Neobosita scriitoare și jurnalista Veronica Balaj de această dată prezintă publicului cititor o lucrare cu totul deosebită și anume: despre schimbările cu caracter deprimant parvenite brusc în viața omenirii, fiind vorba despre pandemia Covid-19. Apărut la Editura Castrum de Thymes din Timișoara, în colecția Corindon (colecțiune înființată odată cu editarea acestui volum), 2021, pagini 187, romanul-jurnal se întitulează „Tatuaj interior”. Prin titlul cărții descifrăm o stare de lucruri care emană de la sine înțelesul cuprinsului, acesta înregistrând întreaga complexitate a evenimentelor nespus de triste ce au avut loc în viața tuturor țărilor de pe mapamond în perioada pandemiei recente, accentele centrându-se pe condiția emoțională, demoralizată și înfricoșată a omului în situații de izolare și singurătate totală; nemaivorbind de acele persoane care au trecut prin această boală teribilă și, spre fericire, în cele din urmă au supraviețuit. Drept urmare, întâmplări nefericite/ cumplite pentru deceniul doi al secolului trei.

Acțiunea romanului, plasându-se în limitele de timp 23 februarie 2020 și 12 decembrie 2020, ilustrează perioada în care omenirea s-a aflat sub un zbucium emoțional continuu, sub o grea încercare de a face față lucrurilor împotriva unei epidemii globale – forța interioară a individului fiind încolăcită și dependentă de o aventură a sorții, care le-a minimalizat activitatea profesională și mersul normal al vieții cotidiene; cu atât mai mult că în aceste condiții mulți angajați și-au pierdut locurile de muncă – o componentă foarte dureroasă. Astfel viața umană s-a împotmolit între pereții cugetărilor și al frământărilor, iar timpul devenea tot mai stresant în spațiul său lăuntric. După cum înregistrează autoarea cărții, manifestările existențiale se înrolau prin „Încordarea corpurilor”, „Imaginația ce dormitează cu aripile  strânse”, prin „Scapără clipa când trece prin mine”/ „Întrebarea și o subtilă neliniște se încolăcește peste întunericul nopții”. Între aceste exteriorizări și sentimente scriitoarea Veronica Balaj plăsmuiește acea imagine literară ce corespunde realității, existența efectivă având tangență cu noua orânduială publică, sanitară, economică, culturală etc. În rezultat, totul devine o istorisire reală despre lumea care se confruntă cu supraviețuirea, aceasta înțelegînd că noul stil de viață trebuie acceptat.

Cu o structură bine definită, romanul-jurnal „Tatuaj interior” cuprinde diversitatea întâmplărilor ce s-au produc în viața omului din cauza pandemiei Covid-19. Un jurnal care marchează, precum un tatuaj, anumite zile trăite în alt mod de întreaga omenire. Acțiunile se desfășoară în cadrul mapamondului, cât și cu referire la viața privată și stările emoționale ale unor indivizi și, nu în ultimul rând, ale autoarei, unde totul este pus sub un experiment vital, sub o tentativă de a suporta necazul instaurat, respectivul fiind sosit în astă lume, posibil, în mod intenționat, după cum argumentează Veronica Balaj: „ȘTIRI EXTERNE. Britanicii și belgienii au refuzat să intre în China. Cetățenii altor țări importante de pe glob au, la fel, restricții… Wuhan. În 2014, s-a terminat aici construcția unui laborator de nivel 4, autorizat să manipuleze viruși letali pentru om… Toate acestea mă bulversează. La ce le vor fi trebuind oamenilor iubitori de viață, viruși letali? Creați special să distrugă alți semeni??! Mă depășește înțelegerea unei asemenea ipoteze.” (vezi „Teorii, Motivații, Argumentări. 27 februarie, același an”). În termeni calendaristici, peisajul interior al unei lumi speriate și intimidate este văzut din unghiul întunericului, impasul moralizator devenind tot mai traumatic. Disperarea umană persistă în tot ceea ce mișcă și staționează, dăinuiește în tot ceea ce se numește teamă – o stare de neliniște sufletească cauzată de un pericol mortal, unde chiar și în privirea primăverii totul se pierde fără nicio umbră. La astfel de fenomene distinsa scriitoare relatează lucrurile în mod metaforic-fabulos: „Îmi vine să cred că sunt pe un tărâm invadat de monștri care suflă pe nări duhoarea fricii”; însă sentimentul pentru sărbătoarea românilor „Mărțișorul”, marcată odată cu sosirea primăverii, este descris sub o imagine de-a dreptul melancolică: „Mărțișorul, sărbătoarea primăverii la noi, a ajuns scofâlcită, pipernicită de frig și temere,  stă la un colț de stradă. Se mai mută de colo, colo. Atât. Mărțișoarele sunt fragile, fără strălucire ca altă dată. Cavalerismul bărbaților s-a topit și el printre degetele  fricii.” (v. „Falșii talanți ai primăverii. 1 martie 2020”). Înregistrările jurnaliere cu toate evenimentele se produc sub cupola unor condiții de viață limitate, intensitatea dramatismului rămânând singurul mijloc prin care se poate exista.

Istorisirile redate în volumul Tatuaj interior, de faimoasa scriitoare Veronica Balaj, sunt lucruri cu adevărat foarte interesante care transmit mesajul alarmant despre noua ordine mondială în legătură cu pandemia stabilită în întreaga lume. Așa fiind, autoarei îi reușește de minune să transmită alocuțiunea narativă în proză, deconspirând cu multă claritare, precizie și cercetare analitică comportamentul uman, faptele și acțiunile acestuia în vremuri de grea cumpănă. Între aceste circumstanțe se regăsește și însuși autorul în calitate de spectator, dar și în calitate de actor al spectacolului ce s-a derulat pe parcursul celor zece luni din anul 2020. În această reprezentație teatrală se încadrează diverse roluri, partitura scenică revenind mai multor personaje, dar și întregului public – figura umană reprezentând nucleul tuturor întâmplărilor din perioada susmenționată. Fragmentele succesive ale romanului-jurnal înregistrează zeci de titluri expresive precum „Cercul cotidian”, „În camuflajul poveștilor”, „Duminica și-n restul zilelor port masca bleu”, „Erori… precauții… dispute”, „Între terapie și donații”, „Măști și singurătate în diferite culori”, „Filozofia clipei”, „Iubire și sfinți în pandemie”, „Complicități la speranță”, „Semnul focului nemeritat”, „Viața online”, altele – , în respectivele tabloul existențial fiind redat prin realitatea care a dominat și supus lumea la mari încercări, experimentându-le trăirea prin mijlocirea tatuajului interior, în cele din urmă identificând și recunoașterea de sine în condiții restrânse de viață. O asemenea situație socială cu modificări esențiale în comportamentul uman se suprapune și în relațiile de cuplu, în cazul celor înregistrate de autoare este vorba de doi tineri îndrăgostiți care își urmează calea vieții prin ipostaze și situații nedorite, aceștea fiind nevoiți să accepte un mod de prietenie amoroasă de la distanță, respectiva abordare impunându-se prin restricțiile impuse de pandemia în cauză, drept urmare izolarea la domiciliu fiind măsura cu caracter profilactic, iar legătura între personaje având loc prin intermediul internetului și  telecomunicației, astfel invocându-se: „Oare-i vom mai recunoaște când va fi să fie revederea? Iubirea noastră pământească nu le este nici apă. Nici drum. Nici foc. Nici ardere, căldură sau extaz. Nimic. Trăim într-o covârșitoare stare de alertă. Ne apărăm într-o tranșee imaginară, construită de fiecare dintre noi” (vezi: „Singurătatea cu dublu sens”).

Așadar, lucrarea Tatuaj interior, realizată de talentata scriitoare Veronica Balaj, este o istorisire reală despre cele întâmplate de la începutul pandemiei Covid-19, evenimentele armonizându-se cu mediul înconjurător, cu acțiunile dramatice ce se desfășoară în cadrul sistemelor naționale de sănătate, cu trăirile sufletești ale omenirii care este încadrată la direct în acest val al tragismului instaurat. Autoarea caută explicații la acțiunile ce au avut loc, astfel angajându-se să informeze cititorul despre cum individul în vremuri de grea cumpănă se adaptează voluntar și involuntar la condițiile limitate de viață, în deosebi despre faptul cum în asemenea situații acestuia îi este afectată starea emoțională. O lucrare cu adevărat demnă de atențieși necesară publicului cititor, care neapărat ar trebui să reprezinte și evenimentul editorial de mare importanță – Veronica Balaj fiind scriitoarea și jurnalista de o valoare aparte în cultura și literatura națională română.

Galina MARTEA

Cu o impunătoare carte de vizită, scriitorul Ionuț Țene de această dată se prezintă în fața cititorului cu un nou volum de versuri „Solitudini”, cu un subtitlu „100 de poezii”, apărut la Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2021, pagini 131, prefață realizată de Constantin Cubleșan (scriitor, critic și istoric literar, prozator, dramaturg, poet).

Foarte activ în producerea de valori culturale și estetice, cu prioritate prin punerea în lumină a producției literare de diverse genuri – poezie, proză, eseu, publicistică, știința istoriei – , în ansamblu, Ionuț Țene își exprimă mesajul artistic prin imagini expresive, pline de sens, pline de farmec scriitoricesc ce emană numai încântare și frumusețe autentică.

Scriitorul și istoricul clujean, născut la 23 februarie 1972, în orașul Drăgăşani, județul Vâlcea, de-a lungul timpului a adunat în palmaresul său literar și științific lucrări de mare valoare, care s-au remarcat prin conținuturi calitative și inovative, având esență de fond în cultura națională română.

Astfel vorbind, în literatura română este prezent un scriitor matur care demonstrează aptitudini reale în arta scrisului, climatul intelectual fiind format din studii universitare (Facultatea de Istorie a Universităţii Babeş-Bolyai, licenţiat în 1995), studii de masterat (Master în Istoria Contemporană şi Relaţii Internaţionale, aceeași universitate, 1996), studii de masterat cu dublă specializare (Master în Dreptul Muncii, Universitatea Bogdan Vodă, Cluj-Napoca, 2010), studii de doctorat (Doctor în Istorie, Universitatea Babeş-Bolyai, 2008), precum și multe alte calificări în diverse domenii sociale.

Pe lângă activitatea științifică, cu precădere în domeniul istoriei, Ionuț Țene este un minunat și talentat scriitor și în domeniul literaturii, acumulând în realizările sale mai mult de 20 de volume de versuri, eseuri, publicistică, aprecieri critice: „Bal ca-n iad” (versuri, 1993), „Roşi de lună” (versuri, 1997), „De izvoare” (versuri, 1999), „Manifestaţii studenţeşti anticomuniste la Cluj în 1946” (istorie, 1999), „Suflet dac” (versuri, 2001), „Reflecţii critice despre o Teologie a Istoriei” (istorie, 2001), „Capitala în Ardeal” (eseuri, 2002), „Cronici de istorie românească” (eseu istoric, 2003), „Poezia noastră cea de toate zilele” (critică literară, 2004), „Viaţa mea, clipele” (versuri, 2007), „Clujul Universitar, 1944 – 1948” (2008), „Biografii Universitare Clujene. Mărturii orale” (2013), „Contra Curentului” (2015), „Valeriu Gafencu. O biografie teologică a Sfântului Închisorilor” (2016), „Ridurile pietrei” (2018), „Solitudini” (versuri, 2021), altele.

Ca urmare, despre creația literară a domnului Ionuț Țene au scris și s-au pronunțat mulți critici literari și personalități eminente din cultura română, unul dintre ei fiind scriitorul și criticul Ion Cristofor care spune: „Ionuț Țene este un apostol al poeziei postdecembriste”. Deci, în circuitul public românesc sunt prezente lucrări remarcabile în versuri, proză, eseistică, critică literară, iar autorul acestora fiind Ionuț Țene – poet, eseist, publicist, prozator, critic literar, istoric și, nu în ultimul rând, inspector superior în cadrul Serviciului Învăţământ, Cultură, Culte al Primăriei municipiului Cluj-Napoca; director editorial, NapocaNews.ro; redactor-colaborator Jurnalul Românesc din Viena; preşedintele Fundaţiei Culturale Sarmisegetuza din anul 1997; membru fondator al Ligii Scriitorilor din România, 2006 etc.

Referindu-ne la volumul de față „Solitudini” – 100 de poezii” vom scoate în evidență faptul că avem de-a face cu un scriitor-poet de o mare sensibilitate – intensitatea afectivă, emotivitatea și multe alte însușiri de excepție specifice autorului se perindă prin capacitatea expresivă în a transmite și a provoca intens emoția artistică sau, mai bine zis, receptivitatea literar-artistică.

Este ceva uimitor în acest sens, respectiva abordare văzându-se prin „În ziua de azi oamenii nu se mai văd/ Și nu se ating/ Acum clipele închid ochii pe stradă/ Iar întunericul flămând aleargă ca leul în junglă/ Să înghită păcatul care eliberează/ Doar această zi fără mâine şi ieri/ Fără o frângere de pâine și pahar cu vin la cină” (Înșelare); însă perceperea asupra fenomenelor ce aparțin existenței umane din acest univers este o viziune plină de sensibilitate accentuată asupra lumii pământești prin intermediul căreia se resimt și se desprind constant stările sufletești ale autorului, în centrul subiectelor fiind în mod prioritar suferința și îndurarea sufletească, dar și indolența semenului său „Poate într-o zi am să zbor doar cu aripa frântă/ În văzduh va rămâne amintirea păsării/ Și aripa care mângâie cerul până la asfințit/ Poate nu va mai fi atunci izvorul de aer// Noaptea înnebunită de singurătate/ Va spăla pe față oglindirea stelelor din fântâni/ Și oamenii vor căuta doar acea măiastră/ Care nu va fi descoperită” (Niciodată).

Cu un impuls divin și o inteligență aparte, poetul Ionuț Țene are un mare spirit de imaginație, în cele din urmă având capacitatea de a reda cu multă iscusință mesajul artistic printr-o formă concretă, evident, reprezentând un conținut literar arhiplin de sentimente inocente față de băștinașii săi, ținutul natal, univers, față de tot ceea ce este firesc în viața pământească și propriu omului din astă lume: „Un colț de rai este acolo/ Unde se apune în genunchi/ Și soarele se închină/ E răsăritul acestui pământ/ Plămădit de rugăciuni și mori/ Care macină lacrimi/ Care coboară zborul măiastrei lui Brâncuși/ Unde firele de iarbă dansează înnebunite/ Ciocârlia pe rapsodia lui Enescu/ Iar cerul paște urmele pașilor Mioriței” (Colț de rai).

Pe lângă meditațiile pline de zbucium și încordare pentru epoca și timpul necăjit, pentru omul și societatea acestuia care sunt mereu în decădere, pentru idealuri și năzuințe existente și inexistente, poetul prin arta cuvântului dorește să fie transferat și în limitele tăcerii și a singurătății, a liniștii și a împăcărilor sufletești, astfel declarând credință deplină în tot ceea ce este divin și sublim: „Ești singur cu singurătatea/ Și nimeni nu bate la ușă/ Doar vorbele/ Se reîntorc tăcerile aspre/ Și lacrimile nu mai dor/ Și aerul se aude cum se frânge-n dor/ În trup de flori ce ofilesc durerea/ Și depărtarea picură clipe de vis/ Dintr-un robinet de mult închis” (Însingurare).

Aceste lucruri despre autorul cărții le menționează și Constantin Cubleșan, care scrie astfel: „Viziunile sale sunt nu atât sumbre, cât mai ales marcate frisonat într-o atitudine a decepției și a lamentoului singurătății ori a însingurării: „Traversează orașul noaptea sălcie/ Singurătatea cântă undeva departe/ Undeva se aude cum rupe acordeonul/ Inima din oamenii străzii sau poate/ Lacrima iubirii căzute pe asfaltul de catifea” (Orașul alb).

Creația poetică a domnului Ionuț Țene este o construcție perfectă despre viața lumească cu toate subtilitățile și preocupările ei existențiale; despre realități umane, dar și imaginare ce sunt corelate prin conținuturi spirituale și materiale, corespunzător fiind desemnată structura internă și externă a unui subiect sau a unui proces vital. Urmărind cu multă atenție mijloacele de expresie pe care le aplică autorul, remarcăm că acestuia îi reușește foarte bine să pătrundă în cadrul tuturor acțiunilor și întâmplărilor care se vor istorisite.

După cum ne mărturisește prefațatorul cărții Constantin Cubleșan „Volumul Solitudini, datorat lui Ionuț Țene, impune în peisajul literar clujean, și nu numai, un poet matur, cu o voce distinctă în galeria poeților generației sale, marcat profund de actualitatea timpului său căruia îi dedică emoționante versuri de o sinceritate frapantă” – , la rândul nostru putem confirma că poetica lui Ionuț Țene din volumul „Solitudini” se axează pe factorul uman al existenței, mesajul având o intensă vibrație sufletească ce se asociază și se încadrează atât în limitele comunicărilor științifice și folosofice; cât și în limitele unor cercetări de cugetare metafizică sau cosmologică, care definesc conținutul lumii înconjurătoare prin natură și cu prezența puterii divine, spiritului, nemuririi.

Galina MARTEA

Galina MARTEA

Cine să dezvolte cultura națională?

Referindu-ne la termenul cultură înțelegem că este vorba de existența umană prin intermediul
căreia se prezintă manifestările și activitatea cotidiană a individului. Moștenită din strămoșii noștri,
cultura are la bază obiceiuri și tradiții, moduri de comunicare, forme specifice scrisului și vorbirii,
valori naționale, etc., respectivele toate încadrându-se în disciplina sau definiția culturii.

Cu rădăcini
universale, cultura, în esență, cuprinde totalitatea valorilor materiale și spirituale necesare omului,
necesare unui popor în existența de zi cu zi. Lucruri prețioase care trebuiesc menținute și apreciate la
justa valoare de către individ, dar, în același timp, dezvoltate continuu în pas cu lumea modernă
civilizată. Astfel, prin procesul de dezvoltare a omului se modifică evolutiv cultura acestuia,
concomitent presupunând în sine și nivelul de civilizație al propriei societăți. În acest caz, prin nivelul
de dezvoltare al propriei societăți individul este satisfăcut din punct de vedere material, iar cultura îi
este acel pilon care îi oferă multă siguranță în obținerea unui nivel intelectual tot mai avansat, respectiv
oferindu-i posibilități reale în realizarea propriilor necesități spirituale. Raportându-ne la expresia de
necesitate, atunci aceasta, prin categoria sa filozofică, reprezintă esența lucrurilor din viața fiecărui
individ. Ca urmare, cultura este o exigență prioritară în existența și evoluția umană.

Fiecare popor își are cultura sa și nivelul său de dezvoltare, o diversitate enormă de aspecte care
deseori și în anumite perioade istorice se completează reciproc. Prin aspectul globalizării, în lumea
contemporană acest lucru e benefic pentru unele popoare care încă se află la un nivel inferior de
dezvoltare, având și o cultură mai inferioară. Așa fiind, unele popoare cu o cultură mai puțin civilizată
ar putea ușor apela și la alte forme de culturi, adică la o cultură plină de cunoștințe și de valori
spirituale prin care masele ar urma să fie în contact mai activ cu viața creatoare în scopul de a-și forma
un nivel intelectual multilateral sau un nivel mai ridicat în dezvoltare. În asemenea cazuri este nevoie
doar de dorința individului, dar mai ales de dorința societății acestuia care ar urma să fie mai deschisă
la transformări evolutive, la schimbările ce aduc numai profit material și spiritual vieții umane. Lucruri
și acțiuni frumoase, însă, cu mare regret, nu fiecare ființă umană, nu fiecare popor rămas în
subdezvoltare înțelege toate acestea. Este nevoie de timp, de voință, de recunoaștere de sine și de
mediu, în mod aparte, este nevoie de o schimbare radicală a mentalității. Este nevoie de multe alte
lucruri pe care omul încă nu reușește să le sesizeze în de ajuns, cu atât mai mult că aceste aspecte nu
sunt înțelese nici de oamenii ce stau în capul puterii și administrează țara/ societatea.

Componente
dureroase și triste care se răsfrâng asupra întregii societăți, componente specifice și societății
basarabene de astăzi – un mediu social inhibat de trecuturi, cu o stare de înapoiere și lipsă de cultură.
Necătând la faptul că la ziua de azi îi sunt deschise drumurile către o lume civilizată, oricum societatea
moldavă este încă ținută în subdezvoltare cu tendința de a ține în întuneric o lume, un popor ce are un
comportament umil și supus. Totul se întâmplă din cauza că mentalitatea clasei dominante este destul
de depășită, aceasta fiind adeptă încă a unui trecut primitiv. În modul respectiv, o colectivitate de
oameni îndură și rămâne în subdezvoltare economică, socială, culturală, neavând la bază acel stimulent
de care are nevoie.
Dacă prin expresia cultură se definește înțelesul de a respecta, de a onora, de a instrui și educa,
etc. – totul reducându-se la conținutul valorilor și normelor comportamentale decente ale omului;
atunci prin expresia incultură definim componente precum lipsa de cultură elementară, ignoranță,
decădere, neștiință – totul reducându-se la tendința omului/ comunității de a se izola și îndepărta tot
mai mult de tot ceea ce este civilizat. Evident, fiecare societate își are cultura sa formată de-a lungul
timpului, corespunzător și normele de comportament uman sunt interpretate sub influența culturii
respective – întreaga diversitate fiind ghidată sub influența mediului înconjurător.

Este o corelație dintre fenomene și ființe care depind între ele condiționat, fără a realiza vreo abatere oarecare, ca să nu
generalizăm. Sub această formulă are loc procesul de contaminare a omului cu factori negativi sau
pozitivi, astfel formându-i existența reală în cadrul unei colectivități vulnerabile sau decente. Cu mare
regret, însă, spre exemplu, omul din societatea moldavă cade sub influența factorilor negativi care le
îngreunează atât dezvoltarea, cât și existența. Astfel societatea există prin termenul de subdezvoltare și
subcultură, dacă să spunem așa, identificându-se uniform prin limitele obscurantismului, fenomen ce
scoate în evidență o stare de înapoiere culturală sau, mai bine zis, o atitudine retrogradă față de
răspândirea culturii și a progresului în mase. Ne întrebăm: de ce și cum poate avea loc un asemenea
proces într-o societate din epoca contemporană, cu atât mai mult că această epocă se definește prin
modificări esențiale în politicile culturale, economice, sociale? Tendința spre o cultură cât mai avansată
este spațiul prin care ființa umană încearcă să se realizeze evolutiv pentru a crea bunăstare, dezvoltare,
erudiție. Iar prosperitatea unui popor sau a unei societăți nu poate fi concepută fără fundamentul unei
culturi sigure, aceasta fiind bogăția cea mai de pret. Însă, ne întrebăm din nou: care este cea mai de preț
bogăție în cadrul societății basarabene de astăzi? Răspuns la această întrebare, credem, ar fi doar una:
trăind printr-un haos apocaliptic de neconceput unde la orice pas persistă mizeria morală/ mizeria de
conștiință/ mizeria în administrarea statală (o realitate cunoscută și la nivel internațional), poporul
basarabean pur și simplu există/ supraviețuiește prin destin pentru a înfrunta timpul, iar aspectul culturii
este pur și simplu lăsat în voia soartei.

În contextul dat, putem atribui cuvintele spune de Emil Cioran:
„… Nu cunosc în Europa un alt țăran mai amărât, mai pământiu, mai copleșit. Îmi închipui că acest
țăran n-a avut o sete puternică de viață de i s-au înscris pe față toate umilințele, de i s-au adâncit în
riduri toate înfrângerile. Oricâte rezerve de viață ar dovedi el, impresia nu este totuși a unei prospețimi
biologice. O existență subterană este ființa lui și mersul lui lent și gârbovit este un simbol pentru
umbrele destinului nostru. Suntem un neam care am ieșit din văgăuni, din munți și din văi. Am privit
cerul din umbră și-am stat drepți în întuneric…” (vezi, Schimbarea la față a României). În esență, totul
se reduce la termenul cultură, o asociere perfectă și pentru poporul român din Basarabia cu un destin
istoric ratat. Un popor care încă nu a izbutit să se afirme prin noțiunea autentică a identității, dar a
izbutit să se afirme pe deplin prin noțiunea suferinței, care, în timp, le-a creat și existența plină de
incultură. În acest caz nu ar trebui să criticăm realitatea existentă a poporului, dar ar trebui să analizăm
cu luciditate care au fost motivele ce au contribuit la crearea unei asemenea stări de dezvoltare, totodată
ar urma ca la momentul dat să oferim soluții în a salva poporul basarabean care continuă să fie înglodat
până-n gât în teascul nedreptăților sociale și nedreptățilot istorice, construite intenționat de clase
dominante din trecut și prezent – totul fiind o consecință nefastă a trecutului istoric (prezența unor
imperii cu o cultură străină neamului românesc). În contextul dat, Valentin Tomuleț (scriitor, istoric,
istoric literar) scrie: „Țarismul a promovat în Basarabia o politică de rusificare și deznaționalizare
prin impunerea valorilor naționale și spirituale ruse, străine, în detrimentul celor autohtone…”,
continuând cu: „Cea mai gravă consecință a actului de la 1812 a constituit-o însă înstrăinarea, pentru
o perioadă îndelungată, a românilor basarabeni de neamul românesc, cu toate consecințele
dezastruoase, cea mai dureroasă fiind conservarea unei stări de subdezvoltare a populației majoritare
ca urmare a lipsei desăvârșite a instruirii în limba maternă”(vezi, monografia „Ţinutul Hotin în surse
statistice ruseşti din prima jumătate a secolului al XIX-lea”). De-a lungul timpului s-au comis erori
grave față de poporul român din Basarabia, erorile fiind și astăzi prezente în cadrul societății. La ziua
de azi societatea basarabeană este inhibată de minciună, lașitate, corupție, criminalitate, sărăcie, etc –
totul creat din incultura oamenilor ce stau în capul puterii. Clasa dominantă/ clasa politică a societății,
neavând nivelul corespunzător de cultură, își manifestă comportamentul moral prin cele mai inferioare
forme. De aici se strecoară și conținutul unei culturi insuficiente care, la rândul ei, amenință sau, mai
bine zis, stopează procesul autentic de dezvoltare culturală (și nu numai) în cadrul întregii societăți. Din
aceasta este clar că și prosperitatea poporului este pusă în mare pericol din cauza omului-putere, iar
cultura, ca formă spirituală în existență, își are urmările sale nefericite. Poporul nu poate fi învinuit de

nimic, dar nici societatea, însă vinovăția urmează a fi atribuită doar clasei dominante/politice care
dictează regulile de joc ale existenței sociale. Toate erorile vin de sus, de la cei mai înalți demnitari din
stat, poporul fiind doar acel care ascultă și există în tăcere (aproape majoritatea populației, dar mai ales
cea din zonele rurale). Un lucru este cert, poporul basarabean conștientizează (o bună parte din
populație) consecințele dezastruoase ale trecutului și prezentului, dar nu poate face nimic, deoarece
incultura omului-putere este cea mai periculoasă armă în a distruge un popor, în a face să nu mai existe
nici într-un fel evoluția culturală, socială, economică. Drept urmare, identitatea culturală a societății
basarabene este ignorată în cel mai real mod, pe când clasa politică în asemenea împrejurări își
fundamentează și mai mult puterea în a manipula și subjuga poporul. Deci, cultura națională, prin
manifestările ei actuale, reprezintă stagnare, degradare, involuție. Cauza insucceselor se datorează cel
mai mult lipsei de respect pentru propriul popor, clasa politică și cea dominantă distrugând și neglijând
în mod barbar cel mai sacru lucru – cultura, fenomen ce ar urma să însumeze în sine dezvoltarea
umană, economică, modul decent de conviețuire socială, libertatea individului în acțiuni, cultura
profesională, transparența și autonomia decizională, puterea limitată a guvernatorului față de individ,
echitatea socială între păturile sociale, etc. O gamă întreagă de acțiuni sociale ce trebuiesc reglate cu o
anumită atenție, cu atât mai mult dezacordurile enorme între păturile sociale ce sunt transpuse prin
cultura basarabeană de astăzi. Anii de independență, 1990-prezent, și-au spus cuvântul decisiv în
existență, iar omul s-a format în această perioadă cu o multitudine de complexe, depinzând în mare
măsură de tansformările economice și politice. Populația urbană s-a adaptat mai flexibil la schimbări,
însă populația din sectorul rural este cu mult mai închisă la modificări, aceasta continuând să aprecieze
încă vremurile din trecut și anume: perioada socialismului sovietic care îți asigura minimul de
existență. Consecințele trecutului vorbesc și astăzi, iar omogenitatea culturii basarabene există printr-un
interval de timp care nu este absolut deloc benefic omului în dezvoltare. Valorile culturale, valorile
sociale sunt abandonate așa cum este abandonat și interesul statului față de problemele concetățenilor.
Din aceasta rezultă și modul de viață actual ce este afectat de schimbări radicale, de schimbări
demografice ce au condus la exodul în masă al populației în afara țării, o situație fără precedent.
Transformările ce au loc în societatea moldavă, mai mult cu efecte negative, țin de comportamentul
inadectat al clasei politice care a transformat existența și cultura națională într-o stare de mare confuzie,
iar viața omului într-o asemenea societate a devenit o greutate nespus de apăsătoare, o povară ce
îngustează viziunea și spiritul. Astfel și identitatea națională a societății moldave se subestimează ca
factor în existență.
Ce-i de făcut, ce putem face atunci când ne este ignorat sau strangulat cel mai sacru și cel mai
de preț lucru – cultura? Să devenim mai tăcuți sau să ridicăm cât mai sus capul pentru a vedea mai bine
lumina zilei, lumina divină dăruită întegral omenurii? Credem, doar cu capul sus și cât mai sus spre
lumină și nicidecum cu capul în jos spre obscuritate! Trebuie să avem curaj în lupta cu nedreptățile
sociale, trebuie să avem mai multă demnitate în conștiința națională, corespunzător vom identifica mai
bine politicile promovate de guvernanți în administrarea țării, cursul pentru o dezvoltare personală și
socială, orientarea conștientă spre un anumit scop și anume: în a crea o societate deschisă pentru lucruri
nobile și evolutive. Iar elementele comune precum comportamentul social, limba de vorbire, religia și
alte virtuți ce țin de obiceiurile neamului românesc se vor dezvolta de la sine, ținând pasul cu
schimbările de conștiință și mentalitate, cu modul de a cunoaște mai bine lumea și existența ei în limite
civilizate. Epoca contemporană este predispusă către schimbări radicale în viața omului, schimbări ce îi
motivează dezvoltarea prin cultură. 
Galina MARTEA