Simfonia iubirii  și Simfonia tristeții sunt două volume de versuri, apărute la Editura „Izvorul cuvântului”, în 2019, semnate de poetul Ștefan Doroftei. Noi ne vom referi la cel de-al doilea volum, Simfonia tristeții. Avem în noi, în sufletul nostru, semințele bucuriei și pe ale tristeții, așa cum și iubirea nu este în altă parte, decât în noi. Aceasta este în fond simfonia existenței noastre, în esența ei, și totuși unică și irepetabilă pentru fiecare…

      *Tematica simfoniei lirice compusă de Ștefan Doroftei
Orice om are propriile lui neliniști, știute sau neștiute de lume. Ștefan Doroftei este și nu este un suflet trist, întrucât, ca orice om, are momentele sale de fericire sau de tristețe. Și tocmai despre acestea din urmă dorește poetul să scrie de această dată, cu teme cuprinse în simfonii de viață: singurătatea, înstrăinarea față de iubire, sentimentul rătăcirii sau durerea, scurgerea timpului, pierderea celor dragi, dorul, starea patriei, vibrații joase sau înalte despre lumea în care trăim, ca reprezentări arhetipale în imaginarul poetic.

Primesc prin eteruri coroane şi jerbe.

Şi timpu-mi se frânge în foşnet de dor

Adun în cuvinte silabe şi verbe

Dar uit a mai plânge, când toate mă dor. (Singur)

     *Portretul liric al Poetului:

       Prin transcendere a realității, Ștefan Doroftei transpune „durere prin durere” și transfigurează propriile momente de neîmplinire sau de refuz al unei societăți bolnave, devenind veritabilă porta-voce a generației sale, de la sfârșitul veacului al XX –lea și început de secol XXI. Tristețile sale sunt de fapt ale veacului, pe care și le asumă în cunoștință de cauză, nefiindu-i străine, ci filtrate prin propria ființă, când eul se percepe „singur în mine pe margini de viață/ sunt mult în puțin, sunt suflet în multe”:

Pierdut-am prea multe în vremuri puţine,

Pierdut-am iubire, părinţi şi amici,

Mă vântur sălbatic prin somn în neştire

Luptând cu durerea şi ani inamici. (Singur)

*

Însângerăm apusul cu flăcări colosale

Sau răsărituri reci la umbră de lumină,

Când respirăm cuvântul din urne abisale

Stafiile în noi, se plimbă fără vină. (Noi poeții)

      Poetul are un parcurs de viață cu toate complexitățile ei, rămânând, în esența sa, un om luminos, căci el conferă tuturor nostalgiilor, neputințelor, durerilor și umbrelor existențiale, mai mult sau mai puțin adânci, calea romantic în esență, modern prin viziunea de profunzime asupra Ființei, Ștefan Doroftei își alege cu grijă registrele în care își exprimă gândurile în transmiterea mesajului său : „Sunt un atom în drum spre nefiinţă/ Pe vorbe-mi pun silabe înstelate”, ființa și dublul său, neființa, pun în relief aspectul binar al structurii umane, cu o construcție complexă : conștient / inconștient ; rațional / irațional ; eul și umbra sa, în sensul dat de Jung etc.

Am roze-n poezii şi meri în floare

Când mă privesc prin primăveri boeme,

Am sânge în cuvinte arzătoare

Când lacrima-mi se scurge prin poeme.(Eu)

     *Compoziția

       Clasic prin formă, cultivând versul lung, dar și versul scurt, năvalnic, romantic prin conținut, cu atenția îndreptată mereu asupra sufletului în care descoperă proiectia realității pe care o trăiește, Ștefan Doroftei este un poet al timpului său, un poet modern prin viziune, aspirații și filozofie de viață. Structural, „Simfonia tristeții” trece, cu abordări vizionare și modulări ale ideii tematice, spre explorări constante a ceea ce este surprinzător. Expoziția, allegro, este lentă, confesivă:

Păşesc prin versul liric cu credinţă

Şi-mi fac din stihuri şi cuvânt palate. (Eu)

 „Simfonia…” urcă acum în mișcări mai vioaie, allegro cu sonorități de sonată:

Furtunile mă caută prin gânduri

Neliniştea mă-ncarcă cu zăpadă (Spre infinit)

 Apoi partea a II-a, andante, nuanțată cu note de dor doinite :

E multă zăpadă pe drumuri de seară

Mi-e frig de chemarea ce-n suflet o-aud,

În gânduri îmi ninge cu mov de vioară

Iar dorul de tine şi-acum mi-este crud. (Mov)

         Partea a III-a, menuet, cu un tempo dansant, vorbim de simfonia muzicală ce l-a inspirat pe Ștefan Doroftei, sugerează caracterul dansului din care provine, „menuetul”, dublat aici de vals sau urmând linii de tango și samba: „Şi-n cirip cu voie bună gându-mi se mai îmblânzeşte” („Rapsodie de primăvară”)
Versurile figurează astfel de amintiri, o subtemă cu variațiuni existențialiste; în final, simfonia prezintă neregularitățile tempoului baroc, precum în simfoniile clasice ale lui Haydn: urcă într-un expresionism vivace, coboară abrupt în fragmentări lirice, pentru a exploda cu accente dramatice în imprecații și maledicțiuni ce impun fabula și pamfletul, ca specii literare. Consonanțele, preludiul sau expoziția, tempoul rapid – lent – rapid/ cu un climat afectiv puternic configurează acest tip de simfonie pe care-l identificăm în Simfonia tristeții. În plus, preocupările pentru culoare în părțile interioare, de dezvoltare, amintesc prin serenitatea și strălucirea expresiei de un Mozart, în muzică. Având în propria structură umană un interes special pentru armonie și forma construcției lirice, ca un veritabil virtuoz din seria melodiștilor, Ștefan Doroftei mizează pe efecte de muzicalitate; în același timp, el este un componist al tristeții. Romantic în conținut, dar și clasic, în expresie, el este preocupat de naturalețea limbajului și puritatea formei, precum un Brahms în simfoniile lui, rămânănd un tradiționalist, dar atent la timpul său și integrează în Simfonia tristeții  viziuni (post)moderniste.                                                                                                                                                                              
Iubitor de poezie și muzică, el are acest har, tot mai rar întâlnit în prezent, configurația unui lirism clasic, armonios, transmiterea mesajului său, de cele mai multe ori confesiv, devenind un semnificant :
Suntem bolnavi de bani şi de putere

Din zori şi până-n noapte bem discursuri,

Dorim doar faimă şi multă avere

Mereu uitând de cei ce cred în visuri.(Suntem bolnavi)

      Simfonia tristeții este un univers liric confesiv – contemplativ, discursiv și vizionar, pe de o parte, și cantabil, cu prozodii perfect armonioase, muzicale, pe de altă parte. Acestea sugerează Continue reading „Elena-Paula PĂȚAN: Ștefan Doroftei, poet al simfoniei inimii (I)” →