Dunia PĂLĂNGEANU: La Turnul cu ceas

La Turnul cu ceas

 

Ceas de primăvară-
umbre disperate
vise scăpărând
maluri fulgerând
roi de şoapte.

Istrul cu sclipiri –
valuri diamante
pietre amintiri
stele pe zidiri
Turn în noapte.

Pelerin prin ani –
orele furate
zvon de regăsiri
zumzet de lumini
pe o carte.

—————————————————–

Dunia PĂLĂNGEANU – DONARIS

Giurgiu

Din vol. La Turnul cu Ceas/Ed Amurg Sentimental, București

Miriam Nadia DĂBĂU: Atât de târziu…

Atât de târziu…

 

Te-am găsit atât de târziu
printre munții înalți ai sufletului,
Erai singur și pierdut
și sufletul tău cerea apă.

De unde să-ți dau?
Izvoarele sunt departe
Și drumul e greu…
Dacă voi pleca, promite-mi
că nu te pierzi!

Mă gândesc la tine, nu uita!
Îți voi aduce apă,
dar vreau să iubești din nou,
Să cobori din munți…
și să te rogi!

Iubirea mea, privește-n jurul tău,
Am nevoie de tine
într-o lume mizeră…
Și te-am găsit atât de târziu!

———————————–

Miriam Nadia DĂBĂU

(Miriam Miriam)

Paris, Franța

13 aprilie 2019

Mariana GRIGORE: Vis!

Deodată,
am simțit apele curgând prin pântecul imaterial al întrupării
prelingeau crăpături de lacrimi în prăvalul unui tremur de zile fără nopți

Revărsau peste matca ce nu cunoștea începutul,
irosiri
ale eternului într-o căutare telurică de albastru
și rescriau acea eternitate care se îndoia de sensul prea exact al lucrurilor

Când fluidul topea umbra vie a formei
spirala unei falii desprinsă din flamboaiante gânduri,
arunca spre marea de iluzii
țărmul sacerdotal al unei ancore în căutarea apropierii de esență

Lemnul adus la malul apei de focul
ce pârjolea metalul tăierii de pământ
cioplea chipuri după asemănare unei ancestrale axiome scrisă la picior de axis mundi

Dintre stele cu mii de reîntoarceri pe altarul lutului modelat în suflet
ar fi vrut ca tu să mă simți ardere esențială
în cenușa focului tău

Să-ți ating întâia dumnezeire a numărului impar
cu facerea timpului ce se umple cu noi ca să ne întâlnească într-o altă curgere,
clepsidra clipei de destin.

—————————–

Mariana GRIGORE

13 aprilie 2019

Simon JACK: Versuri

Îngândurări

 

îngândurările mele sunt oglinzi paralele
ce se privesc cu ochii vitralilor mate,
peste ochii aceștia stau corbi albi
de nepăsare iernată în glugile
cerurilor ce s-au înecat
in sindrofii astrale,

hipnoză

pe patul de odihnă-n levitare inversă
își duc somnul saltimbanci
deghizați în temniceri,
sunt podeaua zăbrelelor fugii cu două
lacăte prinse la picior,
o îngândurare încă și mai mare
se face tavan deasupra unui colț fără
chenare,

și toți păianjenii din sufletul meu
pornesc în pelerinaj pe drumul din piatră
ce-mi arcuiește o coastă străină
ascunsă de-o mare strigare,
totul e pânză, totu-i fitil de-ngenuncheare
pe prăfuirea unui rug ce arde încă
mocnit, în hemostaze de lemn,
mirosind a carii de-ntrebare.

 

Sinusoidă

 

Oricât aș închina mâna stângă
la mâna dreaptă,
mâna dreaptă la cea stângă
aceeași aripă acelorași umeri înclinați
în raport cu talpa de sub umbra
pendulului uitat prin nepăsarea
gestului,
si un gând are o amiază
o seară are ochiul lui disperat închis
sub geană,
dimineața are rostul ei, îmbăierea aripei
în laptele prins al luminii
când umerii sunt de fapt doi gemeni
cu identități false,

fețele noastre,
a mea în stânga, a ta în dreapta
(sau poate invers! …)
același lut amestecat în țărână cu oase
de vânt,
măști înaintea infinitului ce în raport
cu inima noastră e o sinusoidă
rotundă la capete, pătrată în rând
cu umbra lui Dumnezeu
stând între unghiuri de ape!

————————–

Simon JACK

13 aprilie 2019

Dorel SCHOR: Scufița roșie (repovestită)

Cineva mi-a reproşat că scriu tot felul de poveşti aproape necunoscute, în timp ce chestii absolut celebre, cum ar fi basmul cu Scufiţa Roşie, le las mai la urmă. Ceea ce nu e adevărat. Eu am încercat să fac publică întâmplarea cu fetiţa asta simpatică şi cu lupul, dar am fost mereu întrerupt de diferite persoane.
   – A fost odată o fetiţă care se numea Scufiţa Roşie…, am început eu.
   – De ce, mă rog, roşie…? Înţeleg că nu aveai încotro pe vremea comuniştilor, a precizat un domn din Frontul Unităţii Naţionale. Dar acum avem culorile noastre patriotice. Unde sunt tradiţiile noastre milenare? Simbolurile noastre permanente? Nu s-a mai găsit o culoare locală adecvată pentru o fetiţă şi o scufiţă? Propun…
   – Bine, am acceptat. Într-o zi, mama fetiţei îi spune: „Ţi-am pregătit un coş cu bunătăţi ca să i-l duci bunicii”…Bunica locuia în partea cealaltă a unei păduri, după un deal, într-o căsuţă mică…
   – Halal, m-a apostrofat o doamnă din Organizaţia pentru Respectarea Vârstnicilor. Ce învaţă din fragedă copilărie cititorii acestei naraţiuni? Ce? Că locul unei bunici e cât mai departe de ginere sau de noră, dacă se poate într-un azil sau într-o căsuţă mică, prăpădită, cu igrasie, la dispoziţia bandiţilor, instalatorilor şi violatorilor. Şi un coş cu bunătăţi primea numai de sărbători, de ochii lumii…
   – Nu era nici o sărbătoare, am încercat cu timiditate să iau cuvântul. Era o zi obişnuită, o invitau pe bătrână la masă în fiecare săptămână, dar pentru că tocmai telefonase că nu se simte prea bine… Destul de frumos că nu o uitaseră şi i-au trimis…
   – Evident, i-au trimis… Ce puteau să-i trimită? strigă un domn plinuţ din mişcarea „Să mâncăm sănătos”? Brânzeturi cu lactoză,  carne procesată, mezeluri dubioase, cartofi prăjiţi, scrumbie sărată, ouă cu colesterol? Special ca să-i scurteze speranţa medie de viaţă!
    Nu m-am emoţionat prea tare şi am continuat povestea:
   – Cum mergea alene prin pădure, fetiţa începu să culeagă flori şi rămurele, făcu un buchet mare, risipi o parte pe cărare…
   – Stai! mi-a interzis o voce de stentor. Sau, mai bine zis, opreşte-o pe ea. Fetiţa asta este o adevărată nenorocire. Noi, cei de la Fondul de împădurire ne dăm sufletul şi alte eforturi pentru a crea o opinie de păstrare, de cruţare, de protejare a fiecărei frunze şi flori, a celui mai mic copăcel. Şi vii dumneata cu această poveste imposibilă şi ce le bagi în cap tinerelor elemente care sunt în creştere? Că e voie să rupi, să-ţi faci cheful risipind flori şi rămurele. E antimoral!
   – O.K., am oftat. Important este că la un moment dat a apărut lupul cel rău, s-a apropiat de blânda copilă şi a ademenit-o.
   – Eroare! a greseiat decisiv un tip cu părul vâlvoi. Ca reprezentant al Societăţii pentru protecţia animalelor, vă pot preciza la modul cel mai autorizat că nu lupul este rău, ci omul. Lupul atacă numai pentru a se hrăni, pe când omul ucide din plăcere, precum vânătorii, pescarii,  autorii de romane poliţiste şi măcelarii… Animalele nu ademenesc pe nimeni, în schimb se cunosc cazuri când oamenii, mă iertaţi, nu doresc să intru în amănunte din cauza minorior şi a doamnelor care au plecat…
   – Bine, am acceptat. Deci lupul cel cumsecade a luat-o pe scurtătură, şi-a schimbat vocea şi a cerut bunicii să-i deschidă uşa. „Intră, i-a spus bunica, nu e încuiat”…
   – Foarte greşit! Absolut neindicat! s-a pronunţat reprezentantul Poliţiei. Conform tuturor regulamentelor şi ordonanţelor în vigoare, uşa trebuie zăvorâtă. Verificarea se face prin vizor şi se apasă pe butonul de alarmă în cazul persoanelor neidentificate. Vă rugăm să vă risipiţi imediat, circulaţi pe dreapta, vedeţi-vă de trebă. Dumneata vii cu mine să declari în scris de unde ai scos povestea asta…
   Aşa că de aia am lipsit o vreme. Vă rog să mă scuzaţi…

——————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

10 aprilie 2019

Zenovia PRIBOI: În mine…

În mine…
 

În mine încă mai plutesc miresme din copilărie,
îmi mai miroase-a cozonac, a mere coapte-mi mai adie…
Mai simt acel fior gingaș ce ochii mi-i scălda în rouă,
când nu mă înduram s-adorm în brațe c-o păpușă nouă!

 

În mine încă se aude un cântec dulce de vioară,
nu pot scăpa de amintiri, ce mă ajung, mă înconjoară,
căci practic am rămas copil, stau lângă casa părintească,
tata-i plecat puțin să cânte, la o petrecere cerească!

 

În mine bântuie-ntrebări amestecate cu răspunsuri,
și declarații de iubire ascunse după mici surâsuri!
Aud copiii gângurind, mai apoi „mamă” ei îmi zic,
îmi aud lacrima căzând, în praful ridicat de-un dric…

 

În mine-acum se aud pași, unii ce vin, alții ce pleacă,
și în privirea mea e pace, e-o liniște rece și seacă…
Se mai animă uneori când mai găsește un prilej,
ce-o face viu să strălucească, într-al simțirilor vârtej!

 

În mine încă se aude tristețea ce-a-nvățat să cânte,
n-o pot opri, am încercat, am chemat chiar să mă descânte!
O să trăiesc așa cu ea, ne va fi bine? Cine știe…
În mine încă mai plutesc, miresme din copilărie!

————————

Zenovia PRIBOI

11 aprilie 2019

Elena NEAGU: O să mă cunun cu înstrăinarea

O să mă cunun cu înstrăinarea

                           „Toată viața, inima mea a tânjit după un lucru pe care nu-l pot numi;
                                                                       unii îi spun…fericire.” Andre Breton

 

Mai hoinărim străini de noi
prin poezie,
mai batem câmpii despre ploi,
cireșii-și plâng petalele
horite de furtuni,
mai doare încă, apa ta sălcie,
călcâiul iernii înfipt în noi
și toată neuitarea, genetică
dinspre străbuni.
A strigat prin noi potop
de săptămâni,
soarele e mazilit printre coperți,
beau doar sarea adunată-n pumni,
de la verile pe care nu le ierți
când strigam la capete de rânduri
viforul ce-mi sigila
iubirea-n muguri.
O să mă cunun cu înstrăinarea
și cu rugii murilor de pe poteci,
martori îmi vor fi
doar rănile și zarea,
ca să nu mai poți prin viața mea
să treci .

————————-

Elena NEAGU

Anatol COVALI: De n-aş visa

De n-aş visa

 

De n-aş putea visa ar fi totuna
cu a avea căluş şi-a-mi rupe struna.

Fără de vis
aş fi ca-ntr-un abis

unde n-ar fi nici soarele, nici luna,

ci doar, imens,
un întuneric dens

lipsit de sens şi-amar ca mătrăguna.

Cum aş putea
trăi făr’ de-a visa

că vii şi-atunci când şuieră furtuna

şi că râzând
de straniul meu gând

mă laşi să te zidesc, să-ţi pun cununa

plină de spini
pe care, fără vini,

s-o porţi de dragul meu tu, blânda, buna

ce-n multe-ai fost
desăvârşitul rost,

şi unică-ai rămas întotdeauna.

————————————–

Anatol COVALI

București

12 aprilie 2019

Elena VOLCINSCHI: Amintindu-mi de tata…

AMINTINDU-MI DE TATA…
                                  (In memoriam tatălui meu-Ioan Volcinschi)

 

Încondeia furtuna cu lacrimile calme,
Rânjetul unui soare apatic, veștejit,
Când norii-și împleteau învolburarea-n palme,
Prin stele îndepărtate luna ardea mocnit

Din amintiri, eu încercam, să îl pictez pe tata…
Vroiam să plâng ca norii, dar mă-necam în plâns,
Convulsia tăcerii țâșnise dintr-o dată
Din pieptul meu firav, ce nu se voia-nvins.

Destinul i-a fost frânt în vara lui de jele
Când nu și-a mai rotit, alt cerc peste tulpină,
Doar se usca încet, și se îndoia de șele,
Până s-a prăbușit în neguroasa tină.
……………………………………………………………..
Contur afla-ntunericul cu încheieturi de zid,
Cuprins în adâncimea, unor-nnegrite sfere,
Căderi de aer proaspăt alunecau în vid
Un astru își strălucea… Lumina de Înviere!

—————————————–

Elena VOLCINSCHI

(din vol. ,,La margine de amurg’’, 2014)

 

Anna-Nora ROTARU: Călătorii astrale

CĂLĂTORII ASTRALE…

 

M-am înălțat spre stele prinzând pletele lunii,
De pe pământ în zboruri, pe faldurile nopții,
În urma mea lăsând întunericul genunii
Și pulberea de stele în vidul văgăunii,
Printre nebuloase ciocănind la ușa sorții,
Fugind de umbra morții…

Cu pieptul mă avânt spre talazul de lumină…
Din neguri spațiale prind cometa despletită…
Mă ducă-n loc de taină l-acea sfântă grădină,
Unde-auzi parc-o sonată a sferelor, divină
Și-unde domnește pacea, ca marea liniștită,
Neîncretiță de-o ispită…

E straniu, încremenit-a timpul sau, nenăscut…
Singurătatea-i glacială, sângele-mi un cheag…
E-un loc măreț, plin de sfințenie, necunoscut,
Nu știu de vie sunt, am murit, m-am renăscut,
Nu văd pe nimeni să dea secretul în vileag…
Am ajuns pe ce meleag ?

Plutind ca gândul, ca o taină-n miez de noapte,
Mă las purtată fără teamă pe aripi eoliene…
Ca fulg de nea, silfidă sau miezul unei șoapte,
Spre steaua polară strălucind la miazănoapte
Și, prinzând luminii unda, mă-ntind pe ea alene,
Clipind mărunt din gene…

De sus privesc Pământul, e-atâta de frumos !
De culoare albăstruie, când norii se destrămă…
Îmi vine dorul de întors, e raiul meu cel luminos,
Că-n ochi nu-mi pot reține un zvâcnet lăcrimos…
Văd casa mea parcă, cineva în prag mă cheamă,
Făcând semn cu o năframă…
Parc-aud glasul de mamă…

————————————

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

12 aprilie 2019