Simfonia iubirii și Simfonia tristeții sunt două volume de versuri, apărute la Editura „Izvorul cuvântului”, în 2019, semnate de poetul Ștefan Doroftei. Noi ne vom referi la cel de-al doilea volum, Simfonia tristeții. Avem în noi, în sufletul nostru, semințele bucuriei și pe ale tristeții, așa cum și iubirea nu este în altă parte, decât în noi. Aceasta este în fond simfonia existenței noastre, în esența ei, și totuși unică și irepetabilă pentru fiecare…
*Tematica simfoniei lirice compusă de Ștefan Doroftei
Orice om are propriile lui neliniști, știute sau neștiute de lume. Ștefan Doroftei este și nu este un suflet trist, întrucât, ca orice om, are momentele sale de fericire sau de tristețe. Și tocmai despre acestea din urmă dorește poetul să scrie de această dată, cu teme cuprinse în simfonii de viață: singurătatea, înstrăinarea față de iubire, sentimentul rătăcirii sau durerea, scurgerea timpului, pierderea celor dragi, dorul, starea patriei, vibrații joase sau înalte despre lumea în care trăim, ca reprezentări arhetipale în imaginarul poetic.
Primesc prin eteruri coroane şi jerbe.
Şi timpu-mi se frânge în foşnet de dor
Adun în cuvinte silabe şi verbe
Dar uit a mai plânge, când toate mă dor. (Singur)
*Portretul liric al Poetului:
Prin transcendere a realității, Ștefan Doroftei transpune „durere prin durere” și transfigurează propriile momente de neîmplinire sau de refuz al unei societăți bolnave, devenind veritabilă porta-voce a generației sale, de la sfârșitul veacului al XX –lea și început de secol XXI. Tristețile sale sunt de fapt ale veacului, pe care și le asumă în cunoștință de cauză, nefiindu-i străine, ci filtrate prin propria ființă, când eul se percepe „singur în mine pe margini de viață/ sunt mult în puțin, sunt suflet în multe”:
Pierdut-am prea multe în vremuri puţine,
Pierdut-am iubire, părinţi şi amici,
Mă vântur sălbatic prin somn în neştire
Luptând cu durerea şi ani inamici. (Singur)
*
Însângerăm apusul cu flăcări colosale
Sau răsărituri reci la umbră de lumină,
Când respirăm cuvântul din urne abisale
Stafiile în noi, se plimbă fără vină. (Noi poeții)
Poetul are un parcurs de viață cu toate complexitățile ei, rămânând, în esența sa, un om luminos, căci el conferă tuturor nostalgiilor, neputințelor, durerilor și umbrelor existențiale, mai mult sau mai puțin adânci, calea romantic în esență, modern prin viziunea de profunzime asupra Ființei, Ștefan Doroftei își alege cu grijă registrele în care își exprimă gândurile în transmiterea mesajului său : „Sunt un atom în drum spre nefiinţă/ Pe vorbe-mi pun silabe înstelate”, ființa și dublul său, neființa, pun în relief aspectul binar al structurii umane, cu o construcție complexă : conștient / inconștient ; rațional / irațional ; eul și umbra sa, în sensul dat de Jung etc.
Am roze-n poezii şi meri în floare
Când mă privesc prin primăveri boeme,
Am sânge în cuvinte arzătoare
Când lacrima-mi se scurge prin poeme.(Eu)
*Compoziția
Clasic prin formă, cultivând versul lung, dar și versul scurt, năvalnic, romantic prin conținut, cu atenția îndreptată mereu asupra sufletului în care descoperă proiectia realității pe care o trăiește, Ștefan Doroftei este un poet al timpului său, un poet modern prin viziune, aspirații și filozofie de viață. Structural, „Simfonia tristeții” trece, cu abordări vizionare și modulări ale ideii tematice, spre explorări constante a ceea ce este surprinzător. Expoziția, allegro, este lentă, confesivă:
Păşesc prin versul liric cu credinţă
Şi-mi fac din stihuri şi cuvânt palate. (Eu)
„Simfonia…” urcă acum în mișcări mai vioaie, allegro cu sonorități de sonată:
Furtunile mă caută prin gânduri
Neliniştea mă-ncarcă cu zăpadă (Spre infinit)
Apoi partea a II-a, andante, nuanțată cu note de dor doinite :
E multă zăpadă pe drumuri de seară
Mi-e frig de chemarea ce-n suflet o-aud,
În gânduri îmi ninge cu mov de vioară
Iar dorul de tine şi-acum mi-este crud. (Mov)
Partea a III-a, menuet, cu un tempo dansant, vorbim de simfonia muzicală ce l-a inspirat pe Ștefan Doroftei, sugerează caracterul dansului din care provine, „menuetul”, dublat aici de vals sau urmând linii de tango și samba: „Şi-n cirip cu voie bună gându-mi se mai îmblânzeşte” („Rapsodie de primăvară”)
Versurile figurează astfel de amintiri, o subtemă cu variațiuni existențialiste; în final, simfonia prezintă neregularitățile tempoului baroc, precum în simfoniile clasice ale lui Haydn: urcă într-un expresionism vivace, coboară abrupt în fragmentări lirice, pentru a exploda cu accente dramatice în imprecații și maledicțiuni ce impun fabula și pamfletul, ca specii literare. Consonanțele, preludiul sau expoziția, tempoul rapid – lent – rapid/ cu un climat afectiv puternic configurează acest tip de simfonie pe care-l identificăm în Simfonia tristeții. În plus, preocupările pentru culoare în părțile interioare, de dezvoltare, amintesc prin serenitatea și strălucirea expresiei de un Mozart, în muzică. Având în propria structură umană un interes special pentru armonie și forma construcției lirice, ca un veritabil virtuoz din seria melodiștilor, Ștefan Doroftei mizează pe efecte de muzicalitate; în același timp, el este un componist al tristeții. Romantic în conținut, dar și clasic, în expresie, el este preocupat de naturalețea limbajului și puritatea formei, precum un Brahms în simfoniile lui, rămânănd un tradiționalist, dar atent la timpul său și integrează în Simfonia tristeții viziuni (post)moderniste.
Iubitor de poezie și muzică, el are acest har, tot mai rar întâlnit în prezent, configurația unui lirism clasic, armonios, transmiterea mesajului său, de cele mai multe ori confesiv, devenind un semnificant :
Suntem bolnavi de bani şi de putere
Din zori şi până-n noapte bem discursuri,
Dorim doar faimă şi multă avere
Mereu uitând de cei ce cred în visuri.(Suntem bolnavi)
Simfonia tristeții este un univers liric confesiv – contemplativ, discursiv și vizionar, pe de o parte, și cantabil, cu prozodii perfect armonioase, muzicale, pe de altă parte. Acestea sugerează aspirația Eului spre absolut, acolo unde se regăsesc perfecțiuni și echilibre paradisiace. Imaginarul poetic, perceput ca substanță a realității, la nivel mental și afectiv, este măsura subiectivismului, dar și a viziunii realiste asupra lumii, cu tensiunile și contrastele ei simfonice, în egală măsură.
*Mesajul poetic
Tristețea este urmare a neputinței noastre de a ne manifesta liber și complet, într-un context dat, favorabil sau nu, iar mesajul poetului Ștefan Doroftei în „Simfonia tristeții” este de ieșire din această angoasă a lumii actuale prin poezie. În raport cu lumile ancestrale, confortul exterior nu poate compensa frământările interioare. Poezia lui Ștefan Doroftei este o proiecție a suferinței din sufletul însingurat pe fondul realității prezente, a incertitudinilor și neîmplinirilor; nici o societate nu a fost capabilă să desființeze tristețea oamenilor; nici un sistem politic nu ne-a putut scăpa de durerea de a trăi, de frica noastră de moarte și setea de setea absolut. Condiția umană este cea care ne îndreaptă spre condiția socială și nu invers. (cf. Eugene Ionesco)
*Stilul
Poetul are la îndemână, în Simfonia tristeții, metafora, simbolul, antiteza, comparația și tot arsenalul imaginar de construcție a unei lumi care nu dezolează, ci înaripează spiritul nostru, însetat de zbor în nemărginire. Ca un veritabil muzician, dar și pictor în același timp, poetul figurează propriul eu, potrivit conștiinței poetice, în tablouri autentice ale lumii sale interioare, dar și sociale. Avem sentimentul trecerii, când al tăcerii și al nevăzutelor abisale, când al esențelor păstrate în sufletul izbăvit, ce interiorizează realitatea și o transfigurează într-o lume suportabilă, conferindu-i strălucirea speranței, substanță și forță a viziunii. Poetul se percepe într-un onirism al poveștilor vechi, un „prinț trubadur” ce scrie „un regal de versuri” iubitei, al cărei portret poetic are frumusețea și autenticitatea zeițelor.
Muzica este poezia sufletului și poezia este muzica lui. Nu există muzică în afara poeziei, nici poezie în afara muzicii. Iar Ștefan Doroftei este poetul care își cântă bucuria sau amarul, speranțele sau neputințele lumii în versuri cantabile, armonioase ori vijelioase, ceea ce ne oferă spre lectură este sunetul pur al versului său pus în simfonie de toamnă, „îmbrăcată în nori” sau de primăvară, cu meri în floare. Ascultăm un sunet despre zile sau nopți, clipe ori infinit de timp. Toate instrumentele sale stilistice – metafore, simboluri edificatoare, antiteze sau paralelisme, epitete morale etc. dau forță expresiei și susțin ideea ce urcă octave formând torente lirice pe care gândul le percepe înmărmurit. Este plânsul unui poet pe scările lumii pe care n-o mai înțelege, tonalitățile sale vivace intră în corul mai mare al neamului său, în care el este vioara întâi.
*
Ștefan Doroftei, Simfonia tristeții (218 pagini), Editura „Izvorul Cuvântului”, 2019, cu o prefață de Elena – Paula Pățan, coperta – grafician Mihai Cătrună.
–––––––––
Elena-Paula PĂȚAN