Simon JACK: Versuri

Îngândurări

 

îngândurările mele sunt oglinzi paralele
ce se privesc cu ochii vitralilor mate,
peste ochii aceștia stau corbi albi
de nepăsare iernată în glugile
cerurilor ce s-au înecat
in sindrofii astrale,

hipnoză

pe patul de odihnă-n levitare inversă
își duc somnul saltimbanci
deghizați în temniceri,
sunt podeaua zăbrelelor fugii cu două
lacăte prinse la picior,
o îngândurare încă și mai mare
se face tavan deasupra unui colț fără
chenare,

și toți păianjenii din sufletul meu
pornesc în pelerinaj pe drumul din piatră
ce-mi arcuiește o coastă străină
ascunsă de-o mare strigare,
totul e pânză, totu-i fitil de-ngenuncheare
pe prăfuirea unui rug ce arde încă
mocnit, în hemostaze de lemn,
mirosind a carii de-ntrebare.

 

Sinusoidă

 

Oricât aș închina mâna stângă
la mâna dreaptă,
mâna dreaptă la cea stângă
aceeași aripă acelorași umeri înclinați
în raport cu talpa de sub umbra
pendulului uitat prin nepăsarea
gestului,
si un gând are o amiază
o seară are ochiul lui disperat închis
sub geană,
dimineața are rostul ei, îmbăierea aripei
în laptele prins al luminii
când umerii sunt de fapt doi gemeni
cu identități false,

fețele noastre,
a mea în stânga, a ta în dreapta
(sau poate invers! …)
același lut amestecat în țărână cu oase
de vânt,
măști înaintea infinitului ce în raport
cu inima noastră e o sinusoidă
rotundă la capete, pătrată în rând
cu umbra lui Dumnezeu
stând între unghiuri de ape!

————————–

Simon JACK

13 aprilie 2019

Dorel SCHOR: Scufița roșie (repovestită)

Cineva mi-a reproşat că scriu tot felul de poveşti aproape necunoscute, în timp ce chestii absolut celebre, cum ar fi basmul cu Scufiţa Roşie, le las mai la urmă. Ceea ce nu e adevărat. Eu am încercat să fac publică întâmplarea cu fetiţa asta simpatică şi cu lupul, dar am fost mereu întrerupt de diferite persoane.
   – A fost odată o fetiţă care se numea Scufiţa Roşie…, am început eu.
   – De ce, mă rog, roşie…? Înţeleg că nu aveai încotro pe vremea comuniştilor, a precizat un domn din Frontul Unităţii Naţionale. Dar acum avem culorile noastre patriotice. Unde sunt tradiţiile noastre milenare? Simbolurile noastre permanente? Nu s-a mai găsit o culoare locală adecvată pentru o fetiţă şi o scufiţă? Propun…
   – Bine, am acceptat. Într-o zi, mama fetiţei îi spune: „Ţi-am pregătit un coş cu bunătăţi ca să i-l duci bunicii”…Bunica locuia în partea cealaltă a unei păduri, după un deal, într-o căsuţă mică…
   – Halal, m-a apostrofat o doamnă din Organizaţia pentru Respectarea Vârstnicilor. Ce învaţă din fragedă copilărie cititorii acestei naraţiuni? Ce? Că locul unei bunici e cât mai departe de ginere sau de noră, dacă se poate într-un azil sau într-o căsuţă mică, prăpădită, cu igrasie, la dispoziţia bandiţilor, instalatorilor şi violatorilor. Şi un coş cu bunătăţi primea numai de sărbători, de ochii lumii…
   – Nu era nici o sărbătoare, am încercat cu timiditate să iau cuvântul. Era o zi obişnuită, o invitau pe bătrână la masă în fiecare săptămână, dar pentru că tocmai telefonase că nu se simte prea bine… Destul de frumos că nu o uitaseră şi i-au trimis…
   – Evident, i-au trimis… Ce puteau să-i trimită? strigă un domn plinuţ din mişcarea „Să mâncăm sănătos”? Brânzeturi cu lactoză,  carne procesată, mezeluri dubioase, cartofi prăjiţi, scrumbie sărată, ouă cu colesterol? Special ca să-i scurteze speranţa medie de viaţă!
    Nu m-am emoţionat prea tare şi am continuat povestea:
   – Cum mergea alene prin pădure, fetiţa începu să culeagă flori şi rămurele, făcu un buchet mare, risipi o parte pe cărare…
   – Stai! mi-a interzis o voce de stentor. Sau, mai bine zis, opreşte-o pe ea. Fetiţa asta este o adevărată nenorocire. Noi, cei de la Fondul de împădurire ne dăm sufletul şi alte eforturi pentru a crea o opinie de păstrare, de cruţare, de protejare a fiecărei frunze şi flori, a celui mai mic copăcel. Şi vii dumneata cu această poveste imposibilă şi ce le bagi în cap tinerelor elemente care sunt în creştere? Că e voie să rupi, să-ţi faci cheful risipind flori şi rămurele. E antimoral!
   – O.K., am oftat. Important este că la un moment dat a apărut lupul cel rău, s-a apropiat de blânda copilă şi a ademenit-o.
   – Eroare! a greseiat decisiv un tip cu părul vâlvoi. Ca reprezentant al Societăţii pentru protecţia animalelor, vă pot preciza la modul cel mai autorizat că nu lupul este rău, ci omul. Lupul atacă numai pentru a se hrăni, pe când omul ucide din plăcere, precum vânătorii, pescarii,  autorii de romane poliţiste şi măcelarii… Animalele nu ademenesc pe nimeni, în schimb se cunosc cazuri când oamenii, mă iertaţi, nu doresc să intru în amănunte din cauza minorior şi a doamnelor care au plecat…
   – Bine, am acceptat. Deci lupul cel cumsecade a luat-o pe scurtătură, şi-a schimbat vocea şi a cerut bunicii să-i deschidă uşa. „Intră, i-a spus bunica, nu e încuiat”…
   – Foarte greşit! Absolut neindicat! s-a pronunţat reprezentantul Poliţiei. Conform tuturor regulamentelor şi ordonanţelor în vigoare, uşa trebuie zăvorâtă. Verificarea se face prin vizor şi se apasă pe butonul de alarmă în cazul persoanelor neidentificate. Vă rugăm să vă risipiţi imediat, circulaţi pe dreapta, vedeţi-vă de trebă. Dumneata vii cu mine să declari în scris de unde ai scos povestea asta…
   Aşa că de aia am lipsit o vreme. Vă rog să mă scuzaţi…

——————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

10 aprilie 2019

Zenovia PRIBOI: În mine…

În mine…
 

În mine încă mai plutesc miresme din copilărie,
îmi mai miroase-a cozonac, a mere coapte-mi mai adie…
Mai simt acel fior gingaș ce ochii mi-i scălda în rouă,
când nu mă înduram s-adorm în brațe c-o păpușă nouă!

 

În mine încă se aude un cântec dulce de vioară,
nu pot scăpa de amintiri, ce mă ajung, mă înconjoară,
căci practic am rămas copil, stau lângă casa părintească,
tata-i plecat puțin să cânte, la o petrecere cerească!

 

În mine bântuie-ntrebări amestecate cu răspunsuri,
și declarații de iubire ascunse după mici surâsuri!
Aud copiii gângurind, mai apoi „mamă” ei îmi zic,
îmi aud lacrima căzând, în praful ridicat de-un dric…

 

În mine-acum se aud pași, unii ce vin, alții ce pleacă,
și în privirea mea e pace, e-o liniște rece și seacă…
Se mai animă uneori când mai găsește un prilej,
ce-o face viu să strălucească, într-al simțirilor vârtej!

 

În mine încă se aude tristețea ce-a-nvățat să cânte,
n-o pot opri, am încercat, am chemat chiar să mă descânte!
O să trăiesc așa cu ea, ne va fi bine? Cine știe…
În mine încă mai plutesc, miresme din copilărie!

————————

Zenovia PRIBOI

11 aprilie 2019

Elena NEAGU: O să mă cunun cu înstrăinarea

O să mă cunun cu înstrăinarea

                           „Toată viața, inima mea a tânjit după un lucru pe care nu-l pot numi;
                                                                       unii îi spun…fericire.” Andre Breton

 

Mai hoinărim străini de noi
prin poezie,
mai batem câmpii despre ploi,
cireșii-și plâng petalele
horite de furtuni,
mai doare încă, apa ta sălcie,
călcâiul iernii înfipt în noi
și toată neuitarea, genetică
dinspre străbuni.
A strigat prin noi potop
de săptămâni,
soarele e mazilit printre coperți,
beau doar sarea adunată-n pumni,
de la verile pe care nu le ierți
când strigam la capete de rânduri
viforul ce-mi sigila
iubirea-n muguri.
O să mă cunun cu înstrăinarea
și cu rugii murilor de pe poteci,
martori îmi vor fi
doar rănile și zarea,
ca să nu mai poți prin viața mea
să treci .

————————-

Elena NEAGU

Anatol COVALI: De n-aş visa

De n-aş visa

 

De n-aş putea visa ar fi totuna
cu a avea căluş şi-a-mi rupe struna.

Fără de vis
aş fi ca-ntr-un abis

unde n-ar fi nici soarele, nici luna,

ci doar, imens,
un întuneric dens

lipsit de sens şi-amar ca mătrăguna.

Cum aş putea
trăi făr’ de-a visa

că vii şi-atunci când şuieră furtuna

şi că râzând
de straniul meu gând

mă laşi să te zidesc, să-ţi pun cununa

plină de spini
pe care, fără vini,

s-o porţi de dragul meu tu, blânda, buna

ce-n multe-ai fost
desăvârşitul rost,

şi unică-ai rămas întotdeauna.

————————————–

Anatol COVALI

București

12 aprilie 2019

Elena VOLCINSCHI: Amintindu-mi de tata…

AMINTINDU-MI DE TATA…
                                  (In memoriam tatălui meu-Ioan Volcinschi)

 

Încondeia furtuna cu lacrimile calme,
Rânjetul unui soare apatic, veștejit,
Când norii-și împleteau învolburarea-n palme,
Prin stele îndepărtate luna ardea mocnit

Din amintiri, eu încercam, să îl pictez pe tata…
Vroiam să plâng ca norii, dar mă-necam în plâns,
Convulsia tăcerii țâșnise dintr-o dată
Din pieptul meu firav, ce nu se voia-nvins.

Destinul i-a fost frânt în vara lui de jele
Când nu și-a mai rotit, alt cerc peste tulpină,
Doar se usca încet, și se îndoia de șele,
Până s-a prăbușit în neguroasa tină.
……………………………………………………………..
Contur afla-ntunericul cu încheieturi de zid,
Cuprins în adâncimea, unor-nnegrite sfere,
Căderi de aer proaspăt alunecau în vid
Un astru își strălucea… Lumina de Înviere!

—————————————–

Elena VOLCINSCHI

(din vol. ,,La margine de amurg’’, 2014)

 

Anna-Nora ROTARU: Călătorii astrale

CĂLĂTORII ASTRALE…

 

M-am înălțat spre stele prinzând pletele lunii,
De pe pământ în zboruri, pe faldurile nopții,
În urma mea lăsând întunericul genunii
Și pulberea de stele în vidul văgăunii,
Printre nebuloase ciocănind la ușa sorții,
Fugind de umbra morții…

Cu pieptul mă avânt spre talazul de lumină…
Din neguri spațiale prind cometa despletită…
Mă ducă-n loc de taină l-acea sfântă grădină,
Unde-auzi parc-o sonată a sferelor, divină
Și-unde domnește pacea, ca marea liniștită,
Neîncretiță de-o ispită…

E straniu, încremenit-a timpul sau, nenăscut…
Singurătatea-i glacială, sângele-mi un cheag…
E-un loc măreț, plin de sfințenie, necunoscut,
Nu știu de vie sunt, am murit, m-am renăscut,
Nu văd pe nimeni să dea secretul în vileag…
Am ajuns pe ce meleag ?

Plutind ca gândul, ca o taină-n miez de noapte,
Mă las purtată fără teamă pe aripi eoliene…
Ca fulg de nea, silfidă sau miezul unei șoapte,
Spre steaua polară strălucind la miazănoapte
Și, prinzând luminii unda, mă-ntind pe ea alene,
Clipind mărunt din gene…

De sus privesc Pământul, e-atâta de frumos !
De culoare albăstruie, când norii se destrămă…
Îmi vine dorul de întors, e raiul meu cel luminos,
Că-n ochi nu-mi pot reține un zvâcnet lăcrimos…
Văd casa mea parcă, cineva în prag mă cheamă,
Făcând semn cu o năframă…
Parc-aud glasul de mamă…

————————————

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

12 aprilie 2019

Ioan MICLĂU-GEPIANU: Poeme

PROSCHINITARUL DUHULUI MEU

”Spre geana orizontului

mi-am trimis gândul,

să preîntâmpine

plecatul

și sositu-mi

Duh”.

”Văd licărul sfințeniei

în trupul bătrân,

prin copilăria

sufletului de copil”.

 

”Pe muntele Sfântului,

porumbelu-i așezat,

să mijlocească

reîntoarcerea

Îngerului”.

 

”Proschinitarul duhului meu,

dinspre Carpații athonici

primește sfințenia

cugetului

străbun”.

 

”Sunt mulți necăutați”

spune Dosoftei,

”Și stau în colibe

și-au înger

păzitor”.

 

”Din grădină un porumbel

veni pe umărul meu,

avea ochii limpezi,

și-n ei

lacrimi”.

 

I-am mângâiat fruntea,

ardea  încet-încet;

i-am umezit chiar ciocul,

de cântător Poet”.

 

PRIMĂVARĂ, PRIMĂVARĂ!

 

Primăvară, Primăvară,

Tu ne scoți în luncă iară,

Ne întinzi covor de iarbă,

Și pui râul ca să fiarbă!

 

Un izvor l-ai pus să sune,

Cântul cel mai drag din lume,

Mugurii pe crengi crăpară

L-al tău ordin Primăvară!

 

Flori, parfum, cântări, arginturi,

Fac din dealuri labirinturi,

Când un soare lucitor,

L-ai chemat în ajutor!

 

El țesu Natura-n aur,

Cu un ac de meșter faur,

Iar din pântece de glie,

Salți a Firii melodie!

 

Primăvară, Primăvară,

Tu ne scoți în luncă iară,

Cu pluguri și cu semințe,

Și ne-ndemni la biruințe!

 

PERLELE SUNT SCUMPE!

 

Perlele sunt scumpe

Pentru că în ele se topesc

Ființe, vieți ce-n taină-și împietresc

Durerile iubirilor ce cresc!

 

Perlele sunt scumpe

Pentru că-n ele idealuri,

Stratificate de-ale iubirii haruri,

Stau prinse-n lacrimi de mărgeanuri!

 

Perlele sunt scumpe,

Chiar de-s din dulci cuvinte,
Când vor să-ți lumineze cărarea dinainte,

Zidind înțelepciune și o frumoasă minte!

——————————————

Ioan MICLĂU-GEPIANU

Australia

11 aprilie 2019

 

Dorel SCHOR: O sută de dolari (schiță)

– Dragă domnule, dacă matale ai avea cinci minute pentru mine, ți-aș povesti o istorioară adevărată care mi s-a întâmplat chiar mie personal.

– Cu plăcere, domnule Glazpapier. Chiar și zece minute!

Boris Israelovici Glazpapier își suflă nasul într-o batistă enormă, sovietică, ca pentru a-și face curaj

-Am o ruda în Canada. Nu ma întreba exact cum mi-e ruda, că nu știu. Un om foarte cumsecade, ceva mai în vârstă, are un restaurant chinezesc la Montreal. Restauratul se numește Fay-Bysh. De ce? Foarte simplu, pentru că pe el îl cheamă Faibis…. Și într-o zi, cam acum un an, primesc de la unchiul Faibis o sută de dolari. O sută de dolari sunt ceva, nu? Oricând si oriunde, fie criza cât de rea, o sută de dolari rămân o sută de dolari. Ce să-ți spun, ne-am bucurat grozav…

– Înțeleg foarte bine, îl asigur. O sută de dolari sunt…

– Exact! Și atunci îmi spune Liuba, nevasta-mea, de luni de zile  nu mi-am cumpărat o pereche de pantofi mai ca lumea, ce-ar fi să profităm  de ocazie și să mă încalț și eu mai modern, că m-am săturat de sandale marca „Talpa lui Ilici”. Ce puteam să-i spun? Aveam o sută de dolari la care nici nu m-am așteptat, așa că i-am dat pe niște pantofi italienești. Nu trec două zile și vede nevasta-mea la super un serviciu  de cristal. Nici nu știi, îmi zice, de când îmi doresc  eu așa un serviciu  de cristal, ca madam Brodiciche are tot așa unul și-mi scoate sufletul de câte ori vin la ea în fiecare zi. Spun eu, e mai bie sa nu te duci la ea, decât să aruncam banii  pe sticlăria asta  care e bună numai s-o ștergi de praf.  Pe scurt, ca să n-o mai lungim, am adus eu argumente foarte sănătoase și până la urmă am cumpărat serviciul.  Dar nu m-am amărât prea tare, vorba aia, dacă nu primeam o sută de dolari și  primeam cadou un serviciu de cristal, ce era?!

– Calul de dar…

– Exact! Și peste vreo două săptămâni îmi spune Liuba, știi ceva, am o idee. Chiar în clipa când mi-a spus ca are o idee, am simțit asa un junghi ușor în stânga, dar n-am vrut s-o sperii. Tot am primit o sută de dolari la care nu ne-am așteptat, zice ea, ce-ar fi să-mi cumpăr o haina de piele modernă?!

– Înțeleg foarte bine, și-ați cumpărat haina de piele.

– Exact! Dar să știi că nu m-am omorât. Ce era dacă nu primeam cadou o sută de dolari?  Ce era dacă primeam un pachet  cu o haina de piele din Canada? Nu mă bucuram? Mă bucuram, noi să fim sănătoși, alții au necazuri mai mari…

– Ferească Dumnezeu…

– Da, dar nu m-a ferit pentru că după o pauză de, hai să zicem o lună, ce crezi că-mi zice Liuba? Ai văzut ce lănțișor cu diamante are madam Gurnist? Ea își poate permite și noi nu? Vreau și eu așa ceva. Mama dragă, i-am spus, ce rost are să cumperi la fel cu ea?

-Bun argument.

– Te cred. Chiar și Liuba mi-a dat dreptate. Ai dreptate, mi-a spus, noi o să cumpărăm ceva mult mai grozav! Tot am primit o sută de dolari pe daiboje, o s-o înebunim pe madam Gurnist…Așa că am cumpărat un pandantiv cu diamante, de atunci am rămas cu un sughit care ma apucă la serviciu. Și ca sa mă liniștesc, îmi spun: ce era dacă nu primeam cadou o sută de dolari?  Divorțam?  Nu divorțam, cine are acum putere să divorțeze?  Și când gândesc așa, sughițul mă lasă…Acuma, hai să-ți spun sfârșitul. Ieri am primit încă o sută de dolari. Am o mare rugăminte la matale. Eu îi schimb în sekeli israelieni, ți-i dau matale și când  o sa fim împreună cu Goldita, aranjăm noi treaba asta, te rog să-mi împrumuți niște parale, îmi plasezi banii și gata!

– Și la ce o sa ajute?

– Cum la ce? Să știe Goldita ca am datorii pana si la unul ca dumneata, isi mai poate permite s-o faca pe cucoana?

——————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

10 aprilie 2019

Florica PATAN: Poesis

Lupa Exupéry

Ni se părea că totul era static

timpul era o dimensiune observabilă

prin repetiția dimineților cu altă rouă

așezată lacrimă pe suflet

zborul nu-l vedeam, aveam nevoie de

o lupă, aceea a sufletului

– după Exupéry –

dacă vrei pot fi eu lupa ta

eu sunt numai suflet născut pentru

tine, privește-te prin mine și

vezi-te, mă voi strădui, îți spuneam, să respect

voința ta să fiu o oglindă dreaptă

știu

călătoriile tale se termină

în niște spații de nedefinit

te atrage mirajul potențial al unui vortex

ce deschide porțile energetice ale cerurilor

de peste padină

am simțit impulsul acela

am citit despre asta pe undeva

dacă sufletul tău

se poate privi printr-o lupă magică

precum sunt eu

atunci înseamnă

că sufletele noastre sunt simetrice și

noi trăim în aceeași dimensiune

 

Pandantiv

 

îmi pare că

simt semnele scrierii

criptate

de pe tăblițele de la Tărtăria

de-acum opt mii de ani

nu-mi sunt străine…

una dintre ele

a fost dintotdeauna a mea

pe găurica aceea treceam un fir și

mi-o atârnam la gât

microcosm sub raze de lună

pe valea Mureșului –

rostogolire prin ere

scrise pe suflet

 

Pasul Lui

 

În zbor de vultur

pe cerul încrederii noastre

dureri nemărginite și

pericole…

pasul Lui

Continue reading „Florica PATAN: Poesis”