„Frumuseţea va salva lumea” (Dostoievski)

O călătorie, de-o zi. La munte. Natura oferă un regal de forme, culori, sunete şi miresme. Lumină diafană. Tânărul astru diurn al dimineţii stă cocoţat pe creasta încă înzăpezită a muntelui. Răsare şi creşte încet, în ritmul ADN-ului înscris de Creator în fiinţa sa, pictând cerul într-un roşu vermillon, amestecat cu galben şi roz.

Suntem parte dintr-un uriaş tablou realizat de cel mai talentat dintre Maeştri. Participăm la un spectacol grandios. Orchestra simfonică dirijată cu artă de bagheta unui Dirijor invizibil. Un cor pe mai multe voci interpretează Arii de Verdi. Anume să ne trezească sublime emoţii. Simţim din plin măreţia Creaţiei. Asemenea copiilor, rămânem uimiţi. Adevărat Miracol.

Plimbare inocentă printre copacii înalţi, îmbrăţişaţi de muşchiul verde care-i susţine în orice împrejurare. Iarba aşternută la picioarele noastre cu smerenie. În fiecare picătură de rouă aflată pe frunzele ei se reflectă un strop de soare, de lumină.

Torente de apă într-o linişte şi curgere continuă. Ce contează că din loc în loc mai bolboroseşte. Aceste note înalte îi dă prestanţă şi măreţie. Asemenea timpului lin curgător, cu sincope şi strâmtorări vremelnice. Apa râului de munte, discret şi fără rezistenţă pătrunde în colţurile şi cotiturile stâncilor, curăţindu-le şi sfinţindu-le. Aşa cum timpul ne curăţă pe noi de gânduri şi simţiri neprielnice. Toate trecătoare. Ca şi copacii, toamna goi de frunze, şi noi uneori complet goi lăuntric şi totuşi plini de speranţă. Asta dacă ne dorim acest lucru, altfel vom fi încovoiaţi de uraganul lumii acesteia.

În susul văi, o cascadă mai zgomotoasă ca oricând. Îşi etalează firea. Nu ostentativ, nu strident, ci cu eleganţă. Amplifică frumuseţea incredibilă a decorului. Un pigment dantelat şi spumos în arealul de vis. Ce frumos coboară! Câtă smerenie! Şi nu-şi pierde din frumuseţe. Dimpotrivă, şi-o sporeşte şi o dăruieşte pădurii, pământului, cerului şi nouă celor care trecem pe-aici. Plantele înalte cu tija dreaptă şi cu o coroană de flori albe cu nuanţe rozalii se leagănă, alintându-se alături de frunzele care freamătă şi dansează într-o adiere de vânt. Un adevărat spectacol imprimat pe pelicula cascadei. De-o parte şi de alta, brazii se iţesc precum nişte copilandri. Şi ce dacă sunt seculari? Nu se ruşinează de vâsta pe care o au, ci mândri îşi poartă inelele depozitate cu grijă în trupul zvelt. Îşi oglindesc coroana plină de bijuteriile dăruite de Domnul în torentul apei. Îşi împletesc visele şi îşi împlinesc destinul. Aşa le-a fost dat. Să meargă împreună ca fraţii şi să se iubească unii pe alţii. Împart bucuria şi necazul de multă vreme. Mereu învingători. E adevărat, până când oamenii şi-au pierdut blândeţea şi bunătatea. Şi s-au transformat în cozi de topor. Nu toţi, încă. Speranţa nu se lasă doborâtă de lama ascuţită, mânuită cu viclenie de trădătorul de ţară şi neam.

Trec minute, trec ore de admiraţie. Treptat lumina este diferită. Pe măsură ce drumul se-avântă spre vârful muntelui, devine mai clară, fără umbre. Pe urcuşul abrupt totul pare mai blând, mai înălţător şi mai adânc. Efortul nostru mai mare, dar merită. Străbătut drumul cu râvnă şi nădejdea că acolo sus este mai bine şi frumos. Aerul mai ozonat, privelişti încântătoare. O grădină a raiului. Totul devine mai viu. Până şi umbrele copacilor se sprijină unele pe altele şi împreună-s mai vizibile şi ne apără de razele soarelul din ce în ce mai aurii şi mai puternice.

În această călătorie, ochii noştri n-au văzut nimic murdar şi urât. Or fi fost şi ciuperci otrăvitoare, şi urzici care pişcă, arbuşti care înţeapă, insecte periculoase şi animale fioroase… Dumnezeu cu ele! Acum şi cu alte ocazii am înţeles pe deplin ceea ce a vrut să spună poetul român-basarabean, Grigore Vieru: „Nu sunt atâţia ochi pe pământ câtă frumuseţe în jur.”

Revin în lume. Alături de semeni. Tentaţi peste măsură, cu ştiinţă şi fără ştiinţă să ne „îngropăm” în griji şi în nimicuri care seamănă doar răul şi urâtul. Şi doar pe acestea le vedem. Ba mai mult, vedem frumosul urât şi urâtul frumos. Se spune că Iisus mergea cu ucenicii pe un drum şi întâlni un câine mort. Ucenicii l-au ocolit şi unul dintre ei spune: „Ce urât miroase!” Mântuitorul adaugă: „Da, dar are ochii atât de frumoşi!”. Câtă curăţie sufletească! Divin!
Oare când vom învăţa să vedem frumosul? Să luăm aminte şi la îndemnul: „Lăsaţi frumuseţea să vă pătrundă… Oriunde vă aflaţi, mai întâi priviţi, bucuraţi-vă de ceea ce vedeţi, apoi priviţi din nou.“ (John Barrett) Şi pentru că nu vedem frumosul, uităm să fim blânzi şi buni. Suntem ca nişte măgari care preferă paiele în locul ierbii crude, mult hrănitoare. Fără să conştientizăm că astfel mergem spre nefericire. Sfârşim prin a fi obosiţi, fără putere şi bolnavi de necurăţire.

Ne străduim să ne curăţim casa, hainele, trupul, însă nu şi sufletul. Interiorul, intimitatea sunt neglijate. Uităm că doar într-o inimă curată încape frumosul, binele, blândeţea, armonia, iubirea… Nu încape nimic murdar şi urât, decăzut şi desfrânat. Pentru că „Ceea ce este bun trebuie să fie, cu siguranţă, şi frumos“, ne spune gânditorul grec Socrate”.

Gândurile, cuvintele şi faptele au formă, culoare şi lumină. Depinde de noi în ce proporţii le combinăm în lentila microscopului sufletului cu care privim. Dumnezeu ne dă libertatea să alegem cum privim lucrurile. Ne priveşte direct şi personal cum alegem unghiul din care ne uităm şi modul în care vedem. Nu există decât două alternative: prin ochii lui Hristos sau prin ochelarii de cal, strâmţi şi deformaţi ai lumii şi trupului trecător. Şi atunci când nu vedem bine, rătăcim calea. Umblăm prin buruieni şi bălării, prin mocirla păcatului. Acolo se nasc şi colcăie gândurile, poftele şi imaginaţia noastră mult prea des grosolană, întunecată. În loc să adunăm mărgăritare, culegem spini, apoi ne plângem că suntem răniţi. Şi din păcate, întotdeauna învinuim pe alţi.

Cosmos, tradus din limba greacă veche înseamnă frumuseţe. Am găsit undeva scris că în unele scrieri mai vechi, Dumnezeu nu este numit pur şi simplu Creator al cerului şi al pământului, ci Poet al cerului şi al pământului. Cel ce a scris această poezie, cel ce a creat acest mirific cosmos al perfecţiunii a iubit omul. Totul a fost creat din iubire spre bucuria omului. Să ne bucurăm de tot ceea ce este frumos şi curat în această lume. Pentru că între creaturile Celui ce a zidit există o interacţiune, fiecare cu rolul său. În aceasta constă bunătatea şi înţelepciunea Creatorului frumuseţii.
Viaţa este o clipă înaintea intrării în veşnicie. O oportunitate generoasă prin care să cunoaştem binele şi frumosul, să avem buna voinţă măcar să încercăm să experimentăm şi să trăim frumuseţea vieţii. Mulţi dintre noi eşuăm, alţii o gustă. Sunt binecuvântaţi.

Din punctul de vedere al Filocaliei, frumosul întruchipează frumuseţea spiritului care răspunde chemării divine. Frumosul are menirea de a preface, de a înnobila. Să ne gândim la Schimbarea la faţă de pe Muntele Tabor. Ucenicii au urcat pe munte şi au privit chipul Mântuitorului în slavă. Duhul frumuseţii luminează şi transfigurează. Este armonie. Să mulţumim Domnului pentru acest dar. Şi să ne rugăm să nu cădem din această minunare. Când nu o mai sesizăm, când nu ne mai uimim de frumuseţe, când nu mai simţim că ne hrăneşte, indiferent de vreme şi vremuri, ne cuprinde urâtul, banalul, plictisul, rutina. Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Cu inocență spre frumusețe” →