii lor cutreieră mereu hotarele acestui pământ şi spaţiile acestui cer. Şi ele strigă. Şi ele ard.” (Locurile Noastre Sfinte, p. 9)

Caracteristic etnicităţii noastre binecuvântate de Dumnezeu, când a pus zidire acestui Neam primordial, între atâtea Daruri ale existenţialităţii sale, cu care am fost covârşiţi, avem două imperative specifice Osiei pelasgo-traco-daco-getice: MUNTELE şi ISTORIA.

„Muntele şi istoria sunt pentru noi două dimensiuni de existenţă fără de care n-am putea trăi. Muntele ne este înălţarea spre Viitor, Istoria ne este adâncirea în Trecut. Muntele ne este rugăciunea, transfigurarea, lumina, iar Istoria ne este înţelepciunea, puterea, profunzimea. Muntele ne înalţă spre divin, spre eternitate. Istoria ne atrage spre uman, spre rădăcini, spre geneză. Noi avem nişte munţi atât de înalţi şi o Istorie atât de adâncă! Ei ne întorc mereu spre ea, ea ne întoarce mereu spre ei.” (Locurile Noastre Sfinte, p. 18)

Întru evidenţa şi taina Istoriei, precum şi întru Taina şi evidenţa Muntelui, creştinul ortodox mărturisitor va afla aceleaşi dimensiuni divine dintre Cultul Strămoşilor şi fascinaţia Carpaţilor sub diferitele lor chipuri, Cozia, Pietrosu, Caraiman, Toaca Ceahlăului, Stânişoarei, Piatra Craiului, Ciucului, Omul-Bucegi, Moldoveanu-Făgăraş, Parâng, Negoiu, Rodnei, Retezat-Godeanu, Rarău, Tarcău, Piatra Altarului-Cheile Bicazului ş.a.

„Copleşit de măreţia uriaşului Trecut, tăcerea morţilor divini, ca şi a munţilor divini, îţi va transfigura întreagă fiinţa ta, te va elibera de tine însuţi şi te va dedubla, transpunându-te în lumea umbrelor strălucitoare din întunericul lor de prea multă lumină… Şi te vei simţi iarăşi, pentru atunci şi pentru acolo, întocmai ca unul dintre ai lor, adică etern şi infinit. Umbrele strălucite din întuneric îţi vor vorbi şi ele ca şi cele din lumină, spunându-ţi aceleaşi adevăruri, aceleaşi taine şi realităţi veşnice, pentru care nu-s, iarăşi, aici nici dimensiuni, nici cuvinte şi nici comparaţii…” (Locurile Noastre Sfinte, p. 21)

Asemeni frumuseţii Muntelui şi fascinaţiei Istoriei, Dacii nemuritori au fost zidiţi, ctitoriţi pe granitul spaţiului, pe roca timpului, ca PIETRE de HOTAR ce dăinuiesc sub taina liturgică a CLOPOTULUI – Limba noastră dacoromână vorbită între Cer şi Pământ.

„Precum muntele, tot aşa şi Clopotul ne vorbeşte despre Cer şi Viitor; şi precum Istoria, tot aşa şi piatra ne vorbeşte despre Trecut, despre Eternitate. Piatra şi clopotul ne cheamă la Putna, la Cozia, la Alba Iulia – şi ne vorbesc despre Ştefan, despre Mircea, despre Horea. Cândva din aceste locuri ne vorbeau ei, eroii şi profeţii noştri, ne mărturiseau ei, martirii şi jertfa lor. Atunci nu era nevoie să ne trezească clopot, să ne cheme flăcări, să ne strige pietre. Glasul lor răsuna mai înalt ca acestea, ardea mai fierbinte, tuna mai puternic. Răsunau munţii, se mişcau codrii, clocoteau văile. Şi toate inimile erau o singură inimă, toate braţele – un singur braţ, toate credinţele – o singură credinţă.” (Locurile Noastre Sfinte, p. 28)

Traian Dorz a fost un privilegiat de Dumnezeu, ca dac, ca român, ca poet, ca slujitor ortodox şi artist al Frumosului în tot ce are sublim acest Neam aşezat în toată splendoarea sa.

I-a fost dat să vadă multe lucruri direct şi indirect care s-au răsfrânt nefast, tragic şi dramatic asupra Neamului şi Bisericii lui Hristos. A văzut retrospectiv castrele hasburgice în platoşele lor de piatră care apărau şi aminteau de asupritorii venetici ce s-au aşezat samavolnic pestre Vetrele stăpânilor Daci hărăziţi de Dumnezeu, transformaţi de migratori în asupriţi, în iobagi. Castre pentru uzurpatori. Lanţuri şi juguri pentru robii autohtoni.

„Poate că nicăieri, ca la Alba Iulia, în Ardeal, nu se poate vedea mai bine acest cumplit şi vinovat adevăr. Uriaşa cetate construită cu trufie şi ură de către marii asupritori acum aproape trei sute de ani în urmă – şi care îşi întinde zidurile pe o suprafaţă de şaptezeci hectare de pământ – te înfioară în grozăvia ei.” (Locurile Noastre Sfinte, p. 37)

Pe lângă acestea şi multe altele i s-a mai rezervat şi două dintre monstruozităţile cele mai diabolice pe care le-a întâlnit Istoria, sub două registre diferite şi asemănătoare privind ura şi cruzimea deopotrivă sub tiara hasburgico-catolică şi cea basileo-ortodoxă.

Primul spectacol luciferic s-a desfăşurat Luni 28 Februarie 1785 la Alba Iulia – Dealul Furcilor sub patronajul guvernatorului Transilvaniei Samuel B. Brukenthal (1721-1803), consilierul intim al trufaşei împărătese Maria Tereza şi călăul capilor eroi – martiri ortodocşi ai Răscoalei antihasburgice HORIA, CLOŞA şi CRIŞAN.

„Au fost zdrobiţi cu roata de fier pe cuţite, de jos în sus, în cele mai groaznice chinuri, aceşti martiri, cu ura cea mai fioroasă şi crudă, în faţa a mii de fraţi ai lor aduşi cu forţa, pentru a se îngrozi… Aceştia trei dintre cei mai mari asupriţi de către tiranii lumii au fost poate cei mai sfâşiaţi martiri ai neamului şi ai credinţei noastre… Cei care ne vorbesc cel mai zguduitor şi pe care nu trebuie să-i uităm niciodată.” (Locurile Noastre Sfinte, p. 39, 37)

Următorul spectacol a fost o avanpremieră a groazei, a grotescului, a bestialiţii ierarhice smerite, la care a fost martor direct şi l-a avut ca Maestru de ceremonial satanic pe Mitropolitul Ardealului, prinţul Bisericii Ortodoxe Transilvane Nicolae Bălan, călăul mentorului său, al slujitorului lui Hristos şi al profetului neamului Părintele Iosif Trifa fondatorul, sacerdotul – misionar – mărturisitor al OASTEI DOMNULUI.

Slujitor model al lui Dumnezeu, părintele Iosif Trifa a observat căderea abundentă a moralităţii creştine, alterarea maximă a virtuţiilor în cadrul Bisericii, prin nepăsarea ierarhilor slujitori loruşi şi a purces la crearea unui Braţ al Bisericii, o regenerare a ei prin înnoire, educaţie, cânt, cuvânt, faptă, slujire, eroism, jertfă, martiriu, iubire, har, onoare, demnitate.

Părintele Iosif Trifa slujitor al parohiei Vidra de Sus – Munţii Apuseni, satul eroului Avram Iancu, căsătorit cu nepoata acestuia Iulia Iancu a cerut binecuvântarea mitropolitului Nicolae Bălan şi a pus bazele Braţului viu, curat, pur OASTEA DOMNULUI. S-a lucrat permanent cu trudă, cu migală, cu dor, cu drag, cu bunăvoinţă, cu Har de sus, cu comuniune, cu comunitate. Când vlăstarul a devenit viguros, când ramurile sale s-au întins pretutindeni, când uscăturile din Biserică au dat altoi, popularitatea părintelui şi a Oastei sale care erau PILDE de Ortodoxie au fost tâlcuite de ierarhul Nicolae Bălan în afirmaţii revoltătoare, acuzaţii răuvoitoare, calomnii tendenţioase, defăimări vrăjmaşe, uneltiri fariseice.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: TRAIANII noştri DACI (partea a VI-a)” →

Alexandru NEMOIANU: DESPRE SFÂRȘITUL LUMII

Cu toată siguranța aflarea vremii când lumea se va sfârși a fost curiozitatea supremă a oamenilor și această curiozitate a fost cauza unor nenumărate rătăciri,unele dintre ele efectiv distrugătoare.

Caci aceasta este o curiozitate morbidă,fără folos existenței omenești. Mai mult încă este asa, data fiind împrejurarea ca oamenii ar vrea să audă ceea ce ei doresc; că nu va fi chiar așa rău, că de fapt așa cum trăim este destul de bine și suficient și în general acest “sfârșit” să nu îi afecteze personal. În cuvinte mai puține, oamenii bat câmpii!

Suntem în mod clar confruntați cu acea stare “căldicică”, în care există comoditate leșinată și lene profundă, mai ales mentala. Este o stare care nu este plăcută lui Dumnezeu. Limpede ne spune Apocalipsa că cei “călduți” vor fi “scuipați” de la Fața lui Dumnezeu (Apocalypsa,3:16). Deci este un sentiment de scârbă și ,să îmi fie iertată îndrăzneala exprimării, de enervare din partea lui Dumnezeu. Starea “călduță” este dubioasă și de fapt păcătoasă.

În primul rând în privința “sfârșitului lumii” suntem avertizați clar; ”iar de ziua și ceasul acela nimeni nu știe, nici Îngerii din ceruri, nici Fiul,ci numai Tatăl”, (Matei 24;36). Deci limpede ni se spune că această este o mare taină, care era neștiută chiar și Fiului, evident în ipostasul sau omenesc, căci, ca Fiu în vecie și ca parte, de o ființă și nedespărțită, a Treimii, El știa. Sfântul Pavel încă ne spune, ”căci voi înșivă știți bine că ziua Domnului vine așa,ca un fur noaptea.”(I Tesalonicieni 5:2).Această taină este nedescoperită oamenilor deoarece nu le-ar fi de folos.

Oamenii nu au la ce să fie amestecați în această taină care ține exclusiv de Planul Divin.Oamenii știu,sau ar trebui să știe,ceeace au de făcut;ei au Biserica Ortodoxă,învățaturile Ei și deci au doar de a îi asculta sfatul.Mai departe ar fi curizitate,iscodire fără rost.Din nou oamenii au de făcut un singur lucru să vegheze să se afle în stare potrivită în orice clipă.Dar dacă asupra vremii când va avea loc “sfârșitul lumii” suntem îndemnați să nu ne preocupăm,cu aceiași tărie suntm încredințați că acest “sfârșit al lumii” va avea loc.Mai mult încă,Sfinții Părinți și gânditorii creștini ne spun că Mântuirea nu va veni ÎN istorie ci la capătul ei.

Cu toate acestea ,în infinita dragoste a lui Dumnezeu pentru oameni,Mântuitorul a dezvăluit câteva dintre semnele care vor vești “sfârșitul lumii”.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: DESPRE SFÂRȘITUL LUMII” →

Violeta Sabina LAZĂR: Activități extrașcolare în pandemie

Deoarece cu toții trecem printr-o perioadă dificilă, socializarea fiind limitată, iar sistemul de învățământ este în cădere liberă, tot ce ne rămâne este speranța. În astfel de situații, profesorii încearcă să scoată în evidență aptitudinile copiilor, stimulând creativitatea fiecăruia, încurajând activitățile extrașcolare.

Elevii Școlii Gimnaziale „Ion Luca Caragiale” sunt implicați într-o varietate de activități extrașcolare, îmbinându-le de minune cu viața școlară.

Aici l-am întâlnit pe Raul Alexandru Mitruți, elev în clasa a VII-a care ne-a impresionat cu scrierile sale, având la activ apariții în antologii precum „Zâbetul liric al toamnei”, editată sub auspiciile asociației culturale ASPRA, „Portrete lirice de primăvară”, editată sub auspiciile asociației culturale ASPRA, ,,Vis cu Nichita” Volumul IX și „Toamna sentimentelor”, editată de Editura eCreator.

Apariție în revista „Mărturii Maramureșene”, revista „Vlăstare Băimărene” și Nord Literar.

Premiu de excelență la Olimpiada Mondială de Poezie 2020, secțiunea proză.

Premiul I la Concursul fulger ASCIOR Tineri pentru viitor.

Premiul I la Concursul Național de Creație Literară și Artistică, ediția a III-a, Decembrie 2020.

Premiu special pentru proză cu ocazia ediției I a festivalului „Vlăstare Băimărene”.

Semnează și un volum personal bilingv român-englez „Scările Imaginației” apărută la editura eCreator în 2020.

Grecu Patrick, elev în clasa a II – a B, sportul este foarte important. Patrick a început să practice artele marțiale, în special Taekwon-do, din dorința de a-și consuma energia, dar și pentru că este un sport care impune disciplină și care-l învață tehnici de autoapărare.

Patrick este sportiv legitimat la Alpha MMA Academy Baia Mare, reușind să treacă cu bine trei examene, fiind promovat până la centura verde. Este foarte ambițios și își propune ca drumul lui să nu se termine aici, luptă pentru visul lui, avându-l ca model pe antrenorul său.

Sportul are un rol extrem de important în viața copilului, dezvoltându-l armonios. Alegând să practice un sport, elevul învață să lupte pentru a-și atinge un țel, cultivă treptat încredere în sine, determinare și mai ales perseverență.

Mârza Alexandra este elevă în clasa a II – B și practică înotul. Alexandra a optat pentru acest sport din dorința de a învăța să înoate, pentru a-și ocupa timpul liber, dar și pentru socializare. A început în urmă cu un an, însă fiind o fire ambițioasă și perseverentă, recent a trecut la un nou capitol, făcând înot de performanță.

Doamna învăţătoare a clasei a II-a B, Pop Anamaria, subliniază faptul că sportul are o mulțime de beneficii, atât fizice, cât și psihice. Practicarea unui sport avantajează elevul și în cadrul activităților școlare. Copiii învață să lupte pentru a-și atinge scopul, să-și depășească limitele, aspecte ce creionează o personalitate foarte puternică.

Balint Matei, este în clasa a IV-a, face înot de performanță de 5 ani. A început la îndemnul fratelui său mai mare şi a constatat că îi place foarte mult. Crede că îi place competiția.

Înotul este cel mai bun sport, cel mai complex pentru corpul uman, nu uzează oasele și îi recomandă celor care vor să arate bine și să fie sănătoși. Recomandă cu căldură tuturor elevilor să facă sport pentru a avea o minte ageră şi un corp sănătos!

Pop Raisa este în clasa a IV-a. Face canto de la vârsta de 4 ani. Este elevă a Palatului Copiilor Baia Mare având-o ca profesoară pe doamna Farcaș Ioana. Face parte din Grupul Mlădițe Maramureșene, Clubul de cântec ZESTREA unde îi are ca profesori pe Adela Șanta și Marcel Both.

Încă de la grădiniță îi plăcea să asculte și să cânte muzică populară. La vârsta de 6 ani părinții au dus-o la un profesor care i-a zis că are ureche muzicală. Îi place să cânte melodii din Maramureșul istoric.

Tradiția și portul maramureșean nu trebuie să se piardă!

Cezara Dan este elevă în clasa a II-a, clasa doamnei profesor pentru învățământul primar Loredana Covaci.

S-a născut purtând în suflet dragostea pentru folclor și artă populară, făcând parte dintr-o familie iubitoare de tradiție, originară, în mare parte, din Țara Lăpușului dar și din Țara Chioarului ale județului Maramureș, pe care le reprezintă, purtând cu mândrie portul popular specific acestor zone.

De asemenea, este elevă a Ansamblului folcloric “HORI ȘI JOC” al Palatului Copiilor din Baia Mare, cordonator, profesor coregraf Maria Seraz, din septembrie 2016, încă de la vârsta de 4 ani, unde, doamna profesor coregraf i-a cultivat dragostea pentru artă, pentru tradiție și pentru frumos, precum și emoția și plăcerea de a urca pe scenă.

Tot doamna profesor coregraf Maria Seraz a fost “descoperitoarea” talentului său muzical, într-unul din drumurile prin țară, spre spectacole de renume, undeva prin mai 2018.

Continue reading „Violeta Sabina LAZĂR: Activități extrașcolare în pandemie” →

Paul LEIBOVICI: UȘA E DESCHISĂ !

,,Bărbatul este un cod, femeia este evanghelia” – VICTOR HUGO

Titlul mă îndeamnă să intru de îndată, chiar dacă anii ne-au despățit, chiar dacă părul s-a albit …dar ,,prima dragoste” a rămas cufundată, învelită cu grijă și la cea mai gingașă atingere poate, din nou să răzbească spre lumină, spre razele de soare care cîndva dădeau viață scenei, echipei de tineri actori, regisori și secretarului literar-dramaturgul teatrului. Teatrul pe care l-am clădit, în acei ani -1955-îngrădiți de legile nescrise, dar aspre, riscante însemna o îngrădire a libertății gîndirii, visului, imaginației. Doar elanul nostru tineresc, creator ne-a dat puterea morală și fizică. Visam cu toții în a crea o scenă a cărui repertoir să stîrnească setea de cultură pentru tînăra genereție, un repertoire în care literatura dramatică romînească să se împletească în mod organic cu cea universală. O desbatere liberă,creatoare!

…Se mai lucra la șlefuitul podelei scenei, zgomotul uneltelor, a forfetei meseriașilor era în pină desfășurare. În paralel undeva, într-o încăpere de sub scenă, în jurul unei mese nejeluite ne-am adunat într-o dimineață a începutul sezonului toamnei. Ploile și șuieratul vîntului care venea dinspre Dunăre se făceau neauzite, nesimțite. Eram entuziasmați:clasa de tineri actori repartizată la noul și tînărul Teatru care se înscria pentru prima dată în catalogul Direcției Teatrelor din Romînia, era formată absolvenții Facultății de Teatru din Capitală. Printre actorii-pionerii-GINA PATRICHI și ȘTEFAN BĂNICĂ.

Singurul veteran al scenei CRIN THEODORESCU –căruia i se încredințase marea și greaua misiune de a da viață unui tînăr teatru provincial –la Galați. De abea desprins din ani de pregătire a clasei de regie Valeriu MOISESCU plin de entuziasm făcea propuneri pentru repertoriul anului 1955. Ca secretar literar –cu o mică experiență ,doar de un an la Teatrul din Brăila aveam în grijă alcătuirea repertoriului. Absolvent al clasei de critică literară cît și experiența mea de cronicar și ziarist m-au ajutat la alcătuirea repertoriului. Vremea nu îngăduia prea multe dezbateri,așa dar în fața tinerilor –a clasei Buzescu-au fost puse spre lectură o piesă din literatura dramaturgiei clasice romîne. ,,D-ale CARNAVALULUI,,.

,,Ușa era deschisă” propunerilor din partea regisorilor dar și a tinerilor entuziasmați de a păși ,pentru prima oară,pe scena profesionistă în fața publicului.

65 de ani de la primul pas! 65 de ani de dezvoltare a unui teatru profesionist la GALAȚI.Cu alte cuvinte,,Ușa a rămas deschisă ,,actorilor ,regisorilor,dramaturgilor și bine înțeles specatatorilor.

Suntem într-o perioadă mondială critică-a Pandemiei-care aduce zi de zi victime .Dar porțile teatrului ,scena,tinerii dramaturgi,actori și regizori –sunt maeștrii medicinei moderne ,care prin intervențile lor culturale vin să vindece sufletele ,dînd speranță în ziua de mîine. Teatrul Dramatic ,,FANI TARDINI,,din Galați ,în pofida tuturor neajunsurilor ,,A deschis ușa,, -monodrama dramaturgului ANDREI VELEA –scriitor gălățean. A.Velea –scriitor a căror numeroase volume de proză și versuri au apărut în decursul anilor la cele mai prestigioase edituri. Debutul în publicistică la realizat prin publicarea în revista Gălățeană ,,Școala Galatei,, ;primele lucrări în proză au văzut lumina tiparului în revist,,CALIGRAF,, Printre altele voi cita,,,,Plaja de la Vadu,, editura,,Bruner-Timișoara; ,,Orgoliu,,editat la Centrul cultural Dunărea de jos,, Impresionante nu numai în conținut ,dar și prin modul original de a prezenta ,,LUMEA e o pisică jignită,, -poeme;,,Hotel în ATLANTIDA,,apărută în editura,,Fundația culturală Galați. ,,Gimnasul fără plămîni,, -poeme apăute în 2010 sunt impresinante nu numai prin tema lor ,dar și a modului de prezntare-aș putea sublinai,,original,,. Poetu-prozator ANDREI VELEA –la numai 42 de ani a fost răsplătit cu numeroase prestagioase premii .Subliniez în mod special PREMIUL I primit în 2012. Continue reading „Paul LEIBOVICI: UȘA E DESCHISĂ !” →

Mihaela CD: Cioburi de speranță (poesis)

Adoră-mă și-atât !

Adoră-mă și-atât ! Nimic nu-ți cer!

Nu vreau palate, bunuri și speranțe

Vreau dezmierdarea stelelor pe cer

Când norii vin tiptil să se descalțe

Adoră-mă și-n zilele cu soare

Mă prinde-n brațe și mă ține strâns

Să-mi fie orice zi o sărbătoare

Vreau să mă ții așa, să uit de plâns

Adoră-mă atât cât sunt, aici, acum

Căci n-am semnat un pact cu nemurirea

Iubește-mă cât calc pe-al vieții drum

Degeab-ai să-mi regreți apoi murirea

Adoră-mă și astăzi și poimâine

Nu pierde timp cu gânduri în eter

Ne-mbolnăvim de așteptat un ”mâine”

Adoră-mā și-atât! Nimic nu-ți cer!

Cioburi de speranță

Iubește-mă în toamna ce se frânge

Și lasă ca să picure tristețile din noi…

Din stropii cei ce cad ai să poți strânge

Fluvii de iubire care înfruntă vânt și ploi

Căci toamna vieții ce ne bate-n poartă

Dansează decadent în dulcele-i oftat

Ne-ndreaptă spre luminile din soartă

Valsând avid prin al iubirilor păcat

Ne plânge simfonia toamnei în priviri

Și-n suflet ne șoptește o romanță…

Suntem aceeași,… cei din amintiri

Ce suspinăm prin cioburi de speranță…

Negoț cinstit

Vând triste amintiri

Și cumpăr fericire

De-aveți prin istoviri

Prea multă strălucire

Continue reading „Mihaela CD: Cioburi de speranță (poesis)” →